Auguste Comte este fondatorul pozitivismului sociologic, dar şi al sociologiei (ca ştiinţă), termen

pe care l-a folosit pentru prima dată în volumul al IV-lea al Cursului de filozofie pozitivă apărut
în anul 1839-1840. În volumul al VI-lea (1842), termenul de „fizică socială” nu mai apare, fiind
integral înlocuit cu cel de sociologie considerată ca ştiinţă socială generală alături de matematică,
fizică, chimie, biologie, astronomie. Pe baza principiului generalizării descrescânde şi al
complexităţii crescânde, A. Comte clasifică ştiinţele astfel: Matematica, Astronomia, Fizica,
Chimia, Biologia, Sociologia. Rezultă că sociologia este ştiinţa cea mai complexă, deoarece
dincolo de conţinutul său ştiinţific propriu-zis, mai conţine şi finalitatea umană, indică, deci, şi
sensul progresului pentru om a tuturor domeniilor realităţii obiective. În concepţia sa,
Umanitatea este guvernată de legea celor trei stări: starea teologică, metafizică, şi starea pozitivă.
Starea pozitivă presupune despărţirea în egală măsură de speculaţiile gândirii religioase, de
abstracţiile metafizicii, cât şi de coloratura subiectivă pe care o favorizează psihologia în
evaluarea fenomenelor sociale. Această „lichidare” a psihologiei, criticată de exegeţii operei sale,
avea ca scop asigurarea caracterului riguros al noii ştiinţe a sociologiei propusă de A. Comte ca
ştiinţă cu cea mai mare complexitate problematică. Obiectul sociologiei îl constituie, deci, „l’être
social” sau „le Grande Être” prin care A. Comte înţelege Umanitatea, adică toţi oamenii de la
începutul speciei umane, până în prezent. „Individul izolat este o abstracţie scolastică, numai
specia este o realitate”, cunoaşterea individului nefiind posibilă decât prin definirea cadrului
general, material, spiritual şi valoric în care devine posibilă personalitatea individului şi
afirmarea sa ca individualitate creatoare. Ca disciplină de studiu, sociologia cuprinde două
ramuri: Statica socială: studiază geneza societăţii şi structura instituţională a sa, de la familie, la
biserică şi stat – acestea fiind considerate principalele instanţe de socializare pentru individ. Prin
analogie, statica socială este un fel de anatomie a societăţii. Finalizarea explicativă a acestei
ramuri vizează descoperirea condiţiilor constante ale existenţei societăţii, respectiv: echilibrul
social, ordinea socială. „Statica socială” este expusă în lecţia a 50-a, din volumul VI de Filosofie
pozitivă, în contextul definirii sociabilităţii fiinţei umane şi a modului în care este satisfăcută
această nevoie de sociabilitate. Dotat cu o „sociabilitate esenţialmente spontană”, care explică
înclinaţia spre viaţa în comun, urcând pe treptele civilizaţiei omul îşi afirmă tot mai pregnant
interese egoiste care pun în discuţie „interesul general” pe care se bazează existenţa societăţii.
Din acest paradox al dezvoltării sociale izvorăsc două tendinţe: una conservatoare, alimentată de
egoism, şi alta orientată spre legimitarea unor forme specifice de inovaţie, alimentată de
creşterea altruismului ca urmare a educaţiei religioase şi a ridicării nivelului general de cultură
prin aportul ştiinţelor „pozitive” (experimentale). Exemplul tipic al acestor tendinţe îl constituie
familia, în care se reflectă toate categoriile de relaţii proprii Page | 3 organismului social:
autoritatea părinţilor dă putere tradiţiei, iar sursa principală a disciplinei sociale o constituie
autoritatea paternă. În acest sens, societatea trebuie considerată ca un grup de familii, nu ca sumă
de indivizi, deoarece familia este cea mai stabilă unitate socială ea bazându-se pe diviziune
naturală a funcţiilor sociale ale oamenilor. Diviziune socială a muncii pe care se intemeiază
cooperarea socială, arată faptul că organizarea socială eficientă este posibilă numai prin
