DIMENSIUNI SOCIALE ÎN EDUCAŢIE

 
Zamciuc Cristina, profesor
Colegiul Economic ”Octav Onicescu ”Botoşani

Educaţia în genere caută să realizeze trei scopuri, în care individualul şi socialul se

întâlnesc şi se întretaie în fiecare moment. Pe de o parte, ea tinde să conserve şi să sporească
forţele fizice şi psihice ale individului, pentru a fi capabil de maximum de randament de care are
nevoie societatea. În al doilea rând, prin educaţie se face armonizarea între individ şi mediul
social, cu ordinea sa. Şi în sfârşit, în al treilea loc, educaţia vrea să facă din fiecare individ o
personalitate creatoare de valori sociale noi.
Cuvinte cheie: educaţie, sociologie, funcţiile şcolii, stratificare socială, mobilitate,
inegalităţi sociale şi inegalitatea şanselor educaţionale.

1. Indroducere
Educaţia este un concept definit de sociologie în termenii acţiunii sociale. Definiţia din
Dicţionarul de sociologie dată educaţiei este următoarea:
Educaţia este ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de generare, organizare şi
conducere a învăţării individuale sau colective.
Emile Durkheim spune că: educaţia e acţiunea exercitată de generaţiile adulte asupra celor
care nu sunt coapte pentru viaţa socială; ea are ca obiect să provoace şi să dezvolte la copil un
număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale pe care le reclamă de la el atât societatea, în
ansamblu, cât şi mediul special căruia îi este destinat.
2. Diminuarea rolului familiei şi creşterea rolului şcolii în educaţie
Crearea fiinţei sociale a copilului se desfăşoară de către instituţii ca: familia, şcoala, biserica.
Educatorii se deosebesc de cei educaţi în principal prin faptul că sunt cunoscători şi exponenţi ai
sistemului de valori şi norme dintr-o colectivitate. Acest fapt este criteriul legitimităţii autorităţii
educative, care o deosebeşte de autoritatea din domeniul economic, juridic, etc.
Problema esenţială a acţiunii educative constă în a face din individ, simultan, un membru al
unui grup particular şi al colectivităţii în ansamblul ei.
Familia ar trebui să îndeplinească o educaţie pe două dimensiuni: una particulară, suficientă
unui grup anume şi o dimensiune generală care să asigure interiorizarea normelor pentru viaţa în
societate. Dar educaţia într-o familie restrânsă modelează indivizii insuficient din punctul de vedere
al spiritului de disciplină şi al altor aspecte cerute de societate; ea nu prea dezvoltă nici altruismul,
responsabilitatea. În familie relaţiile nu se mai bazează pe autoritate, pe norme, ci pe sentimente, pe
împrejurări particulare, pe negocieri de roluri, astfel că familia cu greu asigură premisele fiinţei
sociale. Datorită exacerbării sentimentelor, familia nu reuşeşte să dezvolte autonomia copiilor şi
rareori metodele educative folosite de părinţi sunt şi constrângătoare.
Şcoala devine în prezent instituţia care-şi propune să educe spiritul de disciplină, ataşamentul
la scopuri colective, autonomia persoanei. Motivul constă în faptul că în şcoală relaţiile sunt mai
impersonale, mai neutre, regulile sunt aplicate mai consecvent, autoritatea e mai puternică decât în
familie.
3. Funcţiile şcolii
Şcoala, această instituţie atât de onorabilă, atât de preţuită în societate, exercită mai multe
funcţii. În viziunea lui Traian Rotariu, ele se grupează în două categorii: Funcţii postulate,
recunoscute, explicite; Funcţii nepostulate, implicite, de multe ori involuntare. Sociologia trebuie să
le evidenţieze şi să evalueze dacă ultimele sunt efecte secundare sau urmări tacite ale educaţiei.
