Bondor Nicoleta

Resurse Umane
Anul II
Grupa 1

Tema de aprofundare 1

Erving Goffman -Aziluri ( Capitol : „Despre caracteristicile instituiilor totale”)

In aceasta carte se vorbeste despre institutiile totale in general, accentul punandu-se cu

precizie, pe spitalele de psihiatrie. Mai exact accentul este pus pe acele persoane
institutionalizate, adica private de libertate si nu pe lumea angajatilor.
Erving Goffman precizeaza ca „o institutie totala poate fi definita drept un loc in care isi
desfasoara viata si activitatea un numar mare de indivizi cu statut similar, despartiti de restul
societatii pentru o perioada de timp apreciabila in care duc impreuna o viata strict delimitata,
reglementata oficial de catre institutie”.
“Aziluri” a fost publicată în anul 1961 şi reprezintă o analiză profundă a vieţii
comunităţilor din “instituţiile totale”. Exemple de astfel de instituţii sunt: spitalele de psihiatrie,
închisorile, cazărmile militare, navele,şcolile cu internat, mânăstirile, căminele pentru nevăzători,
sanatoriile, etc. Autorul abordează fiecare aspect al acestora, urmărind mai cu seamă viaţa
indivizilor instituţionalizaţi, posibilităţile lor de adaptare şi efectele pe care le au asupra sinelui şi
identităţilor.Odată ajuns într-un astfel de loc este posibil să-l părăseşti după câteva luni, ani sau
în cazurile cele mai grave niciodată. Atunci ajungi să apreciezi cu adevarat viaţa pe care o
aveai înainte să ajungi în instituţie, libertăţile pe care le aveai, hainele tale, prietenii, patul
de acasă.
Goffman îşi dedică trei ani studiind comportamentele persoanelor spitalizate.
Acesta realizează studii succinte în Centrul Clinic al Institutului Naţional pentru Sănătate.
În perioada 1955-1956 desfăşoară studii de teren la Spitalul St. Elizabeth din
Washington. A încercat prin observare participativă să cunoască viaţa persoanelor
instituţionalizate, aşa cum o percep ei, în mod subiectiv.
Nu a acceptat sa fie internat cu adevarat, nici măcar scriptic: “Am pornit de la premisa că rolul
pe care ar fi trebuit să-l adopt şi timpul pe care ar fi trebuit să-l rezerv în vederea colectării
dovezilor statistice necesare pentru un număr redus de afirmaţii m-ar fi împiedicat să obţin
informaţii cu privire la calitatea şi structura vieţii sociale a pacienţilor”. “Spitalul
Central” este numele dat de Goffman spitalului de psihiatrie pe care l-a studiat timp de un
an, spital care cuprinde peste 7000 de pacienţi.
Cartea este alcatuită din patru eseuri : “Despre caractericticile instituţiilor totale”,
”Cariera morală a pacientului psihiatric”, ”Viaţa clandestină a unei instituţii publice”,
”Modelul medical şi spitalizarea psihiatrică”. Fiecare eseu tratează o anumită
problematică şi oferă numeroase exemple din relatările instituţionalizaţilor.
 Cum ar fi să ajungi, nevinovat fiind, într-o închisoare şi sa-ţi pierzi contactele cu lumea
exterioară, să fi îmbrăcat ca toţi ceilalţi, să te radă în cap iar obiectele personale să îţi fie luate şi
sigilate până la plecarea, eliberarea din instituţie? Ar avea loc o schimbare de status şi de rol.
Individul si-ar pierde eul, nu s-ar mai recunoaşte pierzându-şi identitatea. Viaţa în colectivitate
presupune contacte reciproce şi expunere reciprocă a instituţionalizaţilor. Aceştia sunt nevoiţi să
valorifice fiecare centimentru al celulei pentru a se putea întinde. Cel mai riscant mi se pare
faptul că oricand te poţi contamina fizic de la alţii, mai ales atunci când unul din încarceraţi
moare, iar cadavrul lui este ridicat abia după douazeci şi patru de ore. Aici, este evidentă
o lipsă de igienă care încalcă orice deminitate. Se realizează o distincţie clară între
angajaţi şi instituţionalizaţi, iar cei din urmă sunt nevoiţi să îi respecte pe cei dintâi, altfel
riscă sa fie pedepsiţi. Totodată, îngrijitorii din spitalele de psihiatrie îşi băteau joc de
bolnavi punându-i în situaţii ridicole: “…obligau pacientul care cerea o ţigară să spună:
“Vă rog frumos!, or să sară ca s-o apuce”.
In prima lucrare, „Despre caracteristicile instituiilor totale” autorul explica viata sociala
din aceste institutii, in special viata din inchisori si din spitalele de psihiatrie. Trasatura centrala a
institutiilor totale, spune Goffman, „poate fi descrisa ca fiind daramarea granitelor care separa in
mod normal aceste trei sfere ale vietii” si anume: dormitul, destinderea si „munca in locuri
diferite, cu co-participanti diferiti, sub incidenta unor autoritati diferite si fara o planificare
rationala generala.”
Nu pare corect si mai mult decat atat, nu pare uman, modul in care un angajat al unei
astfel de institutii, se comporta cu pacientul sau. Tocmai aceasta separatie, angajat / pacient,
probabil, face ca fiecare grup sa-l priveasca pe celalalt prin prisma unor stereotipuri „inguste si
ostile”: „angajatii ii considera deseori pe institutionalizati agresivi, ascunsi si nedemni de
incredere, iar indivizii institutionalizati considera adesea ca membrii personalului sunt
condescendenti, aroganti si rautaciosi”. Goffman spune ca acest lucru se intampla deoarece se