valorificarea diversităţilor individuale. Dar tocmai din această cauză ordinea socială rămâne
artificială şi mult mai vulnerabilă decât cea familială. Accentuarea specializării, ca urmare a
diviziunii muncii, necesită coordonarea generală a tuturor tipurilor de activitate, necesitate căreia
îi corespunde procesul de guvernare. Legea sociologică a guvernării este formulată de A. Comte,
astfel: „Diversele feluri de operaţiuni particulare se plasează în mod firesc sub conducerea
neîntreruptă a celor de grad de generalitate imediat superior”. Inegalitatea socială fiind generată
de diversitatea gradelor de generalitate a ideilor care orientează activitatea socială, evitarea
conflictelor este posibilă tot prin aportul ideilor, îndeosebi a celor referitoare la interesul general:
acestea pot reliefa diversitatea reală pe care se sprijină o unitate socială autentică şi longevivă.
Dinamica socială: are ca obiectiv de studiu evoluţia spirituală a omenirii în vederea descoperirii
legilor dezvoltării sociale şi a criteriilor progresului. „Legea socială a supremaţiei puterii practice
este o aplicaţie a celei mai generale legi a ordinii naturale: fenomenele cele mai nobile sunt
subordonate fenomenelor celor mai grosolane… preponderenţa socială a forţei materiale, departe
de a constitui o anomalie deplorabilă, este la fel de normală ca şi dominarea ordinii sociale de
către cea organică şi a acesteia de către ordinea anorganică. Când modalitatea modernă va
accepta normalitatea preponderenţei sociale a forţei materiale, fatalitatea legii va putea să devină
o sursă incompatibilă a dezvoltării intelectuale şi a perfecţionării morale”. A. Comte consideră că
regimul social este o emergenţă a condiţiilor materiale şi spirituale ale întregului sistem social
global. Regimul de funcţionare a sistemului este o creaţie umană, dar numai prin integrarea
tuturor componentelor vieţii sociale devine funcţional şi eficient. De aceea, studierea regimurilor
sociale dezvăluie dinamica reală a structurilor sociale, a intereselor şi a motivaţiilor individuale
şi comunicare. Deviza sub care trebuie explorat spaţiul social este: „Iubirea ca principiu, ordinea
ca bază şi progresul ca ţel”. „Dinamica socială” este prezentă ca „teorie generală a progresului
natural al omenirii în cea de a 51-a lecţie a Cursului de Filosofie pozitivă”. Cauza fundamentală
a progresului o constituie perfecţionarea neîntreruptă a forţelor intelectuale care generează
intensificarea şi amplificarea interdependenţelor din spaţiul social. Ca urmare, ideile sunt cele
care au legimitate să conducă societatea, iar deţinătorii acestora trebuie să fie recunoscuţi ca o
clasă cu autoritate şi funcţiuni specifice celor trei stări. În faza teologică puterea speculativă o
deţineau preoţii, iar puterea activă militarii. În faza metafizică, filozofii aveau prerogativele
culturale ale puterii speculative, în timp ce oamenii legii (magistraţii) deţineau puterea activă. În
faza pozitivă specifică societăţilor moderne, savanţii se manifestă în sfera speculativă (teoretică),
în timp ce adevărata putere activă o reprezintă cei care aplică ştiinţa în practică, denumiţi de A.
Comte cu numele de „industriali”. Aceştia, prin aportul lor la ridicarea gradului de civilizaţie,
contribuie la relevarea importanţei educaţiei intelectuale în viaţa societăţii, ceea ce are ca efect
polarizarea interesului social către ştiinţă, şi către modalităţile de aplicare practică a ei. În
consecinţă, cooperarea tot mai accentuată în viaţa socială favorizează afirmarea solidarităţii
sociale în sensul menţinerii valorilor care orientează interesul general. Aplicarea valorilor ştiinţei
la nivelul tuturor structurilor sociale constituie momentul de triumf al libertăţii spirituale ca
