Sunteți pe pagina 1din 9

EDUCAŢIA ADULTILOR

Dinamica socială actuală caracterizată prin accelerarea schimbărilor atât în ansamblul


societăţii, cât şi la nivelul fiecărei comunităţi anulează concepţia – „ Să-l învăţăm pe copil ce trebuie
să ştie pentru vârsta adultă.” Aceste transformări produc restructurări în condiţia umană, în activitatea
social-economică, cu alte cuvinte, introducând schimbarea ca mijloc de adaptare, omul este nevoit să
se schimbe şi el. Este vorba de construirea unei noi situaţii de viaţă, de elemente noi în dezvoltarea
cunoaşterii şi practicii umane, în relaţiile dintre indivizi şi diferitele activităţi ale acestora, pentru a se
putea contura noi posibilităţi de realizare, de exprimare şi aspiraţie.
În aceste condiţii iau naştere două întrebări:
1. Este fiecare adaptat cerinţelor vieţii moderne?
2. Are fiecare individ şanse egale pentru a-şi folosi valenţele la nivelul cel mai înalt şi
astfel să se integreze în mediul social?
Sunt doar câteva întrebări cărora instruirea adulţilor le oferă răspuns şi acesta realizează
însăşi finalitatea acestui proces.
Educaţia nu se poate limita la perioada şcolarităţii, ci trebuie să urmărească toate
dimensiuile existenţei, să vizeze toate tipurile de competenţe şi să favorizeze toate formele de
dezvoltare a pesonalităţii, ajutându-i pe oameni să-şi înţeleagă locul în societate, să devină mai
echilibraţi, mai eficienţi.
Acestă idee o regăsim la EMILE PLANCHARD, care consideră că timpul în care se
desfăşoară educaţia (1/3 viaţă) este limitat deoarece resursele omului la naştere sunt restrânse, iar
societatea impune numeroase adaptări.
Chiar dezvoltarea puternică a învăţământului universitar la începutul secolului trecut
demonstra necesitatea continuării instruirii şi formării populaţiei adulte.
Din perspectiva economică se înregistrează o nevoie de parcurgere a unor noi experienţe
educative pentru dezvoltarea societăţii, în acest sens putem lua ca exemplu preocuparea de recuperare
a analfabeţilor. Un analfabet reprezintă un cost economic şi social enorm, la care se adaugă şomajul şi
marginalizarea.
Vorbind despre nevoia de adaptare la noile ritmuri pe care viaţa le impune adultului, nu
putem să nu coborâm analiza şi în interiorul individului. Deosebit de important este modul în care
evoluează la adulţi fondul de informaţii ştiinţifice asimilate în procesul de pregătire şcolară. Cercetările
pun în evidenţă o degradare aproape totală, după 5 – 6 ani a informaţiilor asimilate în şcoală, dar
neutilizate în activitatea profesională sau socială. Efectele sunt uşor de prevăzut, dacă nu se intervine
cu reactualizarea informaţiei sau cu asimilarea alteia noi; cunoaşterea adultului capătă şi îşi
accentuează caracterul fragmentar.

