SOCIOLOGIA

EDUCAȚIEI
CONȚINUTUL TEMATIC AL CURSULUI

- Sociologia educației ca disciplină ştiințifică

- Societate şi educație
- Sistemul social instituțional al educației
- Ştiință, tehnologie, cultură, educație
- Coordonate sociologice ale continuității şi permanentizării
- Eficiența economico-socială şi umană a educației
- Viitorul educației. Evoluții şi tendințe în sistemele educaționale contemporane

Bibliografie minimă obligatorie:

1. Costea, Ştefan, Educația viitorului şi viitorul educației („Opinia Națională”, nr.
353, 3 februarie 2003 şi nr. 357, 17 martie, 2003)
2. Stănciulescu, Elena, Teorii sociologice ale educației, Iaşi, Editura Polirom,
1996
3. Văideanu, George, Educația la frontiera dintre milenii, Bucureşti,
Editura Politică, 1988

Bibliografie facultativă:
1. Comisia Europeană, Memorandum, privind învățarea permanentă, tipărit şi
difuzat sub îngrijirea Centrului Național „Leonardo da Vinci” (aprilie, 2001);
2. Costea, Ştefan, Educația şi învățământul în concepția lui Dimitrie Gusti, în
vol.: Dimitrie Gusti – Studii critice, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1980;
3. Cucoş, C., Educația şi provocările lumii contemporane şi noile educații în:
Pedagogie, ediția a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 2002, p. 50-59;
4. Dave R. H. (coord.), Fundamentele educației permanente, Editura Didactică si
Pedagogică, Bucuresti, 1991;
5. Durkheim, E., Educație si sociologie, Editura Didactică si Pedagogică,
Bucuresti, 1980;
6. Giddens, A., Viitorul educației. Educația si noile tehnologii de comunicare, în
Sociologie, Bucuresti, 2000;
7. Ionescu, I., Sociologia scolii, Editura Polirom, Iasi, 1997;
8. Mahler, F., Sociologia educației si învățământului, Editura Didactică si
Pedagogică, Bucuresti, 1997;
9. Păun, E., Scoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iasi, 1999.
 Unitatea de învăŃare 1
SOCIOLOGIA EDUCAłIEI CA DISCIPLINĂ ŞTIINłIFICĂ

Concepte – cheie: sociologie, ramuri ale sociologiei, sociologia educaŃiei, obiect, domenii ale
sociologiei educaŃiei, metodologia sociologiei educaŃiei

Geneza şi evoluŃia sociologiei educaŃiei ca ramură a sociologiei

EducaŃia constituie în fiecare sistem social un subsistem, unul dintre sectoarele cele mai
importante ale vieŃii sociale. Pregătirea pozitivă pentru viaŃă a tinerei generaŃii, care să acumuleze şi să
transmită mai departe experienŃa socială a atras, pe lângă activitatea practică a pedagogilor, şi atenŃia
altor reprezentanŃi ai ştiinŃelor sociale şi umane din diverse epoci.
Pentru ştiinŃa sociologiei, care primeşte numele ca atare în 1838 din partea filosofului pozitivist
A. Comte, a urmat un proces de evoluŃie şi dezvoltare în cadrul căruia s-a precizat natura, domeniul,
limbajul şi o serie de metode proprii de cercetare, respectiv condiŃiile necesare existenŃei unei ştiinŃe.
Însă, sociologia s-a manifestat nu numai ca studiu teoretic al societăŃii în integralitatea sa, ci şi sub
forma unor studii ce au vizat diverse procese şi fenomene dintr-o anumită societate şi, la un anumit
moment dat. În consecinŃă, în cadrul sociologiei au apărut o serie de discipline de ramură, dintre ele
sociologia educaŃiei reflectând realitatea socială aflată sub incidenŃa educaŃiei.
Momentul de început al sociologiei educaŃiei este considerat de majoritatea specialiştilor
publicarea postumă în 1922 a lucrării EducaŃie şi sociologie a lui E. Durkheim. Argumentul esenŃial în
sprijinul acestei afirmaŃii este dat de faptul ca Durkheim este primul care dă educaŃiei o fundamentare
sociologică. El nu numai a afirmat necesitatea sociologiei educaŃiei dar mai ales a întreprins sistematic
studii autentice de sociologie a educaŃiei. Legând pedagogia de sociologie, el a postulat educaŃia ca
fiind „ceva eminamente social; prin originile sale, ca şi prin funcŃiunile sale şi că, prin urmare,
pedagogia depinde de sociologie mai mult decât de orice altă ştiinŃă”. Mai mult, el se opune ideii
existenŃei unei naturi umane unice căreia educaŃia ar trebui să-i realizeze atributele constitutive ale
speciei umane şi afirmă varietatea istorică a sistemelor de educaŃie în funcŃie de societate şi nivelul său
de dezvoltare. Definind educaŃia ca reprezentând “acŃiunea exercitată de generaŃiile adulte asupra
celor care nu sunt coapte pentru viaŃa socială”, Durkheim identifica educaŃia cu socializarea atunci
când afirma că „educaŃia constă într-o socializare metodică a generaŃiei tinere”. Durkheim a căutat să
întemeieze o sociologie a educaŃiei obiective, metodice, care să utilizeze investigaŃii profunde şi să
procedeze inductiv.
Dacă, istoric, primul obiect de cercetare al sociologiei educaŃiei a fost instituŃia educaŃională şi
mediul său de existenŃă, ulterior obiectul disciplinei a fost extins la relaŃiile dintre sistemul educaŃional
şi sistemul social, căreia îi aparŃine.
Pe parcurs acesta a fost centrat, din perspectivă economistă, pe studiul relaŃiilor dintre oferta
educaŃională şi cererea de pe piaŃa muncii şi pe analiza contribuŃiei educaŃiei la realizarea obiectivelor
socio-economice generale ale societăŃii.
Din perspectiva teoriilor sociologice funcŃionaliste, sociologia educaŃiei a fost propusă ca
sociologie a relaŃiilor interpersonale şi ale schimbării educaŃiei interesată preponderent de relaŃiile
dintre motivaŃiile elevilor/studenŃilor şi determinările sociale ale vieŃii şi activităŃii lor viitoare, ca actori
sociali. Ceea ce include în tematica disciplinei conceptele de norme şi valori şi interiorizarea acestora,
integrarea scopurilor şi a mijloacelor, sancŃiuni şi recompense, roluri sociale etc. În esenŃă este vorba de
abordarea şi analiza „organizaŃională” a şcolii, cu accent pe funcŃionalităŃile şi disfuncŃionalităŃile
acesteia în modelarea comportamentelor viitorilor “actori sociali”.
ReprezentanŃii şcolilor macrosociologice concep sociologia educaŃiei ca un domeniu sociologic
specializat, având ca obiect principal de studiu analiza sociologică a educaŃiei ca subsistem al
sistemului social global, raporturile funcŃionale dintre instituŃiile educaŃionale, fundamentarea
sociologică a înŃelegerii problemelor organizării, structurării şi proceselor sociale educaŃionale. Aceştia
o propun ca o ştiinŃă şi teoretică şi aplicativă menită să formuleze ipoteze, să dezvolte concepte şi teorii
ştiinŃifice specifice, într-un cuvânt, să dezvolte cunoaşterea sociologică a educaŃiei, ca bază a acŃiunii
practice, în domeniul educaŃiei şi învăŃământului. Multitudinea şi diversitatea perspectivelor şi
abordărilor sociologiei educaŃiei, demonstrează, pe de o parte că, ele constituie încercări de ordonare a
unui domeniu de cercetare ştiinŃifică ale cărui contururi nu sunt încă pe deplin stabilite, iar conŃinutul
său continuă să fie eterogen.
 În ceea ce ne priveşte, considerăm Sociologia educaŃiei o disciplină ştiinŃifică – teoretică şi
aplicativă specializată a sociologiei, având ca menire să studieze: relaŃiile dintre societate şi educaŃie,
ca subsistem al sistemului social global; sistemul social instituŃional al educaŃiei în toate dimensiunile
şi componentele sale – (învăŃământul de toate gradele, tipurile şi formele sale de organizare, funcŃionare
şi realizare; organizaŃiile şi instituŃiile sociale educaŃionale altele decât cele de învăŃământ – familia,
biserica, armata, mass-media etc.; organizaŃiile sociale şi instituŃiile specializate în realizarea educaŃiei
permanente), în general educaŃia formală, informală si nonformală; coordonatele sociologice ale
relaŃiilor dintre educaŃie, progresul ştiinŃific şi tehnic şi dezvoltarea culturii; sensurile şi modalităŃile de
evaluare a contribuŃiei educaŃiei la dezvoltarea de ansamblu a societăŃii; problemele deschise ale
relaŃiilor dintre educaŃie şi societate în lumea contemporană şi ale evoluŃiilor sistemelor educaŃionale.
Evident, această problematică nu epuizează obiectul şi orizonturile posibile ale disciplinei, în care
teoriile şi metodele sunt încă în procese de cristalizare şi în care abordările alternative sunt legitime şi
pot fi chiar profitabile.

Domeniul, importanŃa şi actualitatea fundamentării sociologice a teoriei şi practicii

educaŃionale
EducaŃia constituie un proces foarte complex iar analiza sa trebuie realizată dintr-o multitudine de
puncte de vedere, fiecare în parte vizând un anumit „decupaj” din realitatea educaŃională. Sistemul
ştiinŃelor educaŃiei, care s-a format tocmai ca răspuns la necesitatea analizei complexe a educaŃiei,
cuprinde printre elementele sale principale discipline precum: pedagogia (teoria generală a educaŃiei),
istoria educaŃiei (studiul evoluŃiei educaŃiei), psihologia educaŃiei sau psihopedagogia (analiza
condiŃiilor psihice ale educaŃiei), didactica (teoria generală a procesului de învăŃământ), didacticile
speciale (metodicile predării unei discipline).
Sociologia educaŃiei, definită cel mai adesea drept ştiinŃa care se ocupă cu studiul relaŃiei dintre
sistemele educative şi sistemele sociale sau altfel spus, cu studiul condiŃionărilor sociale a educaŃiei şi a
influenŃelor educaŃiei asupra societăŃii, preocupările sociologiei educaŃiei nu au fost mereu aceleaşi.
Dacă, la început, sociologia educaŃiei a evidenŃiat natura socială a educaŃiei şi rolul ei în societate,
ulterior cercetările au căpătat un caracter analitic, orientat spre surprinderea anumitor aspecte nou
apărute în raportul dintre educaŃie şi societate cum ar fi problema mobilităŃii sociale (în primul rând a
mobilităŃii ocupaŃionale), a rolului manipulator şi ideologic al şcolii în reproducerea structurii sociale,
prin utilizarea unor subtile mecanisme de transmitere a valorilor culturale cu ajutorul „violenŃei
simbolice”, şi producerea unei forŃe de muncă „înstrăinate”, sau problema „egalizării” şanselor de acces
la educaŃie în general şi în special la nivelele superioare ale învăŃământului.
Pe acest fond apare nu numai actual dar şi necesar ca analiza sociologică să contribuie tot mai
mult şi mai profund la fundamentarea actului şi procesului educaŃional, cât şi la elaborarea politicilor şi
strategiilor educaŃionale la nivelul sistemului de educaŃie şi învăŃământ. Prin capacitatea sa de a aduce
informaŃii noi cu privire la starea educaŃiei la un moment dat, cercetarea sociologică din domeniul
educaŃiei poate contribui într-un mod adecvat la luarea unor măsuri corective acolo unde este cazul, la
prezentarea unor indicatori de „stare” care să ofere o imagine asupra procesului educaŃional, precum şi
la elaborarea unor strategii educaŃionale adecvate pentru realizarea finalităŃilor educaŃionale.