resursă nelimitată pentru progresul natural al omenirii. Page | 4 În concepţia lui A. Comte,
sociologia nu trebuie confundată cu un proiect al noii societăţi, ci trebuie înţeleasă ca o platformă
teoretică de investigare calificată a tendinţelor de evoluţie şi de înnoire socială. Progresul social
fiind ireversibil, cunoaşterea condiţiilor în care se realizează şi accelerarea ritmurilor dezvoltării
sociale reprezintă nu o problemă teoretico-filosofică, ci una practică. Implicarea sociologiei în
practica de reconstrucţie şi reformă socială indică finalitatea spiritului pozitiv: spiritul pozitiv
este o etapă distinctă în evoluţia umanităţii şi se caracterizează prin orientarea gândirii spre real,
spre utilitate şi spre rigoare ştiinţifică. Distanţându-se de dogmatism, el face posibil relativismul
axiologic şi dezvoltarea liberă, inovativă, a spaţiului social, prin subordonarea afectivităţii de
către raţiune. Raţiunea este aceea care face posibilă ştiinţa, iar prin intermediul cunoaşterii
ştiinţifice societatea poate fi organizată eficient prin folosirea metodelor pozitive: observaţie,
experiment, comparaţie. Pe baza sintezei superioare a cunoaşterii operată de sociologie oamenii
pot cunoaşte tendinţele reale de evoluţie socială şi se implică responsabil în redimensionarea
structurilor sociale în funcţie de ritmurile cerute de modernizarea permanentă a societăţii.
Implicarea oamenilor, dincolo de aspectele raţionale, presupune şi motivaţii corespunzătoare. În
acest sens, dacă în contextul stării teologice motivaţia se realizează prin religie, aceasta
capacitându-i pe oameni dincolo de sensul social şi uman al acţiunii lor, în epoca modernă
motivaţia este de natură profană. Dacă acceptăm faptul că fiecărei etape de dezvoltare a societăţii
umane i-au corespuns „tehnici sociale” specifice de legitimare a comportamentelor, atunci apare
clar că primele structuri organizate în plan social sau bazat pe „tehnica magiei” structurile fiind
susţinute de „tehnicile sociale ale ritualurilor teologice”, iar în faza industrialismului tehnicile
sociale aflate în ascensiune au fost cele ale ştiinţei. Aceste noi tehnici sociale permit angajarea
cercetării sociale în rezolvarea problemelor, fapt care-l arată pe A. Comte ca precursor al
„ingineriei sociale”, profesie cunoscută, ca atare, de abia în prezent. Cercetarea ştiinţifică trebuie
orientată spre transformarea spaţiului social prin „educaţia morală”, aceasta fiind prima secvenţă
într-un proces ce se îndreaptă spre o creştere economică generalizată ca urmare a asimilării
organice a rezultatelor ştiinţei şi tehnicii. Eficienţa preliminară a acestui proces nu este, însă,
posibilă decât prin subordonarea creşterii economice unei „sociocraţii” prin care A. Comte
înţelegea cadrul normativ capabil să motiveze o participare generală la viaţa socială pe baza unui
umanism al întrajutorării şi altruismului reciproc între grupurile şi clasele sociale. O teorie
sociologică asupra finalităţii practice a ştiinţei poate asigura „încrederea socială” şi „bunăstarea
colectivă” ca rezultat al corelaţiei optime între aspectele statice cu cele dinamice ale creşterii
economice. Acest lucru este posibil întrucât sociologia este „ştiinţa dintre faptele disparate ale
societăţii” care construieşte „unitatea limbajului claselor” şi grupărilor sociale. Cunoaşterea
ştiinţifică, proprie spiritului pozitiv, face posibilă integrarea teoriei cu practica, istoria umanităţii
fiind o istorie a succesiunii faptelor reale, nu a abstracţiilor asociate „condiţiei umane”. Ca
„embleme culturale ale societăţii”, ştiinţele îşi pot valorifica întreaga lor forţă transformatoare
numai prin aportul sociologiei care conferă finalitate umană şi motivaţie practică acţiunii umane
normate de raţiune, făcând corecţia efectelor negative ale tehnostructurii.