I. DIMENSIUNI ALE CONCEPTULUI DE ,,EDUCAŢIA ADULŢILOR’’

Educaţia adulţilor cuprinde în mod prioritar, pe langă achiziţia de cunoştinţe, priceperi sau
deprinderi, mai ales dezvoltarea aptitudinilor, a capacităţii de creativitate, de integrare a noilor
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în ansambluri cognitive şi comportamentale relativ stabile; cu
alte cuvinte a învaţa mereu cum să se pună mai eficient în valoare aptitudinile, cum omul să
inoveze noile condiţii de muncă şi viaţă şi să dezvolte în propriile direcţii.
Analizând conceptul de educaţie a adulţilor, trebuie să facem precizarea că nu este vorba de
a adăuga, ci a dezvolta potenţele existente, substanţa intelectuală şi socio-morală a individului
astfel încât să se schimbe întreaga structură a personalităţii. Educaţia nu înseamnă achiziţie, ci
implică o trensformare a ierarhiilor interne, dobândirea unui alt mod de a (inter)acţiona, ţinteşte la
dezvoltarea adaptabilităţii subiectului „de format”, a capacităţii de a acţiona şi a competenţei de a
comunica. Din acest motiv, în acţiunile de formare se preferă metodele participative, în grupuri
mici, numai acestea provocând schimbări la nivelul stilului de comportament.
Educaţia se adresează întregii personalităţi, îşi propune să lărgească disponibilităţile
individului, să-i confere competenţa de a alege.
Analizând specificul educaţiei adulţilor, GUY AVANZINI, profesor de ştiinţele educaţiei la
Universitatea Lyon II, insistă asupra nevoii adultului de „ perfecţiune”, de „ creştere” şi de
„independenţă”, Individul aflat în proces de „ adultizare” caută autonomie , statut profesional,
inserare într-o reţea relaţionară caracterizată prin afecţiune, stabilitate socială. Adultizarea implică
o unificare a personalităţii prin integrarea factorilor afectivi, intelectuali, sociali, ceea ce conduce la
armonizarea vieţii private şi a vieţii publice.
În 1976, la conferinţa generală UNESCO educaţia adulţilor a fost definită ca „ un ansamblu
de procese organizate de educaţie cu un conţinut şi metode specifice, formale şi informale prin care
se prelungeşte educaţia iniţială, prin care persoanele considerate adulte îşi dezvoltă aptitudini, îşi
îmbogăţesc cunoştinţele, îşi ameliorează calificarea profesională; îşi reorientează atitudinile şi
comportamentele într-o dublă perspectivă; prin dezvoltare personală şi prin participare la
dezvoltarea socială.”
Educaţia adulţilor constă în acele schimbări majore din modelul interior al lumii noastre
( cu ajutorul căruia gândim, acţionăm şi apreciem) o autostructurare în cunoaştere, apreciere şi
acţiune, prin care se deschid noi posibilităţi de dezvoltare a adulţilor în toate domeniile vieţii
socialeşi individuale.
Ştiinţa „ educaţiei adulţilor” a fost cunoscută prin intermediul unor noţiuni precum:
pedagogia adulţilor, instruirea adulţilor.
HANSELMANN se opune conceptului de „pedagogia adulţilor”, deoarece pedagogia,
potrivit sensului ei literar, înseamnă „conducerea copilului prin instruire şi educaţiei: De asemenea
el propune termenul de andragogie”.
Mult timp au existat numeroase ambiguităţi, educaţia adulţilor s-a confundat cu conceptul
de „ educaţie permanentă”, de aceea ni se pare important să subliniem distincţia dintre cele două:
educaţia adulţilor reprezintă un subansamblu integrat într-un proiect global al educaţiei
permanente.
Specialiştii în ştiinţele educaţiei subliniază importanţa a patru curente în educaţia adulţilor.
1. Curentul comportamentalist sau behaviorist – pune accent pe comportamentul
individului.
2. Curentul umanist şi personalist – aduce în prim plan relaţia formator - format.
3. Curentul critic – redă formării ideea sa de instrument al unei critici sociale şi politice.
4. Curentul constructivist – insistând asupra procesului de învăţare.
Ne-am propus să facem o scurtă analiză a curentelor personalist şi critic.
Curentul personalist pune accentul pe dimensiunea raţională, pe cunoaşterea personalităţii
celui ce învaţă. Formatorul trebuie să-i redea adultului gustul pentru învăţare, reprimat adesea în
şcoală prin metode punitive.
Carl Rogers recomandă confruntarea adultului cu situaţii de viaţă, antrenarea lui în
dezbateri morale. Schimbarea presonalităţii, crede el, nu poate avea loc dacă procesul interacţional
formator- format nu se desfăşoară într-un climat de încredere, într-o ambianţă de experienţă de
grup.
În ceea ce priveşte curentul critic, acesta poate fi ilustrat prin credinţele pedagogului italian
Paolo Freire, care considera că formarea trebuie să devină un act de analiză critică a poblemelor
sociale, să aibă drept scop dezvoltarea conştiinţei critice, să incite indivizii să reflecteze atât asupra
lumii, cât şi asupra lor înşişi.
Conceptul de educaţie a adulţilor are cinci caracteristici normative:
1. Globalitatea şi continuitate ( pentru că se întinde de-a lungul întregii vieţi, se mai
utilizează şi sintagmele „educaţia continuă”, iar pentru că vizează progresul material şi social,
asumarea de responsabilităţi, UNESCO insistă asupra sintagmelor „dezvoltare comunitară” şi
„educaţie comunitară”.
2. minimismul indispensabil – toţi oamenii au nevoie de o educaţie de bază pentru a
înţelege mecanismele vieţii comunitare.
3. libertatea structurală – posibilitatea de a fi în afara instituţiilor şcolare tradiţionale.
4. Utilitatea – îl ajută pe individ să-şi rezolve problemele vieţii.
5.. Echitatea – se adresează în mod egal tuturor.
Se pot desprinde 5 funcţii ale educaţiei adulţilor:
- oferă a doua şansă de a obţine o calificare;
- favorizează dezvoltarea personalităţii;
- creşte competenţa profesională;
- orientează adulţii spre rezolvarea problemelor importante şi către un nou mod de a
proceda;
- promovează acţiunea comunitară.
Educaţia adulţilor nu poate fi considerată un sistem şcolar adiţional; diferenţierea sa de
educaţia şcolară, impune gândirea unei noi forme de educaţie, o nouă concepţie despre formarea lor.
Ştefan Bârsănescu considera educaţia adulţilor, ca fiind ,,etajul al treilea al culturalizării
omului, alături de şcoală şi universitate’’
În concluzie, ea vizează dezvoltarea tuturor rolurilor pe care un individ le poate avea
(profesionale, familiale, civice, culturale), într-o formulare succintă, un efort de a se pune în acord cu
sine şi cu lumea.

