CURS 4

Educaţie, sănătate, locuire

1.Educaţia

Educaţia trebuie înţeleasă ca o componentă fundamentală a oricărei societăți care asigură

socializarea tinerelor generaţii şi reproducerea culturală. Actualele sisteme de învăţământ sunt
peste tot în lume unele de natură publică, având un caracter de masă, asigurând aproape total
accesul la anumite cicluri de învăţământ, în special primar şi gimnazial. În acest fel educaţia
formală este considerată un bun public.

Pe baza celor mai sus amintite se poate spune că există două fenomene extinse la scară globală:
a) creşterea ratelor de participare la toate nivelurile de învăţământ; b) o mare asemănare la nivel
global în ceea ce priveşte organizarea învăţământului pe cicluri şi conţinuturi.

Privitor la cele două fenomene există mai mute teorii explicative dintre care cele mai importante
sunt funcţionalismul, conflictualistul şi teoriile instituţionale.

Explicaţia funcţionalistă

Această teorie îşi propune să trateze fenomenele sociale, după cum sunt instituţiile şcolare, prin
imperativele lor funcţionale, adică ce anume funcţii considerate ca indispensabile sistemului
social îndeplinesc.

Din perspectiva teoriei funcţionaliste educaţia este pe deplin implicată în procese precum
distribuirea şi ocuparea poziţiilor sociale de către membrii societăţii, stratificarea socială având
loc prin avantajele care rezultă din ocuparea fiecărei poziţii.

De altfel Talcot Parsons în lucrarea sa Clasa școlară ca sistem social indică două funcţii ale
sistemului modern de învăţământ: socializare şi selecţie.

Critica conflictualistă a şcolii (sau despre unele funcţii latente ale educaţiei)

Reprezentanţii acestei orientări susţin că finalitatea sistemelor de învăţământ constă în

conservarea ierarhiilor şcolare existente. Este o trăsătură tipic gândirii marxiste care vede în
instituţiile şcolare elemente care pun în aplicare interesele claselor dominante.

Una dintre funcţiile latente ale educaţiei şcolare o reprezintă violenţa simbolică. Îi aparţine
gânditorul francez de sorginte marxistă după care şcoala este „un aparat ideologic de stat” care
inculcă în cei care-i trec pragul şi îi urmează cursurile ideea că este justificată existenţa anumitor
clase dominante în defavoarea celorlalte. Şcoala mediază această violenţă simbolică pentru că
este dependentă economic de cei care conduc societatea şi instituţiile ei, astfel încât se
controlează practicile şcolare şi culturale reproductive. Un tip similar de violenta simbolică este
practicat, potrivit lui Pierre Bourdieu, asupra fetelor din anumite categorii (pături) ale clasei
 CURS 4

muncitoare care sunt îndemnate spre o căsătorie de la vârstă fragedă, în interiorul comunității,
menţinându-se relaţiile cu rudele şi vecinătatea în detrimentul şcolii şi al carierei profesionale.

O a doua funcţie latentă a educaţiei consistă în uniformizarea societăţilor. Prin şcoală societatea
este modelată cultural-comportamental, ideologic etc încercându-se depăşirea diferitelor
eterogenităţi. De exemplu, în cazul fostelor imperii precum cel Austro-Ungar, şcoala a fost
folosită ca un instrument de omogenizare etnică. Dar el este folosit şi în prezent în tari precum
Franţa care practică uniformizarea religioasă prin intermediul şcolii interzicând fetelor
musulmane purtarea baticurilor islamice (hijab-urile).

A treia funcţie latentă rezidă în menţinerea controlului social. Deşi poate să apară dură expresia,
potrivit acestei funcţii şcoala asigură “domesticirea actorilor sociali” fiind o continuatoare a
familiei şi pregătind viitorii tineri pentru intrarea pe piaţa muncii. Spre deosebire de familie,
şcoala impune elevului tot ce este legat de ceea ce se numeşte datorie. Pe acest principiu al
datoriei funcţionează şi conceptul de curriculum ascuns. Potrivit acestui principiu, gânditorii
marxişti, consideră ca şcoala îi pregăteşte pe elevi normativ şi ideologic pentru condiţiile
întreprinderii capitaliste. Explicaţia unui astfel de principiu stă în aceea că în şcoală elevul învaţă
punctualitatea, disciplina, supunerea (să aştepte în linişte, să fie cuminte, să ducă la bun sfârşit
sarcinile, să coopereze, să fie politicos etc).

Pentru concepţia conflictualistă (marxistă) conţinutul ascuns la şcolarizării contribuie la

reproducerea inegalităţilor sociale conservând privilegiile clasei dominante.

Vom reproduce în continuare din aceeaşi tabără conflictualistă, concepţia lui Pierre Bourdieu
asupra şcolarizării – teorie a reproducerii sociale.

Bourdieu este un sociolog a cărui concepţie asupra socialului a fost influențată de ideile lui
Marx, Weber, Durkheim dar şi de reprezentanţi ai paradigmei calitative, şi amintim aici
fenomenologia şi interacţionismul simbolic.

Sociologia lui Bourdieu este una a reproducerii structurilor sociale el arătând că în conformitate
cu statistica oficială „fiul unui director are de 80 de ori mai mute şanse să intre la universitate
decât fiul unui fermier şi de 40 de ori mai multe şanse decât fiul unui muncitor”.

Se presupune acestei concepții că şcoala modernă ar fi preluat de la Biserică sarcina de

legitimare a diviziunii sociale pe care o maschează sub atributele meritului (meritocraţiei).

Teoriile instituţionale

Expansiunea proceselor educaţionale a presupus înlocuirea instituţiilor de învăţământ

tradiţionale, cum ar fi de exemplu în Europa biserica, de alte reţele instituţionale noi. Acest tip de
schimbare este, potrivit unor gânditori sociali precum Margaret Archer, rezultatul copetiţiei
dintre grupuri de interese puternice şi se bazează fie pe restricţie (se limitează de către cel mai
 CURS 4

puternic exercitarea de către celălalt a activităţii), fie prin substituţie (se nasc noi alternative
instituţionale, cele mai multe de ordin privat).

