SUPORT TEORETIC EXAMEN SCRIS, SOCIOLOGIE BUCUREȘTI, IUNIE 2012

acesta este un suport orientativ-suplimentar

frunza.eugen@gmail.com

Page | 1
TEORII SOCIOLOGICE.

1. Auguste Comte şi pozitivismul.

Auguste Comte este fondatorul pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca

ştiinţă), termen pe care l-a folosit pentru prima dată în volumul al IV-lea al
Cursului de filozofie pozitivă apărut în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea
(1842), termenul de „fizică socială” nu mai apare, fiind integral înlocuit cu cel
de sociologie considerată ca ştiinţă socială generală alături de matematică,
fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului generalizării
descrescânde şi al complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel:
Matematica, Astronomia, Fizica, Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia
este ştiinţa cea mai complexă, deoarece dincolo de conţinutul său ştiinţific
propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi sensul progresului
pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective. În concepţia sa, Umanitatea
este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi starea
pozitivă. Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile
gândirii religioase, de abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă
pe care o favorizează psihologia în evaluarea fenomenelor sociale. Această
„lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale, avea ca scop
asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte
ca ştiinţă cu cea mai mare complexitate problematică. Obiectul sociologiei îl
constituie, deci, „l’être social” sau „le Grande Être” prin care A. Comte înţelege
Umanitatea, adică toţi oamenii de la începutul speciei umane, până în prezent.
„Individul izolat este o abstracţie scolastică, numai specia este o realitate”,
cunoaşterea individului nefiind posibilă decât prin definirea cadrului general,
material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea individului
şi afirmarea sa ca individualitate creatoare. Ca disciplină de studiu, sociologia
cuprinde două ramuri: Statica socială: studiază geneza societăţii şi structura
instituţională a sa, de la familie, la biserică şi stat – acestea fiind considerate
principalele instanţe de socializare pentru individ. Prin analogie, statica socială
este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea explicativă a acestei ramuri
vizează descoperirea condiţiilor constante ale existenţei societăţii, respectiv:
echilibrul social, ordinea socială. „Statica socială” este expusă în lecţia a 50-a,
din volumul VI de Filosofie pozitivă, în contextul definirii sociabilităţii fiinţei
umane şi a modului în care este satisfăcută această nevoie de sociabilitate. Dotat
cu o „sociabilitate esenţialmente spontană”, care explică înclinaţia spre viaţa în
comun, urcând pe treptele civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant interese
egoiste care pun în discuţie „interesul general” pe care se bazează existenţa
societăţii. Din acest paradox al dezvoltării sociale izvorăsc două tendinţe: una
conservatoare, alimentată de egoism, şi alta orientată spre legimitarea unor forme
specifice de inovaţie, alimentată de creşterea altruismului ca urmare a educaţiei
religioase şi a ridicării nivelului general de cultură prin aportul ştiinţelor
„pozitive” (experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie
familia, în care se reflectă toate categoriile de relaţii proprii

Page | 2
organismului social: autoritatea părinţilor dă putere tradiţiei, iar sursa
principală a disciplinei sociale o constituie autoritatea paternă. În acest sens,
societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă de indivizi,
deoarece familia este cea mai stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune
naturală a funcţiilor sociale ale oamenilor. Diviziune socială a muncii pe care se
intemeiază cooperarea socială, arată faptul că organizarea socială eficientă este
posibilă numai prin valorificarea diversităţilor individuale. Dar tocmai din
această cauză ordinea socială rămâne artificială şi mult mai vulnerabilă decât cea
familială. Accentuarea specializării, ca urmare a diviziunii muncii, necesită
coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia îi
corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de
A. Comte, astfel: „Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod
firesc sub conducerea neîntreruptă a celor de grad de generalitate imediat
superior”. Inegalitatea socială fiind generată de diversitatea gradelor de
generalitate a ideilor care orientează activitatea socială, evitarea conflictelor
este posibilă tot prin aportul ideilor, îndeosebi a celor referitoare la interesul
general: acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se sprijină o unitate
socială autentică şi longevivă. Dinamica socială: are ca obiectiv de studiu
evoluţia spirituală a omenirii în vederea descoperirii legilor dezvoltării sociale
şi a criteriilor progresului. „Legea socială a supremaţiei puterii practice este o
aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale: fenomenele cele mai nobile
sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane… preponderenţa socială a forţei
materiale, departe de a constitui o anomalie deplorabilă, este la fel de normală ca
şi dominarea ordinii sociale de către cea organică şi a acesteia de către ordinea
anorganică. Când modalitatea modernă va accepta normalitatea preponderenţei sociale
a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină o sursă incompatibilă a
dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”. A. Comte consideră că regimul
social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi spirituale ale întregului sistem
social global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană, dar numai
prin integrarea tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient.
De aceea, studierea regimurilor sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor
sociale, a intereselor şi a motivaţiilor individuale şi comunicare. Deviza sub care
trebuie explorat spaţiul social este: „Iubirea ca principiu, ordinea ca bază şi
progresul ca ţel”. „Dinamica socială” este prezentă ca „teorie generală a
progresului natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie
pozitivă”. Cauza fundamentală a progresului o constituie perfecţionarea
neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează intensificarea şi amplificarea
interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele care au
legimitate să conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie
recunoscuţi ca o clasă cu autoritate şi funcţiuni specifice celor trei stări. În
faza teologică puterea speculativă o deţineau preoţii, iar puterea activă
militarii. În faza metafizică, filozofii aveau prerogativele culturale ale puterii
speculative, în timp ce oamenii legii (magistraţii) deţineau puterea activă. În
faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă în sfera
speculativă (teoretică), în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care
aplică ştiinţa în practică, denumiţi de A. Comte cu numele de „industriali”.
Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului de civilizaţie, contribuie la
relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca
efect polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de
aplicare practică a ei. În consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa
socială favorizează afirmarea solidarităţii sociale în sensul menţinerii valorilor
care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei la nivelul tuturor
structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca
resursă nelimitată pentru progresul natural al omenirii.

Page | 3
În concepţia lui A. Comte, sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii
societăţi, ci trebuie înţeleasă ca o platformă teoretică de investigare calificată
a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire socială. Progresul social fiind
ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea
ritmurilor dezvoltării sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci
una practică. Implicarea sociologiei în practica de reconstrucţie şi reformă
socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul pozitiv este o etapă
distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre
real, spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el
face posibil relativismul axiologic şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului
social, prin subordonarea afectivităţii de către raţiune. Raţiunea este aceea care
face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice societatea
poate fi organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie,
experiment, comparaţie. Pe baza sintezei superioare a cunoaşterii operată de
sociologie oamenii pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi se implică
responsabil în redimensionarea structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute
de modernizarea permanentă a societăţii. Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele
raţionale, presupune şi motivaţii corespunzătoare. În acest sens, dacă în contextul
stării teologice motivaţia se realizează prin religie, aceasta capacitându-i pe
oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă motivaţia
este de natură profană. Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a
societăţii umane i-au corespuns „tehnici sociale” specifice de legitimare a
comportamentelor, atunci apare clar că primele structuri organizate în plan social
sau bazat pe „tehnica magiei” structurile fiind susţinute de „tehnicile sociale ale
ritualurilor teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile sociale aflate în
ascensiune au fost cele ale ştiinţei. Aceste noi tehnici sociale permit angajarea
cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată pe A. Comte ca
precursor al „ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în
prezent. Cercetarea ştiinţifică trebuie orientată spre transformarea spaţiului
social prin „educaţia morală”, aceasta fiind prima secvenţă într-un proces ce se
îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a asimilării organice a
rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este,
însă, posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei „sociocraţii” prin
care A. Comte înţelegea cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală
la viaţa socială pe baza unui umanism al întrajutorării şi altruismului reciproc
între grupurile şi clasele sociale. O teorie sociologică asupra finalităţii
practice a ştiinţei poate asigura „încrederea socială” şi „bunăstarea colectivă” ca
rezultat al corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale
creşterii economice. Acest lucru este posibil întrucât sociologia este „ştiinţa
dintre faptele disparate ale societăţii” care construieşte „unitatea limbajului
claselor” şi grupărilor sociale. Cunoaşterea ştiinţifică, proprie spiritului
pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria umanităţii fiind o
istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate „condiţiei
umane”. Ca „embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica
întreaga lor forţă transformatoare numai prin aportul sociologiei care conferă
finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane normate de raţiune, făcând
corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.

Page | 4
2. Sinuciderea anomică la Emile Durkheim.

Analiza fenomenului sinuciderii din Europa secolului al XIX-lea l-a condus pe Emile
Durkheim să propună patru tipuri de sinucidere: egoistă, altruistă, anomică şi
fatalistă. A/ Sinuciderea egoistă - specifică „indivizilor slab integraţi în grupul
familial, religios, politic, ceea ce dovedeşte lipsa coeziunii în cadrul grupului
de apartenenţă” (p.160). Un individ pentru a fi integrat sau a se simţi integrat,
explică Durkheim, trebuie să aibă o conştiinţă comună, să împărtăşească aceleaşi
credinţe şi practici, să interacţioneze unii cu alţii şi să aibă scopuri comune.
Din moment ce aceste condiţii lipsesc sau sunt îndeplinite doar parţial, individul
se izolează şi se axează exclusiv asupra propriului eu. B/ Sinuciderea altruistă
este caracteristică indivizilor excesiv integraţi în grupul de apartenenţă. Pentru
ei sunt mai importante interesele şi problemele colectivităţii, decât ale lor
personale. Cel mai adecvat exemplu aici este cel al militarilor, care îşi jerfesc
viaţa în numele unor valori (patria, de exemplu), neglijindu-şi viaţa personală şi
securitatea. Scopul actului sinucigaş nu este de a-l satisface pe individ, ci este
privit ca un sacrificiu personal. Acesta din urmă va ajuta grupul sau comunitatea
din care vine individul să-şi atingă scopurile propuse. C/ Sinuciderea anomică.
Etimologic, termenul anomie, înseamnă lipsa normelor, regulilor sau legilor. Cu
acest sens îl foloseşte şi Emile Durkheim când analizează sinuciderea anomică.
Conform scrierii, sinuciderea anomică apare îndeosebi în perioadele de crize
economice sau de „boom” economic. Fiindcă în aceste situaţii indivizii sunt mai
puţin legaţi de ordinea socială, iar dorinţele lor primare pot crea confuzie,
depăşind orice limită. Durkheim evidenţiază faptul că anomia instalată într-o
societate duce la dispariţia tradiţiei, perturbând şi activitatea socială.
Dorinţele indivizilor nu mai pot fi ţinute în frâu de societate, forţele
integratoare sunt tot mai slăbite, iar indivizii se află în competiţie unii cu
alţii. Ei încep să ceară prea multe de la viaţă, ajungând şi la dezgust faţă de ea;
ambiţiile şi aspiraţiile lor nu mai au nici limite precise, ci se întind la
infinit. Acest lucru duce la sinuciderea anomică. Chiar şi disproporţia dintre
satisfacţii şi aspiraţii poate constitui o cauză a sinuciderii. Aceasta din urmă
este caracteristică mai mult societăţilor moderne, care au cunoscut o dezvoltare
grandioasă a economiei. Şi cum industria este un factor revoluţionar, duce la
pierderea multor valori şi obligaţii indispensabile vieţii sociale, punând mai
presus interesul. De aceea procentul sinuciderilor anomice e mai ridicat în
sectoarele cele mai avansate ale societăţii: în mediul cotidian sau la protestanţi.
Iată cum explică Durkheim acest fenomen: „Sinuciderile sunt sporite de crizele
industriale sau financiare, fenomenul nu se datorează doar sărăcirii, de vreme ce
şi valurile de prosperitate au aceleaşi efecte. Orice perturbări ale ordinii
colective, orice zdruncinare a echilibrului, chiar dacă provoacă belşug şi sporirea
vitalităţii generale, favorizează sinuciderea”. „Anomia este deci, în societăţile
moderne, un factor regulat şi specific al sinuciderii. Sinuciderea anomică depinde
de felul în care societatea reglementează viaţa indivizilor, apare din suferinţa
oamenilor, este datorată dereglării activităţii lor” (p.190). Constatând că, în
societăţile moderne, anomia este „un factor regulat şi specific al sinuciderilor”
(p. 209), Durkheim propune pentru rezolvarea acestui fenomen dezvoltarea de
organisme asociative sau facilitarea unor politici contractuale; întărirea
structurii familiei, cu atât mai mult cu cât există şi o anomie conjugală.

Page | 5
Cu alte cuvinte, dezvoltarea corporaţiilor pe meserii, instituţii intermediare
între stat şi indivizi pe care îşi doreşte să le vadă jucând rolul de organizaţii
economice, politice, juridice însărcinate cu reglementările, dar mai ales
înzestrate cu o autoritate morală capabilă să umplă, prin sensul înnoit al
comunităţii, golul pe care sociologul îl deplânge fără încetare. Odată cu
legalizarea divorţului în Franţa în anul 1884, familia modernă este tot mai
ameninţată de anomie. Dacă familia protejează împotriva sinuciderii, divorţul, prin
acţiunea sa asupra celor implicaţi, împinge la sinucidere. De aceea, familia nu mai
poate fi singura instanţă de socializare pierzându-şi chiar întâietatea, după
Durkheim. D/ Sinuciderea fatalistă este opusul celei anomice şi se datorează
excesului de reglementare socială, cu reguli prea stricte care blochează orice
perspectivă individuală. Acest tip de sinucidere variază invers proporţional cu
gradul de libertate conferit de normele sociale şi direct proporţional cu gradul de
constrângere. Durkheim dă ca exemple sinuciderea sclavilor, sinuciderea soţilor
prea tineri, a soţiilor fără copii care recurg la acest gest pentru a scăpa de un
viitor prea restrictiv. Acet tip este considerat nesemnificativ pentru societatea
contemporană prin numărul redus de cazuri. „Ea poate avea însă o însemnătate
istorică dacă ne referim la sinuciderile sclavilor” (p.225). Emile Durkheim nu s-a
limitat doar a numi cauzele sociale şi modului cum îşi produc ele efectul, ci a
arătat şi consecinţele acestora asupra stărilor psihologice individuale. Astfel,
fiecărui tip de sinucidere îi corespund anumite caracteristici esenţiale de natură
psihică. De exemplu, sinuciderii egoiste îi corespunde apatia şi depresia, izolarea
socială. „Fie legăturile individului cu ceilalţi se rup, fie societatea nu este
suficient de închegată pentru a-i satisface exigenţele, iar individul se izolează
manifestând tendinţe spre melancolie decepţionată” (p.229). Energie şi pasiune este
de obicei caracterul sinuciderii altruiste. Cu cât altruismul atinge cote maxime,
cu atât gesturile sinucigaşului sunt mai pasionale, mai iraţionale. Sinuciderea
anomică e asociată mai mult cu neliniştea, iritarea, dezamăgirea sau frustrarea.
Când lipseşte controlul, adică atunci când ambiţiile şi dorinţele scapă de sub
control, omul devine supărat şi frustrat din cauza incapacitaţii de a şi le
satisface. Furia că nu-şi poate atinge obiectivele se poate îndrepta, fie asupra
lui însuşi, fie mai întâi asupra altei persoane considerată vinovată. În primul caz
există doar sinucidere, pe când în al doilea caz ea este precedată de crimă comisă
într-un acces de mânie. La prima vedere, s-ar putea crede că există mai multe
categorii de sinucigaşi, iar diferenţele dintre acestea s-ar datora temperamentului
personal care îl îndeamnă pe fiecare să recurgă la un anumit gest (spânzurare,
cădere etc.) pentru a-şi atinge scopul. În realitate, sinuciderile sunt rezultatul
unor cauze sociale care se individualizează în cazuri particulare ce dobândesc
nuanţe variate, în funcţie de personalitatea victimei. Alegerea gestului final
depinde de obiceiurile sinucigaşului şi de circumstanţele momentului respectiv.
Cauzele care îl împing pe om la sinucidere nu determină şi mijlocul ales. Acesta
depinde de „demnitatea pe care fiecare popor sau grup social o atribuie diferitelor
genuri de moarte” (p.239).

Page | 6
3. Diviziunea socială a muncii (Emile Durkheim).

Sociologia lui Durkheim, privita dintr-o perspectiva contemporana este o morala cu

valente sociologice, pentru ca agentul moralizator al omului ca fiinta sociala este
societatea, sau altfel spus „fiinta sociala din om”. Durkheim considera societatea
ca producatoare a regulii sociale, ca fundament al moralei. Diviziunea muncii
sociale este vazuta ca un fenomen fundamental pentru destinul societatii in
ansamblu, nu doar pentru latura sa economica. In prima parte a cartii autorul spune
ca societatile parcurg in dezvoltarea lor istorica doua momente semnificative din
punct de vedere al constiintei sociale. „Inceputul” care reprezinta faza
primordiala asociata unei prezente si dezvoltari masive a constiintei comune a
membrilor societatii. Constiinta comuna este ansamblul similitudinilor sociale,
suma sentimentelor asemanatoare care se manifesta in constiintele individuale, care
determina la randul ei o „solidaritate mecanica” specifica societatilor simple,
arhaice. Pe masura ce evolueaza, societatile se confrunta cu fenomenul cresterii
gradului de diferentiere sau individualizare. Constiinta comuna incepe sa-si piarda
din importanta si astfel apare constiinta individuala, prin care oamenii se
deosebesc intre ei. Aceasta din urma genereaza o solidaritate organica, raspandita
in cadrul societatilor moderne. In mod cert nu exista societati care sa functioneze
doar pe baza unui singur tip de solidaritate (mecanica sau organica) insa ele tind
spre unul din acestea. Durkheim face distinctia intre omul social sau omul etnic si
omul mediu. Omul social nu poate fi decat omul moral, in timp ce omul mediu este
omul banal, comun, cel supus greselilor si defectelor. Diviziunea muncii este sursa
solidaritatii sociale. Comte a fost cel care a mentionat primul faptul ca
diviziunea muncii nu este doar un fenomen economic, ci este un element principal in
solidaritatea sociala. Diviziunea muncii sociale are un caracter moral pentru ca
necesitatile impuse de solidaritatea sociala sunt nevoi morale. Dreptul este cel
mai vizibil simbol al solidaritatii sociale. Acesta reprezinta organizarea vietii
sociale in cea mai exacta si precisa forma. Se pot clasifica diferitele sisteme de
reguli juridice pentru a vedea care tip de solidaritate sociala le corespunde.
Exista doua tipuri de sanctiuni juridice: sanctiuni represive (ele au ca obiect al
atinge pe agent in viata sau in libertatea sa, a-l priva de ceva de care se bucura
si sunt caracteristice dreptului penal) si sanctiuni restitutive (consta intr-o
„repunere a lucrurilor la locul lor” si sunt caracteristice dreptului civil,
comercial, procedural, administrativ si constitutional). Durkheim arata cum
sanctiunile represive reflecta o societate caracterizata de o solidaritate
mecanica. Regulile penale exprima conditiile esentiale ale vietii colective pentru
orice tip de societate. Sanctiunile penale demonstreaza rezistenta sentimentului
colectiv la o anumita crima, un act fiind criminal atunci cand ofenseaza starile
puternice si definite ale constiintei colective. Toate crimele decurg direct sau
indirect din constiinta colectiva. Sanctiunile restitutive reflecta o societate
caracterizata de o solidaritate organica. Dreptul restitutiv corespunde unei
solidaritati negative, care consta in raporturi intre un lucru si o persoana, dar
si intre doua persoane. Aceste raporturi negative sau de abtinere nu implica sub
nicio forma cooperarea. Raporturile pozitive sau de cooperare deriva in cea mai
mare parte din diviziunea muncii sociale si nu din constiinta colectiva. Durkheim
explica dualitatea fiintei umane in felul urmator: in fiecare din noi exista doua
constiinte

Page | 7
- una continand stari personale, reprezentand personalitatea individuala si alta
continand stari comune tuturor indivizilor, simbolizand societatea. Deci, in
societatile in care dreptul penal este foarte raspandit, morala comuna este foarte
intinsa, fiind o multime de practici colective care stau sub protectia opiniei
publice. In schimb, unde dreptul restitutiv este foarte dezvoltat, exista pentru
fiecare profesie o morala profesionala. In cea de-a doua parte a lucrarii, Durkheim
explica cauzele diviziunii muncii sociale. Diviziunea muncii sociale este direct
proportionala cu densitatea morala a societatii, iar aceasta din urma creste o data
cu cresterea densitatii fizice. Chiar daca societatile pot creste in volum (marime
absoluta), ele nu cresc neaparat in densitate. O societate care se mareste, dar
numarul contactelelor sociale nu creste, poate ramane segmentara, si nu evolueaza
intr-o diviziune a muncii. Oamenii isi diferentiaza specialitatile in scopul de a
diminua competitia si pentru a coexista. Diviziunea muncii sociale diferentiaza
pentru a uni si pentru a aduce oamenii mai aproape. In partea a treia a „Diviziunii
muncii sociale”, Durkheim pune baza formelor anormale ale diviziunii muncii: A.
Diviziunea muncii anomice. Diviziunea muncii este in mod obisnuit un fenomen
normal, dar din cand in cand, intra intr-o stare patologica. Daca este impinsa prea
departe, diviziunea muncii poate deveni o sursa de dezintegrare. Individul poate sa
se izoleze in activitatea lui specifica, sa uite de colegii de munca si sa nu mai
aiba nicio idee despre ceea ce este de fapt sarcina colectiva. Daca solidaritatea
nu reiese din diviziunea muncii este pentru ca relatiile dintre organele sistemului
nu sunt bine reglate ele aflandu-se intr-o stare de anomie, dezechilibru. B.
Diviziunea muncii prin constrangere. Pentru a crea solidaritate sociala nu este
suficient ca fiecare individ sa aiba o sarcina, ci aceasta trebuie sa-i fie pe
plac. Daca diviziunea muncii produce insatisfactie, este pentru ca functiile
sociale nu corespund distributiei abilitatilor personale. In mod normal munca este
impartita in functie de distributia aptitudinilor in societate si cu cat societatea
este mai avansata, cu atat este mai greu ca meseriile sa corespunda abilitatilor
personale ale fiecarui individ. Contractele regularizeaza viata sociala, pentru ca
in caz contrar oamenii ar profita unii de altii. Libertatea si egalitatea sunt
produsele regularizarii. C. Alta forma anormala a diviziunii muncii apare cand
„organele” sistemului nu functioneaza intr-un mod eficient impreuna in scopul de a
realiza o solidaritate sociala benefica. Pe masura ce actiunile sunt mai puternic
legate una de alta, ele devin mai dependente. Cu cat sunt mai multi indivizi care
lucreaza intr-o societate, cu atat ei vor fi mai specializati.