Metodologia cercetării sociologice în domeniul educaŃiei

Cunoaşterea sociologică poate evolua pe două căi principale, cunoaşterea teoretică şi cunoaşterea
empirică (de teren), fără ca între acestea două să existe bariere insurmontabile. Cercetarea teoretică
reprezintă rodul reflecŃiei sociologilor asupra realităŃii sociale, are un caracter abstract iar produsul ei îl
reprezintă teoria sociologică. Spre deosebire de cercetarea teoretică, cercetarea empirică se raportează la
realitatea socială în mod nemijlocit prin contactul direct al cercetătorului cu realitatea studiată. Pentru
acest demers, cercetătorul trebuie să dispună de o bună teorie (teorie de referinŃă), să utilizeze una sau
mai multe metode care se transpun în anumite tehnici, procedee şi instrumente de cercetare cu ajutorul
cărora sociologul îşi recoltează materialul (informaŃia) necesar(ă). Ghidarea cercetării se face prin
intermediul metodologiei care reprezintă o concepŃie asupra metodei şi a cercetării în general. În cazul
unei cercetări empirice, bine proiectate şi realizate, concluziile pot conduce fie la confirmarea teoriei de
referinŃă, fie la reformularea ei ori la apariŃia unei noi teorii.
Metodele utilizabile în cercetările din domeniul Sociologiei educaŃiei sunt cele specifice ştiinŃelor
sociale şi umane, îndeosebi psihologice, pedagogice şi sociologice. După nivelele de investigaŃie
cercetările pot fi distinse în: cercetări macrosociologice şi microsociologice. După extensiunea
problemelor investigate, ele pot viza examinarea unor subiecte strict delimitate sau a unor probleme
complexe şi generale. După originea datelor, metodele utilizabile în cercetările din domeniul sociologiei
educaŃiei pot fi :
a) metode de observaŃie, caracterizate prin perceperea sistematică a diferitelor manifestări ale actorilor
sociali în momentul producerii lor, pe baza unui plan dinainte stabilit (ghid de observaŃie) şi cu
ajutorul unor tehnici şi mijloace specifice moderne de înregistrare;
b) ancheta sociologică – metodă de culegere a informaŃiilor ce include tehnici şi procedee interogative
de tipul chestionarului sau interviului;
c) sondajul de opinie – formă specifică a anchetei care permite strângerea rapidă a informaŃiilor dintre
cele mai variate ;
d) experimentul sociologic – metodă de cercetare a relaŃiilor cauzale dintre faptele, fenomenele şi
procesele sociale prin măsurarea acŃiunii variabilelor independente asupra celor dependente prin
izolarea (Ńinerea sub control) celorlalŃi factori neprecizaŃi în ipoteza de lucru ;
e) analiza documentară – metoda prin care se ajunge la formularea de concluzii în urma studierii unor
documente sociale (cataloage, registre, scrisori etc.).
După succesiunea în timp metodele din domeniul sociologiei educaŃiei pot fi: metode
transversale, care furnizează informaŃii asupra fenomenelor şi proceselor studiate, la un moment dat;
metode istorice, care urmăresc în trecut factorii unei situaŃii actuale (metoda biografică de exemplu);
metode proiective, care caută să extrapoleze în viitor rezultatele experimentale provenite din trecut şi
prezent.
Prin aplicarea acestor metode se acumulează un stoc de informaŃii care urmează a fi prelucrat în
vederea formulării concluziilor. Prezentate în raportul de cercetare care, în funcŃie de destinaŃie, poate
fi: raport de cercetare destinat comunităŃii ştiinŃifice, raport de cercetare pentru un beneficiar
(organizaŃie sau instituŃie socială care a comandat cercetarea) sau raport de cercetare destinat publicului
larg.

Unitatea de învăŃare 2
SOCIETATE SI EDUCAłIE
Concepte – cheie: societate, sistem social global, subsistem social, educaŃie, educabilitate, sistem
educaŃional, comunicare, ideal social, ideal educaŃional, personalitate, tip de personalitate.

EducaŃia ca subsistem al sistemului societal global. EducaŃie şi socializare.

Societatea umană, spre deosebire de alte tipuri de societăŃi dar şi dincolo de diferitele accepŃiuni
care i se dau, se caracterizează prin acŃiuni conştiente, creatoare de valori. EvoluŃia societăŃii umane s-a
realizat nu numai prin mecanismele biologice de reproducere sau prin contribuŃia factorilor de mediu.
Omul modern nu se deosebeşte din punct de vedere genetic de omul de acum câteva zeci de mii de ani,
dar, în ceea ce priveşte formele de organizare, modul de trai şi de producere a celor necesare traiului,
diferenŃele sunt semnificative. Acest lucru este datorat proprietăŃii individului uman de a fi educat,
educabilităŃii, disponibilităŃii omului de a fi receptiv la influenŃe educative, realizând acumulări
progresive concretizate în comportamentul său socio-individual. Educabilitatea reprezintă astfel factorul
care determină caracterul individului uman de fiinŃă socială şi educaŃia ca fapt social. AcŃiunea
educativă înŃeleasă ca un ansamblu de influenŃe cu sens pozitiv conştiente sau nu, organizate sau
neorganizate, regăsite în comportamentul indivizilor sau grupurilor sociale, alături de socializare (ca
proces de pregătire a tinerilor pentru asumarea de statusuri şi roluri sociale), noŃiuni care parŃial se
suprapun dar nu coincid, au generat salturi în conştiinŃa umană, au condus la fapte de cultură şi
civilizaŃie. În acest fel şi în raport de condiŃiile tehnico-economice ale vieŃii, educaŃia a evoluat treptat
influenŃând la rândul ei societatea. Recunoaştem aici determinarea social-istorică a educaŃiei sub
multiplele ei manifestări şi faptul că educaŃia trebuie analizată atât la nivel social cât şi la nivel de
individ, dar mai ales în interdependenŃa dintre individ şi societate. Afirmarea primatului unuia sau altuia
dintre elementele relaŃiei este o chestiune epistemologică sterilă. Fapt este că fiecare individ la venirea
sa pe lume găseşte ca fiindu-i preexistente modelele culturale care-i condiŃionează comportamentul.
Individul uman descoperă treptat că ceea ce îi oferă natura nu-i este suficient. Ca urmare, el resimte
nevoia asimilării selective a valorilor experienŃei generalizate a omenirii şi, la rândul său, fiecare
generaŃie sporeşte această experienŃă. EsenŃiale în procesul transmiterii culturale sunt comunicarea
interumană şi munca. Din acest punct de vedere, educaŃia reface în sens invers parcursul omenirii în
ceea ce are ea esenŃial. Pe de altă parte, diferenŃierea activităŃilor umane, adică diviziunea muncii, face
ca, pe măsura creşterii complexităŃii vieŃii, educaŃia să se constituie într-un domeniu distinct al
activităŃii sociale, cu reguli proprii de organizare, la început mai puŃin sistematice, într-un subsistem al
sistemului global societal cu forme de organizare şi instituŃii proprii.

Idealul social şi idealul educaŃional.

Sursa principală a idealului şi scopurilor umane o constituie structura realităŃii sociale şi
necesităŃile evoluŃiei ei economice, politice, ştiinŃifice şi culturale. Prin urmare, perspectiva tezei
universalităŃii idealurilor sau a perenităŃii marilor obiective formative ale personalităŃii umane indiferent
de epocă şi societate reprezintă o supoziŃie fără acoperire practică şi teoretică. În realitate, fiecare
formaŃiune social-istorică şi-a creat modele proprii de personalitate în conformitate cu statutul şi rolul
pe care diferitele clase şi categorii sociale îl îndeplineau în sistemul relaŃiilor societale globale.
ConsecinŃa a reprezentat-o crearea unor sisteme de educaŃie şi pregătire destinate formării unor tipuri
proprii de personalitate. Cel mai adesea, modelul personalităŃii este exprimat în finalităŃile educaŃiei,
altfel spus în idealul educaŃional specific unei societăŃi determinate. În accepŃie teoretică, idealul
reprezintă proiecŃia modului superior de realizare umană către care aspiră un individ sau o generaŃie,
concepută în plan material, spiritual şi profesional, cu caracter motivator pentru acŃiunea umană în toate
domeniile de activitate. Idealul şi scopurile educaŃionale au un rol fundamental în constituirea teoriilor
şi sistemelor educaŃionale cât şi în transpunerea lor practică, configurând concepŃia care stă la baza unui
sistem de instruire şi educare, reprezentând pivotul lui teoretic şi metodologic. În consecinŃă, cadrul în
care se realizează în mod practic idealul şi scopurile educaŃionale îl reprezintă sistemul educaŃional.
Abordarea istorico-tipologică a sistemelor educaŃionale. EducaŃia, ca orice funcŃie a vieŃii
sociale, a fost supusă de-a lungul istoriei unor schimbări profunde. Din empirică, elementară şi
exclusivă, pentru cea mai mare parte a membrilor societăŃii, ea constituie astăzi o necesitate pentru
fiecare societate şi individ. În evoluŃia societăŃii umane s-au succcedat mai multe tipuri şi sisteme de
educaŃie.
Pentru societatea contemporană, caracteristică este pluralitatea sistemelor de educaŃie şi
învăŃământ în care specificul naŃional constituie una dintre notele dominante ce caracterizează un
anumit sistem, fără a neglija corespondenŃele şi unele similitudini dintre sistemele naŃionale. În general,
acestea sunt organizate ierarhic, pe niveluri şcolare şi tipuri de învăŃământ şi manifestă tendinŃa majoră
de creştere a duratei învăŃământului obligatoriu.

Accesul la educaŃie: de la drept la realitate

Societatea modernă, recunoscând rolul educaŃiei în formarea şi împlinirea personalităŃii umane,
atribuie acesteia exercitarea anumitor funcŃii. Deşi acordul nu este unanim, cei mai mulŃi dintre
specialişti apreciază că educaŃia îndeplineşte o funcŃie etică şi culturală, o funcŃie ştiinŃifică şi
tehnologică şi una economică şi socială, fiecare în parte desemnând o latură a procesului educativ şi
toate la un loc un ansamblu coerent de acŃiuni în vederea realizării idealurilor şi scopurilor educative şi
sociale. Necesară şi chiar indispensabilă în zilele noastre pentru fiecare individ şi societate, educaŃia,
problematica educaŃiei au constituit, cu diverse ocazii, motivul abordării ei din perspectiva globală
internaŃională. Adoptarea DeclaraŃiei universale a drepturilor omului la 10 decembrie 1948 de către
Adunarea Generală a O.N.U. consacra în articolul 26, dreptul fiecărei persoane la instruire, fără nici o
discriminare, de pe poziŃiile şanselor egale de acces la educaŃie şi învăŃământ. Realitatea arată că
diverse cauze împiedică realizarea acestui deziderat. Multe dintre bariere au un caracter obiectiv. Ca
atare, educaŃia este chemată să găsească mijloacele pentru depăşirea acestor obstacole, dintre care
enumerăm : tensiunea dintre global şi local, dintre universal şi individual, tensiunea dintre tradiŃie şi
modernism, dintre obiectivele pe termen lung şi cele pe termen scurt, opoziŃia dintre necesitatea
competiŃiei şi grija pentru egalitatea şanselor, tensiunea dintre expansiunea cunoaşterii şi capacitatea de
asimilare a fiinŃei umane, tensiunea dintre nevoile materiale şi nevoile spirituale etc. Depăşirea acestor
obstacole poate conduce la o societate a educaŃiei fondată pe achiziŃia şi folosirea cunoaşterii.
 Unitatea de învăŃare 3
SISTEMUL SOCIAL INSTITUłIONAL AL EDUCAłIEI

Concepte – cheie: instituŃie, sistem instituŃional, organizaŃie, status, rol, cultură şcolară,
ceremonii, ritualuri, mituri, sistem, analiză sistemică, tipologie

Conceptul de sistem social instituŃional al educaŃiei

Activitatea de educare a generaŃiilor tinere şi-a amplificat considerabil eficienŃa atunci când şi-a
creat propriile instituŃii, astfel încât s-a constituit ca sistem complex de influenŃe, sistematice sau nu,
asupra copiilor şi tinerilor. Crearea instanŃelor educative în stabilirea relaŃiilor dintre ele a reprezentat,
de fapt, apariŃia sistemului de educaŃie. Sistemul de educaŃie constituie cadrul în care trebuie să se
realizeze idealul educaŃional şi reprezintă ansamblul instituŃiilor de educaŃie şi învăŃământ, organizate
pe baza anumitor principii articulate funcŃional, care realizează instruirea şi educarea omului în
conformitate cu obiectivele educaŃionale specifice unei societăŃi determinate şi dintr-o anumită Ńară.
InstituŃiile educative au rolul de elemente ale sistemului social al educaŃiei, cele mai reprezentative
fiind: şcoala, familia, mass-media, biserica, armata, grupul de prieteni, strada. Dintre aceste elemente,
şcoala constituie elementul principal. Totodată, la nivel teoretic s-a conturat conceptul de sistem de
acŃiune educativă apt să configureze caracterul orientat şi conştient al educaŃiei, încadrat în rândul
activităŃilor umane sistemice şi modelabile, tratate în mod operaŃional în vederea minimizării distanŃei
dintre scopurile proiectate şi rezultatele obŃinute.