Pe aceeaşi linie de mai sus există studii, cum ar fi cele ale lui Meyer, care demonstrează că
revoluţia şcolară mondială a fost introdusă în ţări care nu erau pregătite pentru aşa ceva ci doar
pentru că au existat nişte norme globale care şi-au făcut simţite influenţa. Un fapt deosebit de
interesant, în prelungirea aceluiaşi studiu, este acela că dezvoltarea economică, socială sau
politică nu poate prezice expansiunea învățământului de masă.

1.1.Educaţia şi inegalitatea socială

Contrar cunoaşterii comune care stipulează că educaţia este benefică pentru toate societăţile şi
pentru fiecare individ în parte, aceeaşi educaţie este purtătoarea unor contradicţii şi inegalităţi
socio-economice majore. Contradicţia este demonstrată atunci când punem în relaţie educaţia şi
modul de distribuție al inegalităţilor, mai ales că cercetările din anii 50-6- ai secolului trecut au
arătat că inegalitatea la educaţie este un fapt statistic incontestabil.

Pa baza celor mai sus arătate există câteva elemente demne de studiat. Cum ar fi meritocraţia,
realizarea de status şi inegalităţile de şanse .

Meritocraţia

La maniera generală cei care au cercetat şi scris în domeniu sunt e acord că prin meritocraţie se
înţelege „un sistem în care promovarea este bazată pe realizările şi abilităţile individuale”.

Suportul de bază al acestei idei ar fi acela că în condiţiile unor performanţe deosebite ale unui
individ (înţelese ca aptitudini şi talente) nu ar trebui să fie influenţate de originea sa socială. Mai
mult, originea sa socială nu ar trebui să conteze atunci când estre evaluat aceasta însemnând
realizarea egalităţii de şanse egale (oportunitate de şanse egale). Din păcate, potrivit altor
cercetători, tratarea meritului ca „inteligenţă + efort” este doar mască sub care se ascund
mecanismele de reproducere socială de care este responsabilă şcoala capitalistă.

Realizarea de status

Ideea de la care se pleacă în acest model este aceea că un punct de origine socială cu cât este mai
umil, cu atât şansele de mobilitate socială vor fi mai mari, pentru că în piramida socială se află
mai multe poziţii pentru cei din straturile inferioare. Din păcate aceste presupuneri au fost
infirmate de realitate, căci în urma cercetărilor a rezultat ca cele mai mari şanse pentru a obţine o
poziţie de vârf la nivel social le au cei din familii care se află la vârful ierarhiei sociale.

Egalitate de şanse

Egalitatea de şanse presupune că ocuparea de poziţii sociale ierarhizate se face competitiv.

Aceasta înseamnă că se recompensează efortul şi abilităţile. Dar se manifestă inegalitatea care
poate fi formală (unde locurile în şcoli sunt limitate criterial, printre care originea socială, rasa,
 CURS 4

etnia sau religia) sau substanţială (resursele pentru ocuparea unor poziţii sunt distribuite inegal,
deci accesul este oferit doar de acces la resurse).

Mobilitatea socială competitivă şi mobilitatea socială clientelară

Mobilitatea sociala competitivă, cel puţin în urma studiilor din Statele Unite, arată că există
poziţii sociale care pot fi câştigate prin competiţie deschisă, iar câştigul este garantat de efortul
individual. Condiţia principală este ca să nu existe favoriţi din start, pentru a nu periclita şansele
celorlalţi.

Mobilitatea clientelară

Este propriu celor care sunt propuşi de elită, iar criteriile propuse nu pot fi îndeplinite decât de
cei care sunt agreaţi de elită. Ceilalţi nu pot să obţină poziţiile sociale dorite indiferent de
cantitatea de efort sau de strategia folosită .

1.2.Probleme de participare şcolară

Conform datelor oficiale tinerii din România au cele mai mici şanse din Europa de a fi educaţi,
rata de participare la procesul educaţional fiind cea mai scăzută de pe întregul continent. Toate
studiile atât cantitative cât şi calitative au indicat următoarele tendinţe:

1. Creşterea procentului de tineri slab educaţi, existând o mare distantă între şansele
educaţionale între mediul urban şi cel rural, în favoarea primului;
2. Slabe oportunități educaționale pentru tinerii cu dizabilitați şi cei din etnia romă;
3. Şanse inegale de acces pentru ciclurile educaţionale cele mai râvnite ( A.Hatos, Sociologie,
pp.596-634, 2011).

2.Sănătatea

Starea precară a economiei din România, mai ales în perioada de tranziţie, a afectat negativ toată
populaţia la nivel sanitar dar mai ales grupurile care trăiau în sărăcie perpetuându-se o serie de
elemente de dinainte de 1989 care le afectau deja negativ sănătatea:
- Alimentaţia insuficientă şi dezechilibrată;
- Condiţii de locuit improprii, chiar mizere;
- Lipsa condiţiilor de igienă (apă curentă, apă caldă, canalizare, toaletă etc).
De asemenea starea psihică a omului sărac a condus la adoptarea unor stiluri de viaţă
nesănătoase, dezorganizare familială, dezinteres fata de îngrijirea personală toate la un loc
conducând la acumularea unei serii de boli multe dintre ele insuficient tratate sau chiar netratate.
Dincolo de aceste probleme serioase se află o alta şi ne referim aici la slaba educaţie sanitară a
populaţiei, mai ales în mediul rural. În acest mediu cea mai mare parte a populaţiei nu are acces
la serviciile publice de sănătate iar comunele şi satele nu dispun nici măcar de medic de familie.
Trecerea la sistemul de asigurări a lăsat o parte importantă din populaţie (între 5-7 %) fără
servicii medicale căci nu sunt angajaţi, deci sunt neasiguraţi. România a adoptat sistemul de
 CURS 4

asigurări de tip Bismark ce funcţionează azi în Germania, Austria şi Franţa, existând în paralel
un alt model ce funcţionează în Anglia, Italia şi Suedia care se bazează pe impozite generale.
În România a fost încălcat şi principiul echităţii căci nu există doar Casa Naţională de Asigurări
de Sănătate. S-a permis existenţa şi funcţionarea mai multor case de asigurări de sănătate în
paralel cum ar cea a Ministerului de Interne, a Apărării, a Justiţiei, a SRI, a Ministerului
Transporturilor. Aceste case au paralele au venituri peste media naţională pe cap de asigurat, căci
au o componentă a asiguraţilor cu salarii mari şi riscuri mici de îmbolnăvire.
Toate aceste disparităţi au condus la câteva efecte:
- Un segment din populaţie neasigurat din cauza neplăţii contribuţiei la asigurările de sănătate
sau cu acces limitat din cauza veniturilor insuficiente;
- Un segment din populaţie asigurat, dar care accesează insuficient serviciile medicale datorită
insuficientei educaţii sanitare sau adoptării unui stil de viaţa nesănătos;
- Un segment de populaţie asigurat dar care nu poate beneficia de serviciile medicale din
cauza inexistenţei acestor servicii în aria lor de domiciliu (C.Doboş, O nouă provocare:
dezvoltarea socială, pp.233-236, 2006).