4. Aparitia știinţelor sociale.

Ştiinţele - atât ale naturii, cât şi cele ale societăţii s-au constituit şi există,
ca atare, în calitate de laturi funcţionale ale cunoaşterii. Acumularea de
informaţie a determinat, progresiv, lărgirea sferei de cuprindere a programelor
analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectându-se
într-o diversificare epistemologică, corespunzătoare. Totuşi, nivelul ştiinţific al
cunoaşterii este o fază relativ recentă în evoluţia spiritualităţii, multă vreme
cunoaşterea fiind grevată de cunoaşterea comună, adică tributară speculaţiilor,

Page | 8
subiectivităţii şi spontaneităţii. Până la constituirea sociologiei ca ştiinţă,
preocupările pentru studiul fenomenelor sociale au fost dezvoltate în cadrul
concepţiilor filosofice, doctrinelor social-politice economice. Le vom consemna pe
cele mai semnificative. A. Idei cu privire la societate prezente în doctrinele
filosofice. 1. În antichitate: a) Cele 282 de legi ale lui Hammurabi erau
reglementări ale unor importante aspecte ale vieţii sociale: comerţ, educaţie,
sănătate. b) Platon (427 – 347 Î.H.) în lucrarea sa „Republica” creionează
contururile unei societăţi perfecte având în vedere structurile sale, formele de
guvernământ, organizarea economică. El consideră că societatea poate fi perfectă
numai dacă va fi condusă de către filosofi, în condiţiile în care aceştia să nu
dispună nici de proprietate şi nici de familie deoarece numai astfel ei vor putea
împiedica corupţia. c) Aristotel (383 – 322 Î.H.) a formulat importante idei care
au contribuit, mai târziu, la constituirea sociologiei, în lucrări ca: „Etica
Nicomachică”, „Politica”, „Constituţia atenienilor”. El a definit omul ca „animal
social” iar societatea ca pe un mecanism cu autoreglare, orientat de un anume scop.
În opinia sa realitatea socială este alcătuită din mai multe niveluri:  Philia -
reprezintă conduita omului în raport cu regulile şi valorile cetăţii şi este
sinonim cu sociabilitatea;  Cainoma - reprezintă grupurile umane din societate; 
Politeia - reprezintă statul;  Nomos - reprezintă ansamblul obiceiurilor,
moravurilor, pe baza cărora se formulează legile prin care se asigură cadrul
normativ al polisului. 2. În perioada modernă realitatea socială, datorită
dezvoltării sale, devine obiect de studiu sistematic. a) Thomas Hobbes (1558 –
1679) defineşte viaţa socială în temeiul principiilor mecaniciste. Ideea
fundamentală a lucrării sale „Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat
ecleziastic şi civil” este aceea potrivit căreia a existat o stare naturală a
societăţii care s-a caracterizat prin anarhie, concurenţă, agresivitate şi
individualism.  Acestei stări i-a corespuns „dreptul natural”, adică dreptul
fiecăruia de a-şi asigura existenţa prin utilizarea oricărui mijloc („homo homini
lupus”); a funcţionat, însă, şi o „lege naturală” bazată pe raţiune, care
interzicea omului să facă ceva ce ar fi putut duce la nimicirea propriei sale
vieţi.  Pentru ca oamenii să poată trăi în comun şi să fie egali ei trebuie să
adopte un contract social prin care fiecare să renunţe la dreptul lui natural;
respectarea acestui contract putea fi garantată de Leviathan, o formă de
guvernământ absolută, în care puterea aparţine unui monarh. b) John Locke (1632-
1704) aduce argumente în defavoarea unei puteri absolute. Formulează pentru prima
dată ideea necesităţii separării puterilor în stat, funcţia fundamentală a statului
fiind aceea de a asigura

Page | 9
ordinea legislativă, idee preluată şi dezvoltată de Charles de Montesquieu. c) Jean
Jacque Rousseau (1712-1778) este autorul teoriei contractualiste prin care susţine
că omul nu a fost rău şi corupt de la natură, că el s-a născut bun, liber şi egal
cu ceilalţi, dar că a fost corupt de civilizaţie.  Pentru a putea trăi într-un
„corp moral şi colectiv” oamenii trebuie să se detaşeze de interesele şi
trebuinţele lor şi să devină parteneri într-un contract social, cetăţeni care să
participe la voinţa comună.  Puterea statului trebuie exercitată prin legi
stabilite de totalitatea indivizilor într-o dezvoltare liberă, în deplină egalitate
şi prin vot direct (ideia necesităţii unui stat democratic). d) Immanuel Kant
(1724-1804) elaborează o teorie a statului întemeiat pe imperativul categoric
(principiu moral); un individ trebuie să acţioneze astfel încât şi ceilalţi
indivizi să dorească să acţioneze în acelaşi mod, dar fără să-i oblige să acţioneze
astfel, deoarece s-ar ajunge la limitarea libertăţii. e) G.W.F. Hegel (1770-1831),
considerat cel mai mare filosof la epocii moderne, susţine că societatea şi omul
reprezintă sinteza evoluţiei „ideii absolute”, etapa superioară în devenirea ei. 
În lucrările „Principiile filosofiei dreptului” şi „Filosofia istoriei”, formulează
ideea potrivit căreia statul este o unitate a raţionalului şi realului, elemente
prezente în egală măsură în constituirea lui.  Aduce argumente împotriva teoriei
contractualiste, pe care o consideră inadecvată.  Apreciază că monarhia prusacă
(din perioada respectivă) este forma perfectă de organizare socială, realizarea
practică a „Spiritului absolut”. B. Idei ale fondatorilor sociologiei (aparţin
epocii moderne şi contemporane). 1. În epoca modernă a) Auguste Comte (1798-1857)
este considerat fondatorul sociologiei deoarece el a elaborat termenul de
„sociologie” şi a definit-o ca pe o ştiinţă a societăţii.  Studiul societăţii
trebuie realizat de către statica socială (structura societăţii) şi dinamica
socială (schimbările sociale).  Societatea este asemănătoare organismelor vii, dar
se deosebeşte de acestea prin faptul că se bazează pe ordine, dată de comunitatea
de idei a membrilor săi. b) Herbert Spencer (1820 –1903) pune bazele teoriei
sistemice despre societate; el a acceptat distincţia lui. A. Comte între statica şi
dinamica socială şi a preluat ideea societăţii ca organism colectiv, pe care a
dezoltat-o, însă, într-o teorie specială.  Societatea este analoagă organismului
biologic; aşa cum acesta este alcătuit din organe şi societatea este alcătuită din
economie, stat, familie, educaţie, etc. Ca şi organismul viu, societatea parcurge
aceleaşi etape de la naştere până la moarte, sub acţiunea unor legi.  În societate
acţionează selecţia naturală: suprvieţuiesc numai cei care s-au dovedit capabili să
se adapteze cerinţelor realului şi se vor perpetua doar acele forme sociale care au
rezistat exigenţelor evoluţiei naturale („Progresul, legea şi cauzele sale”).

Page | 10
 Evoluţia socială nu este lineară, ci divergentă; în anumite condiţii sociale şi
culturale ea cunoaşte şi regres şi stagnare.  Dezvoltarea socială este trecerea de
la starea de dezagregare la o stare structurată, de la o stare eterogenă la o stare
omogenă; finalitatea oricărei dezvoltări este crearea unei situaţii de echilibru.
c) K. Marx (1818-1883) a influenţat, prin ideile formulate, atât gândirea
sociologică din vremea sa cât şi pe cea din epoca contemporană.  Societatea este
considerată un sistem în structura căruia sunt cuprinse forţele de producţie,
relaţiile de producţie, strucura socială şi suprastructura politică, juridică,
religioasă, artistică etc.  Prefacerile sociale sunt determinate de contradicţiile
dintre forţele şi relaţiile de producţie, concretizate, în ultimă instanţă, în
conflictul dintre deţinătorii mijloacelor de producţie şi cei ce îşi vând forţa de
muncă proprietarilor.  Dezvăluie mecanismele funcţionării şi organizării
societăţii capitaliste din vremea sa.  Explică relaţiile care se stabilesc între
componentele sistemului social.  Argumentează ideea rolului determinant al
economicului (producţiei) în ansamblul sistemului.  Munca este singura marfă ce
produce valoare. d) Emil Durkheim (1858-1916) este fondatorul sociologiei ca
stiinţă, considerând că sociologia este studiul ştiinţific al realităţii sociale
(realitatea socială fundamentală este grupul).  Faptele sociale sunt aspecte ale
vieţii sociale care nu pot fi explicate în termeni specifici individului, deoarece
ele se produc autonom de acesta şi sunt exterioare lui. Cunoaşterea lor presupune
(din partea sociologului) căutarea de date senzoriale obiective, rezultate din
măsurarea lor în contextul vieţii sociale. Faptele sociale constrâng individul să
urmeze o anumită direcţie şi nu alta.  Societatea acţionează, deci, ca un sistem
de constângeri, determinându-l pe individ să acţioneze aşa cum îi dicteză ea; de
aceea societatea este mai mult decât suma părţilor sale.  Faptul social trebuie să
acţioneze pentru asigurarea ordinii sociale, prin reuniunea indivizilor în vederea
asigurării funcţionării întregului sistem social. Acesta duce la formarea
solidarităţii sociale, solidaritate care a fost mecanică, în societăţile primitive,
şi organică, în societatea modernă. Prin solidaritate se realizează unitatea dintre
ordinea socială şi libertatea individuală iar nucleul ei îl reprezintă diviziunea
complexă a muncii. e) Max Weber (1864-1920) se numără, şi el, printre fondatorii
sociologiei.  Acţiunea socială se află în centrul de interes al sociologiei şi
este definită ca acea comportare a oamenilor care este orientată către alţi oameni.
Comportamentul uman se sprijină pe valorile, intenţiile, condiţiile şi atitudinile
oamenilor, studiate, şi ele, de sociologie. 2. În epoca contemporană se contureză
curente sociologice şi direcţii teoretice dintre cele mai variate. a) Analiza
funcţionalistă

Page | 11
Bronislav Malinowski a pus bazele funcţionalismului sociologic.  Societatea este
un sistem, un ansamblu de elemente legate între ele în cadrul unei formaţii mai
complexe şi relativ stabile. Fiecare element (instituţii, familia, religia,
economia, statul, educaţia) îndeplineşte funcţii sociale distincte. R.K.Merton:
Pentru ca sistemul social să supravieţuiască el trebuie să îndeplinească anumite
funcţii; acestea permit adaptarea şi reglarea sistemului. b) Perspectiva
conflictualistă explică evoluţia şi funcţionarea societăţii prin conflict, prin
lupta dintre indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state, etc.,
care este determinată de diverse motive şi care se finalizează cu dezordine şi
tensiune socială. Indivizii îşi îmbunătăţesc performanţele cu privire la ceea ce
este bun, valoros, dezirabil (în primul rând, privilegiul şi puterea) prin luptă. 
Adepţi: George Simmel, Lewis Coser, Randall Collins.  Ei susţin că din tensiunea
dintre grupuri şi indivizi rezultă direcţia de evoluţie a unei societăţi. c)
Perspectiva interacţionistă susţine că studiul nivelului microsocial se realizează
prin punerea în evidenţă a interacţiunilor. Herbet Mead are în vedere construcţia
şi dezvoltarea sinelui individual în societate.  Unitatea sineului individual
rezultă din raporturile stabilite între oameni în comunitate şi grupuri; în grup
individul comunică datorită simbolurilor.  Prin simbol omul îşi reprezintă
obiecte, idei, evenimente; el mediează înţelegerea şi comunicarea dintre oameni în
cadrul interacţiunilor reciproce. Simbolurile îmbracă diferite forme: cuvinte
(scrise sau vorbite), gesturi, îmbrăcăminte, medalioane, steaguri. Societatea
însăşi este creată în procesul interacţiunii. Irving Goffman elaborează conceptul
de „dramaturgie socială”.  În viaţa socială indivizii, ca şi actorii, prezintă
numai unele dimensiuni ale personalităţii lor şi ascund alte trăsături, jucând
roluri adecvate.  Pentru a avea succes individul trebuie să-şi joace rolul asfel
încât să fie acceptat de către ceilalţi; pentru aceasta el trebuie să cunoască bine
regulile sociale şi să fie credibil. Obiectul şi problematica sociologiei.
Sociologia este o ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a omului, o
ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din
care este alcătuită societatea globală, a relaţiilor lor atât cu sistemul social
global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia, (prof. dr. Cătălin Zamfir).
Din această definiţie rezultă: obiectul sociologiei este societatea, considerată ca
sistem global; faptul că acest obiect complex se cere studiat de un sistem complex
de discipline sociologice: - teoria generală a socialului, - teoria societăţii
globale (macrosociologia), - sociologiile de ramură. Primele două formează
sociologia generală, care elaborează un sistem de concepte, idei şi principii
generale, precum şi metodele şi tehnicile de cercetare a socialului şi care
orientează şi fundamentează sociologiile de ramură.

Page | 12
5. Clase sociale și lupta de clasă la K. Marx.

Marx a văzut dezvoltarea societăţii prin revoluţie. Orice societate, afirmă Marx,
cunoaşte inevitabil transformări radicale, periodic, ceea ce determină manifestarea
acţiunilor revoluţionare. Societatea este analizată de Marx ca un sistem alcătuit
din forţe de producţie şi relaţii de producţie, rolul determinant avându-l în acest
raport capacităţile ce produc bunuri. Sistemul social este structurat în baza
economică şi suprastructura juridică, politică, religioasă, artistică. Cum are loc
schimbarea socială? După Marx, prefacerile sociale sunt provocate atunci când
forţele de producţie determină sensul evoluţiei societăţii. Motorul dezvoltării
sociale îl reprezintă lupta de clasă deoarece în orice societate bazată pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie fiinţează, inevitabil, un
conflict între deţinătorii de mijloace de producţie şi cei careşi vând forţa de
muncă proprietarilor. Explicaţia dată de Marx se referă la ritmul rapid de progres
cunoscut de forţele de producţie, iar noile tehnologii şi moduri de organizare a
producţiei conduc, indiscutabil, la apariţia unor noi clase capabile să gestioneze
progresul rezultat din modificările produse în planul producţiei materiale. Această
nouă clasă luptă, astfel, împotriva vechilor clase interesate în a-şi menţine
poziţiile conducătoare în stat. În acest mod a explicat Marx apariţia societăţii
capitaliste occidentale şi tot în aceeaşi manieră a apreciat ca va avea loc
înlocuirea societăţii capitaliste cu societatea comunistă, act înfăptuit de
proletariat, văzut ca o clasă ataşată progresului determinat de dezvoltarea
industrială şi tehnologică. Revoluţia comunistă ar duce la instaurarea unei
societăţi lipsite de clase sociale şi de proprietate, ea fiind organizată pe
principiul „de la fiecare după nevoi, fiecăruia după necesităţi”, care s-a dovedit
utopic în ţările care au fost obligate să experimenteze modelul marxist de
societate. Cu un limbaj nu întotdeauna riguros ştiinţific, concepţia lui Marx
dezvăluie mecanisme ale funcţionării şi organizării societăţii capitaliste
occidentale, explică modul cum se stabilesc relaţiile între componentele sociale,
argumentează rolul primordial al producţiei în orice societate. Cu privire la
tactica luptei politice, „Manifestul Comunist“ formulează teza fundamentală a
marxismului: „comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor
imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării”. Iată
de ce Marx susţine în 1848, în Polonia, partidul „revoluţiei agrare”, „acelaşi
partid care a organizat în 1846 răscoala de la Cracovia”. În Germania, el susţine,
în 1848 şi 1849, democraţia revoluţionară extremistă, fără să retracteze vreodată
cele spuse atunci cu privire la tactică. El privea burghezia germană ca un element
„dispus din capul locului să trădeze poporul” (numai alianţa cu ţărănimea ar fi
putut îngădui burgheziei să-şi îndeplinească în întregime sarcinile) „şi să încheie
un compromis cu reprezentantul încoronat al societăţii vechi”. „Manifestul
Comunist” (pasaje relevante): „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este
istoria luptelor de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul
şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau
într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd
făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a
întregii societăţi, sau prin pieirea claselor aflate în luptă... Societatea
burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat
antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme
noi de luptă, în locul celor vechi. Epoca noastră, epoca

Page | 13
burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă.
Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane,
în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul”. „Dintre
toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul
este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu
dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.
Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi
luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de
mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele
sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă
acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în
rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor
viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela
al proletariatului”. „Orice luptă de clasă este o luptă politică”. (Marx, 1969: 36—
38, 45, 46).

6. Valoare și marfă (K.Marx).

Pin „Capitalul” Marx realizează o adevărată revoluţie în economia politică, făcînd

o analiză cuprinzătoare a economiei capitaliste şi a legilor acesteia. El dezvăluie
procesul de producere şi de reproducere a capitalului, desăvîrşeşte teoria valorii
bazate pe muncă. Daca economistii clasici vedeau oamenii ca pe o marfa, Marx aduce
ideea schimbului de munca materializata in marfa intre oameni. Teoria plusvalorii:
capitaliştii îşi valorifică capitalul prin schimb: ei cumpără marfă cu banii lor şi
o vînd apoi cu mai mulţi bani decît i-a costat. Plusvaloarea poate însă tot atît de
puţin să rezulte din faptul că vînzătorii şi-ar vinde mărfurile peste valoarea lor,
sau cumpărătorii le-ar cumpăra-o sub valoarea lor, căci fiecare este pe rînd cînd
cumpărător, cînd vînzător, şi în felul acesta ar pierde într-un caz ceea ce ar
cîştiga în celălalt. Ea poate tot atît de puţin să provină din aceea că
cumpărătorii şi vînzătorii s-ar înşela reciproc, deoarece acest lucru nu ar crea
nici o valoare nouă, adică nici o plusvaloare, ci ar repartiza doar în alt mod
între capitalişti capitalul existent. Plusvaloarea nu poate izvorî din circulaţia
mărfurilor, căci aceasta nu cunoaşte decît schimbul de echivalente; ea nu poate
izvorî nici dintr-un spor de preţ, căci pierderile şi cîştigurile cumpărătorilor şi
ale vînzătorilor sar compensa reciproc; or, aici nu este vorba de un fenomen
individual, ci de un fenomen social de masă, de un fenomen mediu. Pentru a obţine
plusvaloare, „posesorul... de bani ar trebui... să descopere... pe piaţă o marfă a
cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă
de valoare”, o marfă al cărei proces de consumare să fie în acelaşi timp un proces
de creare de valoare. Şi o asemenea marfă există: este forţa de muncă a omului.
Consumarea ei este munca, iar munca creează valoarea. Posesorul de bani cumpără
forţa de muncă la valoarea ei, determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, de
timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei (adică de costul
întreţinerii muncitorului şi a familiei sale). Cumpărînd forţa de muncă, posesorul
de bani este în drept s-o consume, adică să-1 silească pe muncitor să

Page | 14
muncească o zi întreagă, să zicem 12 ore. Dar în primele 6 ore (timpul de muncă
„necesar”) muncitorul creează un produs care acoperă cheltuielile necesare
întreţinerii sale, iar în celelalte 6 ore (timpul de muncă „suplimentar”) el
creează un „plusprodus” neplătit de capitalist, adică plusvaloarea. Prin urmare,
din punctul de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale
capitalului: capitalul constant, cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini,
unelte de muncă, materii prime etc.) - a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o
dată sau treptat) în produsul finit - şi capitalul variabil, cheltuit pentru forţa
de muncă. Valoarea acestui din urmă capital nu rămîne neschimbată, ci creşte în
procesul de muncă prin crearea plusvalorii. Aşa încît, pentru a exprima gradul de
exploatare a forţei de muncă de către capital, plusvaloarea nu trebuie raportată la
întregul capital, ci numai la capitalul variabil. Valoarea forţei de muncă se
plăteşte, dar această valoare este mult mai mică decît aceea pe care capitalistul
ştie s-o stoarcă din forţa de muncă, iar diferenţa, munca neplătită, reprezintă
tocmai partea capitalistului sau, mai exact, a clasei capitaliştilor. Această muncă
neplătită este, de altfel, aceea care întreţine pe toţi membrii societăţii care nu
muncesc. Cu ea se plătesc impozitele către stat şi comună, în măsura în care ele
privesc clasa capitaliştilor, rentele funciare ale proprietarilor funciari etc. Pe
ea se întemeiază întreaga orînduire socială actuală.

