Bondor Nicoleta

Resurse Umane

Anul2,grupa 1

Peter L. Berger si Thomas Luckmann – Construirea sociala a realitatii

Societatea ca realitate obiectivă

Berger și Luckmann aduc în o nouă perspectivă asupra socialului și a modului în care

acesta funcționează, oferind o teorie care încorporează atât autonomia actorilor sociali, cât și
importanța pe care o au sistemele sociale.

Teoria afirmă că ceea ce diferențiază omul de toate celelalte specii este că procesul de
devenire al omului se produce în raport cu mediul. Aceasta duce la concepția că omul se produce
pe sine însuși , mai degrabă decât a spune că omul are o anumită natură care face posibile aceste
diferențe. Se pune apoi întrebarea: cum se poate ca ordinea socială să fie un produs uman, dacă
indivizii se nasc într-un mediu deja format?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să începem cu mențiunea că perioada în

care se dezvoltă organismul uman se formează și sinele uman, iar astfel este posibilă formarea
unei relații specifice indivizilor umani între organism și sine. De exemplu, omul este un corp, dar
în același timp omul are un corp; el se poate obiectiva și disocia de propriul sine. Așadar, omul
se dezvoltă într-un mediu social deja format, ordinea socială este un produs uman, însă ea este
într-o continuă formare, nu trebuie privită ca pe un bloc rigid, ci se află într-o dinamică perpetuă,
remodelându-se și facilitând producerea schimbării sociale. Dacă nu ar exista o ordine socială,
indivizii s-ar afla și dezvolta într-o tensiune continuă; însă faptul că orice conduită umană este
supusă obișnuinței duce la destinderea psihologică și la specializare.

Autorii vorbesc despre instituționalizare, care este facilitată de aceste procese de

habitualizare. Această devenire este explicată prin faptul că orice instituție implică un anumit
grad de tipizare, istoricitate și control social. Așadar, instituționalizarea unui segment al
activității umane înseamnă că acel segment a fost deja pus sub control social. Dar până a ajunge
la stabilirea unui control social, trebuie analizat modul în care funcționează tipizările. Atunci
când numai doi indivizi interacționează, tipizările apar aproape instant, iar aceștia încep să joace
diferite roluri unul față de celălalt. Cel mai mare câștig pe care îl aduce acest schimb de
semnificații este reprezentat de posibilitatea de a prezice acțiunile celuilalt: în acest mod se
construiește lumea socială, ordinea socială aflându-se într-o continuă extindere.
 Tipizarea conduitelor conduce la obiectivarea acestora; ele transced individul și formează
categorii sociale, integrate în subuniversuri generale de semnificații. În acest mod este posibil ca
instituțiile să fie percepute ca existând dincolo de indivizii care le întruchipează. Astfel, putem
explica în sfârșit de ce copiii percep socialul ca o realitate dată, pentru că ei nu au participat la
construirea lumii, ci numai la remodelarea și fluidizarea acesteia.

Datorită faptului că lumea instituțională reprezintă activitate umană obiectivată, aceasta

este percepută ca o realitate obiectivă.Se pune întrebarea: care este mijlocul prin care este
obiectivată lumea? Berger și Luckmann găsesc în limbaj instrumentul care ordonează socialul în
obiecte care pot și numite și percepute la realitate. Acestea sunt integrate într-un stoc comun de
cunoștinte, după ce limbajul și-a îndeplinit funcția de anonimizare și generalizare. Prin urmare,
cunoașterea se situează în centrul dialecticii fundamentale a societății: actorii se identifică cu
tipizările specifice conduitei lor care a fost obiectivată social, iar mai apoi se distanțează din nou
de acestea, prin procesul de meditare asupra sinelui. Desigur, nu putem afirma că toți oamenii au
acces în mod egal la cunoaștere; vorbim, astfel, de o distribuție socială a cunoașterii, care atrage
după sine o dihotomizare în funcție de relevanța generală sau specifică a omului. Ca o consecință
a acestor mecanisme se produce diviziunea socială a muncii, specialiștii în diferite segmente
sociale devenind administratori ai acelor sectoare ale stocului de cunoștințe care le-a fost
repartizat. Mai departe, această segmentare instituțională duce la nașterea unor subuniversuri de
semnificații separate social. Acestea sunt integrate în universul suprem și definitiv se
semnificații, care se identifică cu cea mai reală realitate, aceea a realității cotidiene. Universul
simbolic furnizează ordine socială, care permite perceperea subiectivă a experienței biografice și
temperează șocul care însoțește trecerea de la o realitate la alta, nivelând distanțele și diferențele.
Așadar, universul simbolic oferă legitimarea ultimă a ordinii sociale.

O altă întrebare pe care o adresează sociologii este în ce măsură este percepută ordinea
socială ca o realitate ne-umană.Astfel acestia introduc conceptul de reificare, adică perceperea
fenomenelor omenești ca și cum acestea ar fi lucruri, altceva decât produse omenești. O astfel de
perspectivă conduce la o lume dezumanizată: în timp ce individul percepe lumea ca fiind
reificată, el continuă să o restructureze și chiar să o producă. Prin urmare, el este capabil să
producă o realitate care îl neagă pe el însuși. Reificarea se extinde in asa masura încât conduce la
identificarea totală a individului cu tipizările care îi sunt atribuite. Trecând în plan epistemologic,
definițiile relității au capacitatea de a se auto-realiza: instituțiile se modifică cu scopul de a se
pune în concordanță cu teorii deja existene, pentru a le legitima.