Şcoala ca organizaŃie şi instituŃie socială

OrganizaŃia reprezintă un grup de indivizi care desfăşoară un sistem de activităŃi grupate în jurul
unor scopuri şi obiective. Indivizii care compun organizaŃia deŃin status-uri şi roluri clar definite într-o
structură diferenŃiată ierarhic. În ansamblul organizaŃiilor, şcoala este organizaŃia care „învaŃă” şi
produce „învăŃare”. Specificul ei constă în faptul că este investită cu funcŃia de a produce „învăŃare” şi
îşi structurează celelalte aspecte în acest sens. OrganizaŃie cu dublă deschidere, şcoala desfăşoară două
activităŃi de bază interdependente. Una dintre activităŃi este cea managerial-administrativă care vizează
conducerea şi administrarea şcolii, dar şi structurile ce reglementează activitatea profesorilor, statutul şi
rolul lor instituŃional. Cea de-a doua activitate, pedagogico-educaŃională se structurează după logica
pedagogica. Această activitate este reglementată de norme care îşi au sorgintea în natura proceselor de
predare-învăŃare. Se poate conchide că şi eficienŃa activităŃii şcolare este de tip calitativ ce se reflectă în
trăsăturile de personalitate dezvoltate, cunoştinŃele asimilate şi capacităŃile formate. Dominantă este,
deci, activitatea pedagogică asupra activităŃii administrativ-managerială. Activitatea pedagogică din
şcoală corespunde cel puŃin tipului de educaŃie formală şi este marcată de zestrea culturală a membrilor
acestei organizaŃii. A apărut astfel un concept nou, şi anume, cel de cultură şcolară, specific fiindu-i
faptul că este dominant optimistă, bazată pe convingerea perfectibilităŃii omului şi pe orientarea
sociocentrică care promovează ca valori de bază socializarea şi integrarea socială a copilului într-un
cadru organizat şi srtucturat, în acord cu nevoile sociale. ConŃinutul conceptului de cultură şcolară este
dat de existenŃa valorilor (orientarea spre acŃiune, accentuarea acŃiunilor de colaborare între membrii
organizaŃiei, cultivarea competiŃiei, stimularea autoperfecŃionării şi autodezvoltării, creşterea
responsabilităŃii şcolii pentru calitatea rezultatelor ş.a.), a ceremoniilor şi ritualurilor (de recunoaştere a
performanŃelor elevilor, privind activitatea cadrelor didactice şi a comunităŃii şcolare, privind activitatea
cu familia etc.) de existenŃă şi manifestare a miturilor (referitoare la şcoală şi la membrii acesteia prin
care se urmăreşte crearea coeziunii şi unităŃii organizaŃiei) sau de acŃiunea normelor organizaŃiei şcolare
(ce exprimă cerinŃe ce trebuie respectate şi care pot fi de două feluri : instituŃionale (formale) şi
consensuale (informale sau implicite). Prin caracterul organizat, strict reglementat şi condus al
activităŃilor instructiv-educative, şcoala reprezintă cea mai importantă instituŃie a sistemului de
educaŃie.
Alte instanŃe educative. Familia, ca mediu educaŃional şi socializator, este instituŃia cea mai veche.
În acelaşi timp ea reprezintă unul dintre mediile cele mai complete prin prisma faptului că dispune de
posibilităŃile de a-l introduce pe copil în cele mai variate situaŃii şi de a acŃiona asupra lui prin cele mai
complexe şi fireşti mijloace. Familia, constituind, în primele faze ale evoluŃiei istorice, singura instituŃie
preocupată de educaŃia tinerei generaŃii, în societatea modernă funcŃia educativă este preluată tot mai
mult de instituŃii specializate. Erodarea funcŃiei educative a familiei nu înseamnă însă că familia nu
poate exercita într-o manieră eficientă influenŃe educative. Există câteva motive care vin să susŃină
această afirmaŃie: în familie copilul îşi petrece primii ani de viaŃă, ea constituind primul lui mediu,
primul colectiv în care trăieşte; totodată, familia este cel mai adecvat cadru pentru o dezvoltare
armonioasă a copilului, un mediu psiho-pedagogic şi moral; familia poate şi este interesată în pregătirea
noii generaŃii, dezvoltând la copil nu doar calităŃile individuale ci şi pe cele necesare manifestării lor în
societate.
Mijloacele de comunicare în masă au, de asemenea, un mare potenŃial educativ prin dezvoltarea
unui nou limbaj ce îmbină elemente de conŃinut educaŃional cu elemente oral-vizuale şi auditive şi cu
elemente ale limbajului scris. Între mijloacele de propagare a acestui limbaj se înscriu televiziunea,
radioul, cinematograful, presa, înregistrările audio-video pe diferite suporturi materiale, etc. Limbajul
nou creat este capabil să comunice noi idei şi informaŃii, gânduri şi semnificaŃii, cu o rapiditate şi
receptivitate uneori mai mare decât cea a limbajului obişnuit. AbundenŃa mesajelor cotidiene face ca în
cadrul acestui limbaj să coexiste, din diverse raŃiuni, şi mesaje cu influenŃe educaŃionale negative ceea
ce ridică pentru receptor problema selecŃiei şi a criteriilor selecŃiei acestor mesaje.
Între instituŃiile cu potenŃial educogen, biserica a reprezentat şi încă mai reprezintă un factor
important. Biserica, în calitatea sa de instituŃie religioasă, contribuie la realizarea educaŃiei religioase.
Primordial, biserica propagă dogma unei anumite religii care pune pe plan central problematica umană
şi din care iradiază un anumit umanism, ale cărui valori sunt asimilate de către indivizii şi grupurile
sociale ce aderă la una sau alta dintre religii sau variante ale acesteia, valori ce pot fi regăsite la nivel
comportamental.
O altă instituŃie cu tradiŃie în promovarea educaŃiei este armata. Deşi nu are în mod determinant
sarcini educative, armata contribuie mai întâi la realizarea unei educaŃii fizice a individului, având însă
influenŃe şi de ordin moral, prin cultivarea unor sentimente de demnitate, patriotism, vitejie, eroism,
sacrificiu etc.
La rândul lor, strada şi grupul de prieteni sau, pe un plan mai general, estetica vieŃii cotidiene, au
un potenŃial educativ. Pentru acestea, mai mult decât pentru celelalte instanŃe ale educaŃiei difuze, se
pune problema valorilor pe care le receptăm şi le asimilăm. Asimilarea unor valori cu influenŃă
negativă poate contribui la socializarea individului (un hoŃ se simte integrat în comunitatea hoŃilor), dar
în nici un caz şi sub nici o ipoteză nu se va putea spune despre el că este şi un om educat.

Analiza sistemică a învăŃământului şi educaŃiei

Utilizarea teoriei sistemelor în analiza învăŃământului şi educaŃiei presupune integrarea relaŃiilor
şi proceselor educaŃionale şi conceperea modelului lor funcŃional ca un sistem specific. Acestui demers
i se asociază tratarea tipologică şi operaŃională a proceselor educaŃionale, precum şi evaluarea
învăŃământului în termeni de randament şi eficienŃă.
Concepând educaŃia ca sistem deschis, caracterizat prin fluxuri de intrare şi fluxuri de ieşire,
susŃinătorii teoriei sistemelor aplicate la educaŃie apreciază că sociologia educaŃiei cuprinde trei
subdiviziuni principale: sociologia instituŃiilor şi a procesului intern de educaŃie, deci funcŃionarea
propriu-zisă a sistemului; sociologia intrărilor în sistem (analiza funcŃiilor educative ale familiei, a
rolului structurilor societăŃii în canalizarea accesului la educaŃie); sociologia ieşirilor din sistem
(studierea nevoilor sociale de forŃă de muncă calificată şi a raporturilor dintre dezvoltarea social-
economică şi sistemul de învăŃământ).
Având o anumită structură funcŃională, sistemele de învăŃământ supuse studiului comparativ se
pot clasifica în două categorii: sisteme deschise şi sisteme închise. Sistemele de învăŃământ deschise,
constituite de obicei în societăŃile aflate în proces de democratizare economică şi socio-culturală, sunt
orientate spre înnoire şi inovare. Pe de altă parte, dacă un sistem de învăŃământ s-ar reînnoi permanent,
ar însemna că pe parcursul instruirii şi formării aceleiaşi generaŃii ar apărea la recepŃia informaŃiei mari
perturbări. Se admite, astfel, că un sistem de învăŃământ deschis nu se poate modifica radical decât la
intervale generaŃionale.
Capacitatea de „schimb” cu mediul poate fi apreciată drept un indicator al trăsăturii de „sistem
deschis”, iar schimburile sunt precumpănitor de tip informaŃional. Având capacitatea de organizare şi
autoorganizare, sistemul de învăŃământ se supune caracteristicii de negentropie. Astfel, importând
informaŃii, sistemul de învăŃământ are capacitatea de a analiza semnalele referitoare la evoluŃia
mediului din care face parte şi la propriul său comportament în raport cu mediul. InformaŃia
educaŃională este o informaŃie selectată. La această capacitate a sistemului de învăŃământ de a selecta o
informaŃie specifică se face referire nu numai cu intenŃia sublinierii stării sale funcŃionale ci şi pentru a-i
determina eficienŃa teoretică.
Analiza sistemică a învăŃământului necesită o serie de operaŃiuni succesive care pot forma un
sistem de analiză. Rezultanta va fi reprezentarea unui model al sistemului de învăŃământ. Etapele, în
general, sunt următoarele: „izolarea” metodologică şi definirea sistemului în funcŃie de scopul declarat
al studiului; descrierea sistemului astfel încât să permită convergenŃa concluziilor cu scopul studiului;
culegerea datelor empirice pentru caracterizarea variabilelor incluse în descrierea sistemului; relevarea
şi evaluarea raporturilor care leagă variabilele între ele.
Aceste etape presupun abstractizarea şi convenŃionalismul, cauzate de faptul că în elaborarea
modelului nu vor intra toate raporturile, ci numai cele ce satisfac scopul urmărit. Chiar mai mult decât
atât, în măsura în care cercetarea se ghidează după serii de indici şi indicatori urmărind depistarea în
scopuri practic-aplicative manifeste, posibilitatea elaborării unor modele previzionale ale sistemului de
învăŃământ devine nemijlocită.