7. Spiritul capitalismului la Max Weber.

Capitalismul, ca tip de organizare economică, a condus la o dezvoltare fără

precedent a societăţilor, ajungând să fie considerat la nivelul simţului comun, cât
şi al unor concepţii ideologice, drept singura cale raţională de dezvoltare
modernă. Capitalismul a apărut într-o anumită parte a lumii - Europa occidentală -
şi s-a extins treptat, ajungând un sistem de organizare economică de cuprindere
mondială. Cum se explică faptul că el a apărut într-o anumită zonă, că a reuşit
doar în anumite societăţi, iar în altele nu? Acestea sunt întrebările principale la
care Weber oferă un răspuns în lucrarea sa. In concepţia lui Weber, comportamentele
economice au un conţinut etic intrinsec. Pentru omul modern, munca este o datorie,
un semn de virtute şi o sursă de satisfacţie personală - aceasta este o trăsătură a
„omului capitalist modern”, dar ea are o origine transcendentală şi o semnificaţie
religioasă evidentă. „Spiritul capitalismului” la Weber are o semnificaţie care
contrastează cu un alt tip de activitate pe care el îl desemnează ca fiind
„tradiţional”. Comportamentul tradiţional este evident atunci când muncitorii
preferă muncă mai puţină în loc de bani mai mulţi, când în orele de muncă urmăresc
maximum de confort şi minimum de efort, când se dovedesc incapabili să se adapteze
la noile metode de muncă. El se manifestă atunci când întreprinzătorii se
concentrează pe o gamă diversificată de produse şi nu pe producţia de calitate
standardizată, când ritmul muncii lor este inegal, când se mulţumesc cu venituri
care permit o viaţă confortabilă şi când relaţiile lor cu lucrătorii, negustorii şi
concurenţii sunt mai curând personale şi directe. Alte trăsături ale spiritului
tradiţional sunt zgârcenia şi lipsa de scrupule în organizarea afacerilor. Treptat,
acest „spirit tradiţional” a cedat locul unui nou spirit orientat după anumite
principii morale. Chiar dacă el se mai practică, aşa cum a fost cazul la sfârşitul
Evului Mediu târziu, a început să fie disimulat, toleranţa publică faţă de el
diminuându-se mult. Deosebirile dintre cele două tipuri de comportamente se pot
observa şi în

Page | 15
modul în care întreprinzătorii urmăresc câştigul. Întreprinzătorul tradiţional
dobândeşte câştigul prin camătă şi circulaţia banilor, prin participarea la
finanţarea unor tranzacţii politice cum ar fi revoluţiile, războaiele,
confruntările între grupări politice, prin exploatarea colonială sau fiscală, prin
utilizarea forţei de muncă aservite, prin comerţul monopolist cu coloniile sau prin
utilizarea a diferite metode de impozitare. Câştigurile realizate din acest
comportament depindeau foarte mult de fluctuaţiile politice. In contrast cu acest
comportament, capitalismul urmăreşte câştigul în mod raţional, prin comercializarea
continuă pe o piaţă liberă, dar dominată de reguli şi legi, prin dezvoltarea de
întreprinderi productive care folosesc conturile contabile, prin operaţiile
financiare, prin tranzacţiile speculative cu bunuri standardizate, prin
administrarea permanentă a organismelor politice, prin dezvoltarea întreprinderilor
orientate în funcţie de obţinerea profitului pe termen lung. Capitalismul este o
organizare economică de tip raţional care cuprinde întreprinderi bazate pe
investiţiile pe termen lung, pe libertatea juridică a forţei de muncă, pe
diviziunea planificată a muncii în cadrul întreprinderii şi pe alocarea factorilor
de producţie în funcţie de cerinţele pieţei. Considerat la nivelul comportamentului
individual, spiritul capitalist nu este o invenţie absolută a epocii moderne şi a
unei anumite zone geografice. Intotdeauna au existat întreprinzători care şi-au
condus în mod sistematic afacerile, care au muncit mai mult şi mai greu decât
oricare dintre lucrătorii lor, care au avut un consum modest şi şiau folosit
economiile pentru a le investi. In perioadele premoderne, aceştia au constituit
însă cazuri izolate şi nu au putut impune o nouă ordine economică. Pentru ca noul
comportament să se generalizeze în întreaga societate, a fost necesar ca el să-şi
aibă originea nu în comportamentele individuale, ci în ceva comun tuturor membrilor
unei societăţi, ceva care să fie acceptat ca de la sine înţeles. Acest ceva comun
majorităţii membrilor unei societăţi este identificat de către Weber în etica
protestantismului. Weber afirmă că doctrinele protestante conţin în mod implicit
încurajări ale noului tip de comportament economic, cum este cazul, în special, cu
doctrina predestinării. Sub acest aspect, protestantismul a marcat o diferenţiere
evidentă în raport cu catolicismul. In doctrina catolică (şi în cea ortodoxă),
Dumnezeu este bun şi îndurător. Faptul de a fi ales sau damnat depinde în mare
măsură de comportamentul indivizilor, de gradul în care aceştia respectă poruncile
divine. Niciodată nu este prea târziu pentru a intra în graţia divină. Chiar şi
cele mai cumplite păcate pot fi iertate, cu condiţia ca păcătosul să-şi recunoască
greşelile şi să se conducă în continuare după preceptele divine. Protestantismul
induce o concepţie nouă asupra predestinării. Faptul de a fi ales sau damnat este
stabilit de Dumnezeu de la începuturile timpurilor şi pentru totdeauna. Omul nu
poate şti dacă a fost ales sau damnat, pentru că o asemenea ştiinţă ar însemna ca
el să poată pătrunde misterele divine şi să-şi poată negocia destinul cu Dumnezeu.
In cele din urmă, aceasta ar însemna o neînţelegere a atotputerniciei şi
atotştiinţei lui Dumnezeu. Starea de graţie sau de damnare este hotărâtă de o
putere absolută şi nu depinde de ceea ce face omul. Doctrina protestantă a
predestinării produce, pentru început, o stare de inconfort psihic. Intrucât nu mai
poate coopera cu Dumnezeu la făurirea propriului destin şi nici nu-i poate pătrunde
misterele, individul trăieşte o stare dramatică, de permanentă incertitudine.
Doctrina predestinării elaborată de Calvin (15091564) oferă un răspuns la această
nelinişte. Conform acestei doctrine, ceea ce ştim este doar faptul că unii oameni
sunt aleşi, iar alţii sunt damnaţi. Soluţia oferită de Calvin este ca omul să se
comporte ca şi cum ar fi ales şi să respingă orice îndoială ca pe o tentaţie a
diavolului. Pentru a-şi depăşi îndoielile şi a se convinge că

Page | 16
se numără printre cei aleşi, omul trebuie să lucreze în permanenţă în slujba lui
Dumnezeu şi să se comporte ca un ales. Tocmai în acest comandament al eticii
protestante este identificată de către Weber legătura dintre calvinism şi „spiritul
capitalismului”. Doctrina predestinării şi alte doctrine teologice conexe
încurajează viaţa activă, munca. Doctrina puritană argumentează credincioşilor
faptul că munca este singura apărare împotriva tentaţiilor, a îndoielilor.
Credinciosul trebuie să folosească fiecare clipă din viaţa sa pentru a servi gloria
lui Dumnezeu şi pentru a dobândi încrederea asupra „alegerii” sale. A folosi viaţa
în conversaţii inutile, în petreceri de societate, dormind mai mult decât este
necesar pentru menţinerea sănătăţii, chiar şi în rugăciuni este rău pentru că omul
se sustrage astfel de la o viaţă activă care este singura conformă cu cerinţele lui
Dumnezeu. Munca perpetuă este modul de viaţă poruncit de Dumnezeu căruia fiecare om
trebuie să i se conformeze. Utilitatea muncii este judecată după rezultatele bune
obţinute, care la rândul lor reprezintă semne ale graţiei divine. Profitul şi
bunăstarea sunt condamnabile numai dacă ele conduc la lenevie şi delăsare.
Dimpotrivă, dacă sunt rezultatul îndeplinirii obligaţiilor, ele sunt de apreciat ca
daruri ale lui Dumnezeu pe care omul nu le poate refuza. Atâta timp cât este
rezultatul unui efort permanent, dobândirea de câştiguri este o obligaţie, o
datorie pentru întreprinzător. Doctrina puritană se opune, de asemenea,
slăbiciunilor emoţionale în viaţa personală. Exagerarea relaţiilor emoţionale
dintre oameni îi plasează în pericolul de a se lăsa pradă idolatriei. Orice
cheltuială este suspectă din punct de vedere moral dacă ea serveşte plăcerilor,
pentru că omul este doar un servitor care trebuie să dea socoteală pentru toate
bunurile pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziţia sa. Munca desfăşurată conform
comandamentelor lui Dumnezeu este singurul mijloc de a obţine certitudinea asupra
graţiei divine. Comportamentele întreprinzătorilor protestanţi din secolele al XVI-
lea şi al XVII-lea sunt o reflectare a acestui principiu etic dedus din doctrinele
religioase. Munca permanentă, pietatea, simplitatea şi autocontrolul în toate
acţiunile sunt trăsături care se generalizează rapid pe măsura statornicirii
protestantismului. Analiza doctrinelor teologice şi a scrierilor pastorale din
cadrul protestantismului pune în evidenţă faptul că acestea conţin în mod intrinsec
ideile încurajării planificării şi urmăririi permanente a câştigului economic. In
acest fel, protestantismul ca mişcare religioasă a influenţat dezvoltarea culturii
materiale şi a imprimat o tendinţă generală activităţilor oamenilor. Impulsurile
psihologice care-şi au originea în credinţele şi practicile religioase au dat un
sens vieţii cotidiene a oamenilor şi i-au determinat să adere la acest sens.
Evitând reducţionismul, Weber arată că etica protestanta a fost doar unul dintre
multele fenomene care au condus la creşterea raţionalismului în diversele aspecte
ale vieţii sociale. Raţionalismul s-a manifestat îndeosebi în civilizaţia vestică
şi este într-o măsură importantă corelat cu dezvoltarea capitalismului.
Raţionalismul a fost folosit în Vest în cunoaşterea şi observaţia ştiinţifică, în
utilizarea metodelor experimentale, în analiza istorică, în jurisprudenţă, în
organizarea administraţiei şi a activităţilor economice. Deşi Orientul a fost
foarte avansat în multe domenii ale cunoaşterii, sistematizarea raţională a
Occidentului ia fost totuşi străină. La o asemenea evoluţie a Occidentului au
contribuit şi ideile religioase. Generalizând analiza, Weber afirmă că anumite
aspecte ale culturii modeme au fost determinate de forţe religioase. Precizarea
intensităţii acestor legături ar necesita studii mai numeroase şi mai amănunţite.
Sociologul german afirmă că între protestantism şi capitalism este o legătură
incidentală şi nu o dependenţă cauzală absolută.

Page | 17
8. Condiţii de posibilitate ale sociologiei românești interbelice.

Sociologii vremii au pus bazele unei sociologii a natiunii. Natiunea a fost piscul
spre care se indreptau, pe trasee diferite, cam toti sociologii vremii. Agenda
sociologiei romanesti interbelice avea in prim plan chestiunea nationala, abordata
din diferite unghiuri si cu variate instrumente teoretice si practice. Naţiunile au
devenit obiect de studiu sociologic din necesitatea înţelegerii corecte a sensului,
semnificaţiei şi devenirii lor, pentru a argumenta perenitatea şi caracterul lor
organic şi a combate abordările empirice ale ideologiilor generatoare de
construcţii mecanice (<feude> şi <imperii>). Concluzia desprinsă din abordarea
sociologică a naţiunii române este că fundamentul etnic, procesele sociale sau
schimbul permanent de idei, continua acumulare de cunoştinţe prin care oamenii
devin „fiinţe sociale”, precum şi capacitatea etnicului de a organiza societatea,
sunt definitorii în fiinţarea naţiunilor. Rezultatele cercetărilor sociologice,
sintetizate de cei doi mari sociologi, Constantin Rădulescu-Motru şi Dimitrie
Gusti, confirmă că „etnicul este sufletul unei naţiuni” şi că „naţiunea este cea
mai complexă unitate socială”. Investigarea naţiunilor prin instrumentele
sociologiei moderne oferă repere teoretice pertinente pentru înţelegerea şi
caracterizarea acestora, dar relevă şi dificultăţile metodologice generate de
limitele genurilor de investigaţii cu capacităţi explicative neechivalente, cum
sunt cele de tip cauzal şi de tip sistemic. Continuarea investigaţiilor este cerută
de noile posibilităţi oferite de două teorii recente ale emergenţei naţiunilor:
teoria latenţelor, a sociologului Ilie Bădescu – care, pe baza paradigmei
identităţii naţionale, susţine că „naţiunea este o sinteză specială între un
sentiment şi o nouă idee colectivă” şi teoria procesual-organică, a sociologului
Lucian Culda, care susţine că oamenii şi organizaţiile, funcţionând ca procesori de
informaţii sociale, fac posibile procesele sociale organizante şi dezorganizate,
precum şi reproduceri ale organizarilor sociale in modalitati care sunt marcate de
discontinuitati ce întreţin stările „departe de echilibru”, ca stări naturale ale
organizărilor sociale, inclusiv ale naţiunilor. O ultima observatie: doua sunt
ipostazele sub care poate fi radiografiata sociologia natiunii in interbelicul
romanesc: pe de o porta aspectul teoretic – sociologia cogitans a natiunii, pe de
alta aspectul practic – sociologia militans a natiunii. Cea dintai cuprinde
aspectele teoretice relativ la tema (definitia natiunii, perspectiva de sociologie
istorica a chestiunii, disputarea altor teorii etc.), cea de-a doua este o
prelungire pe teren a acestui demers, plasandu-se in tipul de abordare pe care
literatura anglo-saxona il numeste „nation building”.

9. Stigmatul la E. Goffman.

Stigmatizarea reprezintă un concept complex care se referă la: 1) a utiliza

etichete (cuvinte) sau sintagme compromitatoare cu referire la comportamentele sau
caracteristicele particulare ale unei persoane sau ale unui grup de persoane cu
probleme de sanatate mintala; 2) a reduce identitatea unei persoane la un
comportament sau caracteristică (ex. la un diagnostic); 3) atitudine negativă,
ostilă faţă de persoanele etichetate şi evitarea sau refuzul dea le acorda sprijin;
4) experienţa respingerii, dezaprobării, dispreţului,

Page | 18
excluziunii sociale şi discriminării. „Sunt stigmatizante, atributele care sunt
incongruente cu stereotipurile noastre, cu aşteptările noastre despre cum ar trebui
să fie un anumit individ”. „Stigmatul nu este o caracteristica a persoanei careia
ii este atribuit, ci o relatie intre stigmatizat si cel „normal”, bazata pe o
recunoastere impartasita asupra a ceea ce este, intr-un anumit context si intr-o
relatie particulara, discreditabil”. În „Stigmate”, Goffman se ocupă de cei
stigmatizaţi şi de aceste diferenţe (diformităţi trupeşti, deficite de caracter sau
stigmate tribal precum rasa, naţionalitatea, religia) care fac ca anumiţi indivizi
să fie discreditaţi. El demonstrează că un stigmat este o diferenţă apreciată drept
anormală un deficit mental am putea spune. Persoanele etichetate sunt plasate în
categorii distincte astfel încât să se asigure separarea/ distincţia „noi”. Goffman
arată că există trei tipuri de stigmă: 1. cea generată de diferite anormalităţi ale
corpului (handicapuri fizice); 2. stigma generată de anumite caracteristici
individuale blamate percepute ca lipsă de voinţă (necinstea, detenţia, alcoolismul,
homosexualitatea, şomajul, tentativele de suicid); 3. stigma tribală, generată de
apartenenţă la o anumită rasă, naţiune, religie. De asemenea, Goffman indică faptul
că cei stigmatizaţi utilizează uneori stigma pentru a dobândi anumite „câştiguri
secundare”, cum ar fi atribuirea eşecului personal stigmei. Termenul de „instituţie
totală” a fost introdus de Goffman in „Asylum” (1961) pentru a analiza o categorie
de instituţii care controlează in mod birocratic mari grupuride oameni. Acestea
sunt izolate fizic de ciclul normal de activitate, prin obligaţia de adormi, a
munci şi a se distra intre zidurile aceleiaşi instituţii. Instituţia totală,
sublinia Goffman, poate fi definită ca un loc de rezidenţă în care un mare număr de
indivizi, care au o situaţie identică, fiind despărţiţi de societatea exterioară
pentru o perioadă de timp apreciabilă, duc împreună un ciclu de viaţă îngrădită şi
administrată în mod formal. Casele de copii servesc ca un exemplu clar in această
privinta, aceştia fiind integraţi şi izolaţi în cadrul unei instituţii ai căror
proprietate sunt înacte. Erving Goffman a arătat că resocializarea membrilor
instituţiilor totale presupune privarea de fostele lor statusuri si supunerea la un
tratament restrictiv, vizibil înprogramul disciplinar, tăierea părului, portul
aceleiasi uniforme, etc. in raport cu normele, valorile si stilul de viaţă al
instituţiei respective.

10. Simtul practic la Bourdieu.

„Le sens practique” defineste conceptul habitus pornind de la notele de continut

sezizate de Durkheim si Mauss; „habitus” indica structuri subiective profunde,
durabile, inconstiente, cu caracter dobândit si care au rol generator si unificator
în raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii.
Bourdieu plaseaza habitusul în contextul actiunii practice (caracterizate prinr-o
dimensiune corporala si o finalitate transformatoare) si evidentiaza : (a)
caracterul structurat al dispozitiilor subiective, rezultat din faptul ca (b) ele
îsi au sursa în structurile obiective ale experientei; (c) rolul generator si
structurat nu numai în raport cu manifestarile particulare ale personalitatii, ci
si în raport cu practicile agentilor.

Page | 19
Habitusul de clasa (sau de grup) poate fi definit ca sistem subiectiv, dar nu
individual, al structurilor interiorizate, scheme ale perceptiei, ale gîndirii si
ale actiunii comune membrilor unei clase. Fiecare habitus individual, ca sistem de
dispozitii individuale care exprima sau reflecta clasa sociala (sau grupul), este o
varianta structurala a celorlalte; „stilul personal” nu este nimic altceva decât o
îndepartare, mai mica sau mai mare, de stilul clasei. Principiul diferentelor între
habitusurilor individuale rezida în singularitatea traiectoriilor sociale, carora
le corespund serii de determinari ordonate cronologic si ireductibile unele la
altele. Habitusul de grup (clasa) exprima o relatie de omogenie, respectiv de
diversitate în omogenitate între indivizi si reprezinta fundamentul cel mai sigur,
dar si cel mai ascuns, al integrarii grupurilor si claselor. El constituie
conditiile oricarei obiectivari al caracterului impersonal si substituibil al
practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare despre lume si a
actiunii concertate. Habitusul (simtul practic) functioneaza ca mijloc al
consacrarii indivizilor în câmpul corespunzator si ca instrument de conservare si
reproducere a acestui câmp, întrucât el consta, înainte de toate, într-o credinta
practica, o stare a corpului care antreneaza spiritul, fara a implica dimensiunea
constienta, si care asigura adeziunea imediata si totala la principiile profunde,
adesea ocultate, ale organizarii câmpului. El se constituie, pe de o parte, în
principiu al identitatii sociale determinate, ale apartenentei la un câmp, la o
clasa etc. Conceptul „habitus” subliniaza primatul ratiunii practice (ratiune
necesara si suficienta în raport cu nevoile practicii) si defineste agentul nu
numai prin capacitatea de a cunoaste si recunoaste obiectele sociale, ci prin
capacitatea sa esentiala de a le construi ca relatii obiective. Obiectivarea în
corpuri (hexis corporal) reprezinta principiul constituirii sensului comun al
actiunii, înteles ca sens (simt) practic, analog „simtului jocului” pe care îl
poseda sportivii, iar prin aceasta ea reactiveaza (conserva si întareste) si
realizeaza continuu sensul obiectivat în institutii: „Simtul practic, necesitate
sociala devenita natura, convertita în scheme motorii si în automatisme corporale,
este cel care face ca practicile sa fie, în si prin ceea ce ramâne în ele obscur
pentru ochii producatorilor lor si tradeaza principiile transsubiective ale
producerii lor, de bun simt [sensee], cu alte cuvinte caracterizate de un sens
comun. Tocmai pentru ca agentii nu stiu niciodata complet ce fac, ceea ce fac are
mai mult sens decât stiu ei” (116). Conceptele „habitus”, „sens practic”,
„strategie” indica o lume sociala care este în esenta o lume a practicilor care se
auto-genereaza: dispozitiile subiective practicii sunt produse ale practicii care
se „fixeaza” în indivizi în stare practica (fara a exclude, totusi, starea
discursiv reflexiva) si care sunt actualizate în practici. Coerenta actiunii
sociale (ordinea sociala) este, astfel, o coerenta (ordine) practica rezultata din
coerenta dispozitiilor subiective, ea însasi produs al coerentei conditiilor
obiective în care aceste dispozitii s-au constituit. Actualizarea practica a
structurilor încorporate nu este constienta, dar nici mecanica: habitusul
orienteaza catre actiune în calitate de istorie încorporata si uitata ca atare, în
calitate de istorie devenita natura. Actualizarea este dependenta de raportul
existent între situatia actuala în care se afla agentul si conditiile experientei
trecute încorporate: daca situatia actuala este identica sau similara celei în care
structurile subiective s-au format, schemele de perceptie, gîndire si actiune
învatate învatate vor intra în functiune de îndata ce agentul a recunoscut
conditiile; daca, dimpotriva, conditiile actuale sunt diferite de cele ale
producerii sale, habitusul genereaza o conduita inovatoare de raspuns care se
înscrie, totusi în limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o
parte, determinata, recursiva, previzibila, iar pe de alta parte, nedeterminata,
singulara, imprevizibila.

Page | 20
METODOLOGIE/ STATISTICĂ

(i) Metodologie generală

1. Practici metodologice obiective: pozitivism, operationalism, empirism, analiza

functionala, analiza structurala, analiza sistemica, analiza institutionala.