In cartea sa, autorul a cumulat o serie de intrebari ce au facut inconjorul lumii, de-a lungul
timpului, cautand raspunsuri despre pozitivism. Se incerca cunoasterea adevarului insa raspunsul
la intrebarea: Este oare pozitivismul o "filosofie definitiva", dincolo de orice metafizica a
esentelor si a explicatiilor transcendentale ? nu poate fi oferit pe cale logica ci doar istoria este
cea care va oferi verdictul. In Statele Unite ale Americii pozitivismul a constituit prologul
pragmatismului si insasi coloana sa vertebrala. Insa chiar si cu aceste incertitudini, un lucru este
sigur: pozitivismul si pragmatismul reprezinta filosofia burgheziei care a invins definitiv
incercarile de restauratie feudala, atat in Europa, cat si in America marelui razboi civil.

Exista o lege general valabila pentru intreaga umanitate. Aceasta lege spune ca toate speculatiile
noastre sunt obligate sa treaca succesiv prin trei stari teoretice diferite : teologica, metafizica si
pozitiva. Prima stare are rol strict de provizoriu si pregatitor. Cea de-a doua nu constituie in
realitate decat o modificare dizolvanta a celei dintai, are scop tranzitoriu spre cea de-a treia stare.
Singura pe deplin normala, are in vedere regimul definitiv al ratiunii umane.

Cu scopul intelegerii mai profund a sensului primei etape, trebuie pusa in discutie identitatea
fundamentala sub cele trei forme principale succesive proprii: fetisismul, care consta in
atribuirea tuturor corpurilor exterioare o viata analoaga cu a noastra, politeismul ce reprezinta
clar libera preponderenta speculativa a imaginatiei. Iar cea de a treia faza teologica, monoteismul
care incepe ievitabilul declin al filosofiei care sufera in consecinta o rapida involutie intelectuala.

Metafizica are rolul de a explica natura intima a fiintelor, originea si destinatia tuturor lucrurilor,
de asemenea si modul esential de producere a tuturor fenomenelor. Mai corect spus, este doar un
fel de teologie vlaguita prin simplificari dizolvante care ii iau puterea de a impiedica dezvoltarea
conceptiilor pozitive, insa care isi pastreaza capacitatea provizorie de a intretine un exercitiu
spiritului de generalizare, pana in momentul in care reuseste sa faca rost de o alimentare mai
buna.

Din punct de vedere filozofic, daca oricare dintre conceptiile noastre trebuie considerate
fenomene umane, aceste fenomene nu sunt doar individuale, ci si sociale, rezultand dintr-o
evolutie continua, ale carei elemente si faze sunt conexe. Conform legi generale a dinamicii
fundamentale a Umanitatii, teoriile noastre tind din ce in ce mai mult sa reprezinte cu exactitate
subiectele exterioare ale investigatiilor constante, fara ca adevarata constitutie a fiecaruia sa
poata fi pe deplin evaluata.

De remarcat este faptul ca adevaratul spirit pozitiv nu este, in fond, mai putin strain de empirism
decat de miticism, intre aceste doua trebuind sa isi contureze sensul si existenta. Adevaratul spirit
pozitiv consta mai ales in a vedea pentru a prevedea, in a studia ce este spre a conchide asupra
ceea ce va fi, potrivit dogmei generale a invariabilitatii legilor naturale.

Mai mult, autorul aduce in discutie necesitatile pur mentale, care sunt cel mai putin energice
dintre toate cele inerente naturii noastre. Existenta lor nemijlocita si permanenta este
incontenstabila la toate inteligentele: constituie prima stimulare indispensabila pentru diversele
noastre eforturi filozofice atribuite impulsurilor practice. Cand ratiunea umana s-a maturizat
pentru a renunta la cercetari inaccesibile si pentru a-si circumscrie cu intelepciune activitatea in
domeniul apreciabil al capacitatilor noastre,filosofia pozitiva procura o satisfacere mai mult
completa a acestor 2 trebuinte.