Unitatea de învăŃare 4
ŞTIINłĂ, TEHNOLOGIE, CULTURĂ, EDUCAłIE

Concepte – cheie: ştiinŃă, cultură, cunoaştere ştiinŃifică, tehnologie, dezvoltare tehnologică,

tehnologii informatice, revoluŃie informatică, disciplinaritate, interdisciplinaritate ştiinŃifică,
curriculum, statut profesional, valoare, ideal social

Cunoaşterea contemporană, educaŃia şi exigenŃele dezvoltării sociale

Abordarea sociologică a educaŃiei şi a învăŃământului implică nu numai analiza şi studierea
relaŃiilor reciproce dintre societate şi educaŃie ca subsistem al sistemului social global, ci şi a relaŃiei
educaŃiei cu celelalte subsisteme ale societăŃii – economice, politice, ştiinŃifice, tehnice, şi cultural-
spirituale.
Un loc distinct în acest context îl au relaŃiile reciproce dintre ştiinŃă, tehnologie, cultură şi
educaŃie, date fiind afinităŃile organice dintre ele, atât în ceea ce priveşte vocaŃia lor ca subsisteme
sociale generatoare, diseminatoare şi valorificatoare de cunoaştere, cât şi în privinŃa vocaŃiei şi misiunii
lor sociale şi umane; ceea ce are drept consecinŃe faptul că schimbările, evoluŃiile şi dezvoltările dintr-
un subsistem se reflectă în fiecare dintre celelalte şi în ansamblul lor, în toate dimensiunile lor.
Din perspectiva interdependenŃei dintre ştiinŃă, cunoaşterea ştiinŃifică şi educaŃie, în prezent se
înregistrează un ansamblu de evoluŃii fundamentale în ştiinŃă, între care:
- creşterea masivă a volumului cunoştinŃelor sistematice acumulate despre natură, societate şi
om, în toate domeniile ştiinŃelor naturii, societăŃii şi omului, concretizate în continua îmbogăŃire a
tezaurului cunoaşterii umane, cu noi paradigme, teorii, concepte, metode şi tehnici de investigaŃie;
- apariŃia şi multiplicarea continuă a unor noi direcŃii de dezvoltare a ştiinŃei şi a unor
perspective inedite de abordare a existenŃei naturale, sociale şi umane, care conduc la geneza unor noi
„puncte de creştere” a ştiinŃei şi tehnologiei şi la dezvoltarea intensivă a acestora;
- trecerea de la dezvoltarea cunoaşterii ştiinŃifice prin diferenŃiere şi specializare şi constituirea
disciplinelor ştiinŃifice distincte la multiplicarea punctelor de contact şi joncŃiune dintre ştiinŃe,
întrepătrunderea şi integrarea ştiinŃelor, respectiv, de la disciplinaritate la multidisciplinaritate şi
interdisciplinaritate;
- conturarea unor noi tendinŃe în evoluŃia generală a ştiinŃei în direcŃia trecerii de la faza
dezvoltării extensive, analitice şi diferenŃiate a cunoaşterii ştiinŃifice, spre dezvoltarea bazată pe
elaborarea unor sinteze ştiinŃifice parŃiale din ce în ce mai cuprinzătoare, ca bază pentru elaborarea unei
noi sinteze, a unei noi viziuni şi a unui nou model generalizat, global al cunoaşterii, ca bază a unei
imagini atotcuprinzătoare, integrate a lumii şi a vieŃii naturale, sociale şi umane;
- generalizarea şi creşterea rapidităŃii uzurii morale a cunoştinŃelor, tehnicilor şi tehnologiilor,
cu consecinŃa firească a reducerii perioadelor de timp în care acestea se perimează şi devin caduce şi cu
necesitatea permanentizării învăŃării, de către toŃi membrii societăŃii, pe toată durata vieŃii şi activităŃii
lor profesionale, şi nu numai.
Întrucât, spre deosebire de trecut când, trecerea de la educaŃie şi formare la viaŃa profesională
activă se producea o singură dată, astăzi, aceasta se petrece de mai multe ori şi tot mai des, situaŃie care
aduce la ordinea zilei cu tot mai multă insistenŃă problema „ce vom face mai departe”, atât în situaŃiile
normale cât şi, mai ales, în momente şi în situaŃii neprevăzute; respectiv, în ce mod este posibilă
formularea opŃiunilor, planificarea şi realizarea unor proiecte de viaŃă viabile, atât la nivel individual,
cât şi la nivel grupal şi societal.

Progresul tehnic, noile tehnologii şi educaŃia

Pe lângă elementele comune cu cele ale ştiinŃei, relaŃiile tehnologiei, dezvoltării şi progresului
tehnic cu educaŃia şi evoluŃia sa prezintă o serie de elemente specifice, particulare. În această privinŃă
există cel puŃin două linii posibile de analiză a interdependenŃelor dintre tehnologie şi educaŃie: una a
interdependenŃelor mediate, (indirecte) şi alta a celor directe.
În primul caz, dezvoltarea tehnologiei are puternice implicaŃii şi un masiv impact asupra
educaŃiei, prin intermediul consecinŃelor pe care le are asupra evoluŃiei societăŃii şi vieŃii sociale, în
general. În al doilea, dezvoltarea noilor tehnologii propriu-zis educaŃionale antrenează reconsiderări
radicale în toate componentele sistemelor educaŃionale contemporane, de la obiective şi finalităŃile
acestora, la conŃinuturi, modalităŃi de organizare, metodologii, metode şi tehnici educaŃionale şi până la
sistemele de evaluare a randamentelor educaŃionale şi şcolare.
Într-adevăr, „revoluŃia informatică”, extinderea noilor tehnologii informatice şi ale comunicaŃiilor
schimbă, uneori în mod radical, ceea ce facem în prezent şi modul de a face, transformă natura muncii,
determină mari şi din ce în ce mai rapide dislocări în sistemul profesiunilor şi al ocupaŃiilor,
concretizate în înlocuirea unui număr din ce în ce mai mare de tipuri de muncă şi activitate umană de
către maşini, producând o mobilitate profesională uneori, mai mare decât ar fi cazul. Progresul
tehnologic afectează profund şi modalităŃile de organizare şi desfăşurare a activităŃilor economice şi
sociale, natura activităŃii întreprinderilor economice şi a organizaŃiilor sociale, metodele de lucru din
acestea, ansamblul sistemelor şi activităŃilor manageriale; ca şi modul de viaŃă, calitatea vieŃii şi, nu în
ultimul rând, destinele individuale ale oamenilor.
Este greu de prevăzut ce efecte reale vor avea evoluŃiile din sistemele tehnologice, informatice şi
de comunicare asupra vieŃii sociale şi umane. Se vorbeşte deja despre faptul că e posibil ca acestea să
anuleze un număr mai mare de profesiuni şi de ocupaŃii decât eventualele noi profesiuni pe care le vor
crea. Unii merg mai departe şi prevăd „sfârşitul muncii” şi apariŃia unui nou tip de societate „fără
muncă”. Acestea sunt, deocamdată, doar premoniŃii speculative, dar pe lângă ele nu este bine să se
treacă fără a fi observate.
Dincolo de aceste discuŃii există câteva lucruri clare: noile tehnologii informatice şi de
comunicare au schimbat şi vor schimba şi mai profund modalităŃile de „producere” a cunoaşterii, ca şi
pe cele ale diseminării şi asimilării acesteia, deci şi sistemele de cercetare ştiinŃifică, educaŃionale şi de
învăŃământ, care sunt obligate să-şi reconsidere toate articulaŃiile lor, structurale, funcŃionale, de
conŃinut etc., pentru a fi în măsură să asigure calitatea necesară şi să răspundă standardelor noi de
eficienŃă pentru a-şi îndeplini cu succes misiunea şi obiectivele sociale asumate.

Modernizarea educaŃiei şi învăŃământului, în concordanŃă cu evoluŃiile ştiinŃei, tehnologiei şi

culturii
Înnoirile şi dezvoltările ce se înregistrează în sistemele ştiinŃei şi tehnologiei se repercutează şi în
sistemul social educaŃional, care, având ca misiune esenŃială diseminarea rezultatelor progresului
cunoaşterii şi valorificarea realizărilor dezvoltării tehnologice este obligat să se coreleze cu acestea în
toate articulaŃiile sale. Ceea ce, în mod concret presupune:
- reînnoirea şi modernizarea continuă a conŃinutului educaŃiei şi învăŃământului, în concordanŃă
cu nivelul de dezvoltare al ştiinŃei, tehnologiei şi culturii şi cu exigenŃele dezvoltării societăŃii, în fiecare
etapă majoră de evoluŃie a acesteia;
- reconsiderarea raporturilor dintre studiile şcolare disciplinare, cele multidisciplinare şi cele
interdisciplinare, date fiind procesele semnificative de atenuare şi chiar de dispariŃie a frontierelor dintre
ştiinŃele şi disciplinele ştiinŃifice clasice şi punerea de acord a disciplinelor de studiu cu configuraŃia
ansamblului sistemului ştiinŃelor contemporane;
- proiectarea şi implementarea componentelor curriculumului (planuri de învăŃământ, programe
de studiu, manuale, materiale ajutătoare studiului etc.) într-o perspectivă largă, sistemică, structuralistă,
holistă, ca bază pentru diversificarea tipurilor de învăŃământ şi multiplicarea posibilităŃilor de
valorificare a vocaŃiilor profesionale ale generaŃiilor tinere în concordanŃă cu evoluŃiile viitoare ale
muncii, activităŃilor economice şi sociale şi ale societăŃii în general;
 - dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii educaŃiei şi învăŃământului, în vederea creşterii
eficienŃei şi performanŃei pedagogice, economice şi sociale a proceselor şi activităŃilor instructiv-
educative;
- îmbunătăŃirea activităŃii de recrutare şi modernizarea continuă a sistemelor de formare iniŃială
şi continuă şi de promovare a personalului didactic, concomitent cu asigurarea unui statut material,
social şi moral ridicat al cadrelor didactice, în concordanŃă cu importanŃa şi valoarea socială a
profesiunii didactice şi cu contribuŃia reală a educatorilor la bunăstarea şi prosperitatea generală,
individuală şi socială;
- îmbunătăŃirea continuă a condiŃiilor şi modernizarea activităŃii de cercetare ştiinŃifică şi
dezvoltare tehnologică din sistemul naŃional de educaŃie şi învăŃământ, ca premisă ineluctabilă a
realizării vocaŃiei esenŃiale a acestuia de sistem creator şi furnizor de cunoaştere ştiinŃifică şi de factor
fundamental, propulsiv al progresului, în toate sensurile şi în toate direcŃiile.
Realizarea unor asemenea obiective presupune adoptarea unor ample şi complexe strategii,
politici, programe şi activităŃi specializate, care nu pot fi discutate în acest cadru.
Este, însă, evident că asigurarea unor evoluŃii armonioase şi concordante între ştiinŃă, tehnologie,
cultură şi educaŃie, ca subsisteme ale sistemului social global, constituie o precondiŃie fundamentală a
înfăptuirii idealurilor de formare şi de pregătire a generaŃiilor tinere pentru asimilarea fundamentelor
lumii în care trăim, pentru înŃelegerea diversităŃii şi a interdependenŃelor crescânde între societăŃile
contemporane, pentru cultivarea respectului faŃă de valorile naŃionale şi universale, precum şi pentru
recunoaşterea legitimităŃii idealurilor naŃionale, sociale, morale şi culturale specifice şi general-umane.