doreste o controlare a pacientului.
O alta diferenta ce exista intre angajati si pacienti este munca. Daca in lumea din afara, individul
era obisnuit cu munca, odata ajuns intr-o institutie totala, observa ca se plictiseste. Unii dintre ei
se angajeaza in anumite munci, nu pentru a primi bani, pentru ca acest lucru e interzis ci pentru a
primi ratia de tutun, atat de ravnita in astfel de institutii; sau pentru cadourile de Craciun. Doar
aceste lucruri, ii fac ca sa-si continue munca. Insa, incetul cu incetul, eul institutionalizatilor se
degradeaza si se instraineaza pierzandu-si toata increderea in ei insasi.
Odata intrat intr-o astfel de institutie, acesta suporta primele injosiri, jigniri, degradari si umiliri
ale eului, exemplu dat fiind de faptul ca ei sunt fotografiati, cantariti, le sunt luate amprentele,
sunt spalati, dezinfectati, imbracati dupa standardul institutiei. Dupa se li se confisca toate
obiectele personale, institutia are obligatia sa le inlocuiasca, daca nu in intregime, macar o parte
din ele. Insa aceste obiecte substituie iau o forma standard, toate aratand la fel, de zici ca sunt
trase la indigo. Aceasta bariera pe care institutiile totale o pun intre lumea din afara reprezinta
„prima restrangere a identitatii”. Deasemeni, autorul afirma ca: „in numeroase institutii totale,
privilegiul de a primi vizite sau de a iesi din asezamant pentru a face vizite este in totalitate
refuzat in perioada initiala, fapt ce asigura o prima ruptura profunda fata de rolurile trecute si
recunoasterea deposedarii de roluri.”
Un alt aspect semnificativ, prezentat in „Aziluri” il constituie pierderea numelui. Practic,
individul nu mai reprezinta o fiinta umana ci un numar, ceea ce duce la o diminuare importanta a
eului.
Autorul prezinta exemple ale unor oameni trecuti printr-o astfel de institutie. Si in general, astfel
de oameni prezinta in cuvinte simple, dar precise, adevarul asa cum este el. Un exemplu il
constituie dorinta angajatilor institutiei. Acestia pot cere pacientilor, sa adopte pozitii si formule
vebale umilitoare, cum ar fi „domnule”. Acest lucru nu mi se pare deloc moral: daca vrei sa fii
respectat, trebuie sa respecti si tu la randul tau, pentru ca astfel vei castiga si mai mult respect.
Un alt exemplu pur si simplu m-a socant, a fost acela de contaminare produsa prin impartirea
patului cu muribunzii :„Stateam cate doi intr-un pat. Si era foarte neplacut. De pilda, daca murea
vreun om, cadavrul lui era luat de acolo abia dupa douazeci si patru de ore, fiindca
supraveghetorul de bloc voia, fireste, sa capete ratia de paine si de supa alocata respectivei
persoane. Din acest motiv, decesul este anuntat cu douazeci si patru de ore intarziere, pentru ca
decedatul sa-si mai primeasca o data ratia. Astfel ca trebuia sa ramanem in tot acest timp in pat
cu persoana decedata”.
Un lucru pe care il subliniaza autorul se refera la actiunile individului din afara institutiei
si din interiorul acesteia. Daca in lumea dinafara „zidurilor” unele lucruri precum: un pat moale,
linistea din timpul noptii, luatul mesei la orice ora vrea individul, aprinderea tigarii cu un chibrit
intreg etc erau lucruri absolut firesti, normale si spontane in astfel de institutii toate aceste lucruri
nu reprezinta decat niste privilegii. Acest sistem de privilegii si procesele de injosire reprezinta
„conditiile la care institutionalizatii trebuie sa se adapteze.”
Autorul surprinde si prin felul lui de-a scrie. Daca pana acum a prezentat toate lucrurile
ce se petrec intr-o institutie totala cu un aer obiectiv si precis, Goffman da o definitie metaforica
a institutiei totale: „fiecare institutie totala poate fi privita ca un fel de mare moarta, pe care apar
mici insule de activitate vie, captivanta”. Mai mult decat atat Erving da si o explicatie acestei
definitii. El afirma ca: „in aceste institutii ai sentimentul unei vieti irosite, iar senzatia de timp
mort si inerent explica, probabil valoarea mare a acelor activitati ce pot fi numite „de evadare”,
adica demersuri voluntare, lipsite de seriozitate, suficient de captivante si de palpitante pentru a-l
scoate pe participant din starea lui obosnuita si a-l face sa-si uite cu desavarsire, pentru o vreme,
situatia reala.”
Angajatii se comporta atat de dur cu pacentii,iar scuza acestora pentru comportamentul
lor, este redata astfel : „In spitalele de psihiatrie, angajatii cred ca pacientii pot sa loveasca „fara
motiv” si sa raneasca vreun functionar; unii ingrijitori sunt de parere ca un contact prelungit cu
pacientii psihiatrici pot avea efect contagios. Angajatii din sanatoriile TBC si din leprozerii
considera ca sunt expusi unor boli periculoase”. Este adevarat ca uneori exista posibilitatea ca
unul dintre angajati sa aiba si o altfel de relatie cu pacientul. O relatie de amicitie presarata
uneori si cu afectiune sincera: „exista totdeauna pericolul ca un institutionalizat sa fie privit ca
persoana: daca trebuie luate masuri considerate dure in privinta institutionalizatilor, angajatii
care nutresc compasiune vor suferi”.