Curs nr 9

PERSONALITATEA

1. Conceptul de personalitate
2. Aptitudinile și inteligența
3. Temperamentul
4. Caracterul
5. Creativitatea

1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE
Termenul "personalitate” are două sensuri diferite. In primul rând, prin personalitate
înțelegem o persoană care are o serie de însușiri pozitive prin care se ridică deasupra celorlalți. În
acest sens vorbim despre personalități politice sau culturale.
Cuvântul personalitate provine din limba latină, de la cuvântul persona, care semnifică
masca purtată de actori care indica rolul lor în piesă. In acest al doilea sens termenul personalitate
se referă la însușirile fundamentale, esențiale ale persoanei.
Fiecare persoană are numeroase însușiri psiho-comportamentale. Acestea se situează pe
mai multe nivele:
a) însușiri general umane — capacitatea de a avea percepții, de a forma reflexe
condiționate, trebuințele biologice etc.;
b) însușiri legate de vârstă; de ex. sugarii au însușiri asemănătoare pe tot globul;

c) însușiri datorate mediului socio-cultural. Cei care trăiesc în același mediu sociocultural
au sisteme de valori, interese, deprinderi, obișnuințe asemănătoare, respectă norme
morale asemănătoare;
d) fiecare persoană are numeroase însușiri prin care se deosebește de cei de aceeași vârstă
și de cei care trăiesc în același mediu socio-cultural. Acestea sunt însușiri de
personalitate.

!! Totalitatea însușirilor psihice relativ stabile care caracterizează o persoană și se

manifestă frecvent în comportamentul său formează personalitatea.

Fiecare om adult are personalitatea sa unică, irepetabilă. La vârsta copilăriei (până la 18

ani) vorbim despre personalitate în formare deoarece însușirile psihice și modalitățile de conduită
nu sunt încă stabile, ci se modifică într-o oarecare măsură de la o etapă la alta.
Caracterul unic al personalității nu înseamnă că oamenii sunt total deosebiți. Intre oameni
există și asemănări și pe baza acestora au fost descrise tipurile de personalitate (sangvinic,
introvertit etc.).
Majoritatea oamenilor se adaptează corespunzător cerințelor vieții, despre ei spunem că
au o personalitate normală, sănătoasă. Unii oameni se îndepărtează mult de „tiparele” normale.
Ei au o personalitate și un comportament atât de diferit încât au probleme grave de adaptare și pot
fi diagnosticați ca prezentând diferite tipuri de tulburări de personalitate (DSM-IV-TR, 2003;
Lelord, Andre, 2003). Aceste tulburări vor fi prezentate la cursul de Psihopatologie.
 Psihologii din țara noastră clasifică însușirile de personalitate în 3 grupe: însușiri de
temperament, caracter și aptitudini.

2. APTITUDINILE SI INTELIGENȚA
a. Aptitudinile
b. Definiția inteligenței
c. Concepția lui A. Binet privind inteligența
d. Inteligența din perspectivă psihogenetică (Piaget)
e. Teoria inteligenței multiple (Gardner)
f. Inteligența emoțională (Salovey, Mayer)

a. Aptitudinile
Fiecare om are numeroase însușiri care îl ajută să obțină rezultate mai mult sau mai puțin
bune în diferite domenii de activitate. Unii obțin cu ușurință rezultate bune la desen sau la
gimnastică, alții învață ușor matematica sau limbile străine.

!! Aptitudinile sunt însușirile fizice și psihice de care depind performanțele pe care

le putem obține în diferite forme de activitate.