Unitatea de învăŃare 5
COORDONATE SOCIOLOGICE ALE
CONTINUITĂłII ŞI PERMANENTIZĂRII EDUCAłIEI

Concepte – cheie: continuitatea educaŃiei, învăŃare permanentă, continuum al învăŃării,

perfecŃionare continuă, perfecŃionare profesională, participare socială, conştiinŃă critică, globalizare,
problematică globală, dezvoltare personală

ÎnvăŃarea permanentă şi continuitatea educaŃiei

Epoca şi civilizaŃia contemporane, caracterizate printr-o amplă şi rapidă dezvoltare economică,
accelerată mobilitate socială, profunde transformări politice şi sociale, şi prin progresul rapid al ştiinŃei,
tehnologiei şi culturii, confirmă faptul că societatea contemporană a devenit, în măsură hotărâtoare o
societate bazată pe cunoaştere.
În ansamblul proceselor care au generat şi au produs o asemenea evoluŃie s-a ajuns să se
recunoască tot mai deschis şi mai clar că necesitatea învăŃării permanente este iminentă, că educaŃia
trebuie să fie considerată ca un proces continuu care se poate şi trebuie să fie îmbogăŃit şi perfecŃionat,
la orice nivel şi sub orice raport şi că ea trebuie concepută şi desfăşurată integral, atât vertical, cât şi
orizontal. În această viziune, continuitatea procesului educaŃional se cere să fie asigurată, pe de o parte,
de la un nivel de instruire şi educare la altul, iar pe de altă parte, la nivelul tuturor organizaŃiilor şi
instituŃiilor sociale educaŃionale. Ceea ce implică faptul, evident, că instrucŃia şi educaŃia trebuie să se
realizeze nu numai în şcoală, ci şi, cu tot atâta rigoare, măiestrie şi eficienŃă, în afara şcolii, într-un
„continuum al învăŃării”, pe toata durata vieŃii.

Caracteristici şi obiective specifice ale educaŃiei permanente

Între elementele caracteristice fundamentale ale educaŃiei permanente, pe prim plan se situează:
• continuitatea demersului educaŃional;
• abordarea personalităŃii în totalitatea dimensiunilor sale (fizice, intelectuale, afective,
voliŃionale, morale, estetice etc.);
• caracterul integrativ şi unificator al tuturor componentelor şi laturilor procesului educaŃional;
 • realizarea educaŃiei permanente ca un proces general de devenire unitară şi de îmbogăŃire a
tuturor resurselor personalităŃii şi de dezvoltare individuală care să permită oamenilor să poată
face faŃă cu succes tuturor exigenŃelor şi necesităŃilor din ce în ce mai complexe şi mai inedite
ale lumii şi ale vieŃii moderne;
• realizarea sa în sisteme educaŃionale instituŃionalizate, ca învăŃare formală, la locul de muncă şi
prin activităŃi ale organizaŃiilor societăŃii civile, ca învăŃare nonformală şi ca o componentă
naturală a vieŃii de zi cu zi, ca învăŃare informală.

Sistemul obiectivelor educaŃiei permanente.

Acesta include:
- realizarea fiecărei activităŃi educaŃionale, în parte, şi a ansamblului activităŃilor educaŃionale,
în concordanŃă posibil cât mai bună cu necesităŃile individuale şi cu exigenŃele sociale, în cadrul general
al dezvoltării sociale, în prezent şi în perspectivă;
- cultivarea sistematică, la nivelul tuturor membrilor societăŃii, a înŃelegerii necesităŃii şi
importanŃei propriei lor dezvoltări continue, în condiŃiile deschiderii conştiente şi participării autentice a
lor la toate componentele proceselor educaŃionale în care sunt antrenaŃi şi la care aderă;
- corelativ, acestui obiectiv i se asociază şi acela care vizează asigurarea însuşirii de către toŃi
membrii societăŃii a cunoştinŃelor necesare formării priceperilor, competenŃelor şi comportamentelor pe
baza cărora, fiecare să-şi dezvolte propria sa personalitate şi, prin aceasta, să poată participa activ la
viaŃa socială în toată diversitatea şi varietatea domeniilor sale.

EducaŃia permanentă, formarea şi perfecŃionarea profesională

Dat fiind faptul că, atât în viaŃa individuală, cât şi în viaŃa socială, participarea la activitatea
consacrată producerii bunurilor şi valorilor materiale şi spirituale reprezintă baza existenŃei şi
dezvoltării oricărui sistem social, unul dintre obiectivele educaŃiei permanente îl constituie sprijinirea
populaŃiei în formarea profesională, perfecŃionarea acesteia şi chiar în reconversiunea profesională,
antrenate toate de cerinŃe generate de dezvoltarea ştiinŃifică şi progresul tehnic contemporan, de
mobilitatea profesională din ce în ce mai profundă şi mai accelerată, de caracteristicile noi ale
dezvoltării economico-sociale şi culturale, actuale şi viitoare. Abordarea corectă a acestui obiectiv al
educaŃiei permanente trebuie să fie făcută în lumina principiului potrivit căruia în perspectiva istorică,
omul, factorul uman trebuie considerat unul din cele mai valoroase produse ale dezvoltării, dar în
acelaşi timp, unul din factorii, agenŃii dezvoltării, de fapt, factorul fundamental al dezvoltării economice
şi sociale, întrucât, în sistemul factorilor materiali, financiari şi sociali ai dezvoltării, omul este singurul
în măsură să determine schimbări, să creeze valori noi, să producă dezvoltarea pe toate planurile.

Permanentizarea educaŃiei şi pregătirea pentru participare la viaŃa social-politică şi civică

Pe lângă contribuŃia pe care o aduce la sporirea eficacităŃii profesionale, ca urmare a formării,
reciclării şi reconversiunii şi, pe această bază, la sprijinirea populaŃiei pentru a se putea adapta rapid şi
convenabil la mobilitatea profesională crescândă şi la promovarea profesională, educaŃia permanentă
este chemată să contribuie masiv la pregătirea membrilor societăŃii pentru participarea lor activa la
viata socială, politică si civică si pentru înŃelegerea marilor probleme ale colectivităŃii naŃionale si
internaŃionale în care trăiesc. În acest sens, este necesară asigurarea accesului tuturor la cunoştinŃele şi
la mijloacele care permit aprofundarea şi asimilarea problematicii socio-politice şi cultural-ştiinŃifice
globale. Sub acest raport, idealul democratic al obŃinerii participării colectivităŃilor sociale la
dezbaterea, analiza şi soluŃionarea problemelor cu care ele se confruntă şi la dirijarea conştientă şi
colectivă a proceselor sociale, economice, politice, rămâne doar o aspiraŃie nobilă, atâta vreme cât
membrii colectivităŃilor respective nu sunt în posesia elementelor de cunoaştere, a convingerilor şi
deprinderilor necesare antrenării lor în aceste tipuri de activităŃi. Un loc aparte în această direcŃie, îl
ocupă eforturile ce se impun în vederea dobândirii de către fiecare individ a conştiinŃei critice asupra
propriei sale situaŃii şi a colectivităŃii sociale din care face parte, precum şi a echipării lor cu toate
mijloacele necesare dezvoltării personale, ca membri ai comunităŃii sociale.
Seria obiectivelor educaŃiei permanente nu poate omite, ci dimpotrivă, presupune, între altele, şi
considerarea remedierii insuficienŃelor şi lacunelor înregistrate în formarea personală prin învăŃământul
de tip şcolar, primit anterior; favorizarea înŃelegerii între diferitele grupuri şi categorii sociale şi
profesionale (exemplu, generaŃiile succesive), sprijinirea populaŃiei în utilizarea cât mai
corespunzătoare şi mai reconfortantă a timpului liber, care devine o coordonată permanentă a
societăŃilor şi civilizaŃiilor contemporane, precum şi deprinderile practice, în asemenea domenii ale
vieŃii individuale, familiale şi sociale ca îngrijirea sănătăŃii, educaŃia copiilor, modul de hrană,
consumul etc.
Între Ńelurile ultime ale educaŃiei permanente ar putea fi înscris, ceea ce s-a spus deja în
dezbaterile contemporane ale problemei, şi cel de a sprijini pe fiecare membru al societăŃii nu numai „să
înveŃe cum să înveŃe”, nici numai „să fie în măsură să devină”, ci şi să ajungă a fi „stăpânul şi autorul
propriului său destin”, dovedind, potrivit cerinŃelor actuale, nu numai capacitate de adaptare continuă la
schimbare, deschidere la nou, capacitate şi dorinŃă de perfecŃionare continuă, ci şi capacitatea de creaŃie
şi inovaŃie, în efortul de autodezvoltare.

EducaŃia permanentă în societatea cunoaşterii şi informatizării

Natura specifică, obiectivele şi configuraŃiile de ansamblu ale societăŃii cognitive, reclamă în mod
firesc evaluarea permanentă şi actualizarea obiectivelor fundamentale, conŃinutului, metodelor şi
tehnicilor de acŃiune, ca şi a infrastructurilor materiale, organizaŃionale şi manageriale ale sistemului
educaŃiei permanente. Ceea ce generează cerinŃe mereu noi şi deschide noi orizonturi şi câmpuri de
acŃiune în direcŃia perfecŃionării continue şi inovării sistemului şi a practicii educaŃiei permanente,
pentru ca aceasta să răspundă cât mai adecvat exigenŃelor aflate într-o continuă expansiune şi dinamică
tot mai alertă.
În acest sens, se impune elaborarea unei strategii coerente şi comprehensive de învăŃare
permanentă, care are ca domenii prioritare de acŃiune :
- garantarea accesului universal şi continuu la învăŃarea de calitate, pe parcursul întregii vieŃi, a
tuturor membrilor societăŃii;
- promovarea educaŃiei şi a învăŃării permanente în vederea dobândirii şi reînnoirii
cunoştinŃelor şi capacităŃilor necesare pentru o participare susŃinută în noua societate cognitivă;

- promovarea educaŃiei şi a învăŃării, întemeiate prioritar pe necesităŃile, cerinŃele şi aspiraŃiile

individuale şi colective;
- dezvoltarea efectivă a metodelor şi tehnicilor de predare-învăŃare şi a modalităŃilor celor mai
potrivite de organizare a proceselor educaŃionale, în măsură să asigure eficient, realizarea continuu-ului
învăŃării permanente;
- adaptarea ofertei de formare, de educaŃie şi de calificare astfel încât oamenii să îşi poată
proiecta şi planifica singuri modalităŃile de combinare a învăŃării, cu munca, cu viaŃa de familie şi cu
celelalte componente ale vieŃii fiecărui membru al societăŃii ;
- asigurarea unor standarde de calitate superioară în materie de educaŃie şi calificare, care sa
garanteze, pe de o parte concordanŃa necesară între cunoştinŃele, abilităŃile şi competenŃele obŃinute şi
profesiunile, ocupaŃiile şi locurile de muncă, iar, pe de altă parte, capacitatea de adaptare a oamenilor la
exigenŃele în procesele de continuă schimbare şi transformare a acestora, determinate de evoluŃiile şi
mobilitatea socială, profesională şi ocupaŃională viitoare.
Realizarea acestor obiective impune creşterea evidentă a nivelului investiŃiilor în resursele umane,
cea mai eficientă modalitate de dezvoltare şi de valorificare la maximum posibil a potenŃialului de care
dispune orice sistem social, a singurei valori producătoare de noi valori.