Pozitivismul sociologic: • Aplicarea metodelor, tehnicilor şi chiar a unor concepte

din stiintele naturii. • Desfilosofarea discursului sociologic şi formularea de
generalizari empirice, inclusiv de „legi sociale” şi modele logico-matematice. •
Independenţa dintre fapte şi teorii; cumulativitatea ipotezelor . • Metoda istorică
este înlocuită de istoricitatea metodei. • Cunoaşterea sociologică are un caracter
tehnic, instrumental: sociologie= inginerie socială. • Eliminarea judecăţilor de
valoare. Atitudini pozitiviste în sociologie : • Nu există un pozitivism sociologic
consecvent, ci doar atitudini pozitiviste (Ex.: Durkheim sau Weber). • Pozitivismul
sociologic a luat diferite forme în epoci istorice consecutive . • Mai întâi s-a
prezentat ca operationalism şi apoi s-a concretizat în empirism. Operaţionalismul:
• Se dezvoltă, începând cu dec al IV lea din sec XX, ca formă a pozitivismului, de
identificare a sociologiei cu ştiinţele naturii. • George A Lundberg este
iniţiatorul operaţionalismului în sociologie pe baza operaţionalismului fizicalist
al lui P Bridgman. • Conceptele nu se definesc prin proprietăţi, ci prin operaţiile
de concretizare a proprietăţilor. Operaţionalismul sociologic: • De la „entităţi
ipotetice” la concepte măsurabile. • Măsurarea socială este fundamentală pentru
construcţia sociologiei ca ştiinţă a naturii. • Măsurabilitatea în sociologie. •
Exercitiile de operationalizare a conceptelor in sociologie. Empirismul: • Practică
metodologică în care nu se ia ca referinţă o teorie sociologică. • Opţiuni
strategice: Aplică o logică inductivistă în elaborarea de generalizări empirice. Se
detaşează de orice filosofie sau metafizică socială: desfilosofarea teoriei
sociologice. Elimină cunoaşterea de tip istoric şi speculaţiile psihologice.
Opţiuni strategice ale empirismului: Preocupat de prezentul social. Cunoaşterea
socială are un caracter „instrumental”: studiul opiniilor şi comportamentelor
electorale, al publicităţii şi mass-media, al inegalităţilor actuale şi
stratificării sociale etc. Centrat pe specificarea de tehnici de măsurare socială,
de culegere a datelor, de prelucrare statistică a datelor, de testare a ipotezelor.
Aplică principiul „neutralităţii valorice”. Paul Lazarsfeld – initiator al
practicilor empiriste. Analiza empirică în sociologie se dezvoltă mai ales după
deceniul al 5-lea al sec. XX sub influenţa sociologului american P. Lazarsfeld
Lazarsfeld distinge 4 moduri de analiză socială: Analiza istorică a instituţiilor
şi ideilor sociale; Analiza socială practicată de orice observator individual;
Analiza sociologică sectorială a comportamentului uman. Stiinţă empirică matură.
Lazarsfeld despre sociologie ca ştiinta empirică matură: a) Analiza
comportamentului concret al oamenilor; b)

Page | 21
Studiul corelat al diferitelor sectoare umane; c) Preferinţa pentru studiul
situaţiilor şi problemelor sociale care se repetă faţă de cele care nu survin decât
o singură dată; d) Analiza preferenţială a evenimentelor sociale contemporane şi nu
a celor istorice. Consecinţe ale acestei practici: • Pierderea dimensiunii istorice
a cercetarii sociale; • Acumularea multor date fragmentate, neintegrabile; •
Acumularea de multiple ipoteze, testate empiric, şi de generalizări empirice, dar
care nu ajung sa fie integrabile în teorii mai cuprinzătoare. Limite ale
empirismului: a) Tipizarea proiectelor de cercetare şi inhibarea imaginaţiei
creatoare; b) Subordonarea problematicii investigate faţă de tehnicile statistice
de prelucrare a datelor; c) Fragmentarea ipotetică exagerată, care s-a asociat cu
segmentarea realităţii investigate şi cu dificultăţi în cumularea rezultatelor
teoretice disparate; d) Ignorarea perspectivelor teoretice mai cuprinzătoare.
Realizări: • Acumularea de generalizari empirice; • Dezvoltarea metodelor si
tehnicilor de culegere a datelor; • Dezvoltarea tehnicilor de prelucrare statistică
şi calitativă a datelor; • Extinderea aplicaţiilor practice ale cunoaşterii
sociologice (sondaje de opinie, analiza audienţei media, marketing electoral şi
comercial, analiza stratificarii şi inegalităţilor etc.). Analiza functională: •
Consacrată de teoria structural-functionala formulată în a doua jumătate a sec XX
mai ales de către T. Parsons şi apoi R. K. Merton. • Ar marca trecerea de la
analiza structurală statică a sistemului social la analiza dinamică a acestuia în
forma analizei functionale. • Analiza functională vizează temeiurile generării şi
conservării ordinii sociale prin explorarea „consecintelor functionale” ale
structurilor . Predecesori: functionalismul biologic (functia crează organul);
funcţionalismul sociologic de tip matematic al lui V. Pareto; funcţionalismul
organicist al lui H. Spencer; analiza funcţionalistă din antropologia socială
engleză (R. Brown, B. Malinowski) şi din antropologia culturală americană (R.
Benedict, C. Kluckhohn, R. Linton): cultura e un tot organic în care fiecare cutumă
sau normă îndeplineşte o funcţie bine stabilită. Paradigma analizei functionale . •
R.K. Merton: analiza funcţională s-a dezvoltat ca o „schemă interpretativă” a cărei
coerenţă interioară depinde de „alianţa triplă dintre teorie, metodă şi date”. •
Parsons & Merton: „paradigma analizei funcţionale” constă în „codificarea acelor
concepte şi probleme care au fost impuse atenţiei noastre de analiza critică a
cercetării curente şi a teoriei din analiza funcţională” . Demersul analizei
functionale: • Identifică un sistem şi elementele lui specifice; • Formulează
cadrul ipotetic de analiza functională; • Stabileşte structurile de care apartin
elementele (e.g.- roluri sociale corelate, modele culturale, scheme institutionale,
procese sociale); Structura nu este o entitate ontologica, este postulată teoretic
şi se manifesta prin consecinte obiective pentru sistem si prin dispozitii
subiective ale actorilor sociali ; • Dupa descrierea structurilor, se trece la
analiza functionala, adica la specificarea consecintelor lor obiective pentru
sistem, care se manifesta ca: Functii – asigura adaptarea sistemului la cerintele
mediului, Disfunctii – impiedica adaptarea sistemului , Neutre functional – nu
interfereaza cu sistemul. In raport cu intentionalitatea actorilor, functiile si
disfunctiile sunt manifeste sau latente. Se urmăreşte să se deceleze mecanismele
prin care se realizează funcţiile sau disfuncţiile, procesualitatea relaţiilor sau
interacţiunilor, demersul construcţiei sociale . In timp ce structura este
postulată, funcţia este demonstrată, explicată, desfăşurată prin mecanisme sociale
procesuale adecvate. Analizele empirice sunt menite să stabilească: (a) domeniul de
variaţie al elementelor echivalente funcţional; (b) constrângerile structurale
exercitate de

Page | 22
contextul sistemului asupra substituirilor funcţionale. Metoda de cercetare cea mai
propice pentru realizarea unor asemenea analize este experimentul sau
cvasiexperimentarea socială . Limite ale analizei functionale . • In plan teoretic:
(a) teoria globala a lui Parsons; (b) teorii cu nivel mediu de generalitate (R.
Merton); (c) teorie a ordinii sociale si nu a schimbarii; (d) relativism
functional; (e) hiperfunctionalism asociat cu actori „hipersocializati” . • In plan
empiric: asociere cu „empirismul abstract” (Mills) . Analiza structurală: • A fost
consacrată în cadrul structuralismului – orientare teoretică şi metodologică în
ştiintele sociale şi umane în anii 1960-1980 (lingvistică: F. de Saussure, N.
Chomsky; antropologie: C. LeviStrauss). • Analiza structurală este centrată pe
conceptul de structură pentru a ajunge la constructie teoretică pe baza analizei
empirice. • Optiuni: (a) ia ca model ştiintele naturii; (b) elimină filosofia
socială; (c) depaşeşte empirismul sociologic . Conceptul de structură: • 1.
Acceptiune generală: mod de stabilire a relaţiilor dintre elementele integrate
într-o „totalitate ireductibilă la suma părţilor”; • 2. Acceptiune specifică
analizei structurale: noţiunea de structură nu ţine de o definiţie inductivă,
bazată pe compararea şi pe abstragerea elementelor comune; structura nu se referă
la o realitate concretă, vizibilă, ci la un model (eventual formalizat) al acelei
realităţi care-i supusă investigării. Caracteristici ale analizei structurale: •
Analizează totalităti integrate. • Se concentrează asupra modelului despre
realitate şi nu asupra realităţii însăşi. • Forma primează asupra continutului:
structura determină viaţa umană sau socială individuală. • Analiza structurală se
concentrează mai ales asupra statornicitului decât asupra devenirii. Demersul
analizei structurale: • a) Formularea teoriei de referinţă în forma modelului
ipotetico-deductiv; • b) Observarea obiectivă a faptelor subsumate, explicate şi
prezise prin model sau experimentarea cu modelul prin modificarea unora din
elementele sale; • c) Verificarea modelului, adică a modului său de reacţie la
modificările introduse . Forme ale analizei structurale in sociologie : • Analiza
întregului sau totalitătii, nu doar a elementelor. • Analiza structurii retelelor
sociale (din grupuri, comunităti etc.) şi analiza mobilitătii sociale şi a
migratiei pe baza retelelor. • Analiza efectelor contextuale sau structurale ale
variabilelor independente. • „Structure and agency”: de la ignorarea subiectului
istoric la analiza „dualitătii structurale” (A. Giddens). Critica analizei
structurale: • Ignorarea integrală sau partială a rolului activ al persoanei
individuale în configurarea socială, datorită concentrării pe întreg sau
totalitate; convergenta cu analiza sistemică. • Preeminenta data formei în raport
cu continutul vietii sociale; abordare statică. • Constructie teoretică
deductivistă, care ignoră formele inductive, bazate pe experiente . Analiza
sistemica. Premise: • Analiza sistemica in relatie cu analiza structurala si cu cea
functionala. • Teoria sistemelor generale formulata de L. Von Bertalanffy la
mijlocul sec XX: formularea matematica şi logica a principiilor generale care sunt
aplicabile «sistemelor» în general. • O noua perspectivă epistemologică: depăşirea
analizelor atomiste şi fragmentate de tip empirist. Optiuni majore ale teoriei
sistemelor generale. Eliminarea si înlocuirea tradiţiei ştiinţifice clasice,
newtoniene, atomiste. Necesitatea studierii totalităţilor care dispun de o
integralitate ce conferă noi proprietăţi componentelor . Transcenderea graniţelor
dintre disciplinele tradiţionale prin studiul sistemelor generale . Identificarea
similarităţilor dintre sistemele

Page | 23
individuale si raportarea acestora la sisteme generale . • Abordarea sistemica
implicita (Marx, Weber, Durkheim etc). • Abordarea sistemica explicita: Pareto,
Parsons si Buckley . • V. Pareto: a) relaţiile de interdependenţă dintre elementele
sistemului social; b) identificarea şi caracterizarea stărilor de echilibru ale
sistemului: c) folosirea unui limbaj sau a unei abordări matematice pentru
caracterizarea acestor stări. • T. Parsons: „sistemul total al acţiunii” este
format din mai multe sisteme: sistemul social, cel cultural şi cel referitor la
personalitate. • Analiza lui Parsons este, insa, de tip structuralist şi
funcţionalist Analiza sistemica –optiunea de consacrare. • Metodologia analizei
sistemice aplicată în sociologie în cursul deceniilor al şaptelea si al optulea
este: derivată mai ales din teoria sistemelor generale, dispune de limbaje
particulare (în mare parte formalizate), de tehnici de analiză operaţională a
izomorfismelor sistemice, de strategii aplicative în forma unei „inginerii sociale”
sui-generis. Ce este sistemul? • Sens relational: relaţie input-output; „cutia
neagra” . • Sens functional sau teleologic. • Caracterizarea sistemului cu referire
la: elemente, relatii, valori, organizare, structura, partitionari, stari,
tranzitii. Aplicatii si limitari . • Aplicare implicita generalizata, dar limitata
(relativism, imprecizie conceptuala... ). • Aplicare explicita in analiza
sistemelor economice si a organizatiilor, dar mai ales in sociologie la nivel
descriptiv, chiar daca prin N. Luhmann s-a incercat recent sa fie construita o
sociologie sistemista. • Analiza sistemica este doar o promisiune metodologica,
adesea privita cu suspiciune . Analiza institutionala: • O orientare metodologica
prin care se face trecerea de la metodologiile obiective la cele interpretative. •
S-a dezvoltat mai ales dupa anii 1990 ai sec XX, in economie si apoi si in celelate
stiinte sociale, si inca este foarte influenta in prezent . • Analiza
institutionala este diferita de analiza organizationala. Acceptiuni ale analizei
institutionale. • Sens larg: acel tip de analiza care pune accentul pe functiile
regulilor, normelor si valorilor sociale in generarea si mentinerea ordinii sociale
(Weber, Durkheim, Parsons). • Sens restrans: tip de analiza care considera ordinea
sociala ca o realitate construita de actorii sociali prin procese cognitive si
culturale specifice; se dezvolta independent sau in relatie cu teoria jocurilor si
cu teoria alegerilor rationale. Termenul de institutie (sensuri): 1. Legi, reguli
si sanctiuni de impunere a acestora, prin care sunt reglementate comportamente.
Exista reguli si constrangeri formale si informale care modeleaza comportamente,
reglementeaza interactiuni, reduc incertitudinile vietii individuale si sociale .
Sensuri ale institutiilor: 2. Institutiile sunt norme, adica reguli interiorizate
de actorii sociali, asociate cu anumite valori, generatoare de angajari si credinte
morale, transformate in obigatii interne care motiveaza si orienteaza actiunile
individuale. 3. Institutiile sunt parti componente ale sistemelor simbolice comune,
ale proceselor cognitive si culturale din viata sociala . Studiul institutiilor: •
Analiza istorica: institutiile s-au cristalizat istoric si determina
comportamantele individuale si cultura sociala („dependenta de istorie” – path
dependence) . • Analiza cultural-cognitiva: moduri de asimilare (invatare),
practicare si schimbare a semnificatiilor asociate regulilor si normelor. Aplicatii
ale analizei institutionale: • La nivel macro-social: nivelul de dezvoltare al unei
societati depinde de institutiile dominante si de modul de aplicare/realizare al
acestora (constrangeri institutionale). • La nivel micro-social: tipurile de
institutii (design institutional) sunt corelate cu nivelurile performantelor unei
organizatii sau ale unui grup . Corelatii : • Analiza institutionala readuce
istoria in analiza sociologica. •

Page | 24
Analiza obiectiva si macrosociala a determinarilor institutionale se asociaza cu
analiza constructiei cognitive si culturale, interpretative, a institutiilor la
nivel individual. De aceea, numai dupa prezentarea metodologiilor interpretative se
va putea mai bine intelege specificul analizei institutionale .

2. Practici metodologice interpretative: metoda comprehensiva a lui Max Weber,

interactionismul simbolic, etnometodologia, fenomenologia sociologica.

Metoda comprehensiva a lui Max Weber - „sociologia interpretativă”: • Sociologia ca

ştiinţă interpretativă a semnificaţiilor acţiunilor individuale şi sociale.• Un nou
model de ştiinţă socială şi de metodologie specifică a cercetării sociale. Opţiuni
teoretice:• Sociologia ca ştiinţă socială care urmăreşte înţelegerea interpretativă
a acţiunilor sociale.•Concepte centrale: acţiune individuală, acţiune socială,
semnificaţii asociate acţiunilor, înţelegere interpretativă. • Scopul analizei
sociologice: reconstrucţia sensurilor care orientează acţiunile prin construcţia de
tipuri ideale. Tipuri ideale: • Tipul ideal este un construct mental. • Este un
„construct analitic” care are atributul de „ideal” numai în sens strict logic (nu
evaluativ), fiind obiectiv posibil şi adecvat din punct de vederenomologic. • În
structura sa logică, tipul ideal se bazează pe concepte generice: are un conţinut
flexibil şi clasificădiversitatea manifestărilor empirice. Construcţia şi relevanţa
tipurilor ideale: • Un tip ideal este creat prin analizaempirică a problemelor
concrete, nu este detaşat de real. • Oferă posibilitatea de creştere a preciziei
analizei empirice. • Tipul ideal este opus conceptului descriptiv, care pur şi
simplu însumează caracteristicile comune ale unei grupăride fenomene empirice.
Tipuri ideale şi concepte descriptive: • Tipul ideal rezultă din accentuări
unilaterale şi dinsinteze integrate într‐un construct. • Conceptul descriptiv
rezultă dintr‐o sinteză abstractă a comunalităţilor. • Unconcept descriptiv poate
deveni tip ideal prin raţionalizari utopice (abstractizări, selectări si
recombinări) sau prinînţelegere interpretativă. Înţelegerea interpretativă: •
Înţelegere aobservaţională directă a semnificaţiei subiective aunei acţiuni date
(a ideilor sau emoţiilor). • Inţelegerea explicativă care vizează motivele
acţiunilor („înţelegerearaţională a motivaţiei”) prin plasarea actelor singulare în
contexte inteligibile şi mai cuprinzătoare de semnificare. • Oînţelegere raţională
care generează o explicaţie a acţiunii intenţionale. Construcţia teoretică în
sociologie. Nivelul I: 1. Înţelegerea (interpretarea) subiectivă, bazată pe
observarea directă asemnificaţiilor implicate în situaţii sociale. 2. Formularea de
ipoteze plauzibile despre acţiunile raţionale intenţionale. 3. Înţelegerea
contextelor de semnificare în care este implicat un curs dat al acţiunii
intenţionate 4.Claritatea, distincţia şi certitudinea interpretării propuse
(empatie şi introspecţie, experimentarea reală sauprobabilistă). Nivelul II: 1.
Elaborarea explicaţiilor cauzale: există o probabilitate ca un eveniment observabil
dat(vizibil sau subiectiv) va fi urmat sau însoţit de un alt eveniment. 2.
Stabilim „uniformităţi statistice” sau „generalizări sociologice” despre fenomene
saturate de semnificaţii subiective şi interpretabile, fiind deci obiect al
înţelegerii subiective. Optiuni metodologice ale sociologiei interpretative: 1.
Sociologia este menită să facă inteligibilă în

Page | 25
mod obiectivbaza subiectivă a fenomenelor sociale printr‐o înţelegere
interpretativă a semnificaţiilor acţiunilor sociale. – Metodele de investigare:
intuiţia empatică, observaţia, experimentarea, ancheta, toate subsumate
înţelegerii interpretative. 2. Analiza specificităţii sau a unicităţii
evenimentelor sociale, a semnificaţiilor lor unice şi subiectivedin punctul de
vedere al actorului social (individualism metodologic). 3. Obiectivitatea
propoziţiilor teoretice: separarea mijloacelor de scopuri şi a judecăţilor valorice
de judecăţile factuale. Cercetătorul adoptă poziţia „neutralităţii etice”. 4.
Orientarea atomista a cercetării sociologice spre acţiunile individuale şi
interacţiunile sociale considerate situaţional şi din punctul de vedere al
semnificaţiilor subiective investite de actorii sociali. Interacţionismul simbolic:
• anii 1930, G.H.Mead: a studiat geneza sinelui (self) şi a conştiinţei de sine în
contexte interacţionale ale căror produse sunt şi pe care, în acelaşi timp, le
construiesc . • Omul acţionează faţă de sine şi faţăde alţii numai pe baza
semnificaţiilor pe care le construieşte situaţional şi le activează în
interacţiuni. Semnificaţiile se modifică situaţional şi interacţional. • Afirmarea
rolului creator al individului social în contexte sociale date. Principii
teoretice: • Perspectiva teoretică deschisă de Mead a fost contiuată de H.Blumer,
E.Goffman, H.S. Becker,T.Shibutani, M.Kuhn, A.M.Roseetc. • Metodologia
interacţionismului simbolic îşi propune să studieze geneza acţiunilor,
interacţiunilor şi situaţiilor sociale concepute ca schimburi sau tranzacţii
simbolice de semnificaţii. Opţiunile lui H.Blumer: • 1. Fiinţele umane acţionează
faţă de lucruri pe baza semnificaţiilor pe care lucrurile le au pentru ei. • 2.
Semnificaţia derivă din interacţiunea socială. • 3. Semnificaţiile sunt modificate
de interpretările utilizate de persoane în situaţiile concrete. Interacţiuni şi
roluri : • Interacţiunea ca negociere simbolică. • Autoinstituirea sinelui şi
adoptarea de roluri. • Intervenţia si construcţia regulilor. • Analize comparative.
Teorie şi metodă: 1. Investigaţii bazate pe jocuri de roluri, în care situaţiile
simulative oferă actorilor sociali posibilitatea adoptării şi preluării de roluri,
sau prin observaţii participative şi introspecţie. 2. Implicarea directă a
cercetătorului în situaţia interacţională în vederea înţelegerii şi interpretării
introspective a comportamentelor . 3.Cercetarea trebuie să se concentreze asupra
dublei ipostaze a actorului social ‐ creator de simboluri şi figurator al unor
comportamente rutinizate, generator de reguli prin negocieri sau tranzacţii
simbolice şi purtător manifest al unorcomportamente standardizate cu semnificaţii
de‐la‐sine‐înţelese. 4. Caracterizarea stabilităţii şi schimbării intervenite în
viaţa grupurilor. 5. Identificarea şi caracterizarea aspectelor situaţionale ale
conduitei umane. • Metoda de cercetare cea mai utilizată a fost observaţia
nestructurată sau observaţia participativă; s‐au mai folosit interviulfocalizat şi
cvasiexperimentarea (mai ales în forma jocurilor de simulare a „situaţiilor de
întâlnire”), dar si (auto)biografiile. • Forma de prezentare a analizelor a fost
de tip literaturizat. • Metoda de investigare este un mod de implicare şi acţiune
în grup, un tip distinct de interacţiune, ale cărui simboluri şi semnificaţii
trebuie să fieconştientizate şi prezentate ca atare în elaborarea discursului de
prezentare a datelor. Etnometodologia : • Orientare metodologică desprinsă din
interacţionismul simbolic în perioada

Page | 26
anilor 1960/70 decătre H.Garfinkel şi A.Cicourel. • Preocupată de identificarea
metodelor aplicate de actorii sociali pentru analiza etnografică a limbajului şi
cunoaşterii comune. • Vizează conştientizarea „de‐la‐sine‐înţelesului” ordinii
sociale. Obiecte ale analizei: • Construcţia ordinii sociale interacţionale,
inclusiv acelei de investigare socială. • Metodeaplicate în situaţii cotidiene de
viaţă pentru adoptarea şi practicarea de reguli şi norme, pentru conformare,
integrare, înţelegere. • Etnografia limbajului interacţiunilor şi a cunoaşterii
comune a actorilor comuni în situaţii comune deviaţă. • Comportamente raţionale
sau raţional aşteptate de alţii. Scopul analizei: • Scopul cercetării este de a
conştientiza mecanismele ordinii şi organizării sociale, pentru ca astfel să
determine actorii sociali să elaborezeconstrucţii simbolice alternative, schimbări
sociale sau reorientăriale raţionalizării ordinii prestabilite. • Este studiată
geneza ordinii sociale prin chestionarea „de‐la‐sine‐înţelesului”, pentru ca astfel
să se schimbe şi actorii şi ordinea . Domenii ale analizei: • Etnografia
comunicării: rostiri verbale („materiale conversaţionale”), structuri lingvistice.
• „Sociologia cognitivă”: analiza modurilor de utilizare a cunoaşterii pentru
organizarea sau raţionalizarea vieţii încomun. • Fundamentele analizei
sociologice. Analiza sociologică. Probleme ale reconstrucţiei: 1.Modul de abordare
sociologică a interacţiunilor, relaţiilor şiorganizaţiilor sociale. 2. Formularea
metodelor de investigare sociologică. 3. Specificul limbajului teoriei sociologice
în raport cu limbajul cotidian al actorilor sociali. Mod de abordare: •
Cercetătorul trebuie să fie conştient de poziţia sa ca actor social şi de
experienţa sa cognitivă asociată sau derivată din cunoaşterea cotidiană, comună,
nesistematică. • Trebuie să se plaseze pe sine (introspectiv sau prin preluare de
rol) pe poziţia actorilor sociali investigaţi, pentru aface publice şi a
interpreta semnificaţiile vehiculate interacţional. 2. Formularea metodelor: a)
Distincţie întrepercepţiile şi interpretările cercetătorului şi cele ale
subiecţilor; b) Descrierea unui comportament să fie identică sau „evidentă” pentru
orice alt observator; c) Subiecţii să treacă în mod invariabil prin stări
identice; d) Folosireaaceloraşi constructe de către observator şi subiecţi. •
Interpretarea datelor: depăşirea practicilor obiective prin: a) considerarea
analizei ştiinţifice ca proces interacţional specific; b) elaborarea limbajului
sociologic în funcţiede „etnografia comunicării” cotidiene. Concluzie: •
Etnometodologia a formulat probleme metodologice, a relevataspecte critice
importante ale practicilor „obiective” de cercetare, dar ea însăşi a produs prea
puţine cercetărifundamentate empiric şi nu a avansat un set coerent de principii
metodologice menite să ghideze cercetarea empirică. Fenomenologia sociologică: •
Dezvoltată în anii 1960/70 de Alfred Schutz ca sinteză a sociologiei interpretative
(Max Weber), interacţionismului simbolic (H.Mead) şi metodei fenomenologice (Ed.
Husserl). • Premise: „unitatemetodologică şi logică unitară a ştiinţelor empirice”,
dar diferenţe mari între ştiinţa socială şi știinţa naturii. Posibilitatea
cunoaşterii ştiinţifice a societăţii: • „Câmpul observaţional” din ştiinţele
naturii este diferit de cel alsociologiei, care se referă la viaţa personală a
oamenilor şi la obiecte culturale; • Metodologia sociologică are careferinţe ale
analizei nu persoanele umane considerate ca obiecte, ci cunoaşterea comună pe care
oamenii o au despreei, despre ceilalţi şi despre lumea socială în care trăiesc.
ateacunoaşterii. • Constructele ştiinţelor sociale suntconstructe de gradul doi,
respectiv constructe despre constructele desfăşurate de „actori” pe scena socială.
• Metodafolosită pentru elaborarea