DISCURS ASUPRA SPIRITULUI POZITIV

Auguste Comte (1798-1857), în lucrarea sa Discurs asupra spiritului pozitiv, apărută mai
întâi în anul 1844 într-un volum de dimensiuni mai mici ce însuma 108 pagini, pentru ca apoi, în
acelaşi an, să constituie partea introductivă la Traité Philosophique d’Astronomie Populaire, ne
prezintă o construcţie filosofică cu cea mai promptă, vastă şi durabilă influenţă: pozitivismul.
Tratatul apare şi în limba română prin traducerea realizată de dr. Leonard Gavriliu după
Discours sur l’esprit positif editată în anul 1963, la Paris, de către Union Générale d’Éditions.
Traducerea conţine 130 de pagini, preambul şi note prin bunăvoinţa traducătorului, cunoscând
lumina tiparului în anul 1999 la Editura Ştiinţifică din Bucureşti.

Autorul acestui discurs a fost fiu de funcţionar, un politehnist remarcabil, exmatriculat

din facultate împreună cu câţiva colegi, pentru rebeliune. Acest aspect este important, deoarece,
cel care iniţial aducea dezordinea, va înfiinţa un termen şi o ştiinţă prin care va încerca să
găsească o nouă cale spre ordinea socială. “Sociologie” (din latinescul socius care înseamnă
asociat şi din grecescul logos) este neologismul creat de Comte datorită căruia, de altfel, va fi
numit părintele pozitivismului.

Discurs asupra spiritului pozitiv este structurat pe trei capitole: în primul, ne sunt
prezentate cele trei faze ale dezvoltării mentale a umanităţii: teologică, metafizică şi pozitivă,
împreună cu caracteristicile spiritului pozitiv; în al doilea, Bacon şi Descartes sunt consideraţi
protagonişti ai “renovării mentale” a Umanităţii, în acelaşi timp căutându-se o morală superioară;
pentru ca în capitolul al treilea să fie clasificate ştiinţele: matematica, astronomia, fizica, chimia,
biologia, sociologia, prezentându-se şi accepţiunile lui Comte despre teoria enciclopedică şi
legea evoluţiei.

Auguste Comte postulează că dezvoltarea spiritului uman a parcurs trei stări. Prima este
cea teologică sau fictivă. Deşi la început indispensabilă din toate punctele de vedere, această
stare trebuie de acum încolo să fie concepută ca pur provizorie şi pregătitoare. Spiritul uman îşi
reprezintă fenomenele ca fiind produse de acţiunea directă şi continuă a agenţilor supranaturali.
Fetişismul, politeismul şi monoteismul marchează astfel copilăria umanităţii al cărei punct
culminant este Evul Mediu.

A doua stare este metafizică sau abstractă. Aici, agenţii supranaturali din societatea
teologică sunt înlocuiţi de forţe abstracte precum Natura. Constituie în realitate doar o modificare
dizolvantă a celei dintâi, are o simplă destinaţie tranzitorie, aceea de a conduce la starea a treia.,
numită ştiinţifică sau pozitivă. Ajuns la maturitate, spiritul uman respinge ideea de a căuta cauza
supremă luând în considerare faptele şi legile lor efective, adică relaţiile invariabile de succesiuni
şi similitudini. De acum oamenii nu vor mai declanşa războaie în scopul obţinerii de putere şi
bogăţie ci vor coopera pentru a domina natura şi a produce din abundenţă în folosul tuturor.

Se observă uşor aversiunea pe care autorul o are faţă de teologie, la adresa căreia
foloseşte termeni duri ca: imperiu opresiv, sistem retrograd şi misticism. Nici metafizica nu este
cu mult superioară teologiei, fiind de fapt un fel de teologie treptat vlăguită prin simplificări
dizolvante care îi răpesc în mod spontan puterea directă de a împiedica dezvoltarea concepţiilor
pozitive, păstrându-şi totuşi capacitatea provizorie de a întreţine un anumit exerciţiu
indispensabil spiritului de generalizare, până când va putea, în sfârşit, să capete o mai bună
alimentare. Astfel se ajunge la acel spirit pozitiv, a cărui principală caracteristică este aceea de
previziune raţională de unde rezultă că adevăratul spirit pozitiv constă mai ales în a vedea pentru
a prevedea, în a studia ceea ce este spre a conchide asupra ceea ce va fi, potrivit dogmei generale
a invariabilităţii legilor naturale, care dobândesc consistenţă filosofică atunci când primele
lucrări cu adevărat ştiinţifice au putut dovedi exactitatea esenţială faţă de un întreg domeniu de
mari fenomene.