II. INCURSIUNE ÎN TIMP. EDUCAŢIA ADULŢILOR ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN LUME

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia acestui concept aflat într-o permanentă schimbare,
ne-am gândit să surprindem demersurile realizate în acesată direcţie: programe de educaţie a adulţilor
şi instituţiile care le promovează.
Una dintre primele lucrări cunoscute, destinate adulţilor, este CYROPAEDIA lui Xenofon
şi se ocupă de instruirea formală a adulţilor din vechea Persie. Se consideră că în India şi China au
existat din cele mai vechi timpuri programe de educaţie a adulţilor.
Prima tentativă europeană de a crea o instituţie de învăţământ superiorpentru adulţi a avut
loc în Anglia, în 1597, odată cu deschiderea unei şcoli care s-a numit Gresham College şi care era
destinată negustorilor şi artizanilor din Londra.
Odată cu revoluţia industrială, iniţiativele se multiplică sub formă de Şcoli serale, cercuri
de studii, organizarea modernă a cursurilor prin corespondenţă. Folosindu-se metoda conferinţelor
urmate de discuţii , în Franţa anului 1869 s-au înregistrat 34 000 de cursuri pentru adulţi.
Între sec. XVIII şi începutul sec. XX, programele de educaţie a adulţilor cunosc un avânt
deosebit.
Prima şcoală superioară pentru adulţi este considerată aceea organizată de GRUNDTVIG,
în Danemarca. El a conceput şcoala superioară populară ca un instrumnt de educaţie cetăţenească şi
gospodărească post-elementară menită să sporească eficienţa gospodăriei ţărăneşti.
Prima Conferinţă Internaţională asupra educaţiei adulţilor a avut la Elsinore, în 1949.
Atunci au fost definitivate pentru prima oară obiectivele. Acestea vizau valorile umaniste, într-o lume
destructurată de război.
După 1950, conceptul de educaţie a adulţilor devine sub impulsul acţiunilor UNESCO un
concept universal. Această tendinţă este marcată şi de înfiinţarea instituţiilor internaţionale şi naţionale
de educaţie a adulţilor.
Formarea adulţilor nu se reduce la organizarea de cursuri sau ateliere. Identificăm un număr
tot mai mare, care încep sau îşi perfecţionează studiile în cadrul învăţământului superior, ceea ce a
determinat universităţile să-şi schimbe strategia, să-şi adapteze oferta educaţională la nevoile de
formare ale studentului – adult. Vorbim aici de cooperare între serviciile specializate de educaţie a
adulţilor din universităţi şi întreprinderi.
Criteriul diversităţii a condus la crearea mai multor filiere de formare în Universităţi. În
Franţa, statul care încurajează efortul adulţilor de a urma asemenea filiere prin acordarea „ concediilor
individuale de studii universitare”.