Page | 27
„constructelor de gradul doi” este cea propusă de Weber ‐ metoda înţelegerii ‐,
care constă în interpretarea subiectivă a semnificaţiilor acţiunilor umane. De la
structurile subiective de semnificare la teoriaobiectivă: a) Aplicarea regulilor
construcţiei teoretice specifice oricărei ştiinţe empirice şi elaborarea de tipuri
idealeobiective (în sens weberian), adică constructe de gradul al doilea care
incorporează ipoteze testabile; b) Detaşareaobservatorului social de „situaţia sa
biografică” şi implicarea într‐o „situaţie ştiinţifică” definită în acord cu
tehnica generală a muncii ştiinţifice. Construcţia teoriei obiective: • Detaşarea
de valori. • Demersul de cercetare debuteazăcu observarea faptelor şi apoi se
construiesc in „tipuri ideale ale conduitei subiective (umane)” sau „modele ale
comportamentului raţional”. • Există o raţionalitate a construcţiei de tipuri
ideale. Raţionalitatea construcţiei demodele: • Se distinge între: „construcţiile
raţionale de modele ale acţiunilor umane” şi „construcţiile de modele ale
acţiunilor umane raţionale”. • Sociologia trebuie sa ajungă la „modele raţionale
(ştiinţifice) ale acţiunilor raţionale”, evitând elaborarea de modele raţionale ale
acţiunilor umane iraţionale sau de modele iraţionale ale acţiunilor raţionale.
Construcţia de „tipuri ideale”: 1. Consistenţa logică, claritatea şi distincţia
cadrului conceptual; 2. Traducereaoricărui concept ‐tip de acţiune în enunţuri
despre semnificaţiile subiective pe care o acţiune sau rezultatele acesteia oau
pentru „actor”. 3. Asigurarea adecvării: un act manifestat de un actori ndividual
în felul indicat de constructul tipiceste comprehensibil pentru actorul însuşi.
Două tipuri ideale: 1. „Modele raţionale (ştiinţifice) ale acţiunilor raţionale” ca
„tipuri ideale” acceptabile într‐o „idealitate” postulată ştiinţific şi adaptabile
la realitate în funcţie decriterii bine determinate. 2. „Tipuri ideale ale
conduitei subiective”, care au ca referinţă individul uman concret şi acţiunile
sale saturate de semnificaţii subiective. 3. Complementaritatea celor două tipuri
ideale. Semnificaţia ca obiect de analiză: • Trebuie distins între: (a)
semnificaţia pe care o are un „obiect cultural” pentruproducătorul acestuia şi (b)
semnificaţia „obiectivă” care este transindividuală şi statuată ştiinţific raţional
în forma tipurilor ideale. • Din perspectiva lui Weber, semnificaţia distribuită
sau vehiculată social ar implica omogenitatea, în timp ce pentru Schutz este „un
sistem complex de perspectivă”, care presupune armonia intersubiectivă. Metoda
fenomenologică: • Asigură trecerea de la „semnificaţia subiectivă” la „armonia
intersubiectivă”. • MaxWeber nu s‐a preocupat de modul în care actorul social
conferă sens acţiunii. Pentru a înţelege sensul acţiunii socialetrebuie a releva
fenomenologic reţeaua de intenţionalităţi care corelează acţiunea obiectivată şi
actorul social.

3. Optiuni metodologice: individualism sau holism metodologic; obiectivitate sau

implicare ideologica.

Individualismul metodologic este un principiu al cercetării sociale care stipulează

că faptele, fenomenele, procesele sociale trebuie să fie explicate în termenii
datelor despre persoanele umane individuale. Indivizii sau actorii individuali
implicaţi în situaţii interacţionale sunt "atomii" logici ai analizei sociologice,
referinţele prime şi ultime ale oricărei cercetări sociale. Sociologul nu
analizează "agregatele" sociale, adică totalităţi

Page | 28
postulate care sunt insuficient de limitate în timpul şi spaţiul social sau care nu
dispun de organe reprezentative. Presupoziţiile cercetărilor orientate de
principiul individualisrnului metodologic ar fi următoarele: a) constituenţii
primari ai lumii sociale sînt persoanele individuale; b) indivizii umani se
manifestă prin acţiuni şi interactiuni sociale; c) acţiunile sunt purtătoare de
semnificaţii iar în interacţiuni au loc negocieri între indivizi privind
schimburile de semnificaţii pentru a ajunge la statuarea si urmarea unor reguli sau
norme; d) acţiunile, individuale sunt mai mult sau mai puţin conforme cu
dispoziţiile (motivele, aşteptările, anticipările şi înţelegerea particulară a
situatiilor sociale; e) situaţiile sociale complexe rezultă dintr-o configurare
particulară a indivizilor, a dispozitiilor lor a interacţiunilor, negocierilor şi
regulilor instituite şi se constituie în anumite conditii de mediu social; f)
fenomenele sociale transindividuale, organizarea instituţională a societăţii nu pot
fi explicate decât după ce am ajuns la o înţelegere, descriere, explicare a
fenomenelor sociale generate individual. Principiul individualismului metodologic a
fost formulat în mod detaliat mai întâi de către Max Weber şi a fost reluat apoi în
esenţa sa de toţi reprezentanţii "sociologiei interpretative". Acest principiu se
referă atât la tipurile de date cu care operează sociologia, cât şi la formele pe
care trebuie să le ia explicaţiile teoretice, considerând că acestea sunt
semnificative în măsura în care sînt formulate în termenii specifici faptelor
despre indivizii umani singulari. În consecinţă, un astfel de principiu conduce la:
a) atomism sociologic, în sensul că orice teorie socială se referă la persoanele
individuale şi ia forma unei teorii despre semnificaţiile vehiculate
interindividual; b) nominalism filosofic, în măsura în care entităţile sociale de
tipul instituţiilor sau asociaţiilor sunt considerate ca modele abstracte,
construite cu scopul de a interpreta acţiunile individuale, iar "tipurile ideale"
sunt ţinta şi finalitatea oricărei explicaţii; c) psihologism, pentru că orice
fenomen social este explicat în mod direct prin fenomene de ordin psihologic
(dispoziţii individuale, tranzacţii interindividuale de semnificaţii, raportarea
comportamentelor la motive, norme, reguli, tradiţii etc.); d) ceea ce St. Lukes
numeşte "teorie negativă", pentru că refuză statutul epistemologic al propoziţiilor
de tip legic, considerându-le ca false, şi admite numai formulări de tipul
"generalizărilor empirice". Holismul metodologic este un alt principiu al practicii
de cercetare, care o orientează către investigarea şi analiza sistemelor sau
structurilor sociale, adică ale totalităţilor care dispun de proprietăţi de
integralitate ireductibile la componentele lor. Chiar dacă orice "întreg"
(structură, sistem) social este compus din actori individuali, proprietăţile sale
sunt specifice şi se răsfrîng asupra persoanelor umane conferindu-Ie acestora acele
caracteristici care n-ar putea fi detectate prin simpla lor considerare
individuală. Funcţionarea globală a socialului nu poate fi redusă la acţiunile
indivizilor componenti, deşi se realizează prin acestea. Empirismul generat de
individualismul metodologic trebuie depăşit prin analiza legilor de structurare şi
funcţionare integrală specifice totalităţilor sociale mai cuprinzătoare. Principiul
holismului metodologie solicită operarea cu date obiective care transcend
subiectivitatea actorilor sau agenţilor sociali, utilizarea de metode de cercetare
predominant caIitative, care să depăşească reflecţiile introspective şi proiective
ale observatorului social. Conform acestui principiu, cercetarea se finalizează în
formularea de legi privind organizarea şi funcţionarea independentă a structurilor
sau sistemelor în raport cu indivizii componenţi. Reluând metafora lui W. Weaver,
individualismul metodologie orientează cercetarea către "complexităţile
dezorganizate", în timp ce holismul metodologic postulează necesitatea investigării
"complexităţilor organizate", adică a relaţiilor multiple dintre obiectele
sistemelor structurate sau structurabile. În conformitate cu primul principiu,
individul uman este activ, singurul generator al vieţii sociale, în timp ce al
doilea ipostaziază

Page | 29
agentul uman ca obiect al structurărilor sociale, atâta vreme cât numai
totalităţile dispun de proprietăţi structurante. A urma principiul holismului
metodologic înseamnă a considera ca obiect al cercetării totalitătile sociale
structurate, a viza relaţiile, interrelaţiile şi comportamentele sau proprietăţile
acestora, adică a caracteriza sistemele sau structurile prin relevarea succesiunii,
organizării şi transformării diferitelor stări identificate în timpul şi spaţiul
social. În consecinţă, un astfel de principiu conduce la: a) globalism sociologic,
în sensul că sînt considerate în analiză totalităţile structurate sau structurante,
comportamentul actorilor sociali fiind determinat sau generat de sisteme sau
subsisteme sociale; b) o sociologie fără subiecţi umani, în măsura în care aceştia
sunt eliminaţi de pe scena vieţii sociale pentru a identifica factorii sociali mai
generali care determină organizările sociale cuprinzătoare, constrângătoare şi
generatoare de comportamente individuale (nu individul construieşte structura, ci
aceasta îi determină comportamentele); c) obiectivism analitic, în măsura în care
cunoaşterea socială se finalizează în legi obiective, asemenea legilor naturii, iar
metodele de cercetare trebuie să producă nu date subiective, "interpretative", ci
date pozitive, structurate, prelucrabile statistic şi integrabile în modele
matematice sau simulatorii. Obiectivitatea. O cunoaştere socială obiectivă este o
cunoaştere a principiilor şi legilor naturale ale societăţii. A ajunge la aceasta
înseamnă ca cercetătorul să practice detaşarea de orice univers valoric, de orice
scopuri sau opţiuni sociale. Cercetătorul social trebuie să se considere exterior
situaţiei, neutral; în colectarea, analiza şi interpretarea datelor să facă
abstractie de valorile, dorinţele, preferinţele proprii, pentru că numai astfel
observarea repetată a aceluiaşi fenomen de către diferiti investigatori va produce
rezultate similare şi obiective. Sensurile obiectivităţii în metodologia orientată
pozitivist sunt următoarele: a) considerarea fenomenelor, proceselor, relaţiilor
sociale ca "obiecte" ale investigaţiei; b) separarea valorilor, preferinţelor,
scopurilor personale ale cercetătorului social de procesele tehnice de colectare
analiză şi interpretare a datelor; c) utilizarea procedeelor de cercetare
consacrate în ştiinţele naturii pentru investigarea fenomenelor (obiectelor)
sociale, deoarece numai o metodologie ştiinţific orientată poate duce la
cunoaşterea obiectivă a socialului. Implicare ideologică. Metodologiile
interpretative s-au orientat cu aceeasi consecvenţă spre elaborarea cunoaşterii
sociale ştiinţifice, dar dintr-o perspectivă oarecum diferită. Spunem "oarecum
diferită”, pentru că tocmai Max Weber, iniţiator al sociologiei interpretative", a
teoretizat principiul obiectivităţii sau al "neutralităţii etice" a cercetătorului
social, în, sensul separării enunţurilor factuale de enunţurile valorice, al
cercetării mijloacelor acţiunii sociale în mod independent de implicaţiile lor
etice sau valorice. Chiar dacă Weber a considerat că valorile înseşi ale
colectivităţii pot constitui obiect al investigării ştiinţifice, el a pledat pentru
conştientizarea lor de către cercetător cu scopul de a le elimina din discursul
social teoretic. Un astfel de sens al obiectivităţii a fost practicat cu asiduitate
in sociologia occidentală, atât de adepţii metodologiilor orientate pozitivist cât
şi de către cei orientaţi interpretativ. Dezvoltarea unei metodologii sociologice
diferită de metodologia ştiinţelor naturii este necesară din punctul de vedere al
sociologiei interpretative, întrucât: a) cercetătorul social este el însuşi actor
social; b) cercetarea socială nu investighează „obiecte” inerte, neânzestrate cu
conştiinţă de sine, ci fiinţe umane care dispun de o cunoaştere comună a vieţii
zilnice în societate. Studiul acţiunilor şi interacţiunilor sociale, al
semnificatiilor investite de actorii sociali în acţiunile lor zilnice trebuie
făcut, pe cât posibil, de pe poziţia actorului social implicat. Cercetătorul
înţelege şi interpretează introspectiv datele în termenii propriei experienţe de
viată şi a conduitelor pe care le manifestă social. Cercetătorul nu este doar un
observator obiectiv şi exterior al realităţii sociale. Cunoaşterea socială nu

Page | 30
este exterioară, nu trebuie doar să o proiecteze asupra universului investigat
pentru a-l forţa să-şi destăinuie semnificaţiile. Cunoastera există, este implicată
în cunoaşterea comună actorilor sociali şi totul este să fie descoperită. Prin
implicarea cercetătorului în activitatea practică, prin înţelegerea introspectivă a
semnificaţiilor subiective vehiculate de actorii sociali şi printr-o atitutdine
„ştiinţifică” (A. Schutz) este posibil să se realizeze cunoaşterea obiectivă.
Pentru metodologiile interpretative sensurile obiectivităţii cunoaşterii
sociologice rezultă din: a) considerarea problemei ştiinţifice ca singurul
determinant al relevanţelor cognitive teoretice, indiferent de valorile care ar
guverna comportamentul sau conduita actorilor sociali; b) recpectarea exigenţelor,
a criteriilor şi principiilor specifice construcţiei logice a problemei sau teoriei
specifice.

(ii) Metode si tehnici de cercetare. (dupa

http://septimiuchelcea.wordpress.com/metodologia-cercetarii-sociologice/)

1. Cunoasterea comuna vs cunoasterea stiintifica.

Cunoasterea comuna. Trăind în societate, fiecare individ îşi însuşeşte în cursul

existenţei sale o sumă de cunoştinţe despre realitatea mediului social. Aceste
cunoştinţe se bazează, în principal, pe experienţa directă a fiecăruia, experienţă
prin care ajungem ca, până la un punct, fiecare dintre noi să fie un „expert“ în
problemele ridicate de spaţiul în care ne desfăşurăm activitatea. Această manieră
de a ne relaţiona cu mediul social o numim cunoaştere comună, cunoaştere spontană
sau cunoaştere la nivelul simţului comun, adică formarea unui sistem de
reprezentări, achiziţia unor cunoştinţe, formularea unor posibile explicaţii şi
interpretări obţinute în mod spontan, fără o cercetare sistematică, ci doar pe baza
activităţilor desfăşurate contextual (loc de muncă, organizaţii, grup de prieteni
etc.). Cunoaşterea comună, la care apelăm cel mai des, se derulează în două etape.
În prima etapă, în mod spontan realizăm o imagine de ansamblu a evenimentului sau a
fenomenului respectiv. Această imagine este imprecisă deoarece este produsă de
procese psihice elementare, supuse unui control raţional mai puţin riguros. Cea de-
a doua etapă constă în extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute, la cele
prezente sau viitoare. Cercetările recente din domeniul cogniţiei sociale au
confirmat şi nuanţat faptul că, în activitatea de cunoaştere, majoritatea oamenilor
adoptă legea minimului efort. Ei utilizează diverse strategii pentru a obţine
informaţii care să fie, în acelaşi timp, cât mai simple şi uşor de procurat, dar şi
de o mare acurateţe. Căutarea permanentă a drumului mental cel mai scurt (mental
shortcut) implică o serie de riscuri, are numeroase limite şi poate produce anumite
deformări. Limitele cunoaşterii comune: a) Subiectivitatea – selectarea şi
procesarea informaţiilor sunt o puternic influenţate de interesele, aspiraţiileşi
valorile individuale sau de grup. b) Tendinţa de generalizare (overgeneralization)
– transformarea caracteristicilor unui fenomen izolat sau particular în
caracteristici

Page | 31
universale. c) Înregistrarea aparenţelor – identificarea unor trăsături neesenţiale
sau a unor legături aparente, datorate contextului de producere a fenomenelor sau a
lipsei de experienţă (cazuistică relativ mică). d) Lipsa de precizie – oricât de
juste ar fi constatările simţului comun, acestea sunt formulate în termeni vagi şi
nu se bazează pe numărare şi/sau măsurare. e) Prezenţa clişeelor şi stereotipiilor
– judecăţi care circulă într-un context sociocultural şi care sunt însuşite ca
atare de către indivizi, fără a fi rodul experienţei personale şi fără a fi
examinate critic de gândirea proprie. După cum se poate observa, experienţa directă
a oamenilor este limitată, iar caracterul iluzoriu al cunoaşterii spontane decurge
din implicarea subiectivă a oamenilor în viaţa socială, în funcţie de interesele
lor personale, ceea ce îi face să se înşele adesea „cu bună credinţă“. Putem
enumera mult mai multe astfel de false raţionamente, cum ar fi cel de a lega
necondiţionat adevărul unor informaţii de autoritatea şi prestigiul sursei emitente
sau, pur şi simplu, de a fi foarte creduli în receptarea informaţiilor, acceptându-
le necritic. Abordarea ştiinţifică a realităţii sociale, având în mentalitatea
cotidiană o sursă esenţială de informaţie, urmăreşte depăşirea simţului comun. Unul
din dezideratele cunoaşterii ştiinţifice este acela de dobândire de informaţii cât
mai exacte, cât mai obiective, referitoare la multitudinea dimensiunilor, la
dinamica diferitelor colectivităţi umane şi/sau fenomene sociale care le sunt
asociate. Cel de-al doilea deziderat presupune existenţa posibilităţii de a
verifica teoriile sau ipotezele formulate, obţinând astfel confirmarea sau
infirmarea lor. Numai aşa putem formula diverse predicţii ale evoluţiei fenomenelor
studiate sau să construim strategii sau planuri de intervenţie. Cunoaşterea
ştiinţifică se fondează pe câteva postulate, a căror valoare de adevăr este
acceptată de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale sau comportamentale:
a) principiul realismului – lumea înconjurătoare există independent de observaţia
noastră, nu este creată de simţurile noastre. b) principiul determinismului –
relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect. c)
principiul cognoscibilităţii – lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin metode
obiective. d) principiul regularităţii – potrivit acestui principiu fenomenele
sociale pot fi anticipate datorită caracterului lor probabilist.

2. Analiza ipotezelor in cercetarile socioumane empirice.

Ipoteza reprezintă o formă specifică a gândirii ştiinţifice care dă posibilitatea

trecerii de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor de producere a acestor
fapte. În structura ipotezei se regăsesc: o unitate (grup, societate, instituţie,
persoană, etc.), o variabilă (coeziune, democraţie, ierarhie, inteligenţă etc.) şi
un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă, excepţională
ş.a.m.d.). Folosind exemplele de mai sus putem formula mai multe ipoteze: a) Cu cât
oamenii sunt mai inteligenţi, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este
mai mare; sau b) Dacă societatea este autentic democratică, atunci ierarhia
organizaţională în instituţii nu este prea înaltă. Dimensiunile ipotezei: 1)
Generalitatea – in ştiinţele socioumane, cel mai adesea, nu interesează cazurile
particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, să formulăm ipoteze în care
relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale
concrete. Ipoteza: „Cu cât apropierea fizică dintre două persoane este mai mare, cu
atât apropierea psihică dintre ele este mai mare” se referă la toate persoanele,

Page | 32
indiferent de caracteristicile socio-demografice (tineri sau vârstnici,
funcţionari, muncitori sau intelectuali), de zona în care îşi desfăşoară
activitatea (Bucureşti, Braşov sau Câmpulung) şi de epoca în care au trăit, trăiesc
sau vor trăi. 2) Specificitatea se referă la numărul de valori. În general, se
preferă, de exemplu, ipotezele în care variabilele au trei valori celor în care
variabilele au două valori. Specificitatea depinde de numărul câmpurilor într-un
tabel de contingenţă, număr valori/număr unităţi. Specificitatea ipotezelor
corelează pozitiv cu o altă dimensiune: determinarea. Ipotezele cu un grad mai mare
de determinare sunt preferabile celor probabiliste. 3) Comunicabilitatea ipotezelor
trebuie privită în dublu sens: transmiterea lor în grupul de specialişti, pe de o
parte, şi spre publicul larg, fără calificare în domeniu. Şi într-un caz şi în
celălalt, imaginea pe care şi-o face receptorul trebuie să corespundă cât mai
deplin imaginii pe care emiţătorul a intenţionat să o transmită. 4)
Reproductibilitatea presupune repetarea demersului cercetării şi obţinerea
aceloraşi concluzii. În legătură cu reproductibilitatea se pun două întrebări: Ce
se repetă? Cine repetă? In cercetările empirice se urmăreşte reproducerea
fenomenelor, ca şi a analizelor, iar în legătură cu cea de-a doua întrebare
răspunsul este: acelaşi cercetător sau alţi. Tipuri de ipoteze. Atât în sociologie,
cât şi în celelalte ştiinţe socioumane întâlnim ipoteze teoretice şi ipoteze de
lucru. Primele propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor, sunt indirect
testabile şi delimitează ceea ce s-a numit revoluţiile ştiinţifice. Cel de-al
doilea tip de ipoteze ce sunt vehiculate în cadrul ştiinţei normale poartă şi
numele de ipoteze empirice. Oamenii de ştiinţă încearcă să explice de ce
divorţalitatea în unele zone este mai ridicată decât în altele, de ce schimbarea
atitudinilor şi opiniilor politice este mai puternică la unele categorii sociale
decât la altele etc. Astfel de ipoteze sunt direct testabile în cercetările
empirice, de teren. Madeleine Grawitz (1972, 353-354) consideră că ipotezele de
lucru se clasifică după nivelul lor de abstractizare în trei clase: a) Ipoteze care
avansează supoziţia uniformităţii cazurilor. De exemplu, într-o cercetare empirică
se încearcă verificarea ipotezei că rata divorţurilor este mai mare la categoriile
sociale cu venituri mai ridicate. În fond, se urmăreşte o cuantificare a
distribuţiei comportamentelor într-o populaţie determinată; b) Ipoteze care vizează
corelaţii empirice. Sunt cel mai frecvent întîlnite în cercetările de teren. Cu
privire la divorţialitate se pot formula numeroase ipoteze de acest tip: alcoolism-
divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate, diferenţă mare de vîrstă între
soţidivorţialitate etc. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor
grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor. c) Ipoteze care se
referă la relaţiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de acest tip presupun
un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relaţii probabil
între variabile complexe: de exemplu, nivel economic-divorţialitate, religie-
divorţialitate etc.