Unitatea de învăŃare 6
EFICIENłA ECONOMICO – SOCIALĂ ŞI UMANĂ
A EDUCAłIEI

Concepte – cheie: eficienŃă a educaŃiei, randament, evaluare, funcŃii economice ale educaŃiei,
funcŃii sociale ale educaŃiei, educaŃia ca „bun de consum”, educaŃia ca „investiŃie”, randament
economic al educaŃiei, criterii, indicatori, standarde de evaluare
 Resursele umane, educaŃia şi dezvoltarea
ŞtiinŃele sociale şi umane contemporane, ca şi practica educaŃională au conturat un sistem de
indicatori ai eficienŃei economico-sociale şi umane a educaŃiei, în general, a învăŃământului superior,
deci şi universitar, în particular. Aceasta s-a realizat în directă legătură cu recunoaşterea importanŃei
crescânde a factorului uman şi, implicit, a educaŃiei, ca acŃiune de valorificare a resurselor umane în
procesul dezvoltării. Că educaŃia are influenŃă asupra desfăşurării şi dezvoltării proceselor economice şi
sociale s-a recunoscut de mult. Un efort coerent de analiză a educaŃiei în relaŃiile sale cu dezvoltarea
economică şi socială s-a conturat însă, relativ târziu, numai după cel de-al doilea război mondial, fiind
determinat de marile transformări economice şi politice postbelice, de creşterea masivă a cererii sociale
de educaŃie, de reapariŃia pe prim planul preocupărilor a noŃiunii de drept la educaŃie, ca unul dintre
drepturile fundamentale ale omului ş.a. Pe acest fond s-au intensificat preocupările pentru determinarea
mai precisă a sensurilor şi modalităŃilor posibile de evaluare (măsurare) a randamentului (eficienŃei)
educaŃiei, a contribuŃiei sale la progresul economic, social şi uman contemporan. Aşa se face că în
modelele teoretice, în cercetarea ştiinŃifică şi în tentativele de planificare a dezvoltării economice şi
sociale, pe lângă analiza funcŃiilor pedagogice tradiŃionale şi permanente ale educaŃiei şi învăŃământului
a apărut şi necesitatea analizei funcŃiilor economico – sociale ale educaŃiei.
În corelaŃie directă cu aceasta, în arsenalul teoretic au fost introduse şi au început să fie utilizate
două concepte noi: „educaŃia ca bun de consum” şi „educaŃia ca investiŃie”. În prima ipostază s-a
considerat mult timp că „a educa”, înseamnă de fapt, „a consuma”, adică a satisface direct anumite
cerinŃe şi necesităŃi individuale, personale, „a furniza” cunoştinŃe şi competenŃe, educaŃia apărând ca un
serviciu adus individului, care, pe această cale, beneficiază de achiziŃiile dobândite, sub diferite forme.
Dar, cunoştinŃele şi competenŃele astfel acumulate constituie, în acelaşi timp, şi mijloace de producere a
unor noi valori, bunuri şi servicii, materiale sau spirituale, mai multe cantitativ, ori superioare, calitativ.
Într-o asemenea perspectivă educaŃia apare şi ca o investiŃie productivă, care participă la
dezvoltarea economică şi socială. Tentativele de analiză a implicaŃiilor educaŃiei ca investiŃie au generat
multiple tipuri de investigaŃie, conturate în jurul a două coordonate fundamentale: una îndreptată spre
realizarea eficienŃei directe a educaŃiei şi care pune accentul pe veniturile rezultate din educaŃie, şi alta
care pune accentul pe efectele indirecte ale educaŃiei în cadrul proceselor dezvoltării economice şi
sociale (lărgirea orizontului economic, social şi cultural al populaŃiei, crearea de atitudini favorabile faŃă
de eforturile consacrate dezvoltării, cultivarea dorinŃei de „realizare” în muncă şi în viaŃă, dezvoltarea
spiritului de iniŃiativă, favorizarea inovaŃiilor şi a invenŃiilor etc). Concomitent cu sublinierea locului şi
rolului deosebit al acestei categorii de efecte ale educaŃiei asupra dezvoltării se impune, şi precizarea că
ele sunt foarte greu de evaluat şi că, de aceea, scapă, de cele mai multe ori, încercărilor de măsurare
directă. „Rebele la măsurare, beneficiile indirecte ale educaŃiei sunt şi mai rebele atunci când tind să se
etaleze de-a lungul timpului. Ele nu sunt numai difuze, dar reclamă o întreagă generaŃie pentru a se
manifesta complet” (A. Page).

Orientări şi tendinŃe în metodologia evaluării eficienŃei educaŃiei şi învăŃământului

Cu toate acestea, tentativele făcute în acest sens sunt multiple şi nu încetează să se multiplice şi în
prezent. Ce se poate spune despre ele şi despre aporturile lor reale la evaluarea eficienŃei educaŃiei şi
învăŃământului ? Trebuie să considerăm ca un bun câştigat alcătuirea inventarului contribuŃiei calitative,
indirecte, a educaŃiei, la dezvoltarea socială. Deşi în tentativele de măsurare a acesteia, până acum nu ne
aflăm decât în faza unor ipoteze rezonabile, a unor rezultate plauzibile, aceste tentative marchează o
etapă pe calea aprofundării cunoaşterii raporturilor complexe dintre factorul uman, educaŃie şi
dezvoltare. De asemenea, considerând posibilitatea depăşirii actualelor limite ale acestor încercări,
socotim că va trebui să se admită că educaŃia are un randament care nu se poate exprima nici în costuri
şi nici în venituri şi care va trebui să fie mereu evidenŃiat pentru a i se putea conferi deplinul ei sens. La
acest capitol, credem că ar putea fi înscrise, între altele, capacitatea educaŃiei de asigurare a
continuităŃii şi permanentizării sistemelor de valori, a moştenirii culturale, şi modului de viaŃă, a
instituŃiilor şi moravurilor, concomitent cu capacitatea ei de a pune probleme, de a deschide noi
orizonturi şi direcŃii de reflecŃie şi de acŃiune, date fiind misiunea sa creativă, funcŃia sa de renovare,
dezvoltare şi progres. După cum spunea unul dintre foştii directori generali ai UNESCO, Rene Maheu
„într-adevăr, în fiecare zi apare tot mai evident că, contribuŃia esenŃială a educaŃiei la dezvoltare se
situează pe planul schimbării mai mult decât pe cel al creşterii. Căci, ceea ce educaŃia aduce ca atare
societăŃii… nu este atât ceea ce se poate face mai mult, ci ceea ce se poate face altfel”.

EficienŃa economico-socială a educaŃiei.

1. Faptul că educaŃia şi învăŃământul sunt sisteme sociale masive de civilizaŃie, care afectează
sistemele economice, a fost recunoscut de multă vreme. MulŃi cercetători şi oameni de ştiinŃă din
domeniul ştiinŃelor economice au realizat, aşa cum am văzut, adevărul că educaŃia şi învăŃământul nu
sunt numai consumatori de venituri ci, că ele se situează la originea producerii de venituri. Ceea ce
înseamnă că ele îndeplinesc nu numai funcŃii umaniste, culturale, sociale generale, ci şi esenŃiale funcŃii
economice. În această perspectivă, au apărut şi au evoluat eforturile de identificare, evaluare şi
măsurare a „randamentului economic” al educaŃiei, eforturi care continuă şi în prezent. Pornind de la
premiza că educaŃia este o „industrie considerabilă”, care costă mult, dar care are un rol esenŃial în
creşterea economică, reprezentanŃii ştiinŃelor economice sunt preocupaŃi de analiza aprofundată a
elementelor în care se concretizează randamentul economic al educaŃiei şi a modalităŃilor în care acesta
poate fi măsurat. În această privinŃă, astăzi se consideră că există o rentabilitate economică directă şi
una indirectă a educaŃiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, că aceste tipuri ce se regăsesc atât la nivel
individual, cât şi social, respectiv microeconomic şi sociologic şi macroeconomic şi sociologic.
Între contribuŃiile directe ale educaŃiei la dezvoltarea economică şi socială se situează:
- pregătirea şi formarea tuturor membrilor societăŃii, a societăŃii în ansamblul său, astfel încât,
prin calificări, competenŃe, abilităŃi să participe productiv, eficient şi competitiv la întreaga activitate şi
viaŃă economică şi socială, la producerea bunurilor şi serviciilor materiale şi a valorilor cultural-
spirituale necesare unei calităŃi înalte a vieŃii individuale şi de grup ;
- avantajele directe care se regăsesc în bunăstarea materială şi personală decurgând din
veniturile individuale diferenŃiate, în general mai ridicate, ale persoanelor superior calificate;
- rentabilitatea superioară dovedită a investiŃiei în educaŃie, în raport cu cea mai mare parte a
altor categorii şi tipuri de investiŃii pe care le pot face fiecare dintre membrii unei societăŃi în anumite
perioade de timp.
Între contribuŃiile indirecte ale educaŃiei la dezvoltarea economico-socială se situează:
a) creşterea ratei de producere a unor noi idei şi tehnici de producŃie, încorporate în capitalul fizic;
b) formarea capacităŃilor şi competenŃelor care fac oamenii capabili să utilizeze noile tehnici
productive ce se dezvoltă din ce în ce mai rapid şi mai inedit, să iniŃieze schimbări pozitive în
modalităŃile şi metodele de muncă, de producŃie şi de organizare a activităŃii economice şi a vieŃii
sociale ;
c) configurarea complexului de relaŃii, atitudini şi comportamente care leagă consumatorul,
muncitorul şi managementul unităŃilor economico-sociale şi ale sistemului economic în general ;
d) formarea oamenilor în spiritul acceptării şi promovării schimbării şi transformării, dezvoltarea
economică fiind, în ultimă instanŃă, expresia schimbării continue, a promovării creşterii şi a depăşirii
vechilor tipare, moduri de lucru şi de organizare, care reprezintă „nexus-ul” social crucial, afectat cel
mai profund de ceea ce se petrece în şcoli şi în organizaŃiile sociale educaŃionale.
În ceea ce priveşte măsurarea contribuŃiei educaŃiei la dezvoltarea economică şi socială, aceasta a
constituit şi continuă să constituie un domeniu important de reflecŃie teoretică şi de cercetare ştiinŃifică
concretă. Între metodele de măsurare a aspectelor economico-sociale ale educaŃiei au fost propuse:
măsurarea stocului de educaŃie care vizează determinarea „totalului de educaŃie de care dispune o Ńară la
un moment dat; evaluarea capitalului intelectual produs de educaŃie, care se referă la aporturile
educaŃiei, la „creşterea” cunoaşterii ştiinŃifice, la cultivarea şi dezvoltarea aptitudinilor şi
disponibilităŃilor intelectuale, morale, culturale, spirituale ale populaŃiei; metoda analizei reziduale care
vizează identificarea contribuŃiei educaŃiei la realizarea progresului tehnologic, care acŃionează ca factor
de producŃie, alături de materiile prime, capital şi muncă, la realizarea produsului total; metoda
corelaŃiei simple, care constă în stabilirea corelaŃiei între procentele de şcolarizare şi produsul naŃional
brut al unei anumite Ńări ş.a.
Ceea ce se impune a fi menŃionat este faptul că soluŃiile acestei probleme propuse până în prezent
nu sunt suficient de satisfăcătoare.

