CURS 5

Politici sociale (şi zonale)

Strategia Guvernului României urmărește două linii generale de acțiune (cel puţin până în 2020)
– reducerea sărăciei și promovarea incluziunii sociale –, având două domenii distincte de
politici: politici care vizează persoanele (ocuparea forței de muncă, prestații de natură socială,
acces la finanțare, educație, sănătate, locuințe) și politici zonale (zonele rurale și comunitățile
urbane marginalizate, inclusiv cele de romi).

Principalele rezultate vizate prin implementarea Strategiei Guvernului României

•    Creșterea gradului de ocupare a persoanelor sărace și vulnerabile prin programe de activare pe
piața muncii;
•    Creșterea sprijinului financiar pentru persoanelor cu venituri reduse (venitul minim de inserție
– VMI) și introducerea stimulentelor pro-activare;
•    Promovarea incluziunii sociale a comunităților marginalizate printr-o abordare integrată,
concentrată asupra copiilor;
•    Îmbunătățirea funcționalității serviciilor sociale;
•    Integrarea beneficiilor de asistență socială, a serviciilor sociale, a serviciilor de ocupare și a
altor servicii publice prin transformarea asistentului social într-un „integrator” cu o atribuție
solidă de management de caz;
•    Creșterea rolului economiei sociale;
•    Consolidarea mecanismelor de coordonare, monitorizare și evaluare.

Persoanele și/sau familiile sărace sunt cele al căror venit anual este sub 60% din venitul mediu,
exprimat per echivalent adult. În anul 2008, în acest grup se aflau aproape 5 milioane de români.
Sărăcia absolută a crescut în România, în perioada 2008-2012, de la 23,4% în 2008, la 27,7% în
2012. De asemenea, în 2013, 40,4% din populația țării era expusă riscului de sărăcie și
excluziune socială.
La nivelul anului 2012 (ultimul pentru care există date), sărăcia era de trei ori mai mare în zonele
rurale decât în cele urbane, iar o treime dintre copiii României trăia în sărăcie.
Obiectivul Guvernului este ca, prin măsurile aplicate, până în 2020, cel puțin 400.000 de
persoane să fie scoase din categoria populației sărace
(https://gov.ro/ro/guvernul/sedinte-guvern/strategia-nationala-privind-incluziunea-sociala-i-
reducerea-saraciei).

Economia socială
 CURS 5

În acord cu principiile Comisiei Europene privind incluziunea socială şi accesul pe piaţa muncii a
persoanelor dezavantajate este propusă dezvoltarea economiei sociale (dar şi dezvoltarea unor noi
surse de locuri de muncă).

Conform definiţiei date de Comisia Europeană întreprinderilor din economia socială acestea sunt
considerate „entităţi, independente ca formă juridică şi care exercită o activitate economică. Aici
intră acele întreprinderi care dezvoltă o activitate de artizanat sau alte activităţi cu titlu individual
sau familial, societăţile persoanelor sau asociaţiilor care exercită în mod regulat o activitate
economică”.

Beneficiarii acestor forme de economie sunt persoanele aparţinând diverselor grupuri

dezavantajate: persane cu handicap, persoane aparţinând unor minorităţi etnice, persoane fără
calificări profesionale, dar şi orice alta persoană care la un moment dat nu mai poate ocupa un loc
de muncă pe piaţa liberă a muncii.

Întreprinderile economiei sociale sunt active în domenii precum protecţia socială, serviciile
sociale, sănătate, asigurări, mediul bancar, producţie agricolă, sectorul manufacturier. Comerţ,
educaţie, sport, menaj etc. Ele ating 10% din totalul întreprinderilor din Europa având angajate 9
milioane de persoane, aproape 10% din totalul persoanelor angajate la nivel european.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale acestei economii este ca se distinge prin relaţia
cu teritoriul şi prin implicarea activă în dezvoltarea locală. Aceste întreprinderi apăra şi aplică
principii precum solidaritatea, coeziunea socială, responsabilitatea socială, voluntariatul etc.