3.Locuirea

3.1.Locuirea în urban

3.1.1.Definirea locuirii urbane.

Consideraţii generale asupra locuirii urbane

Locuirea urbană a fost definită ţinându-se cont de patru mari categorii ce sunt legate de
calitatea vieţii populaţiei rezidente:
-bunăstarea generală a persoanei. Aici se iau în calcul atât componentele externe ale bunăstării
(starea de sănătate fizică şi psihică a persoanei) dar şi cea externă (înţeleasă prin relaţia pe care o
întreţine cu mediul social);
-bunăstarea ambientală. Se referă strict la relaţia cu mediul înconjurător;
-bunăstarea psihosocială a persoanei. Este dată de satisfacţia individului faţă de viaţa de zi cu zi;
-bunăstarea socio-politică. Este dată de nivelul participării la viaţa socială, siguranta personală şi
juridică (Rueda apud D.G.Vâlceanu, L.Zulaica, Indicele calităţii locuirii-Instrument de evaluare
a calităţii urbane, în, Urbanism.Arhitectură.Construcţii, vol.3, nr.4, 2012, p.48).
Chiar dacă de cele mai multe ori nu conştientizăm, societatea umană este definită în esenţa sa
prin fenomenul locuirii aspect care ne diferenţiază de societatea animală. Locuirea nu se rezumă
doar la a popula un mediu ci ea reprezentă un angrenaj complex de relaţii care se stabilesc între
comunitate, mediul natural şi cel creat de către om. În funcţie de calitatea locuirii putem aprecia
calitatea vieţii de care dispune o comunitate, bunăstarea ei socio-economică şi chiar nivelul
cultural. În acelaşi timp calitatea locuirii de care dispune o comunitate este un impuls sau o frână
în calea atragerii de investiţii şi a dezvoltării sociale.
 CURS 4

Locuirea urbană nu trebuie privită simplist, rezumată doar la unul sau două elemente, gen
spaţiul locuit cu particularităţile sale şi caracteristicile populaţiei care-l ocupă, ci e necesară
înţelegerea ei sub aspecte multiple care interferează şi se condiţionează reciproc. Logica unei
analize complexe e dată de calitatea locuirii (locuinţa este în centrul preocupărilor) ce trebuie
privită ca rezultantă a mai multor vectori: politicul, istoria, trăsăturile psihosociologice ale
populaţiei care permit înţelegerea disponibilităţii sau refuzului la schimbare, nivelul de evoluţie
tehnologică, acţiunile de modelare asupra mediului fizic, relaţia avută cu mediul natural etc.
Ce dorim să arătăm este că deşi conceptul de locuire are în centrul său ideea de locuinţă, el
este mult mai larg referindu-se inclusiv la:
-intravilanul localităţii (zona care cuprinde suprafaţa deja construită sau se pretează la
construcţii a unei localităţi);
-locuinţele unifamiliale (case sau vile) şi colective (blocuri);
-infrastructura tehnico-edilitară (utilităţile de care dispune localitatea pentru a fi furnizate
populaţiei);
-serviciile publice la care are acces populaţia (activităţi de interes general coordonate de la nivel
naţional dar cu ramificaţii la nivel teritorial: pompierii, ambulanţa, salubritatea, poliţia,
jandarmeria, asistentă sanitară, mijloace media, asistenţa socială etc);
-posibilităţi de recreere (cinematograf, teatru, diferite cluburi, practicarea unor sporturi etc),
-relaţia populaţiei cu mediul (educarea populaţiei în aşa fel încât relaţia să fie una ecologică, de
respect şi menţinerea stării de sănătate a mediului înconjurător);
-calitatea relaţiilor dintre membrii comunităţii (de indiferenţă, întrajutorare comunitară prin
intermediul grupurilor primare care se intersectează în derularea unor activităţi de tip sportiv,
religios, asistenţial).
Complexitatea conceptului de locuire a determinat ca transpunerea lui în realitate să se
realizeze cu ajutorul strategiilor şi politicilor de locuire. Aceste strategii sunt strâns legate de
nivelul de dezvoltare socio-economică a societăţii care le aplică. De exemplu, strategiile de
menţinere şi stabilitate se aplică în cazul ţărilor care sunt dezvoltate socio-economic, a căror
prioritate este să menţină actualul standard al locuirii. Strategiile de tranziţie de la un sistem la
altul precum şi strategiile de relansare socio-economică sunt aplicabile mai ales ţărilor foste
comuniste care au cunoscut după al doilea război mondial trecerea de la sistemul capitalist la cel
comunist, plus relansarea socio-economică după noile standarde politice. După anul 1989
aceleaşi ţări, de acum foste comuniste, cunosc de această dată procesul invers, al tranziţiei de la
economia socialistă, planificată, la cea de piaţă proprie sistemului capitalist, la rândul ei dublată
de un alt tip de relansare socio-economică proprie realităţilor capitaliste. Pe de altă parte intervin
politicile de locuire care au un spectru larg de acţiune mergând de la cele globale şi până la
sectoriale, sociale sau ecologice. Obiectivele politicilor de locuire sunt dependente de
posibilităţile economico-financiare, resursele umane, teritoriale şi tehnice de care dispune statul,
căci locuinţele sunt bunuri de folosinţă îndelungată transferate generaţiilor viitoare.
De asemenea, dorim să facem câteva consideraţii privitor la cerinţele şi tendinţele locuirii
urbane care se exprimă prin anumiţi indicatori de control şi sunt următoarele:
 CURS 4

