Auguste Comte “ Discurs asupra spiritului pozitiv”

Rezumat
În cartea sa, autorul a cumulat o serie de întrebări ce au făcut înconjorul lumii, de-a lungul
timpului, căutând răspunsuri despre pozitivism. Se încercă cunoașterea adevărului însă răspunsul la
întrebarea: Este oare pozitivismul o "filosofie definitivă", dincolo de orice metafizică a esenţelor şi a
explicaţiilor transcendentale ? nu poate fi oferit pe cale logică ci doar istoria este cea care va oferi
verdictul. În Statele Unite ale Americii pozitivismul a constituit prologul pragmatismului şi însăşi
coloana sa vertebrală. Însă chiar și cu aceste incertitudini, un lucru este sigur: pozitivismul şi
pragmatismul reprezintă filosofia burgheziei care a învins definitiv încercările de restauraţie feudală,
atât în Europa, cât şi în America marelui război civil.

Există o lege general valabilă pentru întreaga umanitate. Această lege spune că toate
speculațiile noastre sunt obligate să treacă succesiv prin trei stări teoretice diferite : teologică,
metafizică şi pozitivă. Prima stare are rol strict de provizoriu si pregătitor. Cea de-a doua nu
constituie în realitate decât o modificare dizolvantă a celei dintâi, are scop tranzitoriu spre cea de-a
treia stare. Singura pe deplin normală, are în vedere regimul definitiv al raţiunii umane.

Cu scopul întelegerii mai profund a sensului primei etape, trebuie pusă în discuție
identitatea fundamentală sub cele trei forme principale succesive proprii: fetișismul, care consta in
atribuirea tuturor corpurilor exterioare o viata analoagă cu a noastră, politeismul ce reprezintă clar
libera preponderenţă speculativă a imaginatiei. Iar cea de a treia fază teologică, monoteismul care
incepe ievitabilul declin al filosofiei care suferă în consecinţă o rapidă involuţie intelectuală.

Metafizica are rolul de a explica natura intima a fiintelor, originea si destinatia tuturor
lucrurilor, de asemenea si modul esential de producere a tuturor fenomenelor. Mai corect spus, este
doar un fel de teologie vlaguită prin simplificări dizolvante care îi iau puterea de a împiedica
dezvoltarea concepțiilor pozitive, însă care își pastrează capacitatea provizorie de a întreține un
exercițiu spiritului de generalizare, pană în momentul în care reusește să facă rost de o alimentare
mai bună.

Din punct de vedere filozofic, dacă oricare dintre concepțiile noastre trebuie considerate
fenomene umane, aceste fenomene nu sunt doar individuale, ci și sociale, rezultând dintr-o evoluție
continuă, ale carei elemente și faze sunt conexe. Conform legi generale a dinamicii fundamentale a
Umanității, teoriile noastre tind din ce în ce mai mult să reprezinte cu exactitate subiectele
exterioare ale investigațiilor constante, fără ca adevarata constitutie a fiecaruia să poată fi pe deplin
evaluată.

De remarcat este faptul că adevaratul spirit pozitiv nu este, în fond, mai putin străin de
empirism decat de miticism, între aceste două trebuind să își contureze sensul și existența.
Adevaratul spirit pozitiv constă mai ales în a vedea pentru a prevedea, în a studia ce este spre a
conchide asupra ceea ce va fi, potrivit dogmei generale a invariabilității legilor naturale.

Mai mult, autorul aduce în discuție necesitatile pur mentale, care sunt cel mai puțin energice
dintre toate cele inerente naturii noastre. Existența lor nemijlocită și permanentă este
incontenstabilă la toate inteligentele: constituie prima stimulare indispensabilă pentru diversele
noastre eforturi filozofice atribuite impulsurilor practice. Când rațiunea umană s-a maturizat pentru
a renunța la cercetări inaccesibile și pentru a-și circumscrie cu înțelepciune activitatea în domeniul
apreciabil al capacitatilor noastre,filosofia pozitivă procura o satisfacere mai mult completă a acestor
2 trebuințe.

Toate trebuințele noastre logice tind în esență spre acea destinație comună: consolidarea
prin speculațiile noastre sistematice a unității spontane a înțelegerii, constituind continuitatea și
omogenitatea diverselor noastre concepții. Din această teorie înțelegem că filozofia pozitivă implică
în mod necesar o aptitudine net superioară aceleia pe care a oferit-o filozofia teologico-metafizică.
Dar toate încercările făcute în ultimele două secole de a obţine o explicaţie universală a naturii nu au
reuşit decât să discrediteze o întreprindere, abandonată de acum înainte inteligenţelor prost
cultivate.