În elogiul pe care îl aduce spiritului pozitiv, Auguste Comte susţine că în istoria

Umanităţii, concepţiile teologico-metafizice puteau singure să satisfacă condiţiile fundamentale
de ordine şi progres, dar într-o manieră extrem de imperfectă; revenindu-i acum filosofiei
pozitive capacitatea de a împlini cele două necesităţi. Dacă concepţiile teologice au fost timp
îndelungat necesare pentru a trezi şi întreţine ardoarea omului, spiritul uman a trebuit să-şi
manifeste predilecţia finală pentru cunoştinţele reale.

Un privilegiu deosebit al spiritului pozitiv este acela că poate realiza armonie globală
între viaţa speculativă şi cea activă. Comte apreciază ca înţeleaptă rezerva cu care spiritul pozitiv
procedează faţă de temele foarte facile în timp ce spiritul teologic se avântă cu “nebunească
temeritate” spre cele mai dificile probleme. Cu toate acestea spuse, părintele pozitivismului,
recunoaşte că teologia nu a avut niciodată pretenţia că ar pătrunde câtuşi de puţin proiectele
divine, găsind în această precauţie un punct de conciliere între spiritul teologic şi cel pozitiv.
Exemplul pe care îl prezintă se bazează pe certitudinea că animalele inferioare nu pot prevedea
voinţa omului sau a altor animale superioare.

Folosirea noţiunii de spirit pozitiv a necesitat o explicare concretă, cu atât mai mult cu
cât, cuvântul pozitiv are în limbile occidentale, mai multe accepţiuni distincte. Astfel, cuvântul
pozitiv, desemnează realul în opoziţie cu himericul, apoi subliniază contrastul de la util la inutil,
opoziţia dintre certitudine şi incertitudine, opune precizia vagului, este folosit ca opusul lui
negativ, prin natura sa organizează şi nu distruge, pentru ca nu în ultimul rând să se constate
tendinţa de a substitui pretutindeni relativul absolutului. Făcând şi o examinare sub aspect istoric,
Auguste Comte constată o strânsă solidaritate naturală între geniul propriu adevăratei filosofii şi
simplul bun-simţ universal din care se poate constata originea spontană a spiritului pozitiv,
rezultat dintr-o reacţie specială a raţiunii practice asupra raţiunii teoretice.

Continuând pe aceeaşi temă a opoziţiei şi incompatibilităţii dintre teologie şi spiritul

pozitiv şi luând ca punct de reper cronologic “marea criză finală”, identificată cu Revoluţia
franceză de la 1789, consideră că nu poate exista nici o legătură între spiritul teologic şi progres,
legătură pe care o neagă în mod dogmatic, incluzând în cele din urmă şi spiritul metafizic pe care
îl acuză că a dus în filosofie la îndoiala universală iar în politică la dezordinea ce cauzează
nonguvernarea. Pe lângă toate cele prezentate, Comte recunoaşte cu greu şi importanţa pe care o
au unele precepte morale teologice în menţinerea ordinii şi a stabilităţii sociale. Pentru a
concretiza, aminteşte atitudinea raţiunii publice în momentul când teologia protestantă a încercat
consacrarea formală a divorţului. Atunci s-a impus respectarea moravurilor anterioare, singurele
conforme cu adevăratul caracter al sociabilităţii moderne.
Spiritul pozitiv este de-a dreptul social, susţine Comte, în timp ce adepţii teologiei sunt
preocupaţi de mântuirea proprie, participând la convieţuirea cu ceilalţi doar pentru a-şi merita
mai bine mîntuirea. Tocmai de aceea şcoala pozitivă se dovedeşte mai organică decât şcoala
teologică şi mai progresistă decât cea metafizică fiind astfel adresată maselor populare. Filosofii
pozitivi se vor simţi întotdeauna la fel de interesaţi ca puterile actuale de dubla menţinere
permanentă a ordinii interioare şi a păcii exterioare.