a)favorizarea pătrunderii şi acţiunii factorilor naturali (aer curat, soare, vizibilitate şi luminozitate
etc) în mediul urban. Favorizarea poate fi indirectă şi se referă la amplasamentul fizic al
clădirilor înţeles ca orientare (spre răsărit sau spre apus) şi ca distanţă între ele, fiind obligatoriu
să existe spaţii deschise (sub forma parcurilor, pieţelor, centrelor civice) şi directă (numărul de
etaje al clădirilor, expunerea la soare etc);
b)limitarea acţiunii factorilor naturali care dacă depăşesc un anumit nivel au efecte negative
asupra imobilelor. Ne referim aici la expunerea directă la vânt (care distruge acoperişurile şi
răceşte excesiv pereţii imobilelor), ploi (care umezesc zidurile), zăpadă (care îngreunează
excesiv acoperişurile) sau apa rezultată în urma dezgheţului (care nu poate fi captată de reţeaua
de canalizare producând pagube materiale celor care locuiesc la parterul blocurilor, inundând
subsolurile sau pasajele rutiere şi pietonale);
c)limitarea acţiunilor care definesc chiar urbanul. Aceste activităţi sunt puternic poluatoare atât
pentru apă cât şi pentru aer, dar şi prin perturbarea fonică a mediului. Se încearcă încurajarea
utilizării transportului în comun (în multe oraşe el fiind sub formă de troleibuze sau tramvai, deci
electric şi ca atare nepoluant), a bicicletelor, utilizarea unor cantităţi mai mici de apă sau curent
electric prin alegerea unor electrocasnice potrivite, nepoluante etc (C.Alpopi, Locuirea urbană,
în, Cercetări practice şi teoretice în managementul urban, Anul 3, Nr.8, 2008, p.2, p.4, p.5,
pp.7-8).

3.1.2.Dreptul la locuire

E necesar să înţelegem că dreptul la locuire nu este limitat la o formulă simplă care utilizează
termeni precum locuinţă, utilizarea locuinţei pe termen îndelungat, adăpost etc. În definirea
dreptului la locuire intervin, şi mai ales a locuirii adecvate, mai multe elemente pe care le vom
prezenta aşa cum au fost ele specificate de către Organizaţia Naţiunilor Unite:
1.securitatea proprietăţii sau a imobilului pe care-l ocupă în vederea locuirii–se consideră a fi
îndeplinită doar atunci când există prevederi legale care să apere proprietarii/chiriaşii de abuzuri
precum exproprierea injustă, evacuarea forţată, hărţuirea sau diferite tipuri de ameninţări;
2.existenţa serviciilor şi utilităţilor publice, precum şi garantarea accesului la ele–locuinţa
trebuie să fie un spaţiu în care locatarii să se simtă în deplină siguranţa fizică şi psihică, şi
totodată să le asigure condiţii pentru păstrarea stării de sănătate prin păstrarea igienei şi
pregătirea hranei;
3.locuinţa trebuie să fie locuibilă–indiferent de anotimp locuinţa trebuie să asigure un adăpost
confortabil (să apere de ploaie, de frig sau căldură), şi să permită familiei să-şi îndeplinească
toate funcţiile ei pentru a fi funcţională;
4.locuinţa trebuie să fie accesibilă-este o prevedere ce se bazează pe principiul „cetăţeniei
sociale” care statuează că indiferent de originea socială, etnică, de nivel educaţional etc fiecare
individ trebuie să aibă acces la o locuinţă adecvată, prin adecvată înţelegând toate prevederile de
mai sus;
5.permisibilitatea locuinţei ocuparea unei locuinţe adecvate nu trebuie să devină imposibilă sau
să limiteze achiziţionarea unor alte bunuri fundamentale pentru individ şi familie (hrană,
 CURS 4

medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte, susţinerea şcolara a copiilor etc) din cauza costurilor
presupuse de întreţinerea şi chiria locuinţe;
6.poziţionarea locuinţei–are în vedere corelarea opţiunilor personale de locuire (poate cineva
doreşte să trăiască izolat, departe de localitate) cu accesul relativ imediat la locul de muncă
precum şi la celelalte servicii (spital, farmacie, şcoală, magazine, poştă, transport etc) atât în
urban cât şi în rural;
7.adecvarea culturală a locuinţei–vizează posibilitatea celor care ocupă locuinţa să se poată
exprima cultural şi să-şi afirme identitatea culturală.
Cu toate că dreptul la locuire (adecvată) este prevăzut în documentele elaborate de către ONU
şi însuşite inclusiv de România (în mod difuz) prin articole din Constituţia din 1991 şi cea din
2003, între ceea ce se doreşte şi ce se întâmplă în mod real în privinţa locuirii (în România şi în
multe ţări din lume) sunt diferenţe uriaşe care au fost amplificate de factori precum cei de mai
jos:
1.factorii socio-demografici-amintim aici în principal creşterea numerică a populaţiei (fie printr-
un spor natural pozitiv menţinut ani la rând, fie prin migraţia pe ruta rural-urban determinată de
industrializare şi urbanizare, ambele cuplate cu dorinţa individuală de mobilitate socială) şi
creşterea speranţei de viaţă, care au făcut să existe o criză locativă. Devenită mai numeroasă şi
trăind mai mult populaţia îmbătrânită nu mai cedează spaţiile locative celor tineri, care doresc să-
şi întemeieze o familie. În acest fel cresc presiunile asupra sistemului politic şi economic, căci
mulţi se văd excluşi de la dreptul unei locuiri adecvate;
2.schimbările socio-economice – România ultimei jumătăţi de secol a fost supusă unor schimbări
majore generate de un angrenaj de factori: de-al doilea război mondial care a produs ţării pagube
imense, despăgubirile de război către URSS, tranziţia la sistemul socialist apoi mişcarea inversă,
de tranziţie la sistemul capitalist, criza economică mondială debutată în 2008. Toţi aceşti factori
au acţionat asupra autorităţilor vremii şi asupra agenţilor economici de a construi repede şi înalt
calitativ, dar şi asupra persoanelor individuale care fie nu au putut să-şi construiască propriile
case, fie n-au putut să şi le reabiliteze;
3.distribuirea disproporţionată a bunăstării–începute din anii socialismului, inegalităţile
locative, atât verticale cât şi orizontale, se adâncesc odată cu trecerea la noul sistem de după
1989. Lipsa puterii economice a statului şi cerinţele unui segment important din populaţie către
stat faţă de care se afla în stare de dependenţă (totala sau cvasitotală) a condus în cele din urmă la
imposibilitate satisfacerii cererilor lor locative, mai ales a grupurilor înalt vulnerabile, lucru ce a
echivalat cu abandonul statului faţă de ele;
4.existenţa unor numeroase grupuri tradiţional vulnerabile – aici sunt incluşi membrii grupurilor
care din cauza unor factori şi condiţii negative, ce au acţionat individual şi sau colectiv, sunt în
imposibilitatea de a depăşi singuri starea materială şi financiară precară în care se găsesc, de aici
şi imposibilitatea locuirii adecvate. Grupurile la care facem referire sunt diverse: tinerii cu nevoi
speciale, persoanele tinere care părăsesc la 18 ani centrele de plasament, familiile
monoparentale, şomerii, copiii străzii, membrii anumitor etnii sau etnia în întregul ei (A.N.Dan,
Locuirea în România. Dreptul la locuire, în, Calitatea Vieţii, XVI, nr.1-2, 2005, pp.4-6).
 CURS 4