Aptitudinea spontană a spiritului pozitiv pentru a completa explicația fundamental trebuie

extinsă de la individ la specie. Acestă extindere a fost până în prezent imposibilă pentru oamenii
moderni, deoarece omul nu se dezvoltă în mod izolat , ci colectiv. Conceptele teologice au fost
necesare spre a trezi și menține în om sperenta. Ordinea naturală rezultată trebuie cunoscută foarte
bine pentru a funcționa. Studiul astronomiei este cel mai potrivit dintre toate să rectifice o astfel de
tendință. Relația dintre știință și tehnică nu a putut fi până astazi concepută ca fiind posibilă. Știința
cu teologia au fost în opoziție deoarece ele nu răspund la aceleași set de intrebări. Teologia a avut în
vedere să extindă cercetările directe ale naturii, în special prin teoriile astronomice, pe cand știința a
fost limitată la cercetări matematice.

Putem spune că, spiritul pozitiv ajuns la “maturitate” tinde să se subordoneze unor veritabile
legi, fără de care eforturile și prevederile umane nu ar consolida nicio bază rezonabilă. Chiar dacă
știința și teologia au concepte diferite, ajung la un punct comun deoarece rezultă o conduită cu o
profundă cunoaștere a ființei umane, din interiorul căreia reies actele de voință. Spiritul pozitiv este
o urmare a deficitului de generalitate care trebuie să caracterizeze evoluția parțial a tendinței
filosofice. De aici a rezultat o necesitate esențială a convenției metafizice, singura care a putut
sistematiza opoziția spontana a științei. El demonstrează că principalele dificultăți sociale nu sunt
politice, ci morale, iar posibila lor soluție depinde de opinii și de moravuri, nu de instituții, ceea ce
tinde să ducă la extincția unei activități perturbatoare, transformând agitația politică în mișcare
filosofică. Acesta ia in considerare starea prezenta ca pe un rezultat al ansamblului evoluției
anterioare si face în permanentă să prevaleze aprecierea rațională a trecutului în examinarea actuală
a treburilor umane. Reorganizarea totală, singura care poate încheia marea criză modernă, constă in
constituirea unei teorii sociologice care să explice ansamblul trecutului uman. Morala, subordonată
politicii, a căpătat un caracter sistematic după ce independență sa fundamentală și autoritatea sa
normală au rezultat din regimul monoteist propriu Evului Mediu, stabilind reguli generale pentru
ansamblul existentei noastre personale, domestice si sociale.

Pe parcursul ultimelor 5 secole, morala teoretică a primit lovituri in toate cele 3 parți
esențiale ale sale, care nu au putut fi reparate de rectitudinea si moralitatea naturala a omului, in
ciuda dezvoltării continue. Dacă autoritatea necesară a spiritului pozitiv nu punea capăt acestor
divagații anarhice, ele ar fi imprimat o fluctuație mortală tuturor noțiunilor fragile ale moralei uzuale,
sociale, domestice și personale, nelăsând nicăieri să persiste decât regulile referitoare la cazurile cele
mai grosolane.
 În această expansiune socială, fiecare individ va regăsi satisfacerea tendinței de eternizare,
care mai întâi nu putea să fie satisfacută decât cu ajutorul unor iluzii, acum ele sunt doar
incompatibile cu evolutia noastra mentală. Prin spirit pozitiv se înțelege și uniunea și solidaritatea
socială fiindcă, acest concept reprezintă o legătură între toți indivizii, indivizi ce contruiesc o
societate și socializează continuu pe parcusul vieții.

În Franța, anumite discipline speciale ţin în esenţă de Şcoala Politehnică sau de şcolile de
medicină, ceea ce nu este specific proletarilor noştri. Cât priveşte deficitul lor obişnuit pe planul
acelei culturi sistematice pe care o primesc azi clasele ştiutoare de carte, rezultă un notabil avantaj în
loc de un real inconvenient. Inaptitudinea pentru viaţa reală, dispreţul pentru profesiile comune,
neputința de a aprecia orice concepţie pozitivă şi antipatia îi conduc pe oameni la agitaţie metafizică,
pe care pretenţiile personale, dezvoltate de acest mod de educaţie, nu întârzie să le facă
perturbatoare în plan politic, care mai târziu va face ca sociabilitatea modernă să nu fie înțeleasă.
Filzofia sănătoasă trebuie să rezulte din solidaritatea fundamentală care leagă spiritul filozofic de
bunul-simţ universal, prima sa sursă necesară. Umanitatea necesită combinarea continuă a două
clase distincte foarte inegale ca număr, dar la fel de indispensabile : pe de o parte, antreprenorii
propriu-zişi; pe de altă parte, operatorii direcţi, care trăiesc dintr-un salariu periodic şi formează
imensa majoritate a lucrătorilor. Ordinea universală şi fericirea personală presupun societatea
pozitivă.

În prezent, studiile sociale nu sunt singurele care au rămas exterioare sistemului pe de-a-
ntregul pozitiv, sub sterilă dominație a spiritului teologico-metagizic, cercetările biologice, deși sunt
constituite pe un plan academic, încă au atins o veritabilă pozitivitate, deoarece doctrina capitală a
fost schițată insuficient.