Funcţiile postulate ale şcolii sunt:
1)      Funcţia de educare sau integrare socială a indivizilor prin care se formează deprinderi şi
convingeri pentru respectarea normelor de convieţuire. Constatăm că această funcţie se
exercită tot mai precar în prezent!
2)      Funcţia de asigurare a instrucţiei sau transmitere a moştenirii culturale. Şcoala contribuie la
formarea culturii generale, care în societatea informaţională, nu mai poate fi asigurată doar
de familie sau biserică.
3)      Funcţia de pregătire profesională, în sensul că şcoala asigură o diplomă care adeseori
permite ocuparea unui post pe piaţa muncii. Şcoala pregăteşte pentru o specializare, aspect
necontestat, dar controversat în ce priveşte momentul declanşării lui.
Funcţiile nepostulate ale şcolii sunt :
1)      Alocarea de statusuri şi pregătirea pentru roluri sociale. O diplomă nu dă numai dreptul de a
practica o meserie, dar oferă şansa ocupării unei poziţii sociale, plasarea într-o ierarhie.
Există strânsă corelaţie între nivelul diplomei şcolare şi statusul social al persoanei. Chiar şi
diplomele care nu atestă pregătirea strictă într-o profesie sunt necesare pentru accesul la o
anumită poziţie socială.
2)      Reproducerea structurii sociale. O anumită organizare a societăţii se reface prin înlocuirea
succesivă a generaţiilor de către cele noi, care trec prin şcoală şi prin educaţia formală
dobândită acced la diferite poziţii sociale.
3)      Asigurarea mobilităţii sociale, adică mişcarea în spaţiul social. Şcoala mediază relaţia dintre
mediul de provenienţă, sau de origine şi destinaţia socială.
Relevarea celei de a doua categorii de funcţii nu intenţionează să şubrezească încrederea
generală în şcoală, ori să-i deschidă acesteia un proces de rea intenţie. Ea se doreşte o prezentare
completă, cu precizarea că, în viaţa socială, efectele secundare – uneori nebănuite, pot genera
coliziuni de interese.
4. Rolul şcolii în sistemul stratificării sociale
Stratificarea socială înseamnă aşezarea ierarhică a indivizilor în spaţiul social. Ea se poate
realiza prin moştenire, căsătorie sau alte filiere ca cea religioasă, politică, militară sau prin educaţie.
În societăţile moderne industriale, care nu mai acceptă moştenirea statusului social, şcoala a devenit
instituţia selectivă cea mai însemnată: „Şcoala a fost şi este considerată cea mai importantă
instituţie prin intermediul căreia se realizează mobilitatea intergeneraţională.”( Tr.Rotariu şi P.Iluţ
(coord.), Sociologie)
Educaţia era considerată o trambulină socială. Dezbaterile asupra democratizării societăţii
aveau în centrul lor rolul sistemului de învăţământ în acest proces. Impresia generală prin anii 1950
era aceea că şcoala ar fi singura instituţie socială care ar putea duce la diminuarea inegalităţilor
sociale. Întrebarea era dacă reuşea şcoala să asigure selecţia socială şi care ar fi exact rolul
educaţiei în mobilitatea socială. Răspunsul îl dăduse de fapt Pitirim Sorokin încă de prin 1921 şi
era negativ. Această opinie n-a fost luată în considerare şi s-a produs o explozie a învăţământului,
mai ales la nivelele superioare.
S-a conturat percepţia că inegalitatea din domeniul cunoaşterii ar fi una din cauzele
inegalităţilor sociale. 5. Inegalităţi sociale şi inegalitatea şanselor educaţionale
În delimitarea acestor concepte se porneşte de la un citat selectat din lucrarea cu titlu de
rezonanţă a lui Edgar Faure – „A învăţa să fii":
„Egalitatea de acces în învăţământ nu este totuşi decât o condiţie necesară dar nu şi suficientă
a democraţiei educaţiei, cu toate că adesea s-a văzut în aceasta scopul în sine al democratizării [...]
Egalitatea de acces nu înseamnă şi egalitatea şanselor".