3.1.3.Tendinţe ale locuirii în România

Când vorbim de tendinţe ale locuirii vom avea în vedere cel puţin două elemente. Pe de o
parte cel demografic, iar pe de altă parte extinderea zonelor de locuit care au autoritate asupra
locuirii, dictându-i evoluţia într-un fel sau altul.
Demografic vorbind, atingerea maturităţii de către cei născuţi în anii `70-`80 ai secolului
trecut s-a resimţit printr-o criză a locuinţelor în mediul urban odată cu anii `90 mai ales că se
asistă la formarea de noi cupluri familiale. Analiza demografică în cazul României ne arată că
cererea pentru locuinţe în mediul urban va creşte, cel puţin pentru anii următori.
Extinderea zonelor de locuit este o problemă care nu trebuie depăşită cu uşurinţă. Apariţia
unor noi spaţii construite, mai ales în periurban dar şi în intravilan, sub forma unor imobile
destinate locuirii, nu reflectă întotdeauna ridicarea de locuinţe pentru tineri (şi de către tineri). De
cele mai multe ori este vorba de cei care doresc să-şi schimbe modul de viaţă „evadând” din
locuinţele colective în conformitate cu noul status socio-economic, având puterea financiară de a
ridica o locuinţă „de la zero” adaptată la toate standardele de locuire modernă. În acelaşi timp
deţin şi alt imobil locativ.
„Evadarea” din locuinţele colective are însă efecte negative asupra mediului înconjurător care
va fi afectat din punct de vedere ecologic, căci zonele spre care se îndreaptă prioritar toţi cei care
doresc să locuiască unifamilial sunt unele neatinse de urbanizare. În acest fel vor fi periclitate din
perspectivă ecologică cursurile de apă de suprafaţă, terenurile care sunt destinate agriculturii,
pădurile sau zone ale lor prin defrişare, şi chiar pânza de apă freatică dacă nu există sisteme de
canalizare care să preia apele menajere deversate de noile imobile. Pe viitor se presupune că
numărul „caselor individuale de retragere” va deveni din ce în ce mai mare, atât în periurban cât
şi în spaţiul rural.
Mulţi indicatori sociali, demografici, economici şi sociologici converg spre ideea că străbatem
o perioadă de criză locativă care se va accentua pe viitor (C.Alpopi, Contextul european şi
tendinţe ale locuirii în România, în, Administraţie şi management public, Bucureşti, Nr.8/2007,
p.77, p.79).

3.1.4.Condiţii de locuit în România urbană.

Aspiraţii de locuire

Imediat după cel de-a doilea război mondial România a fost supusă unui proces major de
urbanizare şi industrializare. Acest dublu proces a fost însoţit şi de construcţia masivă de locuinţe
tip bloc create pentru a satisface necesităţile de locuire pentru forţa de muncă adusă de la sat la
oraş. Aceste imobile comune nu ofereau un confort deosebit locatarilor dar având în vedere că
majoritatea lor covârşitoare venea din mediul rural, unde ocupau locuinţe din chirpici, noile
locuinţe erau net superioare celor pe care le părăsiseră. Un aspect deosebit care trebuie
consemnat este şi acela că blocul, prin amenajarea interioară a apartamentelor, asigura nu doar
un spor de confort (apă curentă rece şi caldă, toaletă cu apă, încălzire tip termoficare, curent
electric, servicii de salubritate etc) dar şi un spor de intimitate (M.Voicu, B.Voicu, Cât de bine se
 CURS 4

simt orăşenii în locuinţele lor, în D.Sandu (coord.), Viaţa socială în România urbană, 2006,
pp.56-57).
Înainte de a aprofunda condiţiile de locuit din România urbană dorim să facem câteva
precizări vizavi de istoricul locuirii în locuinţele tip bloc. Departe de a fi o invenţie de dată
relativ recentă locuinţele tip bloc datează încă din perioada antichităţii. De pildă, în Roma antică
existau aşa numitele insulae care aveau în jur de şase-şapte etaje şi care puteau adăposti în jur de
câteva zeci de persoane. Ele beneficiau de anumite condiţii de confort dintre care amintim
alimentarea cu apă, canalizare pentru eliminarea apei menajere şi a celorlalte reziduuri. La
parterul lor se regăseau spaţii de utilitate publică şi locuinţe destinate celor înstăriţi, pentru ca la
etajele superioare să locuiască cei din clasele inferioare. Perioada modernă este însă cea care
consacră imobilele tip bloc, primul fiind cel construit de către Le Corbusier, la Marsilia, la
începutul anilor 1920 şi care avea nu mai puţin de 12 etaje şi 300 de apartamente. Chiar şi aşa se
pare că totuşi Le Corbusier s-a inspirat din analiza complexului Narkomfin din fosta URSS, pe
care l-a şi vizitat şi care se compunea din mai multe blocuri monolit: un bloc de locuinţe, unul
care servea drept şcoală, altul care avea funcţia de grădiniţă iar ultimul adăpostea locurile de
muncă. Deşi avangardist ca gândire, acest bloc nu s-a bucurat de succesul scontat deoarece era
subdimensionat în privinţa spaţiilor de locuit element care vicia mult confortul locatarilor (Cum
au apărut blocurile, în, Spaţiul Construit, 2011, sursa online
http://www.spatiulconstruit.ro/articol/cum-au-aparut-blocurile-object_id=14629).
În România comunistă se aştepta ca odată cu plata compensaţiilor de război faţă de fosta
URSS şi pe fondul noilor progrese tehnologice (atât în privinţa utilajelor dar şi a materialelor de
construcţie) să aibă loc o creştere a calităţii locuinţelor. Acest lucru nu a avut loc autorităţile
comuniste preferând cantitatea în locul calităţii: aproape toate blocurile erau neizolate termic,
finisajele erau de o calitate inferioară, chiar neterminate iar instalaţiile sanitare deficitare sau
lipsă în unele cazuri.
Anii '70 - '80 ai secolului XX au fost pentru România unii în care criza sistemului comunist s-
a făcut din ce în ce mai simţită: numărul celor care migrau de la sat la oraş era în continuare mare
dar ritmul construcţiilor a scăzut crescând presiunea locativă şi simţindu-se o criză a locuinţelor.
Deşi se construia în continuare blocurile au rămas la standarde calitative joase. În plus spaţiul
comunitar era unul lipsit de posibilităţi de recreere parcurile fiind puţine iar spaţiile verzi prost
întreţinute. Datorită penuriei alimentelor locatarii blocurilor au transformat spaţiile dintre
imobile în parcele agricole crescând roşii, ceapă, varză şi alte zarzavaturi. Dacă în unele cazuri
putem vorbi de un hobby, în cele mai multe vorbim de necesitate, criza alimentară fiind o
realitate a României comuniste în ultimii ei ani. Peste toate acestea se suprapune şi
sistematizarea teritoriului cu noile strategii de urbanizare care de multe ori nu au ţinut cont de
realităţi ci de indicaţiile autorităţilor comuniste. Este perioada în care au fost demolate cartiere
întregi din anumite oraşe, cele mai multe dintre ele adăpostind case la curte, în locul lor fiind
ridicate obiective industriale sau locuinţe tip bloc.
Deşi îşi propunea eliminarea inegalităţilor sistemul comunist prin politica de omogenizare a
locuirii a condus la efecte contrare. De fapt, după cum arată şi V.Mihăilescu, prin politica de
 CURS 4