Economia socială în România

România se confrunta cu grave probleme privind excluziunea socială a unor grupuri vulnerabile:
persoane cu handicap, populaţia romă, tinerii de peste 18 ani care părăsesc sistemul de protecţie
al copilului, şomerii de lungă durată, persoanele necalificate sau slab calificate.

Principala formă de incluziune socială a acestor persoane (grupuri) stă în dezvoltarea economiei
sociale deoarece ea oferă calificare/recalificare profesională, locuri de muncă pe termen ung,
formare profesională la locul de muncă etc.

Un bun exemplu de practică din România îl reprezintă cooperativele meşteşugăreşti. Ele au fost
înfiinţate în 1879 apoi în 1951 au fosr reorganizate, după care în 2006 a urmat o nouă
reorganizare. În prezent în România există peste o mie de cooperaţii meşteşugăreşti asigurând
locuri de muncă pentru peste 90 de mii de persoane. Ele acţionează în aria producţiei de bunuri
industriale şi de larg consum, precum confecţii textile, tricotaje, confecţii de piele, produse din
lemn, artă populară, artizanat, produse din sticlă şi ceramică, produse metalice (Irina Badea,
coord.Doru Buzducea, Asistenta socială a grupurilor de risc, 2010, pp.887-888; pp.890-891).

Politicile sociale
 CURS 5

Politicile sociale sunt parte integrantă a politicilor publice, iar acestea din urmă sunt definite ca
pachete de măsuri, activităţi şi programe îndreptate în vederea realizării unor obiective.

Politicile publice vizează toate domeniile relevante ale societăţii încât pot să fie clasificate ca
politici sectoriale : politici economice, politici demografice, politici fiscale, politici salariale,
politici sociale, de urbanizare, în domeniul mediului înconjurător etc.

În cadrul politicilor publice politicile sociale se constituie ca un corp distinct de politici iar ele la
rândul lor se clasifică în mai multe categorii de politici sectoriale. Politicile sociale îşi propun
satisfacerea unor nevoi umane de protecţie socială, educaţie, sănătate, de locuire, şi în genera de
creştere a bunăstării sociale prin intermediul redistribuirii în cadrul societăţii a resurselor
considerate relevante (bani, servicii etc).

Politicile sociale se constituie ca soluţii pe de o parte la problemele sociale (în special la

problemele grupurilor vulnerabile) şi a respectării drepturilor sociale definite şi constituite la
nivel politic, iar pe de altă parte la creşterea bunăstării societăţii prin promovarea şi susţinerea
consumului anumitor bunuri şi servicii valorizate social (educaţie, sănătate, protecţia familiei şi a
copilului).

Deşi protecţia socială este cel mai evident rezultat al politicilor sociale ea se poate realiza pe mai
multe căi. Chiar dacă la prima vedere pare că statul şi autorităţile publice locale sunt principalele
surse de furnizare ale bunăstării individuale, există şi alte surse/furnizori în cadrul societăţii:

- Piaţa muncii;
- Proprietatea individuală;
- ONG-urile;
- Familia;
- Reţelele sociale bazate pe întrajutorare reciprocă;
- Biserica.

Tipologiile politicilor sociale

O primă clasificare a politicilor sociale, ce merge pe o logică funcţionalistă, identifica mai multe
categorii de politici sectoriale : politicile în domeniul sănătăţii, educaţiei, locuirii, asistenţei
sociale, asigurărilor sociale, şomajului, a persoanelor cu dizabilităţi, a familiei şi copilului, a
persoanelor abuzate, a imigranţilor. Toate aceste politici au un caracter social.

O a doua clasificare presupune împărţirea politicilor sociale în politici de tip asiguratoriu şi non-
asiguratoriu.

Politicile sociale de tip asiguratoriu presupun condiţionarea acordării unor beneficii sau
servicii de contribuţie. În cazul sistemelor de asigurări sociale contribuţia este obligatorie pentru
toţi ce care au venituri din muncă bazându-se pe principiul solidarităţii sociale în faţa riscurilor.
Această solidaritate nu este una bazată pe interesele imediate ale indivizilor ce are în vedere
 CURS 5

efecte intra şi inter-generaţionale. Ca să înțelegem mai bine dăm ca exemplu sistemul de pensii
publice, unde beneficiile sunt proporţionale cu contribuţiile.