Aptitudinile pot fi considerate niște instrumente fizice sau psihice cu ajutorul cărora
executăm acțiunile, de aceea spunem că ele reprezintă latura instrumentală și executivă a
personalității. Orice însușire sau proces psihic poate fi considerat a fi o aptitudine dacă este privit
ca un ”instrument” de care depinde eficiența activității (de exemplu: exprimarea verbală,
memoria, spiritul de observație etc.).
Cercetările au arătat că majoritatea aptitudinilor au o distribuție normală (gaussiană) în
populație. O anumită aptitudine (de ex. aptitudinea pentru desen) la majoritatea oamenilor este
dezvoltată la un nivel mediu; la un număr redus de oameni este dezvoltată foarte bine, respectiv
foarte slab.
Fiecare individ are numeroase aptitudini dintre care unele sunt bine, altele mediu sau slab
dezvoltate (de ex. cineva este foarte inteligent, are o dexteritate manuală medie, iar aptitudinea sa
pentru muzică este foarte slabă). Nivelul de dezvoltare al aptitudinilor se poate stabili prin
„măsurarea” lor cu ajutorul unor teste și raportarea rezultatelor obținute la rezultatele populației
din care face parte subiectul. Atunci când stabilim nivelul de dezvoltare al aptitudinilor unei
persoane, spunem că alcătuim profilul său aptitudinal. Profilul aptitudinal poate fi utilizat în
activitățile de orientare școlară sau profesională.
În psihologie, în legătură cu majoritatea funcțiilor psihice s-a pus problema relației dintre
ceea ce primește copilul prin ereditate și influențele mediului. Psihologii doresc să știe în ce
măsură o funcție psihică (de exemplu aptitudinea pentru învățarea limbilor străine) este înnăscută,
și în ce măsură poate fi influențată, modificată de mediu.
Aptitudinile au la bază premise (potențialități) ereditare cuprinse în echipamentul genetic
al individului. Aceste premise, sub influența mediului și prin intermediul activității subiectului,
se transformă în aptitudini propriu-zise de care depind performanțele în diferite domenii de
activitate (fig. nr. 23) (Cosmovici, 1996, p, 70).

Mediu favorabil (alimentație,

condiții igienice etc.)

predispoziții aptitudini —șrezultate în

geneticeactivitate
Activitatea subiectului (motivație, însușirea deprinderilor și cunoștințelor)

Fig. nr. 23. Relația dintre premisele ereditare, mediu și activitatea subiectului

Factorii care asigură transformarea predispozițiilor în aptitudini și valorificarea

aptitudinilor în activitate pot fi împărțiți în factori care țin de subiect și factori care țin de mediu.
Dintre factorii care țin de subiect menționăm:
modul în care interacționează aptitudinile subiectului (de ex. un copil retardat mintal cu auz
muzical nu va ajunge un mare pianist pentru că nu va reuși să înțeleagă partitura); modul în care
interacționează aptitudinile cu însușirile de personalitate: motivația, dorința de autorealizare,
interesele, încrederea în sine, perseverența. Unii oameni reușesc să obțină rezultate bune într-o
activitate chiar dacă nu au aptitudini deosebite. Unele aptitudini mai slab dezvoltate pot fi
compensate prin alte aptitudini sau prin ambiție, perseverență (la școală uneori elevi cu nivel
intelectual mai redus obțin rezultate mai bune decât elevii foarte inteligenți pentru că sunt mai
perseverenți). Alți oameni foarte bine dotați ”de la natură” nu au rezultate deosebite în activitate,
deoarece nu sunt bine motivați, nu sunt perseverenți.
activitatea subiectului, prin care își însușește cunoștințele și deprinderile necesare. Cei mai
importanți factori de mediu sunt:
atitudinea stimulatoare din partea familiei sau a altor persoane semnificative pentru subiect;
condițiile economice, igienice, alimentația; particularitățile și solicitările mediului socio-cultural
care favorizează anumite activități profesionale, artistice, științifice. De ex., cu o sută de ani în
urmă nu s-ar fi putut vorbi despre aptitudinea pentru informatică. Aceleași predispoziții s-ar fi
transformat în altă aptitudine care s-ar fi manifestat în alt domeniu.
Predispozițiile nu pot fi cunoscute. Acestea pot fi doar deduse din rezultatele obținute în
activitate. Prezența unor predispoziții și a unor aptitudini este indicată de ușurința cu care sunt
însușite cunoștințele, deprinderile dintr-un anumit domeniu și de rezultatele foarte bune pe care
le obține individul în activitate. Precocitatea manifestării unei aptitudini este un indiciu important
al existenței predispozițiilor native.
Mozart a compus un menuet la cinci ani, Goethe a scris la opt ani lucrări literare cu o maturitate de adult, Enescu a
început să cânte la vioară la patru ani, iar Ia șapte ani a intrat Ia Conservatorul din Viena, Ilia Repin a manifestat aptitudini
pentru desen și pictură de la trei-patru ani etc.