distribuirea a apartamentelor s-a realizat un mixt locativ care a condus la locuirea în acelaşi bloc
a unor persoane cu nivele de educaţie şi instruire profesionala extrem de diferite. Nu doar că
acesta a produs mari insatisfacţii fata de locuire dar a şi făcut imposibilă o gândire comună
despre cum trebuie să arate împrejurimile blocului, blocul în sine şi casa scărilor. Rezultatul a
constat în indiferenţa generală faţă de imobilul comun care s-a evidenţiat negativ prin zgomot şi
mizerie. Au fost însă şi categorii favorizate cărora nu li s-au distribuit apartamentele ci au avut
posibilitatea să şi le aleagă singuri: zona oraşului, tipul de imobil (casă la curte unifamilială, bloc
tip vilă locuit de două-trei familii, bloc, etaj, număr de camere, poziţionare spre apus sau răsărit
etc). Categoriile la care am făcut referire au fost în principal alcătuite din cei care compuneau
aparatul de partid (fostul PCR) şi cadrele din miliţie, armată şi securitate. Politica locativă a
generat aşadar o inegalitate verticală, atât timp cât nu a existat presiune locativă. Odată cu
apariţia acesteia, potrivit lui Larry Ray, s-a făcut simţită şi inegalitatea orizontală: cadre de
aceiaşi pregătire, de aceiaşi vârsta, din aceiaşi unitate economica etc ocupau imobile diferite. Şi
este foarte evident că toate acestea au acumulat nemulţumiri personale şi insatisfacţii faţă de
sistem în general.
Odată cu anul 1990 România cunoaşte noi schimbări, şi de natură negativă. Construcţia de
locuinţe de către stat a intrat în declin şi aproape că nu a mai existat. Paradoxal este că dacă în
comunism s-a construit mult dar slab calitativ, după comunism s-a construit la fel de slaba
calitativ dar mult mai puţin. Chiar dacă prin noile prevederi politico-administrative toţi chiriaşii
apartamentelor primite de la stat au avut posibilitatea să le cumpere, în cele din urma s-a dovedit
că efectele nu sunt neapărat pozitive. Sau nu toate. Chiriaşii au devenit proprietarii unor imobile
nu foarte confortabile, slab dotate cu utilităţi iar cheltuielile de întreţinere ale acestora
(hidroizolaţie, acoperiş tip şarpantă, tencuit şi zugrăvit, montare de burlane pentru captarea apei
pluviale, schimbare conductelor interne pentru termoficare sau pentru canalizarea blocului,
montarea de apometre şi contoare de gaz, înlocuire gemuri etc) le revin în totalitate. Practic statul
s-a debarasat de o mare problemă pe care a pasat-o foştilor chiriaşi, actualmente proprietari.
În urma comparaţiilor dintre condiţiile de locuire din România cu toate celelalte state membre
UE sau candidate să de vină membre al Uniunii, rezultatele au fost categoric în defavoarea
noastră. A reieşit că la absolut toate elementele luate în calcul (aglomerarea locuinţelor,
existenţa/inexistenta toaletelor cu apă şi racordate la canalizare, starea de igrasie şi degradare a
pereţilor etc) România se află pe ultimul loc, fiind de aşteptat ca satisfacţia faţa de condiţiile de
locuire să fie pe măsură (apud M.Voicu, B.Voicu, art.cit., în, D.Sandu (coord.), op.cit., pp.57-
58).
Paradoxal sau nu, în urma unor studii de teren din perimetrul sociologiei urbane a rezultat că
deşi sunt „beneficiarii” celor mai proaste condiţii de locuit la români satisfacţia faţă de locuinţe
este crescută, ei fiind mulţumiţi de locuinţa pe care o au în posesie, de cartierul în care locuiesc şi
prin extensie de oraşul în care stau. Mai mult, manifestă acelaşi nivel de mulţumire ca şi cetăţenii
din statele bogate ale UE faţă de acelaşi condiţii ale locuirii. Explicaţia oferită acestui fapt,
aparent paradoxal, rezidă în trei elemente:
1.nivelul de aspiraţii scăzut al românilor din mediul urban;
 CURS 4