În încheierea Discurului , în care adevăratul spirit pozitiv a fost caracterizat sub toate
aspectele sale esențiale, se apropie astfel de începutul său, deoarece această teorie a clasificării
trebuie examinată, în ultimă instantă, ca fiind în mod firesc inseparabilă de teoria evoluției, în asa fel
încât discursul prezentat în carte formează el însuși un adevarat ansamblu. Este o imagine fidelă a
unui vast sistem.

În șfarsit, vectorul sistematic al pozitivității moderne, tinzând în mod deschis către un nou regim
filozofic, este în esență rezultatul marii renovări astronomice începute de Copernic, Kepler si Galilei.
Nu este de mirare prea mult faptul că initierea pozitivă universală se dovedește că depinde de un
asemenea studiu, potrivit conformării necesare a educației individuale față de evoluția colectivă.

Cât despre Wagner, PP. în An Entirely New Object of Consciousness, of Volition, of Thought

vorbea despre identificarea câtorva problematici de bază care au stat la rădăcina viitorului

de a fi „societate” și va încerca să demonstreze modul în care astfel de problematici au conturat

forma acestui obiect de anchetă.
Acesta s-a concentrat pe mijlocul secolului al XIX-lea, perioada în care „societatea” a avut-o

prezența cea mai puternică ca obiect și când dezbaterile despre el au căpătat un impuls de
nefericire. Trecerea de acolo pe scurt înapoi spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, și apoi trecerea prin
secolul XX până în prezent pentru a observa existența „societății” în transformări istorice ale
configurațiilor sociale în vest.

Ruptura și continuitatea

Din punct de vedere etimologic, termenul „social” - și corelează în alte limbi europene - se referă la
conexiunea unei ființe umane altora. Am putea spune că ne permite să vorbim despre situații în
care ființele umane creează relații între ele. În acest sens, putem considera că „științele sociale”
toate acele teorii care reflectă de ce și cât de uman ființele se leagă între ele, cum ar fi
conceptualizări ale pasiunilor și ale ținutelor, ale individualismului și ale colectivismului, ale
raționalului expresiv și altele orientări ale acțiunii către ceilalți, gândurile lui Immanuel Kant asupra

„sociabilitatea nesocială” a ființelor umane și multe alte teoreme originare din secolele XVII și XVIII.

Cu toate acestea, o foarte specifică a fost introdus un mod de a vorbi despre conexiunile dintre ființe
umane în acele discursuri cu termenul de „societate”; și este semnificativ faptul că termenul „științe
sociale” a apărut abia în secolul al XVIII-lea pentru aceia moduri de gândire care până atunci erau
denumite „morale și politice științe ”sau ca„ științe de stat ”.

De la mijlocul secolului al XVIII-lea încoace, a venit termenul de „societate” să fie utilizat în științele
morale și politice, în special în franceză și

Dezbateri scoțiene și a devenit denumirea pentru obiectul cheie al vieții so�ciopolitice de acolo.
Inițial, în combinații precum „societatea politică” și „societatea civilă /” nu se referea la altceva decât
la stat, ci la un moment dat din punct de vedere al teoriei contractelor, și anume ca agregarea
ființelor umane care s-au reunit pentru un scop. Dar în unele teorii din secolul al XVIII-lea,
„societatea civilă” a fost văzută ca un fenomen diferit de la stat, dar, de asemenea, diferite de
gospodăriile individuale. Și de aici începe povestea „societății” ca obiect științific.

Până atunci, în limbajul de zi cu zi, „societatea” se referea la fenomena care a existat în interstițiile
dintre privat și public.

În Franța până la începutul secolului al XVIII-lea, „societatea” a notat „mici unități sociale care nu
aparțineau nici pe tărâmul„ statului ” nici cu cea a familiei sau a gospodăriei. "

Aceste unități erau practic cercuri sociale sau asociații definite legal, adică exact agregări umane
pentru un scop. O asemenea utilizare a termenului continuă și astăzi, ca în „soțietate ridicată” sau
„Societatea inginerilor”, alături de sensul sociologic.

Introducerea termenului în științele morale și politice – și schimbarea poziției semantice care a

însoțit-o poate pe cea mâna, să fie privit ca o reflectare a creșterii și înmulțirii acestora

„unități mici”.
Cazul pentru existența societății

Chiar dacă venirea ființei „societății” poate fi urmărită până la mijlocul secolului al XVIII-lea,
evenimentul istoric care a accelerat intelectualul transformarea a fost franceza și, într-o oarecare
măsură, și evoluția americană. Problema unei noi structuri a lumii sociale a fost de o

importanță crucială după ce vechea comandă fusese doborâtă și au fost făcute pretenții că una
nouă ar putea fi construită în mod conștient. Într-o mare măsură, științele sociale, ca studiu științific
al acelei noi „societăți”, își datorează formele și conținutul lor la transformarea problemelor politice
legate de ceea ce se poate numi debutul modernității politice.

Iacob Alexandru Cătălin

Gr 4, S 1