Aptitudinile pot fi clasificate după mai multe criterii.

1. În funcție de natura proceselor psihice implicate, aptitudinile pot fi:
aptitudini senzoriale: acuitatea vizuală, auditivă, capacitatea de a diferenția nuanțele cromatice,
auzul muzical etc.; aptitudini psihomotorii care necesită coordonarea unor funcții psihice cu
mișcările. O astfel de aptitudine este funcția perceptivo-motorie care se manifestă prin perceperea
unor mișcări sau a unui desen și reproducerea lor. Această funcție are un rol foarte important
pentru desen, gimnastică sau însușirea scrierii;
aptitudini intelectuale: capacitatea de a memora, de a concentra atenția, aptitudinea pentru
matematică sau gramatică, inteligența.

2. În funcție de gradul de specializare:

- aptitudini speciale care sunt necesare pentru a obține rezultate bune într-un anumit
domeniu: sport, muzică, arte plastice etc.;
aptitudini generale care sunt necesare în majoritatea domeniilor de activitate: spiritul
de observație, capacitatea de a memora, atenția, inventivitatea, inteligența.

b. Definiția inteligenței

Cei mai mulți psihologi consideră că inteligența este cea mai importantă aptitudine, cu un
rol foarte important în adaptarea la mediu. Cu toate acestea nu s-a ajuns la un acord privind
definirea ei. Psihologul J.P. Guilford a inventariat aproximativ 400 de definiții ale inteligenței.
Există foarte multe teorii ale inteligenței. Nu se știe prea bine care este structura inteligenței
(factorii care o compun), prin ce se deosebește din punct de vedere fiziologic un om inteligent de
unul retardat mintal, nu se știe care ar fi cea mai bună metodă pentru a măsura sau dezvolta
inteligența unei persoane.
Termenul ”inteligență” (consacrat, în literatură, probabil de Cicero) provine de la cuvântul
latin ”inter-legere” și înseamnă capacitatea minții noastre de a stabili legături, relații (Popescu-
Neveanu, 1978, p. 362).
Dintre numeroasele definiții ale inteligenței noi o vom adopta pe cea a lui A. Heim, care
consideră că inteligența este capacitatea de a înțelege aspectele esențiale ale unei situații și de a
reacționa adecvat la acestea (după Hayes, Orrell, 1997, p. 229).

c. Concepția lui A. Binet privind inteligența

Unul dintre primii psihologi care a studiat inteligența a fost A. Binet. Psihologii din
secolul al XIX-Iea căutau esența inteligenței în funcțiile psihice elementare: senzații, timp de
reacție, capacitatea de a asocia noțiuni etc. A. Binet este primul care își dă seama că ceea ce
diferențiază oamenii din punct de vedere intelectual nu sunt funcțiile elementare, ci procesele
cognitive complexe: percepția, atenția, memoria, limbajul, și mai ales gândirea, înțelegerea,
capacitatea de a rezolva probleme. Binet vorbește despre inteligența globală care este privită ca o
structură dinamică de funcții cognitive. El, pe baza teoriei sale, a creat primul test de inteligență.