2.lipsa unor etaloane de comparaţie, căci oraşele României sunt unele tip, uniformizate, ridicate
după standardele comuniste;
3.chiar dacă nu beneficiază de o arhitectură modernă a locuinţelor, de spaţiu suficient pentru
fiecare membru al familiei, de poziţionare bună sau de un cartier mai bun, românii din urban sunt
mulţumiţi de locuinţele lor dacă au acces la utilităţi: apă curentă, gaz metan, curent electric,
canalizare (M.Voicu, B.Voicu, art.cit., în, D.Sandu (coord.), op.cit., pp.73-74).
Chiar dacă în sistemul comunist în ceea ce priveşte construcţia de locuinţe s-a pus mai mult
accentul pe cantitate decât pe calitate, aceasta nu înseamnă că nu s-a construit şi că sociologii
(urbani) nu au încercat să comunice cu arhitecţii pentru ca împreună să afle care sunt aspiraţiile
şi dorinţele oamenilor în privinţa locuirii. Cercetările realizate în privinţa aspiraţiilor de locuire
trebuie să vizeze subordonarea ofertei locative la cererea pieţei atât din perspectivă cantitativă
(numărul de persoane, de familii etc care aşteaptă o locuinţă în care să se poată muta) dar şi
calitativă (ce îşi doresc aceste persoane de la locuinţa pe care o vor ocupa).
Cunoaşterea aspiraţiilor de locuire ale populaţiei este de un real folos atât pentru cei care pot
decide ridicarea anumitor imobile (înainte de 1989 era vorba de factorul politic, după 1989 este
vorba de o decizie a autorităţilor centrale sau locale luată împreună cu dezvoltatorii imobiliari,
adică cei care vin cu capitalul financiar necesar ridicării spaţiilor locative, autorităţile dispunând
de terenul necesar iar prin punerea lui la dispoziţia dezvoltatorilor impun anumite condiţii:
scăderea preţului la cumpărare/închiriere, introducerea de facilitaţi pentru anumite categorii de
populaţie etc) cât şi pentru proiectanţi ( corelat cu setul de pretenţii şi preferinţe se vor concepe
locuinţe adecvate, vandabile). În acest fel se ajunge la satisfacerea unei mari nevoi sociale: cea
de locuire.
E necesar să înţelegem de ce aspiraţiile diferă de la un om la altul, de la o zonă la alta, de la o
naţiune de alta. Ele sunt rezultatul unor condiţii multiple: istorice, economice, politice, culturale,
sociale. De aceea atunci când am arătat că nivelul aspiraţiilor românilor în privinţa locuirii nu
este unul ridicat trebuie înţeles în lumina acestor condiţionări. La ele se adaugă şi faptul că
vechiul sistem comunist izolase românii, interzicându-le orice formă de legătură cu exteriorul,
drept pentru care nu puteau face comparaţii între modul lor de locuire şi cel al cetăţenilor din alte
ţări, fie ele şi socialiste.
Revenind la contribuţia sociologilor urbani la cercetarea aspiraţiilor oamenilor cu privire la
condiţiile de locuire, trebuie arătat că unul dintre aceştia este Trăilă Cernescu. Conform lui, în
anii `70-`80 ai secolului trecut s-au desfăşurat ample cercetări de teren asupra unor categorii largi
de populaţie, dar mai ales tineri. S-a dorit obţinerea unor date care să permită anticiparea unor
elemente privind: noii locatari, tipurile de locuinţe dorite, compartimentări ale spaţiilor de locuit
etc. Rezultatele au fost unele interesante căci au arătat dorinţa de modernizare, mai ales din
partea tinerilor, iar câteva dintre ele le vom prezenta mai jos:
- locuinţe adaptabile nevoilor familiale, prin renunţare la unele dintre elementele consacrate în
construcţia de locuinţe, cum ar fi de exemplu pereţii ficși. Înlocuirea acestora cu soluţii elastice,
adică pereţi mobili/glisanţi, paravane sau mobilier rabatabil corespunde unor nevoi sociale, pe de
o parte intime, iar pe de altă parte de petrecere a timpului cu ceilalţi membri ai familiei sau
vizitatori ai acesteia (T.Cernescu, Societate şi arhitectură. O perspectivă sociologică, 2004,
 CURS 4

pp.131-133). Privind retrospectiv ne putem da seama, după scrierile altor sociologi, că până la
urmă sistemul comunist prin promovarea unui sistem de locuinţe standard, cu pereţi ficși, şi-a
dorit „dispariţia spaţiului privat şi a intimităţii personale (…) etapă importantă în construirea
omului nou, un hibrid temător, în care memoria personală şi colectivă era anihilată”. Se dorea
de fapt „o privire indiscretă spre interiorul locuinţei” care avea ca efect supravegherea
locuitorilor, o disciplină impusă forţat ce se simţea în fiecare moment al existenţei (I.Pintilie,
Corpul-o utopie a interiorităţii, în, L.Grunberg (coord.), Introducere în sociologia corpului,
2010, p.99);
-personalizarea locuinţei. Este o problemă de mare actualitate indiferent de epoca în care alegem
să ne plasăm. Dincolo de faptul că ea depinde de factori personali (educaţie, nivel de instruire) ea
este condiţionata şi de posibilităţile materiale sau de libertatea oferită de sistemul politic în care
iţi trăieşti viaţa. Aşa se face că independent de factorii personali, şi în comunism şi în capitalism
se impun cu forţă posibilităţile financiare în vederea particularizării locuinţei: ca tip şi
arhitectură, ca estetică şi amenajare interioară;
-creşterea spaţiului util în condiţiile aceluiaşi spaţiu construit (dorim să menţionăm că prin
spaţiu util vom înţelege acel spaţiu din imobil destinat altui scop decât cel de locuit);
-creşterea numărului de camere la 3, 4 sau 5. Motivaţiile sunt unele care ţin fie de creşterea
numărului de persoane din familie, fie prin prestarea unor activităţi gospodăreşti sau profesionale
în interiorul locuinţei;
-camere cu funcţionalitate multiplă (să îndeplinească funcţiile de dormitor, cameră de studiu, de
primire a musafirilor etc);
-dotarea cu spaţii speciale, suplimentare, gen pivniţă, boxă sau pod unde să se poată depozita
bunuri sau practica anumite sporturi;
-blocuri cu maxim 5 etaje, majoritatea dorind să locuiască la etajul 1 sau 2;
-preocupări pentru amenajarea spaţiului din vecinătatea imediată a blocului, 98% dintre
respondenţi dorind ca el să fie înconjurat cu vegetaţie bogată;
-imobilul să fie în afara ariei de trafic urban, beneficiind de linişte şi curăţenie (T.Cernescu,
op.cit., pp.134-136).
O altă dorinţă a celor care sunt în căutarea unei locuinţe este ca ea să fie plasată într-o „zonă
bună”. Aşa numitele zone bune sunt locuite de o populaţie al cărui status socio-economic este
plasat peste cel al populaţiei din zonele catalogate ca „rele” sau „proaste”. Totodată locuinţele
din zonele bune sunt într-o măsură mult mai mare racordate la utilităţile de toate felurile decât
cele din zonele rele ceea ce face ca indicatorii calităţii locuirii să cunoască valori mai mari pentru
aceste zone decât pe cele taxate ca rele (A.Toth, Percepţia spaţiului urban şi teama de
infracţiuni, în, D.Sandu (coord.), op.cit., p.87).
Strict tehnic vom înţelege mai bine conceptul de zone bune şi zone rele din perspectiva
locuirii referindu-ne la prezenţa anumitor caracteristici a locuinţelor:
-zone cu locuinţe decente (aici locuinţele, în ansamblul lor, ajung să îndeplinească cerinţele
minimale tehnice şi legale de intrare într-o astfel de categorie);
-zone cu locuinţe deficitare sau improprii (sunt cele care deşi îndeplinesc criteriile legale nu au
acces la utilităţi);
 CURS 4