Evaluarea sistemelor şi a instituŃiilor de învăŃământ şi educaŃie

Evaluarea instituŃională a educaŃiei şi învăŃământului este un domeniu complex şi cu conotaŃii specifice,
având în vedere faptul că, pe baza rezultatelor evaluării se efectuează clasificări şi selecŃii şi se iau
hotărâri cu privire la situaŃia instituŃiilor educaŃionale şi a oamenilor care lucrează în aceste instituŃii.
Evaluarea educaŃională este un proces complex care vizează atât activităŃile instructive, domeniile şi
componentele unităŃilor de învăŃământ, cât şi evaluarea sistemelor de învăŃământ şi de educaŃie în
ansamblul lor. Scopul principal al evaluării îl reprezintă identificarea realizărilor şi a
disfuncŃionalităŃilor, ca şi a factorilor care le generează, în vederea stabilirii de strategii, politici,
programe şi acŃiuni menite, pe de o parte să se depăşească situaŃiile negative, nedorite, iar pe de alta
parte, să se asigure avansul continuu al activităŃii şi vieŃii instituŃiilor educaŃionale, în conformitate cu
misiunea pe care o are fiecare în parte şi sistemul în ansamblul său.
Din aceste obiective decurg şi principalele funcŃii ale evaluării :
- funcŃia de control şi monitorizare ;
- funcŃia de reglare a sistemului, de ameliorare a activităŃilor şi de optimizare a rezultatelor ;
- funcŃia de orientare, prognosticare şi de predicŃie, atât cu privire la desfăşurarea activităŃii în
sistem, cât şi de anticipare a rezultatelor ;
- funcŃia de clasificare, ierarhizare şi de selecŃie a tuturor componentelor sistemului
educaŃional.
În sistemul de evaluare, un loc central, derivat din obiectivele şi funcŃiile acestora, îl reprezintă
criteriile, indicatorii şi standardele în baza cărora se realizează procesele de evaluare. În acest domeniu,
concepŃiile, modelele, strategiile, metodologiile şi tehnicile de evaluare utilizate sunt foarte diferite şi,
evident, nu sunt sistematizate într-un model teoretic generalizat.
Există, însă, anumite elemente comune, recunoscute şi aplicate de către comunităŃi ştiinŃifice
largi, indiferent de concepŃiile sau teoriile evaluării la care aderă.
În ceea ce priveşte evaluarea sistemului managerial educaŃional, aceasta se face pe o scală
ierarhică extinsă, care poate fi realizată pe trei planuri: evaluarea individuală – cadre didactice, de
conducere (diriginŃi, directori adjuncŃi, directori, inspectori, şefi de catedră, prodecani, decani, secretari
ştiinŃifici, prorectori, rectori, etc.), evaluarea organismelor şi echipelor manageriale (consiliile
profesorale, birouri de senat, senate, etc.), evaluarea unităŃilor educaŃionale în ansamblul său
(evaluarea sistemului naŃional managerial, educaŃional).
Sensul major, esenŃial, al evaluării, la toate nivelele ierarhice şi în toate componentele sistemului
educaŃional îl constituie aprecierea rezultatelor obŃinute de cei evaluaŃi (cantitative şi calitative);
identificarea “problemelor deschise”, sau a situaŃiilor problematice şi a “punctelor forte”, formularea de
recomandări în vederea proiectării acŃiunilor viitoare, în vederea menŃinerii şi potenŃării realizărilor,
corectării punctelor slabe, adoptarea de proiecte realiste, nu vagi sau peiorative.

Unitatea de învăŃare 7

VIITORUL EDUCAłIEI. EVOLUłII ŞI TENDINłE ÎN

SISTEMELE EDUCAłIONALE CONTEMPORANE

Concepte – cheie: cerere, ofertă educaŃională, egalitatea şanselor educaŃionale, discriminări

educaŃionale, societate „inclusivă”, societate a cunoaşterii şi informatizării, mobilitate profesională,
„cetate educativă”, învăŃământ la distanŃă, universitatea liberă, industrie “edu-tainment”

1. EvoluŃii şi tendinŃe in sistemele educaŃionale contemporane

SocietăŃile şi civilizaŃia contemporana preponderent industriale si urbanizate, noile evoluŃii din
sistemele si structurile politice, transformările din ce in ce mai profunde ale condiŃiilor vieŃii sociale,
materiale si culturale, progresul debordant al cunoaşterii ştiinŃifice si al dezvoltării tehnologice, fiecare
in parte si toate la un loc introduc mari dislocări in toate componentele vieŃii individuale si sociale ale
oamenilor. Ele generează noi categorii de probleme, antrenează noi exigente si provocări si pentru
sistemele naŃionale de educaŃie si învăŃământ, având in vedere legăturile strânse, organice, dintre
învăŃământ, educaŃie şi societate.
Pe acest teren au apărut şi continuă să apară marile probleme si dileme ale perspectivelor adaptării
educaŃiei la o societate, o civilizaŃie si o „lume” în continuă şi din ce în ce mai rapidă şi mai inedită
schimbare şi dezvoltare.
 Creşterea complexităŃii civilizaŃiei moderne si contemporane, exigentele participării active si
responsabile a tuturor membrilor speciei umane la « noua lume » au generat preocupări din ce in ce mai
ample si mai concentrate, consacrate analizei limitelor obiective si subiective ale educaŃiei
contemporane si perspectivelor evoluŃiei sale.
În aceste condiŃii, este explicabila preocuparea, aproape generalizată la scară mondială, de
reformare a educaŃiei, de dezvoltare si punere de acord a ei cu configuraŃia stadiului actual de
dezvoltare si cu tendinŃele evoluŃiei viitoare a societăŃii şi civilizaŃiei umane.
Expansiunea educaŃiei în secolele XIX-XX a fost legata de necesităŃile dezvoltării economiei
industriale, capitaliste. Aceasta reclama o forŃă de muncă profesionalizată, dispunând de competenŃe şi
abilităŃi specializate, potrivit specificului proceselor muncii industriale, dar şi al organizării
întreprinderii industriale, bazate pe autoritate şi disciplină a forŃei de muncă, obedienŃă şi ierarhie,
recompense şi pedepse, succes şi realizare personală şi colectivă.
Aceste exigenŃe s-au reprodus în toate componentele sistemelor moderne de învăŃământ şi
educaŃie: obiective, conŃinuturi, organizare, evaluare, etc., sisteme care au răspuns în mare măsură
necesitaŃilor specifice societăŃilor în care s-au constituit şi în care funcŃionează şi astăzi reuşind să
asigure:
- dezvoltarea învăŃământului de masă;
- virtuala eliminare a analfabetismului;
- profesionalizarea forŃei de muncă necesare dezvoltării sociale si economice;
- premizele necesare dezvoltării continue a ştiinŃei, tehnologiei si culturii;
- dezvoltarea personalităŃii şi realizarea umană (a omului ca om)

RelaŃiile dintre societate şi educaŃie astăzi

Toate acestea nu însemnează că, astăzi, între educaŃie şi societate relaŃiile sunt pe deplin şi
integral armonioase, înregistrându-se, între altele:
- un „debalans” între cerere şi oferta în domeniul educaŃiei;
- limite în asigurarea egalităŃii şanselor în materie de educaŃie;
- discriminări educaŃionale (rasiale, etnice, bazate pe sexe, credinŃe, etc.);
- limite în contribuŃia educaŃiei la reducerea disparităŃilor şi inegalităŃilor economice şi sociale
dintre oameni ;
- perpetuarea contribuŃiei educaŃiei la reproducerea culturală a vechilor valori, atitudini şi
comportamente care, la rândul lor perpetuează inegalităŃile dintre generaŃii;
- resurse insuficient valorificate in realizarea idealurilor dezvoltării valorii personalităŃii umane
– Ńelul fundamental al educaŃiei.
Acestea nu sunt decât câteva elemente din multiplele date concrete, în măsură să reliefeze situaŃia
existenŃa în domeniul educaŃiei şi învăŃământului, cât şi magnitudinea problemelor ce se impun a fi
rezolvate.
Ceea ce reclamă dezvoltarea cercetării ştiinŃifice, educaŃionale consacrată unei mai bune
cunoaşteri a sistemului educaŃional contemporan, a problematicii sale fundamentale.

Viitorul educaŃiei şi educaŃia viitorului

EvoluŃia actuala şi viitoare a educaŃiei şi învăŃământului va fi din ce in ce mai marcată de un
ansamblu complex de evoluŃii ce se înregistrează deja în toate componentele fundamentale ale
societarilor şi civilizaŃiei contemporane. Cea mai profundă dintre acestea este cea a intrării societăŃii
contemporane în era cunoaşterii şi a transformării sistemelor economice şi sociale din sisteme bazate pe
factorii tradiŃionali ai producŃiei şi ai muncii în sisteme bazate pe cunoaştere şi informatizare, cu toate
implicaŃiile acestei evoluŃii pentru ansamblul vieŃii economico-sociale, politice, culturale si spirituale,
actuale si viitoare.
Modelele muncii, ale acŃiunii, ale organizării şi desfăşurării vieŃii sociale si evident, ale învăŃării
se schimba din ce în ce mai profund, mai inedit si mai rapid.
EvoluŃia actuală şi viitoare a lumii este influenŃată şi va fi din ce în ce mai marcată de rapida
dezvoltare şi extindere a noilor tehnologii informaŃionale, de comunicare în masă, care afectează natura
muncii şi determină înlocuirea anumitor tipuri de muncă umana de către maşini, ceea ce se va reflecta
in radicale transformări ale profesiunilor si mobilităŃii profesionale şi în tipurile de abilităŃi şi de
competenŃe necesare pentru exercitarea lor.
 În aceste condiŃii, societăŃile contemporane sunt obligate să îşi creeze toate condiŃiile şi mijloacele
necesare pentru a fi în măsură să îşi pregătească membrii lor, astfel încât aceştia să dispună de
cunoaşterea şi competenŃele necesare pentru a participa cât mai activ şi eficient în activitatea economică
şi în toate sferele vieŃii publice moderne, în viaŃa politică şi socială, la toate nivelurile comunităŃilor
locale, naŃionale şi internaŃionale; ceea ce schimba radical şi poziŃia educaŃiei în societate, ea
nemaiputând fi realizată doar ca „stagiu de pregătire” prealabil intrării oamenilor în muncă, ci ca un
proces care se va dovedi necesar pentru toŃi oamenii, pe parcursul întregii lor vieŃi profesionale şi nu
numai.
În consens cu noile evoluŃii, societăŃile actuale trebuie să devină din ce in ce mai mult „societăŃi
inclusive”, capabile să asigure posibilităŃi egale de acces la învăŃarea de calitate pe parcursul întregii
vieŃi tuturor membrilor lor.
În acest scop, ele vor trebui să acŃioneze pentru ca toate componentele, compartimentele şi
instituŃiile sociale educaŃionale să îşi concentreze şi concerteze eforturile în direcŃia dezvoltării
semnificative a capacităŃii educogene a fiecăruia în parte şi a tuturor, în ansamblul lor, astfel încât să se
realizeze idealul înfăptuirii „cetăŃii educative”, propuse deja, în ultimul sfert al secolului XX. (E. Faure)
Constituie deja o sarcina de actualitate regândirea, redimensionarea si transformarea paradigmelor
educaŃionale, ca si corelarea mai organică a politicilor economice, sociale, şcolare şi culturale la nivelul
ansamblului societal; ca şi redistribuirea funcŃiilor educaŃionale şi a învăŃământului, către toate
organizaŃiile şi instituŃiile sociale educaŃionale şi reconsiderarea radicală a relaŃiilor dintre învăŃarea
formală, nonformală şi informală, în vederea accentuării tot mai puternice a complementarităŃii şi
eficientizării acestora şi a „continuumului” învăŃării pe toată durata vieŃii. Fiind deja clar că,
fundamentele societăŃii cognitive – capacitatea umană de a crea şi de a utiliza eficient şi inteligent
cunoştinŃele, competenŃele şi comportamentele dobândite în perioada copilăriei şi adolescenŃei nu mai
pot dura toata viaŃa.