La începutul secolului XX în Franța a fost introdus învățământul obligatoriu. Această măsură a dus la
evidențierea existenței unor copii care, deși frecventează regulat școala, au un randament scăzut la învățare.
S-a formulat ideea că acești copii sunt deficienți intelectual. Ministerul Instrucției Publice a format o
comisie condusă de psihologul Binet a cărei sarcină era găsirea unor metode cât mai obiective de depistare
a copiilor deficienți mintal, în vederea orientării lor spre școli speciale. În 1905 Binet, în colaborare cu dr.
Th. Simon, a publicat prima variantă a Scării metrice. Acesta este considerat a fi primul test de
inteligență.
Testul este format din numeroase probe scurte care examinează funcțiile intelectuale. Probele au fost
ordonate în funcție de dificultatea lor, astfel încât ele formează o "scară” de măsurare a inteligenței Binet a
 exprimat rezultatul testului său prin etatea mintală a subiectului. W. Stern a introdus noțiunea de coeficient
de inteligență care astăzi, la sugestia lui L. M. Terman, se calculează cu formula
EMx100
EC, unde EM = etatea mintală a subiectului, determinată prin testul de inteligență aplicat
EC = etatea cronologică a subiectului.
d. Inteligența din perspectivă psihogenetică (Piaget)
Jean Piaget a studiat inteligența dintr-o perspectivă psihogenetică, adică a studiat
dezvoltarea inteligenței în ontogeneză , de la primele comportamente „inteligente” ale sugarului
până la dezvoltarea sa maximă la maturitate.
Piaget descrie trei etape ale dezvoltării inteligenței, fiecare cu câteva stadii. Acestea sunt:
I. Inteligența senzorio-motorie (0-2 ani);
II. Inteligența preoperatorie cu două stadii:
-stadiul inteligenței simbolice și preconceptuale (2-4 ani);
stadiul inteligenței intuitive (4-7 ani).
III. Inteligența operatorie cu două stadii:
stadiul inteligenței concrete (7-12 ani);
stadiul inteligenței formale, după 12 ani.
Aceste etape vor fi descrise pe larg la disciplina Dezvoltare umană.

e. Teoria inteligenței multiple (Gardner)

Un alt psiholog care a studiat inteligența și a ajuns la constatări foarte importante mai ales
pentru domeniul educațional este H. Gardner (după M. Dumitrana, 2004, p. 54). El a elaborat
teoria inteligențelor multiple prin care explică diferențele dintre oameni în ceea ce privește modul
în care prelucrează informația. Spre deosebire de alți psihologi care vorbesc despre o singură
inteligență, Gardner susține că există 8 tipuri de inteligență:
inteligența lingvistică este capacitatea de a utiliza în mod efectiv cuvintele, fie oral, fie
în scris;
inteligența logico-matematică este capacitatea de a utiliza numerele și de a construi
raționamente corecte;
inteligența spațială este capacitatea de a percepe în mod corect lumea vizualspațială
și de a realiza transformări ale acestor percepții;
inteligența corporală - kinestezică este abilitatea de a-și utiliza corpul pentru a exprima
idei și sentimente, pentru a produce sau transforma lucrurile;
inteligența muzicală este capacitatea de a percepe, de a transforma, de a exprima
forme muzicale;
inteligența interpersonală este capacitatea de a percepe și a înțelege dispozițiile,
intențiile, motivațiile și sentimentele altor persoane;
inteligența intrapersonală se referă la cunoașterea de sine și la capacitatea de a acționa în
mod adaptat pe baza acestei cunoașteri;
inteligența naturalistă este capacitatea de a recunoaște și de a clasifica cu ușurință plante,
animale, diverse alte lucruri din mediul natural.
Fiecare persoană posedă toate cele opt categorii de inteligență, dar acestea nu sunt în mod
egal dezvoltate. În cadrul diferitelor activități ele operează împreună. De pildă, când un copil
joacă fotbal, el își utilizează inteligența corporal - kinestezică (aleargă, lovește cu piciorul,
prinde), inteligența spațială (se orientează pe terenul de joacă și anticipează traiectoria mingii),
inteligența lingvistică și cea interpersonală (de a argumenta cu succes asupra unei probleme într-
o dispută din timpul jocului).

La școală, în mod obișnuit sunt solicitate mai ales inteligența lingvistică, logico-matematică și spațială.
Cadrele didactice ar trebui să stabilească pentru fiecare copil, care forme de inteligență sunt mai bine / mai slab
dezvoltate. Prin activități diferențiate copiii pot fi ajutați să obțină performanțe deosebite în domeniile în care sunt
mai bine dotați, și li se oferă sprijin în domeniile în care sunt mai puțin înzestrați. În acest fel ar putea fi evitate
acele situații traumatizante în care copiii cu o inteligență corporal kinestezică sau muzicală foarte bine dezvoltată
ajung în situația de eșec școlar, deoarece nu au o inteligență logico-matematică suficient de dezvoltată.