3. Chestionarul.

Chestionarul: tehnică şi, corespunzător, instrument de investigare, constînd dintr-

un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi
psihologic care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-
administrare, determină din partea celor anchetaţi răspunsuri ce urmează a fi
înregistrate în scris (S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, 1975).
În cercetările sociologice c. este utilizat atît pentru culegerea datelor obiective
(vîrstă, sex, nivel de şcolaritate, venituri etc.), cît şi a celor

Page | 33
subiective (opinii, atitudini, aspiraţii, trebuinţe etc.). Întrebările scrise şi,
eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schiţe) au funcţie de indicatori.
Succesiunea lor este logică (de la particular la general sau invers; de la trecut
la prezent şi apoi la viitor), dar şi psihologică (de la întrebările de stabilire a
contactului psihic la cele esenţiale pentru verificarea ipotezelor cercetării; de
la cele neutre la cele încărcate emoţional). Clasificarea chestionarului poate fi
făcută după mai multe criterii: conţinutul întrebărilor, forma întrebărilor, modul
de administrare a chestionarului. Se face astfel distincţie între chestionar de
date factuale (de tip administrativ) şi chestionar de opinie (vizînd nu numai
opiniile, dar şi aspiraţiile, trebuinţele şi valorile, atitudinile şi interesele
ş.a.m.d.). Structura chestionarului depinde de conţinutul lor, de problema
cercetată. George Gallup, care a fondat în 1935 primul institut de cercetare a
opiniei publice a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea chestionarului de
opinie: se începe cu cîteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele
anchetate cunosc problema pusă în discuţie; urmează una sau mai multe întrebări
deschise privind atitudinea faţă de respectiva problemă; apoi, un set de întrebări
închise referitoare tot la atitudinea celor anchetaţi. În finalul chestionarului
sînt formulate mai multe întrebări deschise vizînd motivarea opiniilor exprimate.
Chestionarul se încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop măsurarea
intensităţii opiniilor exprimate. În ceea ce priveşte numărul temelor abordate, se
face distincţia între chestionare speciale, cu o singură temă şi chestionarul
„omnibuz", cu mai multe teme. Această distincţie are o importanţă deosebită în
elaborarea chestionarului cînd trebuie urmărită „dramaturgia" succesiunii
întrebărilor şi plasarea întrebărilor esenţiale în prima parte a chestionarului,
presupunîndu-se că pe măsura desfăşurării anchetei concentrarea atenţiei
persoanelor intervievate scade. După forma întrebărilor, chestionarele pot fi
clasificate în chestionare cu întrebări închise, cu întrebări deschise, şi
chestionare mixte (cu întrebări închise şi deschise). Chestionrul cu întrebări
închise sau precodificate nu permit decît alegerea dintre două sau mai multe
răspunsuri prestabilite, indicîndu-se răspunsul care corespunde cel mai mult
situaţiei sau opiniei celui intervievat, întrebările închise (dihotomice, tri-
hotomice, cu alegere multiplă sau în evantai) implică un proces de recunoaştere,
astfel că ele sînt mai puţin adecvate cînd se urmăreşte evaluarea cunoştinţelor.
Chestionarul cu întrebări deschise sînt recomandabile în studierea problemelor
complexe, oferind în afara conţinutului răspunsurilor informaţii bogate despre
personalitatea celor anchetaţi (coerenţa logică, nivelul de cultură,
particularităţi temperamentale etc.). Acest tip de chestionar impune adesea apelul
la tehnica analizei conţinutului pentru prelucrarea răspunsurilor. În funcţie de
modul de aplicare, se face distincţie între chestionare autoadministrate şi
chestionare administrate de către operatorii de anchetă. Autoadministra-rea elimină
posibilităţile de distorsionare a informaţiilor datorită prezenţei operatorilor de
anchetă, dar introduce o anumită incertitudine în legătură cu persoana celui care
efectiv răspunde la întrebările din chestionar. Chestionarele postale, ca şi cele
publicate în reviste şi ziare au multiple avantaje: număr mare de persoane care pot
răspunde concomitent, diminuarea efectului de interviu, eliminarea influenţei
operatorilor de anchetă, sporirea gradului de concentrare în formularea
răspunsurilor, asigurarea anonimatului (W. Friederich, 1971). În acelaşi timp,
chestionarele autoadministrate ridică serioase probleme privind reprezentativitatea
investigaţiei. Structura chestionarului vizează tipurile de întrebări şi
raporturile dintre ele. După funcţia pe care o au,

Page | 34
întrebările pot fi: introductive, de trecere, bifurcate, „de ce", de control, de
identificare. În ordonarea întrebărilor trebuie avute în vedere „efectul halo" şi
„efectul de poziţie". Formularea întrebărilor presupune verificarea faptului dacă:
sînt dificultăţi de înţelegere a limbajului? întrebările sînt prea abstracte?
Depăşesc elocvenţa celui anchetat? Necesită o capacitate de observaţie ieşită din
comun? Suprasolicitată gîndirea? Sînt obositoare? Sînt plictisitoare? Generează
teamă? Sînt prea intime? Generează conflicte cu idealul propriu? (Elisabet Noelle,
1963). Formularea corectă a întrebărilor în chestionar presupune alegerea
judicioasă a cuvintelor astfel ca să fie înţelese de întreaga populaţie anchetată,
să nu aibă sensuri multiple şi să nu fie afectogene, De asemenea, se vor evita
termenii tehnici, cuvintele ambigue, ca şi cele de jargon sau argou.

4. Interviul in sociologie.

Interviu: tehnică de obţinere prin întrebări si răspunsuri a informaţiilor verbale

de la indivizi si grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane Interviul se bazează pe comunicarea
verbală şi presupune întrebări şi răspunsuri, ca şi chestionarul Spre deosebire
însă de chestionar, unde întrebările şi răspunsurile sînt de regulă scrise,
interviul implică totdeauna obţinerea unor informaţii verbale. Convorbirea
reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu
constituie decît o condiţie care facilitează transmiterea indirectională a
informaţiilor de la persoana intervievată spre operatorul de interviu. In
cercetările socioumane, se recomandă utilizarea intervilui cînd se studiază
comportamente greu de observat, pentru că se desfăşoară in locuri private în
studiul credinţelor opiniilor si atitudinilor (Margaret Stacey, 1970). Ancheta prin
interviu a devenit metoda cea mai frecvent utilizată în cercetarea sociologică.
Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri: a ) de
explorare, de identificare a variabilelor si a relaţiilor dintre ele, b) ca
principală tehnică de recoltare a informaţiilor, )c de recoltare a unor informaţii
complementare obţinute cu ajutorul altor metode si tehnici (Fred N Kerlinger,
1973). Avantaje: a) flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice
la fiecare întrebare, b) rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că
pot oferi informaţii si persoanele care nu ştiu să scrie si să citească, precum si
cele care se simt mai protejate cînd vorbesc decît cînd scriu, c) observarea
comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea si calitatea
informaţiilor, d) asigurarea standaraizăni condiţiilor de răspuns, lucru imposibil
de realizat de exemplu, în cazul chestionarelor poştale, e) asigurarea controlului
asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra acurateţei
răspunsurilor, / spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii
exprimă afectivitatea subiecţilor mal fidel decît cele realizate sub control
normativ, g) asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora, h)
asigurarea răspunsului la toate întrebările si, prin aceasta, sporirea volumului
informaţiilor, / precizarea datei si locului convorbirii, fapt ce asigură
comparabilitatea informaţiilor, j) studierea unor probleme mai complexe prin
utilizarea unor formulare, chestionare. Dezavantaje: a) costul ridicat, b) timpul
îndelungat, c) erorile datorate operatorilor de interviu, d) imposibilitatea
subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării unor
răspunsuri precise, e) inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să
răspundă indiferent de dispoziţia psihică,

Page | 35
de starea de oboseală etc., f) neasigurarea anonimatului, g) lipsa de standardizare
în formularea întrebărilor, h) dificultăţi privind accesul la cei incluşi în
eşantion. Criterii de clasificare a interviurilor: sînt numeroase, astfel:
conţinutul comunicării, calitatea informaţiilor obţinute, gradul de libertate a
cercetătorului în abordarea diferitelor teme si formularea întrebărilor si în
respectarea succesiunii lor, repetabilitatea convorbirilor, numărul persoanelor
participante, status-ul sociodemografic al acestora, modalitatea de comunicare,
funcţia îndeplinită în cadrul procesului de investigare, dînd naştere multiplelor
tipuri de interviu. Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se face
distincţie între interviul de opinie şi interviul documentar. In funcţie de
calitatea informaţiilor, se disting interviuri extensive si interviuri intensive.
Interviul centrat (ghidat sau focalizat) ca procedeu de cercetare în ştiinţele
socio-umane, a fost prezentat pentru prima dată de sociologul american Robert K
Merton, în 1956. Este un interviu semistructurat, în sensul că abordează teme şi
ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările si succesiunea lor nu sînt prestabilite
Acest tip de interviu impune centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor
subiecţilor Cercetătorul elaborează un ghid de interviu în care sînt fixate
problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a
implicării persoanelor intervievate în situaţia analizată. lnterviul cu întrebări
deschise si interviul cu întrebări închise fac parte din categoria interviurilor
structurate. Astfel de interviuri sînt larg utilizate în cercetările sociologice.
Interviurile pot fi unice şi repetate, ca de exemplu în anchetele panel. Cel mai
adesea, interviul se derulează ca o comunicare între două persoane: operatorul de
interviu şi persoana care răspunde. Acesta este tipul de interviu personal. In
cercetările sociologice se poate apela şi la interviurile de grup, care are
exigenţe specifice în vederea elaborării prin interacţiunea grupului a unui răspuns
colectiv la problemele puse în discuţie. Interviurile pot fi făcute cu adulţi, cu
tineri sau copii. Pot fi intervievate personalităţi ale vieţii politice,
ştiinţifice şi culturale. De fiecare dată diferenţele dintre statusurile socio-
profesionale ale cercetătorului comparativ cu persoana intervievată ridică probleme
în ordinea acceptării, desfăşurării şi valorificării interviului.

5. Scale si tehnici de scalare.

Scalarea: modalitate de măsurare realizată prin redarea intensităţii de manifestare

a unor fenomene sociale şi psihosociale, prin ordonarea pe un continuum sau un
spaţiu linear gradat (scală), ce se întinde de la extrema favorabilă (pozitivă) la
extrema nefavorabilă (negativă). Din punct de vedere teoretic, scala prescrie o
procedură de operaţio-nalizare a unui concept şi un model de cuantificare a
domeniului studiat. Tehnic, ea este un spaţiu unidimensional de-a lungul căruia
sînt marcate gradele de intensitate, prin simboluri, expresii sau valori numerice,
desemnînt tot atîtea poziţii distincte. Aria de aplicabilitate a sclaei se
dovedeşte a fi extinsă, anume de cîte ori fenomenele ce constituie obiectul
măsurării au una sau mai multe proprietăţi ce se pot ordona în funcţie de gtadul de
intensitate. Ele aparţin fie universului subiectiv al vieţii sociale (aşa zise
fenomene calitative sau atribute): opinii, judecăţi, aspiraţii, motivaţii,
convingeri, satisfacţii; fie sferei acţiunilor şi comportamentelor umane.

Page | 36
Prin scalare se realizează cel puţin un nivel ordinal de măsură (eventual parţial
ordonat), depăşindu-se nivelul nominal, al tipologiilor, pentru a se obţine o
diferenţiere de grad, (evident atunci cînd domeniul cercetat comportă astfel de
diferenţieri). Neajunsul principal al unor tehnici de scalare se referă la faptul
că ele exprimă mai degrabă forma (modalitatea de opinare), nu conţinutul opiniilor.
Deşi acest lucru permite o anumită standardizare în domeniul măsurării, aceeaşi
scală putînd fi utilizată în studierea unor fenomene relativ diferite, se atrage
totuşi atenţia că algoritmul scalarii ar fi preferabil să nu fie elaborat
independent de conţinutul a ceea ce se cercetează. Potrivit unei accepţii
restrînse, scalarea ar include numai procedeele în care: a. obiectele sînt plasate
pe scală conform unei metodologii constante; b. există un model al legilor de
repartizare; c. sînt elaborate criterii obiective de apreciere a gradului de
corespondenţă dintre model şi materialul observat; d. ordinea de scală rezultă din
datele culese. Prin urmare, se descoperă un continuu latent existent în datele de
observaţie. În acest fel însă, s-ar exclude o serie de tehnici de scalare mai puţin
riguroase, dar care se dovedesc utile în activitatea de cunoaştere a unor fenomene
sociale şi psihosociale. Ansamblul scalelor întîlnite în cercetarea socială pot fi
grupate în două mari clase, în funcţie de structura lor: scale simple - alcătuite
dintr-un singur item ale cărui componente se distribuie pe un continuum; scale
compuse formate dintr-un set de itemi ce se referă la aceeaşi proprietate
(dimensiune, variabilă) a fenomenului analizat. Acestor clase le corespund mai
multe tipuri în funcţie de domeniul de aplicabilitate, precum şi o multitudine de
forme particulare de construcţie. ♦ Scalele simple: cele mai răspîndite sînt
ierarhizările şi notările (evaluările). Scalele de ierarhizare sînt alcătuite din
variantele de răspuns la diferite întrebări de opinie, ori de cîte ori se poate
introduce o diferenţere de grad, exprimînd o anumită intensitate (ierarhie). Ele
descriu comportamentul verbal al subiecţilor investigaţi, modelînd felul de a
opina, de a emite judecăţi, de a aprecia. Se surprinde intensitatea cu care oamenii
sînt de acord sau în dezacord, acceptă sau resping o idee etc. ♦ Scalele de notare
(sau de evaluare) sînt alcătuite din judecăţi, aprecieri, evaluări emise pe baza
unor criterii explicite, privitoare la acţiunile şi performanţele indivizilor şi
grupurilor umane, la calităţile persoanelor, obiectelor, acţiunilor, ideilor,
obiectivelor etc. Dacă în cazul scalelor de ierarhizare a variantelor de răspuns la
întrebările de opinie, procesul apreciativ ţine exclusiv de persoanele investigate,
la scalele de notare acest proces este controlat printr-un set de criterii
obligatorii, notarea se realizează de către subiecţii investigaţi sau de către un
grup de experţi (judecători, arbitri). Scalele de notare sînt şi domeniul de
apariţie a multor erori. Deşi se urmăreşte obţinerea unor judecăţi obiective,
notarea poate fi dependentă de subiectivitatea celor ce o efectuează, în care caz
pot rezulta opinii, poziţii individuale şi nu aprecieri cu valoare de generalitate.
Pentru prevenirea erorilor şi obţinerea unor notaţii obiective se impune o
definiţie cît mai exactă a scalei, a punctelor sale de referinţă şi a criteriilor
de notare, instruirea adecvată a judecătorilor şi controlul activităţii lor,
cunoscut fiind faptul că apar diferenţieri între oameni. Unele erori de notare au
caracter sistematic, cum ar fi efectul, halo, eroarea generozităţii (sau contrarul
ei), a poziţiei mediane (prin evitarea extremelor), a contrastului etc. ♦ Formele
scalelor simple se pot prezenta ca serii de categorii verbale ordonate - scale
itemizate; ca spaţii gradate, în care se utilizează un număr impar de puncte şi
cărora le pot fi asociate şi expresii verbale - scale grafice (corespunzătoare unui
nivel de măsură de interval), sau ca serii ordonate ale unor caracteristici ale
fenomenelor sociale şi psihosociale. ♦ Scalele compuse. Itemii care intră în
construcţia lor (adesea scale simple de ierarhizare sau de notare)

Page | 37
alcătuiesc un chestionar şi reprezintă indicatorii prin care a fost
operaţionalizată o anumită variabilă (atitudine, comportament). Elaborarea scalei -
a instrumentului de măsură, poate avea loc anterior aplicării sale sau cele două
activităţi (elaborare şi aplicare) se efectuează printr-o singură culegere a
informaţiilor. Prin, elaborare se urmăreşte obţinerea unui set de propoziţii
ordonate în funcţie de intensitatea pe care o exprimă. Ulterior, fiecărei
propoziţii i se atribuie o valoare de scală. Aplicarea urmăreşte măsurarea
distribuţiei caracteristicii respective în rindul populaţiei, fiecărei persoane i
se poate determina o valoare (poziţie pe scală) în funcţie de datele de observare.
Scalele compuse diferă după domeniul de aplicabilitate, metoda de construcţie,
modelul de răspuns, nivelul de măsură etc. Gruparea lor în trei mari tipuri permite
o prezentare sintetică a multitudinii scalelor existente: diferenţiale, sumative şi
cumulative (D. R. Heise). Fiecărui tip îi corespunde un anumit model al relaţiilor
dintre indicatorii empirici: scalele diferenţiale exprimă o relaţie non-monotonă
(valorile indicatorilor se schimbă secvenţial de-a lungul continuumului), cele
sumative redau modelul liniar (mişcarea de-a lungul continuumului creşte sau
descreşte valoarea indicatorului), iar scalele cumulative reflectă modele puternic
ierarhizate, atunci cînd valorile dobîndite de un indicator se menţin prin trecerea
de la un indicator la altul. ♦ Scalele diferenţiate sînt aplicabile situaţiilor de
tipul preferinţă/respingere. Au fost iniţiate de către L L. Thurstone, (al cărui
nume îl poartă), prin elaborarea (1927) a scalelor comparaţiei în perechi, a
intervalelor aparent egale şi a intervalelor succesive (determinate ulterior). În
construcţia scalelor se cere subiecţilor judecători să emită o judecată privind
poziţia unor propoziţii, expresii pe o scală, un spaţiu definit anterior, iar în
măsurare se cere subiecţilor investigaţi să-şi exprime opinia, prin acceptarea sau
respingerea propoziţiilor incluse în instrumente de măsurare. Domeniul de
aplicabilitate al scalelor diferenţiale îl reprezintă variabilele psihosociale,
cînd situaţia poate fi analizată în termeni de similaritate/disimilaritate,
preferinţă/respingere, cum ar fi importanţa unor evenimente, acţiuni, valori,
gravitatea unor delicte etc. ♦ Scalele sumative (iniţiate de către R. Likert, 1931)
sînt cele mai răspîndite, ele cuprind valori sintetice (scoruri) pentru seturi de
indicatori ce exprimă o anumită variabilă. În scala sumativă toţi indicatorii au
aceeaşi importanţă din punct de vedere al puterii de a reflecta proprietăţile
fenomenului studiat, ceea ce permite elaborarea indicatorilor generali (scoruri).
Scala se realizează printr-o singură culegere de informaţii, subiecţilor li se cere
să-şi exprime gradul de acord/dezacord cu fiecare indicator introdus în scală (sînt
utilizate ierarhizările cu 5 grade de intensitate, tip Likert). După o procedură de
verificare a unidimensionalităţii, se determină scorurile pentru fiecare subiect,
prin însumarea valorilor de răspuns la fiecare item. În lipsa unidimensionalităţii
rezultă măsurători index, simple scoruri, a căror utilitate poate fi valoarea
predictivă asupra comportamentului uman. ♦ Scalele cumulative (iniţiate de către E.
Bogardus – 1925, prin scala distanţei sociale şi L Guttman - 1941, prin analiza de
scalogramă) prezintă avantajul că, în condiţiile existenţei unei serii ierarhizate,
furnizează o singură valoare de scală, din care se poate deduce poziţia
individuală, exprimată prin itemul acceptat cu valoarea cea mai mare. Coeficientul
de reproductibilitate CR = 1 - [nr.erori / nr.sub x nr.itemi] este acceptabil dacă
este mai mare de 0,95, şi superior reproductibilităţii teoretice (cît), desemnînd
modele cumulative (unidimensionale).

Page | 38
6. Metoda observatiei.