Egalitatea şanselor în faţa învăţământului pentru copiii proveniţi din diferite clase sociale a
constituit o temă majoră a dezbaterilor în domeniul educaţiei.
Egalitatea de şanse, respectiv inegalitatea de şanse sunt concepte mai complicate, care trebuie
deosebite de simpla inegalitate.
"Inegalitatea reflectă gradul de dispersie a indivizilor după o caracteristică dată"( Rotariu, T.,
Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate), de exemplu după venit. Expresia
"inegalitate socială" o folosim atunci când intervine un proces de evaluare conform unor criterii
social acceptate, ale unor caracteristici.
Inegalitatea de şanse, în schimb, face apel la două caracteristici, dintre care una este
dependentă de cealaltă. Inegalitatea de şanse în faţa şcolii compară o anumită origine socială a
copiilor, inclusă într-un sistem ierarhic, cu nivelul şcolar atins de ei.
 Preocuparea pentru egalitatea şanselor provine din faptul că educaţia este "un bun de
consum" dezirabil şi chiar mai mult, este "un bun investiţional": cu cât se dispune de el în măsură
mai mare, şansele pe piaţa muncii tind să se îmbunătăţească. Educaţia capătă semnificaţie sporită,
în general pentru statusul social şi în special pentru transmiterea situaţiei sociale dinspre părinţi spre
copii.
După considerentele lui Raymond Boudon, este clar că, dacă n-ar fi legată de inegalitatea
şanselor sociale, inegalitatea şanselor în faţa învăţământului n-ar avea decât o importanţă socială
redusă.
Şi totuşi, anumiţi cercetători precum Jencks, afirmau că inegalitatea în faţa şcolii are doar
efecte slabe asupra inegalităţilor de status, iar o politică de egalizare a şanselor în domeniul
educaţiei nu ar avea alte consecinţe decât apropierea în ce priveşte consumaţia şcolară între diverse
categorii.
"Dar este evident - conchide Traian Rotariu - că o asemenea opinie nu este întru totul
împărtăşită de majoritatea sociologilor fiindcă altfel, problema inegalităţilor şcolare ar ocupa un loc
mult mai modest în preocupările lor"
6. Abordarea contemporană sociologică a procesului educţional
Inegalitatea şanselor şcolare constă în faptul că numărul tinerilor proveniţi din diferite
categorii sociale care acced sau absolvă diferite trepte de învăţământ nu este proporţional cu
efectivele acestor categorii în cadrul societăţii. Mai precis, descendenţii categoriilor sociale
superioare termină treptele şcolare înalte în proporţie mai mare decât descendenţii din categoriile
inferioare.
Astfel de inegalităţi se găsesc pretutindeni, chiar şi acolo unde există gratuitatea
învăţământului la toate nivelele. Sociologia educaţiei are menirea de a semnala şi a măsura
intensitatea inegalităţilor şi de a găsi teorii explicative. Unul din motivele inegalităţii şanselor în
faţa şcolii e caracterul piramidal al sistemului de învăţământ. Obiectivul politicii şcolare trebuie,
deci, să fie nu numai egalitatea intrărilor în sistemul de învăţământ ci şi a ieşirilor.
Reformele învăţământului au iniţiat lărgirea treptelor superioare de cuprindere în dorinţa
creşterii mobilităţii. Dar în condiţiile inegalităţii de şanse, locurile puţine din vârful piramidei
şcolare sunt ocupate de cei care provin din straturile superioare ale societăţii. Diplomele astfel
dobândite le permit întoarcerea în straturile similare cu cele de provenienţă. Deci provoacă
imobilitate socială. Doar când fragmentul din vârful piramidei şcolare se lărgeşte şi când se
epuizează posibilităţile de recrutare a copiilor din straturile superioare încep să pătrundă şi copii
(tineri) din zonele sociale mai joase şi vor obţine o diplomă superioară. Însă acest proces de
înmulţire a diplomelor va genera devalorizarea lor.