f. Inteligența emoțională (Salovey, Mayer)

Psihologii Salovey și Mayer au elaborat teoria inteligenței emoționale care a devenit
cunoscută datorita lui Daniel Goleman (2001). Cei doi susțin că abilitățile sociale și emoționale
sunt o formă a inteligenței. Inteligența emoțională are multe asemănări cu inteligența intra- și
interpersonală a lui Gardner.
Inteligența emoțională se manifestă în 5 domenii principale (Goleman, 2001, p. 61):
1. Conștientizarea emoțiilor personale, recunoașterea unui sentiment atunci când el apare este
baza inteligenței emoționale și are un rol esențial în înțelegerea de sine. Incapacitatea de a
observa adevăratele noastre sentimente ne lasă pradă acestora.
2. Gestionarea emoțiilor reprezintă capacitatea de a stăpâni emoțiile, de a ne calma, de a înlătura
anxietatea, depresia, irascibilitatea. Cei care au această capacitate se pot reechilibra mai repede
după ce au trecut prin necazurile inerente vieții.
3. Motivarea de sine aptitudinea de a pune emoțiile în serviciul unui scop. Dintre oamenii cu
același IQ, vor avea rezultate mai bune în activitate cei caracterizați prin optimism, entuziasm,
perseverență în fața obstacolelor. Aceste emoții, dar uneori chiar și un grad redus de neliniște,
anxietate, sporesc capacitatea de a gândi, de a planifica, de a lucra pentru un scop relativ
îndepărtat.
4. Recunoașterea emoțiilor celorlalți sau empatia are un rol fundamental în înțelegerea celorlalți.
5. Competența socială. Cei care au această abilitate devin persoane populare, au rezultate bune
în activitățile de conducere, îi pot influența pe ceilalți.

Persoanele cu o inteligență emoțională redusă au mai puțini prieteni, nu reușesc să profite de

oportunitățile de dezvoltare pe plan profesional și social, au probleme în viața de familie deoarece
nu manifestă suficientă empatie. Persoanele cu o inteligență emoțională dezvoltată sunt empatice,
capabile să coopereze eficient cu ceilalți, dar și să reacționeze constructiv în situațiile frustrante
sau conflictuale (Cojocaru, 2013, p. 52).

Inteligența emoțională se dezvoltă din copilărie. Autorii acestei teorii susțin că ar fi foarte
important ca în școală elevii să fie ajutați să-și însușească abilitățile legate de inteligența
emoțională. În Statele Unite ale Americii se organizează diferite programe experimentale care
urmăresc ''alfabetizarea emoțională".
 3. TEMPERAMENTUL

a. Definiția temperamentului. Concepția lui Pavlov privind tipurile de

activitate nervoasă superioară
b. Portretele temperamentale clasice

a. Definiția temperamentului. Concepția lui Pavlov privind tipurile de

activitate nervoasă superioară

După cum am menționat în prima parte a acestui capitol, personalitatea este formată dintr-
un ansamblu de însușiri psihice relativ stabile care se manifestă în comportament și prin care o
persoană devine unică, diferită de toți ceilalți. Însușirile de personalitate parțial sunt ereditare,
înnăscute, parțial se formează sub influența mediului.
! Temperamentul cuprinde acele însușiri de personalitate care sunt predominant înnăscute,
adică sunt puțin influențate de mediu, de educație. Aceste însușiri se exprimă prin cantitatea de
energie, prin modul în care se mișcă sau vorbește un om. Din această cauză despre temperament
putem spune că este dimensiunea (latura) dinamico-energetică a personalității. Însușirile
temperamentale se exprimă prin:
dinamica acțiunii; unii oameni sunt mai activi, alții mai pasivi, unii se mișcă și vorbesc repede,
alții mai lent; nivelul energetic; unii sunt energici, rezistenți la solicitări fizice sau psihice, se
concentrează mai ușor, nu obosesc prea repede; alții au mai puțină energie, obosesc ușor, se
concentrează greu; tendința de a fi calm sau nerăbdător, impulsiv.