Observatia: perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi

interacţiunilor actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan
dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de înregistrare.
Posibilităţile de utilizare a observatiei se diferenţiează în funcţie de obiectul
observării, tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului. Obiectul
observatiei se precizează pe baza scopului teoretic urmărit, referindu-se la
manifestări "psihosociale ale persoanelor, timpul de producere şi locul sau
contextul social al acestora. Atenţia se orientează către diferitele faţete ale
acţiunilor şi interacţiunilor sociale: forma (schimburi de mesaje, deplasări în
spaţiul social, caracteristici fizice ca indicii ale unor stări subiective), durata
(repartiţia în timpul subiectiv şi obiectiv), frecvenţa de apariţie şi repetare,
intensitatea, succesiunea. Observatorul poate adopta trei roluri alternative; în
funcţie de gradul de implicare în universul observat: 1. participant implicat
emoţional şi comportamental în situaţii sociale, înregistrînd post-festum date şi
informaţii; 2. cercetător exterior situaţiilor sociale, culegînd informaţii cu
ajutorul unei tehnici speciale; 3. participant-cercetător parţial implicat în
situaţii sociale şi dispunînd de posibilităţi de producere şi înregistrare de
informaţii. Tehnicile de observatie sînt circumscrise de procedeele şi
instrumentele de înregistrare a datelor. Practica de investigare a consacrat trei
posibilităţi: a. înregistrarea datelor în procesul observarii; b. folosirea unor
aparate de înregistrare audio, video sau audio-video; c. înregistrarea post-festum
a informaţiilor. Din combinarea variantelor de roluri adoptate de analistul social
cu posibilităţile de înregistrare a datelor rezultă trei tipuri de observatie:
structurată, nedistorsionantă şi participativă. Aplicarea lor se face avînd în
vedere: specificul domeniului investigat, disponibilitatea tehnicilor de
observatie, gradul de pregătire metodologică a observatorului, problema şi modelul
teoretico-ipotetic al investigaţiei. În observatia structurată observatorul adoptă
rolul de cercetător şi utilizează următoarele tehnici de înregistrare a datelor:
listele de control, scalele de evaluare, sistemele de codificare a interacţiunilor
şi descrierea narativă. Specifice observatiei structurate sînt mai ales sistemele
de codificare, care pot fi elaborate pentru aplicaţii particulare sau pentru o
aplicare repetată în situaţii similare. Scopul lor este de a aduna informaţii
privitoare la conţinutul, frecvenţa, orientarea şi tipologia interacţiunilor,
respectiv a atitudinilor şi comportamentelor asociate relaţiilor interpersonale şi
manifestate în grupurile de muncă şi de conducere, în general în orice grup în care
se constituie o reţea de comunicare interactivă, într-o astfel de reţea se
manifestă comportamente lingvistice (schimburi de mesaje vocale, ritmicitatea
rostirii, stilul vorbirii, gestică, expresii faciale, dispunere spaţială etc.
Problema tehnică a observatiei constă atît în surprinderea diversităţii, cît şi a
eventualelor clase de comportamente similare. Rezolvarea acestei probleme se face
prin definirea de categorii care subsumează tipuri de caracteristici similare.
Precizarea categoriilor este dependentă de ipoteza cercetării. Alteori, în
elaborarea unor tehnici cu aplicabilitate mai extinsă, categoriile se definesc pe
baza unei teorii de referinţă. ♦ Tehnica descrierii narative constă în
înregistrarea scrisă a tuturor detaliilor manifestate ale evenimentelor care
corespund obiectului şi scopului observatiei. Se aplică în studiile de caz centrate
pe grupuri sau alte componente ale organizaţiilor. De exemplu, în analiza
stilurilor de conducere observatorul se ghidează după ipoteza şi interesele
investigaţiei pentru a nota enunţuri ale conducătorilor cu privire la organizarea
şi dirijarea muncii, la acordarea de recompense sau pedepse în raport cu
aşteptările privind

Page | 39
performanţele, la consistenţa aplicării regulilor şi procedeelor de interacţiune
etc. Informaţiile sînt culese avînd în vedere episoade sau perioade de timp în cele
mai mici detalii şi fără nicio interpretare sau judecată de valoare. Avantajul
descrierilor constă în culegerea unei mari cantităţi de informaţie detaliată, pe
cînd dezavantajul este legat de necesitatea simplificării şi integrării calitative
a acesteia pentru a facilita formularea de generalizări. Observatia
nedistorsionantă constă în utilizarea de aparate tehnice pentru înregistrarea
fenomenelor sociale în desfăşurarea lor naturală. Aparatele tehnice sînt ascunse,
observatorul este eliminat din scenele sociale şi astfel sînt evitate şi efectele
reactive sistematice sau de conformare a subiecţilor la normele dezirabilităţii
sociale. Se aplică nu numai pe situaţii sociale naturale, ci şi de laborator (mai
ales în jocurile de simulare). Înregistrarea este precedată de o eşantionare a
situaţiilor sociale şi a perioadelor de timp şi este urmată de codificare prin
aplicarea tehnicii analizei conţinutului. Observatia participativă presupune
implicarea observatorului în activităţile sociale ale actorilor propriu-zişi pentru
a înţelege mecanismele lor constitutive şi a le supune analizei teoretice
ulterioare. S-au conturat două variante de aplicare, în funcţie de modul de
înregistrare a datelor. Prima constă în implicarea observatorului în situaţii şi
evenimente sociale pînă la identificarea cu actorii şi în notarea post-festum a
observatiei. S-a aplicat în studiul grupurilor de muncă şi al devianţei. Se
urmăresc cu precădere ierarhii şi comunicări, tipuri de interacţiuni şi distribuţii
spaţiale şi temporale ale acestora, activităţi şi performanţe, moduri de
gratificare a performanţelor şi de instituire a normelor pentru construirea
integrării şi conformării, stagnării şi evoluţiei probabile. Într-o a doua
variantă, observatorul adoptă în grup atît rolul de participant, cît şi pe cel de
cercetător, putînd astfel utiliza şi alte metode de investigare (interviuri
informale, chestionare, teste, analiza documentelor sociale etc.). În această
ipostază, observatia participativa este considerată ca analiză calitativă sau
etnografică, întrucît nu aplică sisteme precodificate de înregistrare a mesajelor
empirice, ci pur şi simplu este preocupată de culegerea datelor concrete pentru
scopuri descriptive, de redare cît mai completă a situaţiilor sociale în
desfăşurarea lor naturală.

7. Experimentul in stiintele socioumane.

Experimentul: metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre faptele, fenomenele

şi procesele sociale, care constă în măsurarea acţiunii variabilelor independente
asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor factori,
nespecificaţi în ipoteză, este ţinută sub control. În experimentul sociologic
cercetătorul îşi propune să provoace producerea fenomenelor sociale cu scopul de a
le înregistra dinamica şi de a le explica prin identificarea relaţiilor cauză -
efect. Ca observaţie provocată, în experimentul social se urmăreşte ca factorii
exteriori, în afara celor manipulaţi de cercetător, să rămînă constanţi, să nu
influenţeze situaţia experimentală. Controlul situaţiei experimentale constituie
nota difinitorie a acestei metode de cunoaştere. Pentru a-şi îndeplini funcţia
cognitivă, experimentul social trebuie să se fondeze pe teorie. În afara teoriei,
experimentul social rămîne o activitate sterilă. În orice experimentul social
întîlnesc patru tipuri de variabile: explanatorii, variabile exterioare controlate,
variabile exterioare necontrolate care introduc erori sistematice, variabile
exterioare necontrolate care generează erori aleatoare ce se compensează reciproc.
Variabilele

Page | 40
explanatorii se compun din variabile independente, reprezentînd factorii introduşi
în experimentul social de către cercetător, şi variabile dependente care iau valori
diferite ca urmare a influenţei asupra lor a variabilelor independente. Ansamblul
persoanelor asupra cărora se exercită influenţa variabilelor independente poartă
numele de grup experimental. Pentru compararea efectelor introducerii variabilelor
independente se utilizează unul sau mai multe grupe de control, asupra cărora nu
acţionează variabilele independente. Momentul experimental se referă la măsurarea
variabilelor dependente, de regulă, înainte şi după introducerea variabilelor
independente. Situaţia experimentală cuprinde ansamblul persoanelor, obiectelor şi
condiţiilor concrete în care se desfăşoară experimentul social. Există mai multe
tipuri de experimente sociale: 1) natural, în care situaţia experimentală este
însăşi viaţa socială, şi artificial, în care situaţia experimentală este creată de
cercetător (J. St. Mill). 2) De asemenea, se face distincţie între experimentul
social proiectat, în care situaţia experimentală este planificată de cercetător şi
3) experimentul social ex post facto, în care situaţia experimentală oferită de
schimbările din viaţa socială serveşte ca material de analiză raţională a
legăturilor dintre variabile (F.S. Chapin). După criteriul temporal, experimentul
social se împarte în: - succesive şi simultane (E. Sydenstricker). Alte tipologii
ale experimentului social utilizează criterii complexe. E. Greenwood (1945) a
propus luarea în considerare a unui număr de patru tipuri de experimente sociale:
proiectat simultan, proiectat succesiv, ex post facto cauză-efect şi ex post facto
efect-cauză. Cel mai adesea se face, însă, distincţie între experimentul social de
laborator şi experimentul social de teren. Experimentul social de laborator,
desfăşurat într-o situaţie socială artificială, permite izolarea variabilelor
explanatorii şi un bun control al situaţiei experimentale. În experimentul social
de laborator pot fi proiectate experimente cruciale, hotărîtoare pentru testarea
ipotezelor. Experimentul social de teren se desfăşoară în situaţii sociale reale.
În raport cu posibilitatea cercetătorului de a manipula variabilele, e.s. de teren
pot fi: pasive, cînd alţi factori decît cercetătorul determină introducerea
variabilelor independente, şi active, în care cercetătorul are posibilitatea de a
introduce variabilele independente în situaţia experimentală naturală (M.
Duverger). Specificul e.s. rezultă din: complexitatea obiectului de studiu,
complexitatea relaţiilor cauzele şi datorită influenţei situaţiei experimentale
asupra comportamentului subiecţilor incluşi în cercetare. Subiecţii din e.s. au
caracteristici socio-demografice specifice. Generalizarea rezultatelor e.s. nu
este, deci, permisă decît în limitele procedeelor de alcătuire a grupelor
experimentale şi de control şi numai la populaţia din care au fost selecţionaţi
subiecţii de e.s.. Aceasta este problema validităţii externe a e.s. Validitatea
internă a e.s. constituie şi ea, de asemenea, o problemă generată de complexitatea
obiectului de studiu. Problema validităţii interne a e.s. este primordială pentru
că în ştiinţele socioumane variabila independentă reprezintă foarte adesea o
combinaţie de stimuli, cercetătorul trebuind să purifice variabila independentă
pentru a stabili cu exactitate dacă între x (variabila independentă) şi y
(variabila dependentă) există într-adevăr o legătură cauzală.

Page | 41
(iii) Explicatia sociologica

1. Strategii comparative.

Descrierea este o relaţie între fenomenul necunoscut şi conceptele pe care le avem

la dispoziţie. Atunci când descrierea implică un aparat conceptual specializat,
creat special pentru a surprinde nuanţele unui anumit domeniu, descrierea devine o
explicitare – deoarece urmăreşte nu atât prezentarea caracteristicilor ce pot fi
văzute „cu ochiul liber”, ci a trăsăturilor intime, ascunse ale fenomentului
respectiv. Analogia reprezintă detectarea unei relaţii de similaritate, mediată de
concepte, între un fenomen necunoscut şi un fenomen familiar. Două fenomene analoge
dintr-un anumit punct de vedere specificat pot să difere esenţial din alt punct de
vedere. De aceea, transferul unei caracteristici de la un obiect la un altul
asemănător este o operaţie cognitivă riscantă. Atunci când acest transfer nu este
susţinut de relaţiile de asemănare postulate, avem de-a face cu eroarea falsei
analogii: apare atunci când folosim o similaritate irelevantă sau chiar falsă ca
argument al existenţei unei alte similarităţi. În cercetarea ştiinţifică analogia
nu este în general acceptată ca argument într-un raţionament inductiv, deoarece nu
poate fi stabilit clar că o asemănare este suficient de puternică şi de relevantă
pentru a garanta existenţa unei alte asemănări. Analogia este folosită însă: - cu
scop euristic: pornind de la o similaritate de structură între două fenomene, putem
crea ipoteze pe care ulterior să le testăm empiric; - ca rezultat final al unui
demers complex de comparaţie. Explicaţia este o relaţie între un fenomen misterios
pe care ne propunem să-l explicăm şi alte fenomene familiare, deja cunoscute, care
îl produc pe cel dintâi – relaţie descrisă de asemenea prin intermediul conceptelor
pe care le avem la dispoziţie. Calitatea unei explicatii stiintifice se evalueaza
utilizand criteriile: Sens (cerinţă necesară): procesul de producere este
inteligibil pentru observator, nu sunt incluse aşa-zise „cutii negre” care produc
efectul din cauze, dar ale căror mecanisme interioare să fie necunoscute. Argumente
empirice (cerinţă necesară): explicaţia propusă este sprijinită de date empirice
corecte şi relevante pentru fiecare caz sau context în care este considerată
valabilă; variabilele alternative care ar putea modifica efectul, influenţa
cercetătorului şi răspunsul placebo sunt controlate. - Generalitate (nu e strict
necesară, dar sporeşte calitatea explicaţiei): explicaţia respectivă este valabilă
pentru mai multe cazuri, sau în mai multe contexte diferite. Emotia intelegerii:
apare atunci când avem dintr-o dată certitudinea că am înţeles ceva – suntem, cu
alte cuvinte, lămuriţi sau dumiriţi. Se spune, în glumă, că toate lucrurile bune în
viaţă fie sunt imorale, fie sunt ilegale, fie îngraşă. Dat fiind că fiorul
înţelegerii este una dintre plăcerile intense ale oamenilor, este de aşteptat să
aibă şi el nişte costuri ascunse. Disputa holism / individualism : Fără a intra
într-o discuţie detaliată asupra acestei dispute şi a varietăţii poziţiilor
posibile, putem observa că în general sociologii holişti găsesc satisfacţie în
explicaţii care implică factori macro-sociali, fără a simţi nevoia implicării
reflecţiei şi deciziei individuale. Sociologii individualişti, dimpotrivă, nu sunt
mulţumiţi dacă explicaţia nu ajunge să se refere, în cele din urmă, la acţiunile
individuale şi la semnificaţiile pe care indivizii le acordă fenomenelor sociale.

Page | 42
2. Testarea ipotezelor cauzale.

Cauzalitate: Asocierea (covariaţia) a două variabile reprezintă primul semn empiric

al unei posibile relaţii cauzale. Asocierile se referă la o varietate mare de
coeficienţi care măsoară puterea unei relaţii. Majoritatea variază de la -1
(relaţie negativă perfectă) la +1 (relaţie pozitivă perfectă). Coeficientul de
corelaţie cuprinde şi relaţiile datorate altor factori care covariază cu
variabilele respective. Acesta nu ne indică numai relaţia dintre cele două
variabile, ci cuprinde şi relaţiile datorate altor factori care covariază cu
variabilele respective. Măsurile de asociere a două variabile într-o populaţie dată
se calculează pe baza comparării grupurilor de indivizi din populaţia respectivă
definite de valorile uneia dintre variabile. În funcţie de contextul social, acele
grupuri vor fi diferite în multe alte privinţe, şi toate aceste diferenţe
colaterale vor fi reflectate în coeficientul de corelaţie. Pentru a elimina
influenţele factorilor ascunşi trebuie să îi controlăm explicit, menţinându-i
constanţi atunci când comparăm grupurile. Tipuri de variabile: - Variabilele
endogene (dependente) apar ca efecte, variaţia trebuie explicată. - Variabile
exogene (exterioare, independente) ipostaze de cauze, variaţia lor nu trebuie
explicată. - Variabile reziduale sunt doar postulate şi nespecificate (indică
efecte probabile). Exemple de variabile:

Page | 43
Niveluri de masurare:

Putem descrie o populaţie în funcţie de o anumită variabilă, prezentând proporţia

din populaţie la care se regăseşte fiecare dintre valorile variabilei. Această
descriere se numeşte distribuţia de frecvenţe a valorilor variabilei respective în
populaţie. Două variabile sunt asociate atunci când, dacă ştim valoarea uneia
dintre ele pentru un anumit membru al populaţiei, este mai probabil să ghicim (sau
să „prezicem”) valoarea celeilalte variabile decât dacă nu am fi avut nici o
informaţie. De exemplu, variabila „sex” şi variabila „lungimea părului” sunt
asociate, cel puţin în România: dacă ştim de ce sex este o persoană, de exemplu cu
numele de Gabi, putem ghici cu o probabilitate mai mare de succes ce lungime are
părul său decât dacă nu ştim ce sex are. Două variabile asociate variază una în
funcţie de cealaltă, adică ele covariază: valorilor de un anumit tip al primei
variabile le corespund mai ales valori de un anumit tip al celeilalte. Cu alte
cuvinte: dacă valoarea primei variabile se schimbă, atunci şi valoarea medie (sau
probabilitatea de a avea o anumită valoare a celei de-a doua variabilă) se schimbă.
In exemplul anterior: sexul covariază cu lungimea părului. Valorii „masculin” a
variabilei sex îi corespunde mai des valoarea „scurt” a variabilei „păr” decât
valorii „feminin”. Altfel spus, dacă vom compara un grup de bărbaţi cu un grup de
femei, lungimea medie a părului bărbaţilor va fi mai scurtă. Reformulând, dacă vom
compara un grup de bărbaţi cu un grup de femei, probabilitatea de a avea păr lung
mai fi mai mare la femei decât la bărbaţi. Variabile asociate: Asocierea a două
variabile numerice sau ordinale este numită şi corelaţie.

Page | 44
Două variabile nu sunt asociate dacă ele nu covariază – adică dacă putem ghici
valorile uneia la fel de precis atunci când o ştim pe cealaltă şi când nu o ştim.
De exemplu, putem presupune că lungimea părului nu este asociată cu etajul la care
locuim, sau cu greutatea câinelui pe care îl avem. Oamenii cu câini grei au, în
medie, aceeaşi lungime a părului cu oamenii cu câini uşori. Cu alte cuvinte:
greutatea câinelui nu influenţează probabilitatea de a avea părul lung. Corelaţiile
iluzorii (cauzalitatea aparentă). Cel mai clar exemplu de fenomene asociate, dar
care nu sunt nici cauză nici efect unul pentru celălalt, sunt cazurile de
„corelaţie iluzorie”. O situaţie frecventă de „corelaţie iluzorie” este cea în care
două variabile corelează deoarece ambele sunt efectul unei a treia variabile (deci
corelaţia dispare atunci când controlăm variabila care este o cauza comună). Câteva
exemple de corelaţii iluzorii sunt următoarele: - Numărul de pompieri la locul unui
incendiu corelează pozitiv cu mărimea pagubelor produse. Nu este vorba despre
faptul că pompierii sunt neîndemînatici şi se încurcă unii pe alţii, ci de faptul
că ambele variabile sunt determinate de o a treia: mărimea incendiului. Cu cît
focul este mai mare, cu atât vin în medie mai mulţi pompieri şi pagubele sunt în
medie mai mari. Controlul variabilelor . Pentru a studia corelaţiile mai în
detaliu, şi pentru a izola efectele variabilelor suspecte de a ne influenţa
corelaţia, se procedează la o metodă numită „controlul variabilelor”. Prin această
metodă ţinem constante variabilele pe care le suspectăm că influenţează relaţia pe
care o studiem, asigurîndune astfel că ele nu mai pot perturba procesul. De
exemplu, pentru a studia legătura dintre numărul de pompieri şi mărimea pagubelor,
independent de mărimea incendiului, vom compara între ele numai incendiile de
aceeaşi mărime (sau, mai simplu, împărţim numărul de pompieri şi gravitatea
pagubelor la gravitatea incendiului, calculînd rate de participare şi rate de
pagube). Dacă pentru incendii de aceeaşi mărime continuă să existe o relaţie între
numărul de popieri şi daune, trebuie să căutăm o explicaţie. Exemplu intrebare
examen Explicatia Sociologica:

Page | 45
Coeficientul de contingenţă C al lui Pearson : este utilizat pentru pentru a testa
asocierea variabilelor categoriale; se recomandă utilizarea lui pentru tabele de
dimensiune mai mare (de la 8-10 linii sau coloane în sus). Interpretare: • Poate
lua valori între 0 și 1. • Un coeficient de -1 indică o corelaţie perfectă negativă
(norul de puncte are forma unui segment de dreaptă descendent). Un coeficient de 1
indică o corelaţie perfectă pozitivă (norul de puncte are forma unui segment de
dreapta ascendent). Un coeficient zero indică lipsa unei asocieri liniare între
cele două variabile (un nor de puncte fără o direcţie liniară clară). Totuşi, chiar
dacă calculăm un coeficient de corelaţie cu valoare foarte mică sau chiar zero,
este posibil ca cele două variabile să fie puternic asociate, dar neliniar – de
exemplu, în forma de U sau ∩. Valoarea „Sig. (2-tailed)” reprezintă semnificaţia
statistică a coeficientului respectiv. Semnificaţia statistică este probabilitatea
ca acel coeficient, care a fost calculat pe un eşantion reprezentativ, să aibă de
fapt valoarea zero în populaţie. Ne interesează probabilitatea ca un coeficient să
fie zero în populaţie deoarece în acest caz asocierea nu există. Valoarea
semnificaţiei statistice este deci o probabilitate, variind între 0 şi 100 %.
Tabele de contingenţă : un tabel în care prezentăm distribuţia valorilor a cel
puţin două variabile într-o populaţie dată. Un tabel de contingenţă a două
variabile poate fi realizat în patru feluri: tabel cu cifre absolute, tabel cu
procente pe linie, tabel cu procente pe coloană şi tabel cu procente din total.
Exemple:

Page | 46
Scheme cauzale:

Page | 47
 În schemele 1 şi 3, avem un coeficient de corelaţie diferit de zero între A şi C,
dar, atunci când controlăm variabila B, coeficienţii beta între A şi C vor fi zero
în ambele situaţii (discrepanţă între coeficientul de corelaţie şi coeficientul
beta).  În schema 2, coeficientul beta între A şi C atunci cînd controlăm B nu
este zero, deşi va fi diferit ca valoare de coeficientul de corelaţie dintre A şi
C. Coeficientul de corelaţie între A şi C include ambele influenţe dinspre A înspre
C – şi cea intermediată de B, pe care o anulăm în cazul lui calculării
coeficientului beta, şi cea directă. În schema 1 întîlnim situaţia pe care C.
Zamfir (1999) o denumeşte „riscul de a fi corect din raţiuni false” (p.29): există
o legătură de cauzalitate între cele două variabile, dar însă ea nu este directă
(in test: Relatia cauzala dintre doua variabile asociate este intermediata de alte
variabile importante pe care le ignoram ), variabila B fiind esenţială pentru
înţelegerea procesului cauzal. În schema 3 întîlnim problema cauzelor aparente -
Problema cauzelor aparente se referă la situaţia în care două variabile (A şi C)
corelează şi par a fi cauză şi efect, dar de fapt ele sunt asociate deoarece au o
cauză comună (variabila ascunsă B): între A şi C nu există o legătură de
cauzalitate, ci doar o corelaţie empirică produsă de B. În schema 2 întîlnim ceea
ce C. Zamfir denumeşte „problema interacţiunii” între relaţiile de cauzalitate
(Zamfir 1999, p. 30 – 31). Legătura cauzală dintre B şi C se îmbină cu legătura
cauzală dintre A şi C, datorită legăturii dintre A şi B. Fiecare proces în parte
devine astfel mai greu de observat, fiind necesar controlul variabilei B pentru a
le distinge unul de altul. Problema sensului cauzarii se refera la urmatoarele
aspecte: a) daca doua variabile sunt asociate nu stim care variabila este cauza si
care este efectul ; b) in sociologie este posibil ca efectul sa fie anterior cauzei
. Erorile aleaturii in masurare : sunt datorate unor factori care împing rezultatul
când într-o direcţie, când întralta (In test ca raspuns era: 1) Nu influenteaza
rezultatul analizei intr-un anumit sens; 2) Se anuleaza reciproc) . Erorile
sistematice: datorate unor factori care împing rezultatul predominant într-o
anumită direcţie . Aceste erori sunt legate de efectul de dezirabilitate socială:
subiectul încercând să pară cât mai apropiat de idealurile sociale (pe care le
atribuie şi intervievatorului).