ÎN ROMANIA

Dacă privim societatea românească înainte de 1989, vom constata că educaţia adulţilor avea
înţelesul culturii de masă ( care manipula oamenii, în sensul ideologiei dominante).
Nu putem vorbi nici o clipă de un segment de sine stătător de educaţie a adulţilor, din
moment ce societatea trebuia să fie omogenă; chiar şi Universităţile erau supuse ideologiei socialiste.
Profesorul G. Văideanu sublinia nevoia unei reforme a educaţiei adulţilor, o revigorare a
cerenţei şi eficienţei sistemului, în contextul unei educaţii aflate în tranziţie, care s-a aratat doar pe
obiective cognitive şi a ignorat formarea cultural-spirituală a tinerilor şi adulţilor.
O primă acţiune de reorganizare a educaţiei adulţilor în România post-comunistă o
contribuie relansarea unor modele din trecut.
În acesată categorie ar trebui consemnată iniţiativa de reânfinţare a societăţii pentru
învăţătura poporului român (1866-1948), care a avut ca obiective instruirea şi educarea adulţilor prin
cursuri generale şi prin propagarea cunoştinţelor profesionale.
În 1992, societatea a fost reânfiinţată ca asociaţie de educaţie şi cultură apolitică, care a vut
drept direcţii educarea comunităţilor, în special în mediul rural pentru însuşirea valorilor naţionale şi
europene, dezbaterea unor teme de larg interes din perspectiva educaţiei permanente, susţinerea
modernităţii învăţământului, egalizarea şanselor de acces la cultură.
Al doilea tip de acţiuni a constat în înfiinţarea de instituţii noi, după modelul occidental
(organizarea unor ateliere de formare a managerilor în educaţia adulţilor, sub denumirea de „formarea
formatorilor”).
Un rol deosebit în relansarea educaţiei adulţilor l-a avut Institutul Internaţional al Asociaţiei
Universale Populare Germane, care şi-a început acţiunile în 1993, cu scopul de a promova educaţia
adulţilor în România, având un rol decisiv în sprijinirea instituţiilor prin programe de pregătire a
personalului didactic, de formare şi monitorizare a unei reţele naţionale de instituţii de educaţia
adulţilor.
După 1995 se constată o creşete a interesului pentru cursuri de formare profesională, se
construiesc instituţii de formare, ca Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.

III. ÎNVĂŢAREA LA COPL VS. ÎNVĂŢAREA LA ADULT.


PARTICULARITĂŢI ALE ÎNVĂŢĂTURII LA ADULT

În proiectarea instruirii trebuie să ţinem seama atât de capacităţile de învăţare ale