Deosebirile temperamentale dintre oameni au fost observate încă din antichitate. Prima
descriere și clasificare a temperamentelor a fost făcută de Hippocrates. El a crezut că există o
relație între umorile organismului (sânge, flegmă, bila galbenă, bila neagră) și felul de a fi, de a
se comporta al oamenilor. Hippocrate a descris patru tipuri temperamentale care ulterior au fost
numite de către Galenus coleric, sanguinic, flegmatic și melancolic.
Explicația dată de Hippocrate pentru deosebirile comportamentale dintre oameni s-a
dovedit a fi eronată, dar existența tipurilor temperamentale descrise de el a fost confirmată. Unul
dintre cercetătorii care le-au confirmat a fost Pavlov care, în urma cercetărilor sale, a ajuns la
concluzia că însușirile temperamentale pot fi explicate prin modul de funcționare a sistemului
nervos central.
Pavlov, prin experimente de laborator, a identificat o serie de particularități ale
funcționării sistemului nervos central care stau la baza temperamentelor. El a studiat procesele
nervoase fundamentale: excitația și inhibiția. Acestea se pot caracteriza prin forță, prin echilibrul
dintre ele și prin mobilitatea lor.
Sistemul nervos este puternic dacă procesul de excitație este intens și se poate menține
mult timp. Această însușire a sistemului nervos pe plan comportamental se manifestă prin energie
în activitate, rezistență la efort, o bună capacitate de concentrare a atenției.
Echilibrul se referă la raportul de intensitate dintre excitație și inhibiție. Neechilibrul se
manifestă prin predominarea uneia dintre cele două procese: omul uneori este foarte activ,
entuziast, apoi devine inactiv, pesimist.
 Mobilitatea se referă la ușurința prin care excitația trece dintr-o zonă a scoarței cerebrale
în alta. Mobilitatea proceselor nervoase se manifestă printr-un comportament activ, vioi, dinamic,
adaptare ușoară la situații noi. Inerția se manifestă prin mișcări și vorbire lentă, tendință la
rutină, dificultăți de adaptare la situații noi.
Pavlov a descris patru tipuri de activitate nervoasă superioară. Fiecare dintre ele se
manifestă pe plan comportamental printr-un anumit tip de temperament. Relația dintre ele este
redată în tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2. Relația dintre activitatea nervoasă superioară și temperament

Forta Echilibrul Mobilitatea Temperament
Puternic Neechilibrat Coleric

Puternic Echilibrat Mobil Sangvinic

Puternic Echilibrat Inert Flegmatic
Slab Inert Melancolic

b. Portretele temperamentale clasice

Sanguinicul are un sistem nervos puternic, echilibrat, mobil. Din faptul că are un sistem
nervos puternic rezultă că are multă energie și nu obosește ușor. Din mobilitatea sistemului nervos
rezultă că este activ, vioi, se mișcă repede, dă răspunsuri prompte, ia ușor o decizie. Fiind
echilibrat are un comportament ”egal”, nu trece ușor de la o extremă la alta. În general este calm,
se stăpânește ușor. Se adaptează repede în orice situație. Tolerează bine insuccesele.
În relațiile interpersonale este sociabil, comunicativ, deschis, amabil. In general, are
aptitudini pentru conducere.
Din punct de vedere afectiv de obicei este bine dispus, optimist, echilibrat (nu trece fără
motiv de la o stare la alta). Are încredere în sine și în alții.
Trăsături negative. Tinde să fie superficial, lipsit de perseverență. Întrerupe ușor o relație
de prietenie. Uneori este influențabil. Unele persoane sanguinice sunt prea vorbărețe devenind
obositoare și plictisitoare pentru cei din jur.

Colericul are un sistem nervos puternic, neechilibrat. Este mai dinamic și

mai energic decât sanguinicul. Este foarte activ, în continuă mișcare; îi plac activitățile variate,
chiar și cele care implică riscul. Are multă inițiativă. Fiind neechilibrat are mișcări bruște,
vorbește repede, cu pauze. Nu își utilizează bine energia: uneori lucrează cu intensitate exagerată
și consumă multă energie, apoi obosește, devine inactiv și indispus.