Page | 48
(iv) Statistică socială descriptivă

1. Variabile.

Variabila statistica reprezinta o insusire sau o trasatura comuna tuturor

unitatilor unei populatii. Nivelul inregistrat de o variabila statistica la o
unitate oarecare a populatiei se numeste realizare sau starea variabilei. In
general se noteaza cu majusculele de la sfarsitul alfabetului, X, Y, Z etc. Daca se
noteaza cu X o variabila statistica oarecare, atunci cu X1, X2, … Xn se vor nota
starile variabilei respective. Variabilele statistice se clasifica in raport cu
natura, modul de exprimare si modul de variatie. Dupa natura lor variabilele
statistice pot fi atributive, de timp si de spatiu.  Variabila atributiva exprima
un atribut sau insusire esentiala (alta, decat timpul sau spatiul) unitatilor
populatiei;  Variabila de timp ne arata timpul in care au luat fiinta unitatile
populatiei sau perioada de timp in care au existat (exista);  Variabila de sptiu
ne arata spatiul in care exista sau au luat nastere unitatile populatiei. Dupa
modul de exprimare a starilor deosebim:  Variabila cantitativa este variabila ale
carei stari se exprima prin valori mimerice. Se mai numeste si variabila metrica. 
Variabila calitativa este variabila ale carei stari se exprima prin cuvinte sau
coduri. Se mai numeste variabila nominala (starile se exprima prin cuvinte) sau
variabila ordinala (starile se exprima prin coduri). Dupa modul de variatie
variabila cantitativa poate fi:  Variabila discreta este acea variabila care, in
intervalul sau de definite inregistreaza cel mult valori rationale, variatia are
loc in salturi.  Variabila continua este acea variabila care poate lua orice
valoare reala din intervatul sau de variatie. Exemple de variabile statistice
relativ la populatia formata din multimea consumatorilor unui produs: 1. varsta:
variabila atributiva, cantitativa, continua. X={x1 = [l5-20)[20-30)... } 2.
frecventa de cumparare: variabila atributiva calitativa. Y = { y1 - foarte rar; y2
- rar, ... } 3. numar de sortimente cumparate relativ la produsul analizat:
variabila atributiva, cantitativa, discreta. Z={z1 = l; z 2 = 2,...} 4. localizarea
magazinelor de unde cumpara: variabila de spatiu, calitativa. S= {s1-cartierul M
sau s2strada P,... } 5. data ultimei cumparari a produsului analizat: variabila de
timp, T = {t1 = 12.06.2012; t2 = 24.06.2012,...

Page | 49
} Variabila aleatoare. Variabila aleatoare este variabila care poate lua orice
valoare din valorile unei multimi finite sau infinite, cu o anumita probabilitate,
rezultata dintr-o functie asociata variabilei, numita lege de probabilitate. Ca si
variabila statistica, variabila aleatoare in raport cu valorile sale poate fi
discreta sau continua. In timp ce o variabila aleatoare inregistreaza valori la
intamplare, variabila statistica constituie o insusire certa a unitatilor
statistice din populatie. Valorile unei variabile aleatoare sunt probabile si in
stransa legatura cu un anumit experiment. Starile unei variabile statistice nu sunt
probabile, ele cuantifica o trasatura proprie fiecarei unitati din populatie.

2. Niveluri de măsurare.

Masurarea presupune atribuirea unei valori numerice unei caracteristici a

variabilei (masuram o caracteristica, nu variabila in sine asa cum masuram
greutatea unui obiect nu obiectul in sine). Pentru aceasta avem nevoie de un
instrument de masura care sa aiba un punct de referinta (punctul zero) si o unitate
de masura. Operatiunea de masurare ne da o prima idee despre ce insemna calitativ
si ce cantitativ. Astfel putem folosi patru tipuri de niveluri de masurare, primele
doua calitative si urmatoarele cantitative: 1. Nivelul nominal, care reprezinta pur
si simplu clasificari, in multe cazuri definite ad-hoc. Categoriile folosite sunt
construite astfel incat sa nu avem un obiect care sa poata intra in doua dintre
ele. O masura nominala este si cea folosita pentru masurarea etniei unei persoane:
avem urmatoarele categorii in Romania: „roman”, „maghiar”, „rrom” si, pentru
celelalte se foloseste cel mai des „alta nationalitate”. 2. Nivelul ordinal este
acela in care putem construi o ierarhie a categoriilor (de exemplu, venitul unei
familii il putem masura la nivel ordinal introducand categoriile „peste 20
milioane”, „10 mln”, „sub 3 mln”, „3-5,99 milioane”, „6-9.99 milioane”, etc.; un
alt exemplu este cel in care categoriile pornesc de la „foarte bine”,
„bine”,,mergand pana la „foarte rau”), fara insa a putea spune cat de mare este
distinctia intre doua categorii particulare. 3. Nivelul de intervale se foloseste
pentru variabile cu valori continue in cazul carora punctul de referinta a fost
stabilit arbitrar, cum ar fi in cazul temperaturii, unde 0 pentru scara Celsius a
fost stabilit punctul de inghetare al apei). In acest cazuri nu putem stabili
rapoarte (daca astazi au fost 10 grade si ieri 20 nu putem spune ca astazi a fost
de doua ori mai rece decat ieri). 4. Nivelul de rapoarte: este un nivel de masurare
de interval, dar in plus in acest caz exista un punct de referinta 0 (zero) care ne
indica lipsa caracteristicii. Trebuie spus ca exista multe variabile care pot fi
masurate pe mai multe niveluri (venitul unei familii poate fi masurat la nivel
ordinal, dar si la cel de rapoarte, daca vom folosi cifra exacta). Nivelul de
masurare trebuie ales in functie de necesitatile cercetatorului provenite din
metodele de prelucrare statistica pe care vrea sa le aplice. Trebuie mentionat
insa, ca dintr-o variabila masurata la nivel de rapoarte se poate obtine una
ordinala prin operatiuni relativ simple de transformare a datelor, dar operatiunea
inversa este imposibila.

Page | 50
Pentru masurare putem folosi si scale. Acestea sunt instrumente care ne permit
atasarea unor valori numerice unor observatii conform unei reguli. Avem de a face
cu un concept mai complex decat cel de indice. Un indice se compune din combinarea
(de obicei prin insumare) unor indicatori (valorile variabilelor luate in calcul),
cata vreme scala vine si cu reguli care ne ajuta in interpretarea valorii fiecarei
observatii, dar si a rezultatului final. Cele mai cunoscute scale sunt cele ale lui
Thurstone, Likert si Guttman. Scala Thurstone, in forma ei cea mai simpla, aceea a
intervalelor egale, se bazeaza pe generarea unui set de judecati de valoare despre
fenomenul studiat. De exemplu, putem cere judecati de valoare despre un anumit
program. Propozitiile care le exprima trebuie sa fie formulate la prezent, clare,
sa contina un singur enunt, sa nu fie aplicabile unor cazuri exceptionale, sa nu
fie general acceptabile (de genul veniturile populatiei trebuie sa creasca). Pentru
a obtine acest set de propozitii vom folosi un grup cat mai mare de indivizi,
astfel incat sa obtinem o diversitate cat mai mare si sa nu omitem judecati
pertinente. Dupa ce am generat acest set urmeaza sa-l evaluam. Pentru aceasta
trebuie sa obtinem un grup de judecatori care sa aprecieze cat de favorabila este
judecata respectiva. Pentru a obtine un rezultat cat mai bun grupul trebuie sa fie
cat mai mare (vorbim aici de 100 sau 200 de persoane). Acestia vor atasa o valoare
de la 1 (foarte putin favorabil) la 11 (foarte favorabil) – uneori se mai foloseste
notarea de la 1 la 7. Se recomanda sa eliminam din grup judecatorii care plaseaza
mai mult de 25% din aprecieri in aceeasi categorie. Dupa ce am facut evaluarea vom
calcula mediana raspunsurilor pentru fiecare judecata. Mediana reprezinta scorul
dat de individul de la mijlocul distributiei ordonate a scorurilor de
favorabilitate daca avem un numar impar de judecatori sau media scorurilor celor
doi indivizi din mijloc in cazul unui numar par. Mai calculam si medianele pentru
prima cuartila (primul sfert) si a treia (al treilea sfert), precum si diferenta
dintre ele. Ordonam propozitiile in ordine crescatoare dupa mediana si
descrescatoare dupa diferenta inter-cuartile Vor fi selectate cate doua propozitii
cat mai apropiate de mijlocul fiecarui interval (al propozitiilor cu aceeasi
valoare a medianei). Pentru administrare vom atasa la fiecare propozitie variantele
acord si dezacord, vom include si intrebari de clasificare precum si de verificare
a sinceritatii. Calculul scorului final se face prin impartirea numarului de
propozitii cu care avem acord la numarul total de propozitii. Scala Thurstone este
greu de construit, dar foarte usor de aplicat si calculat. Este bine sa recurgem la
construirea unei astfel de scale in momentul in care o vom aplica in mai multe
cazuri. In caz contrar efortul nu este justificat. Scala Likert este o scala
ordinala. Procedura este in mare masura similara: incepem cu generarea de
propozitii si avem judecatori care sa le analizeze. Acestia vor evalua fiecare
enunt fata de fenomenul studiat, de exemplu pe o scala de la 1 (dezacord total) la
5 (acord total). Selectaram un enunt in momentul in care valoarea medie din
cuartila 1 este diferita semnificativ statistic fata de cuartila 4 (folosim pentru
asa ceva testul t de semnificatie). Acest lucru inseamna ca respectivele enunturi
fac o discriminare mai buna intre raspunsuri. Pentru fiecare enunt se ofera o scala
de raspunsuri de la 1 (dezacord total) la 5 (acord total) si scorul total se
calculeaza prin insumare.

Page | 51
Scala Guttman este tot una ordinala, dar cumulativa, in sensul ca raspunsul
afirmativ la o intrebare presupune raspunsul afirmativ la intrebarile anterioare
(cu o intensitate mai mica a opiniei). De exemplu, daca am fi de acord sa ne
casatorim cu o persoana de alta etnie, se presupune ca nu avem nimic impotriva ca
astfel de persoane sa ne fie prieteni, vecini, colegi de munca sau sa locuiasca in
acelasi oras. Procedeul de construire se face intr-un mod similar cu cele
anterioare (aici folosim doar raspunsuri DA si NU). Pot aparea erori (adica sa avem
indivizi care nu raspund conform presupunerii noastre, adica sa spuna DA la o
intrebare cu intensitate mare si NU la una cu intensitate mica).

3. Măsuri descriptive.

Pentru descrierea variabilelor folosim distributia de frecvente, adica o lista a

valorilor (categoriilor) posibile ale unei variabile, insotite de numarul de
observatii care iau respectivele valori. Pentru o variabila cu valori continue (de
exemplu, salariul brut pe luna decembrie al angajatilor unei institutii) aceasta
lista poate contine prea multe elemente si se poate intreprinde o re-codificare
(salariu sub 3 milioane, intre 3 milioane si 3.999.999, 4.000.000-4.999.999, etc).
Numarul de observatii este numit frecvente absolute. Daca-l raportam la numarul
total de observatii obtinem frecvente relative. Un alt tip de frecvente sunt
frecventele cumulate si reprezinta suma dintre frecventa relativa a respectivei
categorii si frecventele relative ale categoriilor inferioare.

Sa presupunem ca 20 de studenti au dat un examen. Tabelul de frecvente asociat

notelor la examen este: Pe baza acestui tabel putem afla ca 2 studenti au luat nota
10, sau ca 10% dintre studenti au luat nota 6, sau ca 25.0% nu au luat examenul.
Reprezentarea grafica a unui tabel de frecvente se face de obicei cu ajutorul unei
histograme sau a unei diagrame-bara. In cazul ambelor tipuri de grafice, pe axa
verticala sunt reprezentate frecventele (absolute sau relative) iar pe axa
orizontala sunt reprezentate valorile variabilei analizate. Totusi, cele doua
tipuri de grafice sunt utilizate diferentiat: histograma este recomandata numai in
cazul variabilelor masurate la nivel de interval sau de raport, in timp ce
diagrama-bara se foloseste de preferinta pentru variabile nominale si ordinale.
Aceasta diferenta provine din modul lor de constructie. Daca dorim sa vedem cum se
prezinta greutatea romanilor chestionati in Barometrul Opiniei Publice din

Page | 52
octombrie 2003 histograma s-ar prezenta astfel:

Fiecare bara verticala ne spune de fapt cati indivizi sunt intr-un interval. De
exemplu, bara corespunzatoare cifrei 70 ne spune de fapt cate persoane din esantion
au greutatea intre 65 si 75 de kilograme. Daca dorim sa vedem cati dintre romanii
chestionati o duc mai bine ca in urma cu un an folosim o diagrama bara:

Page | 53
4. Tendinţă centrală.

Indicatorii tendintei centrale sunt utilizati în analiza statistica a fenomenelor

de masa, reprezentând expresia sintetizarii într-un singur nivel reprezentativ a
ceea ce este esential, tipic si general în aparitia, manifestarea si dezvoltarea
fenomenelor. Indicatorii tendintei centrale cei mai des utilizati sunt: modul,
mediana si media. Modul sau valoare modala (dominanta) este definit ca fiind
valoarea cu frecventa cea mai mare a unei distributii. Altfel spus, modul este acea
valoare a variabilei care apare cel mai des intr-un esantion sau intr-o populatie.
In cazul exemplului cu notele, cel mai des se intalneste nota 9, deci ea este
modul. In cazul diagramei bara modul este varful distributiei, adica varianta
„aproximativ la fel”. Modul se poate folosi in cazul oricarui nivel de masurare.
Alt exemplu: 1) pentru o serie numerică simpla de forma {30, 32, 40, 35, 32, 37,
34, 32, 35, 41}, Mo = 32, deoarece valoarea 32 apare de cele mai multe ori. Dacă
toate valorile apar cu aceeaşi frecvenţă spunem că seria nu are mod. 2) pentru o
serie cu distributie de frecvente (grupate pe intervale), modul se calculeaza în
doua etape: a) se determina intervalul ce contine valoarea dominanta I(D), adica
intervalul cu cea mai mare frecventa de aparitie (intervalul modal); b) se
calculeaza modul pornind de la limita inferioara a intervalului modal (X0), la care
se adauga o portiune din marimea intervalului modal (K), utilizându-se, de
asemenea, un procedeu de interpolare. Exemplu: Se cunoaşte distributia a 200 de
agenti economici in functie de cifra de afaceri: Intervale de variaţie a cifrei de
afaceri (zeci mii euro) 5-15 15-25 25-35 35-45 45-55 Total Număr de agenţi
economici (ni) 5 15 120 40 20 200

Mo  25  10 

120  15  30,67 120  15  120  40

Cele mai multe firme au realizat o cifră de afaceri de aproximativ 30,67 zeci mii
euro. Retinem: *Modul se poate determina pentru orice tip de variabilă (nenumerică
sau numerică), indiferent de scala de măsurare. *Modul este singurul indicator ce
poate fi determinat pentru variabilele măsurate pe scala nominală. *Grafic, într-o
histogramă ori poligon al frecvenţelor, modul reprezintă valoarea de pe abscisă,
corespunzătoare vârfului reprezentării. *O serie de date statistice poate să aibă
una sau mai multe valori modale. *O distribuţie cu un singur mod se numeşte
unimodală, o distribuţie este bimodală dacă are două valori dominante şi
multimodală dacă are mai mult de două valori modale. *Modul este preferat în a fi
utilizat atunci când ne interesează categoria cea mai importantă (reprezentată cel
mai mult în setul de date). Mediana este definita ca fiind acea valoare a unei
variabile care imparte seria ordonata de date in doua parti egale, astfel incat 50%
din observatii se vor situa deasupra valorii mediane iar 50% dedesubtul ei. In
exemplul cu notele avem un caz aparte: care este observatia din mijloc: 10 sau 11?
Valoarea medianei in cazul unei

Page | 54
distributii cu numar par de observatii este media valorii observatiilor din mijloc.
In cazul nostru este 7. Mediana nu se poate folosi in cazul nivelului nominal,
avand in vedere ca nu putem realiza aici o ordonare. Retinem: *Mediana poate fi
calculată pentru orice tip de date, cu excepţia celor nominale (care nu pot fi
ordonate). *Mediana este indicată atunci când: a) datele sunt profund asimetrice;
b) există valori extreme; c) datele sunt măsurate pe scala ordinală. *Indicatori
oarecum similari cu mediana sunt percentilele sau cuantilele. Percentila p este
acea valoare sub care se afla p% din cazuri si deasupra careia se afla (100-p)% din
cazuri. Acestea ne ajuta sa impartim valorile observatiei. Mediana reprezinta o
impartire a distributiei in 2, se mai folosesc cuartile (impartire in 4),
quintilele (in 5) si decilele (in 10). Media (aritmetica) este probabil cea mai
importanta si totodata cea mai populara masura a tendintei centrale a unei
distributii. Ea se calculeaza ca suma a tuturor valorilor observate ale
distributiei impartita la numarul total de observatii. In exemplul notelor luate la
examen suma notelor este 136, impartita la numarul total de observatii (20) obtinem
6.80. Media este indicatorul cel mai bun pentru tendinta centrala in cazul
variabilelor masurate la nivel de interval sau de rapoarte. In cazul nivelului
ordinal sau a celui nominal se recomanda sa se evite folosirea mediei. Masurile
tendintei centrale sunt esentiale pentru descrierea unei caracteristici a unei
distributii, dar nu si suficiente. Pentru descrierea completa a unei variabile este
foarte important sa stim si cat de 'imprastiate' sunt valorile acesteia in jurul
tendintei centrale sau, cu alte cuvinte, cat de omogena respectiv eterogena este
populatia (esantionul) a carei distributie in raport cu o anumita variabila o
studiem.

5. Variaţie.

Gradul de complexitate a unui fenomen este dat de gama factorilor de influenţă şi

variabilitatea termenilor unei serii de repartiţie. Aceasta înseamnă că analiza
tendinţei centrale cu ajutorul indicatorilor medii necesită operaţii de verificare
a reprezentativităţii lor în raport cu valorile individuale ale caracteristicilor
înregistrate, adică este necesară calcularea indicatorilor statistici ai variaţiei
întâlniţi în literatura de specialitate şi sub denumirea de indicatori ai
împrăştierii sau ai dispersiei. Dispersia exprimă gradul de împrăştiere a valorilor
individuale ale unei distribuţii în jurul valorii centrale şi este datorată
influenţei factorilor aleatori. Aceşti indicatori ai variaţiei sau împrăştierii
stau la baza calculului altor indicatori prin care se caracterizează asimetria,
excesul, interdependenţa dintre factorii de influenţă etc. Indicatorii de variaţie
aduc un plus de cunoaştere şi informare asupra:  verificării reprezentativităţii
mediei ca valoare tipică a unei serii de repartiţie;  verificării gradului de
omogenitate a seriei;  comparării în timp sau spaţiu a mai multor serii de
repartiţie după caracteristici independente sau interdependente;  cunoaşterii
gradului de influenţă a cauzelor după care s-a făcut gruparea unităţilor statistice
înregistrate şi separării cauzelor esenţiale de cauzele întâmplătoare.

Page | 55
Indicatorii simpli ai variaţiei servesc pentru a caracteriza gradul de împrăştiere
a unităţilor purtătoare ale caracteristicilor înregistrate. Ei se calculează pentru
a măsura amplitudinea variaţiilor şi abaterilor valorilor individuale de la media
lor. Aceşti indicatori se pot exprima atât în mărimi absolute, folosind aceleaşi
mărimi ca şi pentru caracteristica studiata, cât şi în mărimi relative, calculate
în raport cu valoarea mediei. Amplitudinea absolută a variaţiei (A) se calculează
ca diferenţă între nivelul maxim (xmax) şi nivelul minim (xmin) al caracteristicii:
A = Xmax – Xmin . În cazul unei serii de distribuţie de frecvenţe, A se calculează
ca diferenţă între limita maxima a intervalului superior şi limita inferioară a
intervalului inferior. Dacă intervalele sunt deschise, atunci A se determină după
ce s-au închis, în mod convenţional intervalele extreme. Amplitudinea relativă a
variaţiei (A%) se exprimă de regulă în procente şi se calculează ca raport între
amplitudinea absolută a variaţiei şi nivelul mediu al caracteristicii: A% = A
:X*100 , unde A nu este un indicator suficient de semnificativ deoarece nu ţine
seama decât de valorile extreme ale caracteristicii ori asupra variaţiei unui
fenomen influenţeaza toate valorile individuale şi frecvenţele lor de apariţie. „A”
se foloseşte în prelucrarea statistică la alegerea nr. de grupe şi a mărimii
intervalului de grupare. Indicatori bazati pe pe abaterile observatiilor de la
tendinta centrala: Abaterea de la medie a unei observatii este diferenta dintre
valoarea pe care o ia respectiva observatie si media variabilei.Una din
proprietatile mediei este insa aceea ca suma tuturor abaterilor individuale de la
medie este egala cu 0 sau, cu alte cuvinte, abaterile pozitive le vor anula pe cele
negative. In consecinta, pentru a obtine o masura a variatiei la nivelul intregului
esantion sau a intregii populatii trebuie utilizata fie suma valorilor absolute ale
abaterilor individuale de la medie, fie suma patratelor acestor abateri. Abaterea
medie absoluta este definita ca medie aritmetica a abaterilor individuale absolute
(ignorand semnul acestora) de la media variabilei. Eterogenitatea unui grup este cu
atat mai mare cu cat abaterea standard este mai mare. Valoarea in sine a abaterii
standard nu ne spune, deseori suficient, pentru ca este in functie de valorile
distributiei. O abatere standard de 3.5 este mica sau mare? Pentru sti acest lucru
trebuie sa ne raportam la valorile existente, sau mai ales la media valorilor.
Pentru aceasta introducem coeficientul de variatie, calculat ca raport intre
abaterea standard si media unei variabile. Forma distributiei se poate vedea cel
mai bine din reprezentarea grafica. Cazul cel mai fericit este cel al distributiei
normale sau simetrice. In acest caz exista o valoare maxima, in jurul careia se
regasesc majoritatea valorilor, iar valorile extreme sunt extrem de rare. In acest
caz modul, mediana si media se regasesc in acelasi punct, varful distributiei. O
reprezentare grafica este:

Un exemplu de distributie normala este cea a inteligentei (valorii coeficientului

de inteligenta in cadrul unei populatii). Valoarea cel mai des intalnita este in
jurul cifrei 100, cifre extreme (extrem de inteligenti sau cu inteligenta redusa)
intalnindu-se, in cazul populatiei sanatoase, extrem de rar. Distributia poate fi
alungita, spre stanga sau spre dreapta (vezi figurile de mai jos). In acest caz si
modul si

Page | 56
media se deplaseaza fata de mediana in sensul opus alungirii, modul chiar mai mult
decat media.

Cu cat alungirea este mai mare, cu atat indicatorii tendintei centrale isi pierd
din relevanta.

6. Poziţionare.

Se vorbeste aici despre Mod sau Dominanta ca indicator de pozitie.

7. Probabilitate.

Probabilitatea este o măsură numerică a faptului ca un eveniment să se întâmple.

Proprietăţile de bază ale probabilităţilor:  Probabilitatea unui eveniment este
întotdeauna între [0 şi 1] inclusiv: 0 ≤ P ≤ 1.  Probabilitatea unui eveniment
care nu poate să se întâmple este 0 (eveniment imposibil).  Probabilitatea unui
eveniment care trebuie să se întâmple este 1 (eveniment sigur).  Suma
probabilităţilor tuturor evenimentelor este 1.. Ex. Evenimentele posibile ale unui
meci de fotbal: victorie, înfrângere şi egal: P(Victorie) + P(Înfrângere) + P(Egal)
= 1

Mai multe despre probabilitati se poate citi, aici:  Posibilitati si statistica:

http://www.mateonline.net/probabilitati.htm  Teoria probabilitatilor:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_probabilit%C4%83%C8%9Bilor

Page | 57