adulţilor, cât şi de anumite aspecte sociologice, cum ar fi nivelul de şcolarizare anterioară, gradul de
cultură al mediului în care trăieşte, activitatea economică şi socială în care este antrenat, concepţia
despre sine, despre societate şi despre lume, pe care adultul o are.
Înainte de a observa particularităţile de învăţătură ale adultului, ne-am propus să redăm
teoria psihologului american W. James.
James consideră că deyvoltarea individului poate fi divizată în două în două mari etape:
una care se întinde până în jurul vârstei de 24/25 de ani şi care este în opinia autorului, vârsta educaţiei
şi formării generale şi profesionale şi a doua etapă, care acoperă restul vieţii, consacrată carierei
profesionale în care individul pune în valoare ce a asimilat în prima perioadă. Prin diversiunea clară a
celor două perioade de vârstă în raport cu criteriul capacităţii de învaţare, James impune astfel ideea că
accentul este incapabil să înveţe.
Cercetările actuale de psihologia dezvoltării dovedesc că la vârsta adulţilor se menţine
capacitatea de învăţare, desigur acestora realizându-se în maniere diferite, dar cu peformanţe notabile.
Instruirea adulţilor este diferită de ceea a copiilor?
Este evident că nu putem gândi procesul de instruire la adult prin instrumentele utilizate
în cazul copilului. Este adevărat că atât copilul, cât şi adultul au o caracteristică fundamentală comună:
învăţarea, dar diferenţele psihopedagogice la adult şi copil sunt esenţiale. Acestea rezultă din statutul
lor diferit: un copil este o fiinţă dependentă; a fi adult înseamnă a fi independent.
Knowles afirma că „ cea mai adâncă nevoie pe care o simte un adult este de afi tratat ca
un adult, adică precum o persoană independentă”.
Spre deosebire de copil, învăţarea adultului înseamnă adâncire, restructurare, creaţie;
este axată pe situaţii concrete, desprinse din viaţă, face apel la experienţă.
Se poate remarca inversarea raportului informativ-formativ, ceea ce semnifică punerea
unui accent deosebit pe activităţile creative- practice.
Pentru adulţi, noţiunea de educator nu are în mod hotărâtor înţelesul unei persoane
anume; pentru adult, educatorul semnifică înprimul rând activitatea de muncă pe care o desfăşoară
împreună cu grupul din care face parte ( profesional, familial).
Trăsătura cea mai evidentă a învăţării la adulţi este responsabilitatea cu care ei caută să-
şi însuşească deprinderi şi cunoştinţe. Adultul se angajează într-o activitate de învăţare dacă există o
corelaţie între proiectele sale şi dorinţa de a le realiza.
Pentru adult, activitatea de învăţare înseamnă un act interior, nu constrângere; el nu e un
receptor pasiv, el caută, descoperă cunoştinţele, este un agent al propriei educaţii. Adultul nu doreşte
să fie educat. El este acum „ format”. Oricărei încercări de a-l reeduca îi va opune rezistenţă. Adultul
se educă singur. Profesorul de adulţi transmite cunoştinţe şi priceri, dar el nu trebuie să educe pentru
pentru comportamente determinate ( Lowe). Adulţii se implică au o motivaţie intrinsecă şi sunt orintaţi
către un scop bine definit.
Thorndike definea inteligenţa drept capacitate de învăţare. Wodrow infirmă această teză
şi stabileşte că şi capacitatea de învăţare se includ mai mulţi factori psihici decît inteligenţa.
În ceea ce priveşte performanţele inteligenţei la adulţi, cercetările făcute pe baza
măsurării inteligenţei cu diferite teste, au emis ipoteza unui maximum de creştere în adolescenţă, apoi
inteligenţă se menţine la acest nivel până la 40 de ani şi apoi scade treptat.
Undeutsh adoptă o poziţie critică faţă de diferitele cercetări cu privire la schimbările
capacităţii intelectuale condiţionatew de vârstă. El consideră că scad performanţele la test prin
încetinirea tempo-ului proceselor motrice.În al doilea rând se degradează acele domenii funcţionale
psihice care au fost puţin antrenate. În cazul unei activităţi intense , se consideră nu numai că
performanţele rămân, dar cresc până la bătrâneţe.
Weiss şi Nyssen afirmă că randandamentul intelectual este condiţionat de diferitele
profesii şi mai puţin de particularităţile de vârstă, ceea ce înseamnă că persoanele a căror profesie
impune un exerciţiu intelectual (training) descrie un alt curs al randamentului intelectual , decât acelea
care exercită profesii lipsite de un asemenea „trining”.
Cercetările asupra învăţării la adult au pornit de la „ Curba generală a capacităţii de
învăţare, în raport cu vârsta”, elaborată de Thorndike. Din ea rezultă o slăbire a capacităţii de învăţare
după vârsta de 30 de ani.
Lowe consideră Curba Thorndike ca expresia evoluţiei performanţelor memoriei, în
special a capacităţii de reţinere a datelor. În cercetările mai vechi, întipărirea datelor constituia un
criteriu al capacităţii de învăţare.
Smirnov demonstrează în cercetările sale experimentale că adulţii care structurează bine
un material şi, prin stabilirea unor ceonexiuni cu sens îl pot reţine mai bine decât tinerii.
Rezultatele unei cercetări făcute de Farapanova ilustrează superioritatea adulţilor în ce
priveşte întipărirea conceptelor abstracte sau concrete şi a imaginilor.
Rubinstein sublinia ca trăsătură substanţială a dezvoltării memoriei – specializarea
( activitatea de muncă în care omul este antrenat). Este vorba de formarea unei aşa numite memorii
profesionale care se păstrează un timp îndelungat.
Kidd a înregistrat cinci caracteristici ale învăţării la adult:
1. Omul învaţă întreaga viaţă, chiar dacă traversează perioade de evoluţie sau declin
în această acţiune.
2. Efectul învăţării constă în schimbările de rol ale individului ( dobândeşte statutul de
prieten, membru al unei familii, ai unui colectiv de muncă), aceste schimbări de rol presupun
câştigarea unor competenţe profesionale şi interperonale.
3. Prin socializare, individul dobândeşte maturitate ( capacitate de autoconducere,
autodisciplină).
4. Experienţa are un rol hotărâtor în a se angaja în învăţare.
5. Dorinţa de a participa activ la evenimentele vieţii îi face pe mulţi adulţi să devină
autodidacţi – să înveţe pentru întraga viaţă.
Factorii motivaţionali au o importanţă deosebită pentru succesul în învăţare, nu varsta are un
rol esenţial, ci tipul şi motivele învăţării : „ vârsta este un lucru secundar pentru succesul la învăţare.
Capacitatea de învăţare a adulţilor depinde de disponibilitatea pentru învăţare, iar aceasta presupune la
rândul ei interesul” – ( Werner).
Atunci când elaborăm un plan de instruire trebuie să ţinem seama de următoarele caracteristici:
- adulţii au nevoie să ştie de ce trebuie să înveţe un anumit lucru;
- adulţii învaţă mai bine experimentând;
- adulţii învaţă cel mai productiv atunci când subiectul constituie pentru ei o valoare cu
aplicabilitate imediată;
- adulţii trebuie implicaţi în planificarea şi evaluarea activităţii lor;
- adulţii sunt mai interesaţi de subiecte care se referă la profesia sau la viaţa lor personală.