Un sistem alternativ în cadrul politicilor sociale de tip asiguratoriu este acela al capitalizării
contribuţiilor printr-un sistem de fonduri administrat de sectorul privat, dar controlat de stat (la
care se adaugă reprezentanţi ai sindicatelor şi patronatelor).

Politicile sociale de tip non-asiguratoriu (non contributiv) se caracterizează prin aceea că

acordarea beneficiilor sau serviciilor sociale nu depinde de o contribuţie prealabilă a individului.
Ele se împart în două categorii: politici de tip universalist/categorial şi politici de asistenţă
socială (selective).

Politicile de tip universalist sunt adresate tuturor indivizilor dintr-o societate (educaţia
obligatorie, alocaţia pentru copii) în timp ce beneficiile şi serviciile categoriale se acordă unor
categorii de indivizi considerate vulnerabile (mame singure, persane cu dizabilităţi, tineri sub 25
de ani, studenţi) sau valorizate social (copii, familiile cu copii).

Politicile de asistenţă socială (selective) sunt focalizate doar asupra celor consideraţi a fi
în nevoie, deci asupra celor mai defavorizaţi membri ai societaţii/comunitaţii (săraci sau persoane
cu risc ridicat de atingere a pragului de sărăcie, familii dezorganizate care pot să-şi abandoneze
copiii etc).

Trebuie arătat că fiecare dintre politicile sociale are avantaje şi dezavantaje.

Politicile universalist-categoriale (prin comparaţie cu cele de asistenta socială) au următoarele

avantaje:

1.asigură o integrare socială mai mare a indivizilor, prin prevenirea excluziunii sociale;
2.are o rată de cuprindere mai mare;
3.este mai uşoară şi mai ieftin de aplicat.
Dintre dezavantaje se pot aminti costurile relativ ridicate dar şi cele care privesc permiterea
statului să aibă o putere prea mare, el devenind paternalist, în detrimentul libertăţii individuale.

Politicile de asistenţă socială (selective) au şi ele avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj

rezidă în costurile relativ scăzute, focalizarea înaltă doar pe cei în nevoie, intervenţia minimă a
statului etc. Totuşi putem vorbi şi de multe dezavantaje: demotivarea muncii, statutul de receptori
pasiv ai beneficiarilor, stigmatizarea, rată de acoperire relative redusă.

Alegerea uneia sau alteia dintre politicile sociale trebuie să se facă ţinându-se cont de
oportunităţi, de contextul instituţional şi organizaţional (Luana Miruna Pop, Politici sociale, în,
C.Zamfir, S.Stanecu, Enciclopedia dezvoltării sociale, 2007, pp.447-451).

Câştigătorii şi perdanţii politicilor sociale

 CURS 5

Sistemul de politici sociale specific statului bunăstării nu a fost susţinut pe bază de atitudini de
generozitate sau de milă, cum s-ar putea crede, ci pentru că a convenit clasei de mijloc, membrii
ei fiind adevăraţii beneficiari ai politicilor sociale, după cum se poate demonstra:

1.de sistemele de gratuităţi din învăţământ şi de burse au beneficiat mai mulţi copii ce provin din
familii cu venituri medii şi care au urmat un traseu şcolar mai lung decât copiii săraci, care
abandonau şcoala după clasele primare;

2.de asigurările de sănătate au beneficiat, cel puţin calitativ, cei care au avut asigurări mai bune
decât cei care nu au avut deloc sau doar pentru pachetul de bază. În mod categoric săracii nu şi
le-au putut permite şi atunci au renunţat să se îngrijească de starea de sănătate;

3.de sistemele de credite avantajoase pentru cumpărarea/construirea de locuinţe sau terminarea

studiilor universitare au beneficiat mai mult cei din clasa mijlocie, care putea să garanteze
rambursarea împrumuturilor;

4.de serviciile de asistenta socială, care nu erau rezervate exclusiv săracilor, cum este cazul
persoanelor cu handicap, vârstnici, centre de zi pentru copii au beneficiat în mare măsură cei din
clasa mijlocie pentru că au avut parte de o mai bună informare, în special datorită şcolarizării.