Tehnologiile informatice şi educaŃia viitorului

Concomitent cu această evoluŃie apar necesităŃi majore de reorganizare a proceselor educaŃionale
şi a sistemelor instituŃionale ale educaŃiei şi învăŃământului, amplificate de apariŃia şi dezvoltarea tot
atât de rapidă a noilor tehnologii ale educaŃiei propriu-zise – computerul, tehnologiile multimedia, CD-
ROM, înregistrarea video, internetul, ciberspatiul etc., care reclamă o noua organizare a proceselor
învăŃării, bazată nu pe stat în clase şi pe ascultarea pasivă de către elevi a profesorilor, ci pe utilizarea,
din ce în ce mai masivă, a noilor tehnologii informaŃionale şi folosirea lor în „clase fără pereŃi”,
respectiv, acasă, la distantă faŃă de şcoala etc.
Pe acest traiect au apărut deja învăŃământul la distantă, universităŃile libere sau deschise, ca şi
sugestii de înfiinŃare de „colegii de afaceri în ciberspatiu”, precum şi o nouă ramură industrială
educaŃională paralelă, denumită edu-tainment, cuprinzând companiile de cablu, casete de software,
grupe de telecomunicaŃii, de filme, Cd-uri etc., legată de industria de software, în general, care va avea
implicaŃii profunde asupra educaŃiei şi învăŃământului.
ObŃinerea unor răspunsuri şi a unor rezultate valide în soluŃionarea acestei complexe problematici,
face strict necesară identificarea unor premise teoretice generale, solid întemeiate şi clar formulate ca
fundament al acestora. Între ele se înscriu: necesitatea definirii idealului social sau a tipului ideal de
societate, care ar fi dezirabil şi posibil de înfăptuit astăzi; elaborarea unui model social care să permită
depăşirea marilor şi complexelor probleme globale noi ale omenirii, ale societăŃilor, popoarelor şi
oamenilor, care îşi cer soluŃionarea sau a celor mai vechi care nu şi-au găsit rezolvări satisfăcătoare
până în prezent. În corelaŃie directă cu acesta se află determinarea idealului uman sau a modelului
omului de mâine, ca factor fundamental al progresului economic, social, cultural, ştiinŃific şi spiritual, şi
ca obiect al „istoriei educaŃiei şi învăŃământului”. Pe acesta bază se poate contura idealul educaŃional al
timpului nostru şi al lumii în care trăim, respectiv, tipul formaŃiei umane cerut de exigenŃele celorlalte
idealuri enunŃate, capabil să „ştie”, să „facă”, să „vrea”, să „fie” şi, mai ales, să „devină”, potrivit
noilor configuraŃii şi necesităŃi ale societăŃii viitorului; astfel încât, generaŃiile de astăzi şi cele viitoare
să fie capabile, pe de o parte, să se adapteze la noile lor condiŃii de viată şi la noile sarcini pe care vor fi
obligate să şi le asume, iar, pe de altă parte, să îşi poată dezvolta personalitatea şi să-şi îmbogăŃească
viaŃa personală pe baza căreia să se poată regăsi şi să-şi satisfacă toate necesităŃile de autorealizare, în
condiŃiile civilizaŃiei moderne, atât ca factori promotori ai acesteia, cât şi ca fiinŃe umane, capabile să se
bucure de plenitudinea vieŃii şi a valorilor personale individuale.
 Unitatea de învăŃare 8
POLITICI EDUCAłIONALE.
CONDUCEREA PROCESULUI DE SCHIMBARE
ŞI A INOVAłIILOR ÎN SISTEMUL EDUCAłIONAL

Concepte-cheie: politică educaŃională, reformă, strategie, schimbare, inovaŃie

1. Delimitări conceptuale:
Politică educaŃională - opŃiuni materializate în documente oficiale.
Strategie - program concret de acŃiune.
Tactică - modalităŃi de implementare a resurselor potrivit politicii şi strategiei.
Reformă - cadrul instituŃional de aplicare a unei schimbări.
Cadrul legislativ - pachete de acte normative ce au menirea de a reglementa din punct de vedere
juridic o orientare politică, o strategie sau reformă.
2. Tipuri de politici educaŃionale
- politică educaŃională pozitivă (dă răspuns unei probleme date)/negativă (elimină efectele
unor acŃiuni);
- politică educaŃională explicită (formulează coduri prestabilite)/ implicită (nu formulează, ci se
bazează pe coduri nescrise, neexplicate prin regulamente);
- normativă (stabileşte condiŃii, criterii)/ procedurală (stabileşte procedee, moduri de acŃiune);
- publice (aparŃin statului)/ nonpublice (aparŃin societăŃii civile);
- centralizate (fiind coordonate şi implementate de un for superior, de o instituŃie centrală)/
descentralizate (realizându-se la fiecare nivel, palier, domeniu, zonă geografică, prin
responsabilizarea şi a altor instituŃii, zonale, locale).

3. CondiŃii pentru existenŃa unei politici educaŃionale

- trebuie să existe un mod de organizare colectivă (instituŃională, reglementată de tradiŃii,
convenŃii etc);
- trebuie să existe un proiect educaŃional definit de experŃi şi elaborat prin reflecŃie colectivă;
- implică o putere şi un sistem de autoritate;
- implică un sistem de legitimare (rezultate aşteptate, eficienŃă crescută) şi de mobilizare socială
(participare, manipulare, constrângere, convingere).

4. ConŃinutul politicii educaŃionale

Aceasta vizează: organizarea sistemului de învăŃământ, funcŃionarea instituŃiilor, finanŃarea
învăŃământului, evaluare, management, curriculum, selecŃie, formare, perfecŃionare şi promovare a
personalului didactic. Orice politică educaŃională se defineşte într-un anumit context, nu există politică în
sine, ci aceasta se defineşte, se redefineşte, se schimbă, se negociază la diferite niveluri. Actorii politicii
educaŃionale sunt indivizi, grupuri, colectivităŃi, instituŃii; elevi, studenŃi, ONG, asociaŃii, grupuri
etnice, grupuri de presiune (experŃi, presă, politicieni).

5. Principii de politică educaŃională

- Principiul descentralizării şi al flexibilizării. Se referă la caracterul orientativ al
parcursului şcolar (sistem de învăŃământ) şi demersului didactic (proces de învăŃământ).
- Principiul eficienŃei şi al randamentului. EficienŃa este dată de raportul dintre
obiectivele realizate şi resurse, iar randamentul de raportul dintre obiectivele propuse şi
obiectivele realizate.
- Principiul compatibilizării cu standardele de referinŃă
 6. Definirea politicilor; procesul elaborării politicii educaŃionale
Acest proces implică:
- identificarea problemei (cine semnalează existenŃa unei probleme, cu ce începe o
problemă, listă de elemente prioritare);
- expunerea publică şi evaluarea opŃiunilor de politică educaŃională (priorităŃile se confruntă
în colectivitate, stabilirea modalităŃilor de confruntare, măsura dezirabilităŃii opŃiunilor pentru
colectiv);
- adaptarea opŃiunilor (se trece de la limbajul general, deliberat vag, la limbajul concret, se
revizuieşte politica);
- implementarea politicii educaŃionale (strategie, tactică);
- evaluarea efectelor;
- revizuirea politicii şi conceperea unui nou ciclu.
Cine formulează politica educaŃională? (o persoană - ministru, organe de decizie; actori
multipli - comisie de expertiză, societatea civilă; instituŃii specializate - stat, armată, institute de
cercetare etc).
Cine aplică politica educaŃională? (nivel naŃional - experŃi, persoane reprezentative,
autorităŃi profesionale; nivel regional - inspectorate, comunitate; nivel local - şcoală - consiliul de
administraŃie, consiliul profesoral, directori).
Ce sistem de mobilizare foloseşte? (conştientizarea, diseminarea, cointeresarea, persuasiune,
constrângere, utopii, argumentare raŃională).
Ce sistem de informare (despre rezultate) foloseşte? (rapoarte tehnice, conectare directă,
contacte directe, anchete, presă, cercetare, comunicare administrativă - note, adrese, circulare).
CoerenŃa politicii educaŃionale cu celelalte politici (verticală -aplicare, gestiune la nivel
naŃional, regional, local; orizontală -stat/societate civilă, diferite sectoare, instituŃii economice).
Politica educaŃională este influenŃată de trei elemente: de ordin tehnic (dinamica economică,
dinamica demografică), de ordin cultural (valori) şi de ordin politic (reglementări legislative,
politice).

7. Centralizare/Descentralizare
Descentralizarea (Ńine de relaŃia cu puterea), ca proces şi reprezintă îndepărtarea de un centru
de decizie, iar ca stare, se referă la abaterea de la normele instituite.
Legitimarea politică. Liberalism (accent pe individ, dezvoltarea capacităŃilor, elite, experŃi,
învăŃământ particular - de aici: încurajarea dispersiei autorităŃii, încrederea în managementul local,
putere dată profesioniştilor); socialism (accent pe colectivitate, pe rolul statului, pe grupurile
defavorizate) - de aici: accentul pe socializare, pe forme colective de educaŃie, decizii de la centru,
control realizat extern, reglementări stricte, regulamente, sisteme de alocare bugetară centralizată;
populism (accent pe popor, respingerea experŃilor, tehnocraŃilor; se acordă importanŃă culturii populare,
educaŃiei nonşcolare).

8. Schimbarea şi politicile educaŃionale

Politica educaŃională presupune realizarea de schimbări. Oamenii se pot opune schimbărilor din
următoarele cauze:
- când oamenii nu deŃin proprietatea unei idei;
- schimbarea naşte teamă de necunoscut;
- scopul schimbării nu este clar;
- schimbarea naşte teamă de eşec;
- recompensele schimbării nu sunt direct proporŃionale cu efortul necesar pentru
realizarea schimbării;
 - oamenii sunt prea mulŃumiŃi de situaŃia existentă;
- oamenii persistă într-un mod de gândire negativist; adepŃii nu-şi respectă liderul;
- schimbarea ar putea însemna pierderi personale;
- schimbarea cere angajamente suplimentare;
- tradiŃia se opune schimbării.

TEMATICA LUCRĂRILOR DE SINTEZĂ,

PRACTIC-APLICATIVE ŞI A EVALUĂRII

1.Geneza şi evoluŃia sociologiei educaŃiei ca disciplină sociologică

2.Obiectul de studiu al sociologiei educaŃiei
3.EducaŃia ca subsistem al sistemului social
4.RelaŃiile reciproce dintre societate şi educaŃie
5.EducaŃia ca acŃiune şi interacŃiune socială
6.FuncŃiile sociale ale educaŃiei
7.Raporturile dintre idealul social, idealul uman şi educaŃie
8.Conceptul de sistem social instituŃional al educaŃiei
9.Şcoala ca organizaŃie şi instituŃie socială
10.OrganizaŃiile şi instituŃiile social-culturale ca instituŃii educaŃionale (biserica, armata, mijloacele
de comunicare în masă, ONG-urile etc.)
11.FuncŃiile educaŃionale ale familiei
12.Sisteme publice şi private de învăŃământ
13.InterdependenŃa dintre ştiinŃă, tehnologie, cultură şi educaŃie
14.Progresul ştiinŃific, tehnic, al culturii şi modernizarea conŃinutului educaŃiei şi învăŃământului
15.ŞtiinŃa, tehnologia, cultura şi reformele curriculare
16.Factorii sociali ai permanentizării educaŃiei şi ai necesităŃii învăŃării continue
17.Caracteristici şi obiective ale educaŃiei permanente
18.EducaŃia permanentă, formarea şi perfecŃionarea profesională
19.EducaŃia permanentă şi pregătirea pentru participare la viaŃa social-politică şi civică
20.ÎnvăŃarea continuă în societatea cunoaşterii şi informatizării
21.„Continuum-ul învăŃării”; educaŃia şi autoeducaŃia
22.Resursele umane, educaŃia şi dezvoltarea socială
23.EducaŃia ca „bun de consum” şi ca „investiŃie”
24.Sensuri şi modalităŃi de evaluare a randamentului educaŃiei
25.FuncŃiile principale ale evaluării educaŃiei şi învăŃământului
26.Criterii, indicatori şi standarde în evaluarea eficienŃei educaŃiei şi învăŃământului
27.ContribuŃia educaŃiei la progresul economic, social şi uman
28.Evaluarea sistemelor şi a instituŃiilor de învăŃământ şi educaŃie
29.TendinŃe şi perspective în evoluŃia sistemelor educaŃionale contemporane
30.Probleme deschise în relaŃiile dintre educaŃie, învăŃământ şi societate astăzi
31.Transformări în natura muncii, acŃiunii, organizării şi desfăşurării vieŃii sociale şi educaŃiei
32.EducaŃia, noile tehnologii informatice şi de comunicare în masă şi transformarea paradigmelor
educaŃionale
33.Noile relaŃii dintre învăŃarea formală, nonformală şi informală
34.Viitorul educaŃiei şi educaŃia viitorului