-zone cu locuinţe precare sau insalubre (nu îndeplinesc nici cerinţele legale, nici pe cele de
infrastructură tehnico-edilitară) (D.G.Vâlceanu, L.Zulaica, art.cit., în, op.cit, p.53).
Sociologic zonele bune sunt asociate cu infrastructura şi serviciile din zonă, iar zonele rele cu
dezordinea socială şi periferia. În urma studiilor de teren s-a determinat totuşi că intenţia
indivizilor (familiilor) de a părăsi o anumită zonă nu este influenţată neapărat sau decisiv de cum
este percepută ea din punct de vedere infracţional. Mai curând asupra dorinţei a se muta
acţionează vârsta, statusul socio-economic şi satisfacţia resimţită faţa de locuinţa actuală
(exemplu: vârsta tânără, resurse financiare suficiente şi insatisfacţie fata de actuala locuinţă
generează dorinţa de a se muta etc) (A.Toth, art.cit., în, D.Sandu (coord.), op.cit., pp.92-93).

3.2.Locuirea în rural

Pe lângă avantajele locuirii în rural sunt prezente şi o serie de dezavantaje, de servituţi care
uneori sunt împinse la limită ajungându-se în situaţii agravante sau chiar de risc.
Servituţile locuirii în rural sunt numeroase iar dintre ele, drept cele mai importante, se
menţionează următoarele:
- izolarea. Ea se datorează unor cauze care acţionează separat sau combinat: aşezarea este plasată
în zone greu accesibile, drumurile sunt deteriorate sau lipsesc mijloacele de transport. Este un
dezavantaj prezent mai ales în cazul zonelor de munte sau colinare;
- lipsa sau precaritatea mijloacelor de existenţă. Pe fondul inexistenţei proprietăţii agricole, a
unor terenuri foarte mici şi slab productive şi sau a lipsei locurilor de muncă existenţa umană
este redusă la un minim al subzistenţei care are efecte şi asupra şcolarizării copiilor şi implicit
asupra mobilităţii lor sociale;
- inexistenţa utilităţilor publice sau acces limitat la acestea (dăm aici ca exemplu unele servicii
de utilitate publică: alimentarea cu apa potabilă curentă, canalizarea şi epurarea apelor uzate,
salubrizarea localităţilor, iluminatul public, transportul public local, căi rutiere şi pietonale
asfaltate etc), precum şi inexistenţa sau slaba calitate în oferirea unor servicii de tip educaţional,
sanitar sau de asistenţă socială.
Când numărul stărilor de servitute (de dependenţă) devin mai numeroase putem spune că la
nivelul localităţii respective (din rural) apar situaţiile agravante, echivalente cu privaţiunile
severe în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă. E important de arătat că locuirea în rural, ţinând
cont de condiţiile de viaţă în mediul natural, trebuie să se constituie într-o opţiune liberă, în
deplină cunoştinţă de cauza a celui care o face. Din păcate se întâlnesc şi situaţii în care stările de
servitute devin atât de numeroase şi de grave încât locuirea în rural apare mai curând o
constrângere.
Pe lângă stările de servitute anterior menţionate mai putem adăuga şi alţi factori care ne vor
face să înţelegem dificultatea locuirii în rural:
- durata medie de viaţă în rural este mai mică, pentru ambele sexe, decât în urban;
- mai mult de jumătate din suprafaţa agricolă este de calitatea a IV-a şi a V-a (unde calitatea I-a
este foarte bună; deci IV şi V sunt zone de calitate slabă şi foarte slabă), deci mare parte din
muncă nu este răsplătită de rezultate;
 CURS 4

- comparativ cu locuinţa din urban, locuinţa din rural beneficiază de următoarele facilitaţi ale
confortului modern:
- 99% de curent electric (aici nu există o problemă decât în cazul localităţilor cu adevărat
inaccesibile, unde nu se pot trage linii de înaltă tensiune, alternativa fiind cea a unor generatoare
de curent electric pe benzină, motorină, eoliene, pe bază de cădere de apă, a unor panouri solare
etc, în general soluţii alternative pe care locuitorii din rural nu şi le pot permite, chiar daca se
amortizează în timp, din varii motive: nu dispun de resurse financiare pentru achiziţionarea
generatoarelor, panourilor solare sau eolienelor, sau sunt în imposibilitatea de a se aproviziona
cu benzină/motorină din cauza impracticabilităţii drumurilor sau a distanţelor mari etc);
- doar 2,4% dintre gospodăriile din rural dispun de încălzire centrală (publică sau
proprie);
- doar 4% dintre gospodării sunt racordate la reţeaua publică de canalizare, 13%
dispunând de sistem propriu de canalizare (fose septice);
- doar 8% dintre gospodării au instalaţii de gaze naturale;
- doar 12% dintre gospodării au grup sanitar în locuinţă;
- doar 25% dintre gospodării au instalat post telefonic (I.Mărginean, Condiţiile de viaţă
din mediul rural, 2005, pp.9-11).