 O imagine completă şi în profunzime asupra relaţiei dintre sistemul de învăţământ şi
mobilitatea socială, o oferă lucrarea lui Raymond Boudon L'inégalité des chances (1973). Lucrarea
încearcă să demonstreze rolul sistemului şcolar în procesul de mobilitate intergeneraţională cu
intenţia de explicare a reprezentării empirice potrivit căruia, deşi sistemul şcolar a cunoscut o
dezvoltare considerabilă la toate nivelurile sale (şi concomitent o reducere a inegalităţilor şcolare
între indivizii diverselor categorii sociale) nu s-a constatat o creştere proporţională a volumului
mobilităţii sociale. Este pusă sub semnul întrebării capacitatea de mobilitate mai accentuată a
societăţii, sub aspectul mişcării indivizilor de la o poziţie socială la alta. Principala vinovată de
naşterea acestui paradox este maniera de abordare silogistică a mobilităţii sociale, care nu face decât
să sesizeze separat (şi să opună) două aspecte complementare ale aceluiaşi fenomene:
a) existenţa unei puternice inegalităţi de şanse în faţa învăţământului a unei influenţe mari a
nivelului de instrucţie asupra statutului social şi a unei inegalităţi a şanselor sociale (deci o
mobilitate socială);
b) o inegalitate a şanselor pentru fiecare individ de a obţine un status (egal superior sau
inferior tatălui) oricare ar fi nivelul de instituţie ca şi cum inegalitatea şanselor de mobilitate în faţa
învăţământului naşte o egalitate ataşată la diferite nivele şcolare.
Raymond Boudon arăta, cu ajutorul unei proceduri de simulare, că acest fenomen de
coexistenţă a două procese în aparenţă contradictorii (dezvoltarea sistemului şcolar şi stagnarea
mobilităţii) este posibil.
Raymond Boudon consideră că se observă o reducere a inegalităţii şcolare, reducere
explicabilă prin intervenţia unor variabile exogene (atenuarea inegalităţilor economice, sau
endogene – creşterea cererii de educaţie din partea tuturor categoriilor sociale) dar o reducere din ce
în ce mai lentă.
Cât priveşte celalalt termen al educaţiei care generează inegalitatea de şanse – şcolarizarea –
Raymond Boudon împartăşeşte ideea deşcolarizării ca soluţie pentru diminuarea sensibilă a
inegalităţilor şcolare în sensul unei mai mari adaptabilităţi la schimbarea sistemului de învăţământ a
unei legături cu societatea globală.
Sociologic şansa socială este un concept foarte complex, cu resorturi adânci şi multiple ce
antrenează elementele întregului sistem social, un loc aparte ocupându-l dinamica suprastructurii.
Rezolvarea practică a egalizării şanselor ţine de o deosebire mai accentuată asupra
structurilor în special al sistemului de învăţământ – dar nu se rezumă la atât.
 
BIBLIOGRAFIE:
1.      Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Editura.Humanitas, Bucureşti, 1997
2.      Durkheim, E., Educaţie şi sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1980
3.      Faure, Edgar, A învăţa să fii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 122
4.      Georgescu, Maria-Ana, Educaţie şi mobilitate socială, Editura Tipomur, Tg.Mureş,
1998
5.      Halsy, A. & Heath, A. & Ridge, J., Origins and Destinations, Clarendon Press, Oxford,
1980, p. 201
6.      Rotariu, Traian - Şcoala şi mobilitatea socială în ţările capitaliste dezvoltate, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1980, p. 18,21
7.      Rotariu, T., & Iluţ, Petru, (coord) – Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996,
p.116-121, p.125
8.      Weiss ,Carl, Pädagogische Soziologie, Leipzig, 1922, p. 23
9.      *** - Dicţionar de sociologie – coord. Zamfir Cătălin, Editura Babel, Bucureşti, 1994,
p.202
10.  ***- Dicţionar de sociologie, Larousse, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996