Dacă vom însuma toate aceste oportunităţi vom constata că de fapt clasa mijlocie este de departe
marele câştigător al politicilor sociale comparativ cu clasa de jos (Marian Preda, Politica socială
românească, între sărăcie şi globalizare, 2007, p.88).

La final dorim să arătăm că sistemul politicilor sociale din România suferă atât de subfinanţare
cât şi de incompletitudine. Subfinanţarea din România este evidentă prin comparaţie cu sumele
alocate de celelalte state foste comuniste din PIB. Dacă România a alocat între 14-17% din PIB,
Ungaria a alocat între 16-32%, Cehia între 21-26 % iar Polonia între 20-30% (vorbim de perioada
de tranziţie dintre anii 1990-1995).

Incompletitudinea sistemului de protecţie socială se caracterizează prin aceea că:

1.sistemele de asistenţă socială de bază/primare lipsesc din localităţile unde apar probleme
sociale. În general aceste servicii de asistenta socială se regăsesc la nivelul oraşelor mari şi chiar
şi acolo se resimte un deficit de astfel de servicii;

2.aproape că nu există beneficii şi servicii sociale pentru familiile monoparentale în condiţiile în

care acestea reprezintă peste 10% din familiile cu copii din România;

3.nu există programe de suport pentru familiile care au copii mici, de doi până în trei ani şi care
până când aceştia împlinesc vârsta de grădiniţa trebuie să fie îngrijiţi de buici sau de către o bonă
angajată;

4.nu există programe şi soluţii pentru tinerii care împlinesc 18 ani şi părăsesc instituţiile de
ocrotire;
 CURS 5

5.nu există politici pentru cei fără acte, în special romi, şi care nu pot beneficia de drepturile de
bază ale cetăţenilor în lipsa documentelor.

Totodată această incompletitudine are şi o componentă mai puţin vizibilă şi care ţine de
insuficienţa fondurilor alocate pentru anumite domenii. Ne referim la:

1.Politicile de locuire - intervenţia statului în construcţia de locuinţe nu a acoperit decât o mică

parte din cererea de locuire, lăsând satisfacerea acestor nevoi în seama familiei. Consecinţele
acestei neimplicări s-au făcut resimţite prin scăderea natalităţii, creşterea vârstei la căsătorie şi la
prima naştere, migraţia în rural a multor pensionari pentru a lăsa copiilor şi nepoţilor locuinţele,
dar şi locuirea în condiţii mizere sau a oamenilor fără adăpost. Pentru se evita toate aceste
consecinţe negative este necesar s se intervină pe trei direcţii:a) construcţia de locuinţe sociale
acceptabile pentru a se asigura adăpost temporar pentru cei în nevoie; b)acordarea de subvenţii
pentru anumite cheltuieli de locuire (în special elevilor şi studenţilor săraci); c)subvenţionarea
construcţiei de noi locuinţe, în special pentru tinerii căsătoriţi, în condiţii de creditare
avantajoasă.

2.Ajutoarele sociale care sunt trecute în responsabilitatea comunităților şi care se acordă inegal şi
inconstant, tocmai acolo unde comunitatea este mai săracă şi nevoile mai mari.

3.Insuficienţa politicilor active de combatere a şomajului.

4.Faptul că adopţia naţională merge greu, instituţionalizarea copiilor fiind costisitoare pentru
sistemul de protecţie.

5.Politicile pentru persoanele cu handicap sunt limitate cel mai adesea la bani sau la gratuităţi,
însă accesul lor în locurile şi instituţiile publice este greu, dacă nu cumva chiar imposibil (Marian
Preda, op.cit., pp.144-145; pp.148-150).