În relațiile interpersonale este sociabil, comunicativ, îi place să conducă (manifestă

tendință spre dominare)
Din punct de vedere afectiv colericii au sentimente puternice și durabile, dar sunt inegali
în manifestarea sentimentelor. Fiind neechilibrați sunt labili afectiv, trec ușor și fără motive
deosebite de la o emoție la alta (veselie-tristețe, entuziasm-descurajare, optimism-pesimism).
În afara trăsăturilor negative menționate, mai notăm că sunt neliniștiți, suportă greu
disciplina, sunt nerăbdători, iritabili, se stăpânesc greu, se înfurie ușor. În relațiile cu alții uneori
sunt încăpățânați. Tind spre exagerări. Uneori intră ușor în panică (de ex. dacă se îmbolnăvesc).

Flegmaticul are un sistem nervos Se mișcă și vorbește lent, este

meticulos, perseverent. Se concentrează puternic, nu obosește ușor.
În relațiile interpersonale este prietenos, binevoitor, tolerant, dar mai puțin sociabil și
comunicativ decât sanguinicul și colericul.
Din punct de vedere afectiv de multe ori pare indiferent. In general este calm, se
stăpânește ușor. Nu trece nemotivat de la o stare afectivă la alta. Se întâmplă foarte rar să aibă
izbucniri necontrolate. Are sentimente și obișnuințe foarte stabile.
Trăsăturile negative rezultă din faptul că este lent. Se adaptează greu la situații
neobișnuite sau la situații care necesită reacții rapide. Prezintă tendință la reacții stereotipe și la
rutină. Flegmaticii uneori sunt exagerat de calculați și pedanți.

Melancolicul are un sistem nervos slab și are mai puțină energie decât celelalte tipuri
temperamentale. Din acest motiv melancolicul este mai puțin activ, obosește ușor, se mișcă lent,
vorbește încet, fără forță.
În activitatea sa de obicei este serios, conștiincios, perseverent, cu simțul datoriei și al
răspunderii. Îi plac activitățile care necesită multă răbdare.
În relațiile interpersonale este mai puțin sociabil, retras, timid, necomunicativ. De multe
ori este dependent de alții, se lasă condus, nu ia inițiativa.
Din punct de vedere afectiv este foarte sensibil, emotiv, dar nu își manifestă zgomotos
stările afective. Are sentimente profunde și durabile.
Trăsăturile negative rezultă din lipsa lor de energie: cei cu temperament melancolic
obosesc ușor și de aceea randamentul activității este redus. Alte trăsături negative rezultă din
particularitățile lor afective: ei sunt de multe ori îngrijorați, anxioși, depresivi, pesimiști, dar și
iritabili, nervoși. In situații dificile se pierd ușor. Au greutăți în luarea deciziilor importante. Sunt
nesiguri, au sentimente de inferioritate. Nu au suficientă încredere nici în ei înșiși, nici în alții -
ceea ce creează greutăți în relațiile interpersonale.
Observație. Puțini oameni se încadrează într-un singur tip temperamental. Cei mai mulți
au însușiri din două tipuri (sanguinic - coleric, sanguinic - flegmatic, flegmatic melancolic).
Tipul de activitate nervoasă superioară este determinat genetic (ereditar), deci temperamentul
este înnăscut. Totuși influențele externe pot modifica într-o oarecare măsură manifestările
comportamentale ale temperamentului. De ex. un copil sanguinic sau flegmatic, dacă este
maltratat de părinți, se va comporta ca un melancolic: va fi anxios, timid, nu va avea încredere în
alții. Dar dacă ajunge într-un mediu corespunzător se va manifesta din nou ca un sanguinic sau
flegmatic.
Prin atitudini educative corespunzătoare însușirile temperamentale pot fi modelate astfel
încât copilul să se adapteze mai bine la mediu. Astfel dacă un copil cu temperament melancolic
crescut într-un mediu care îl încurajează nu va fi așa de timid, va avea mai multă încredere în sine,
dar probabil rămâne mai lent și mai puțin rezistent la efort. Colericul este bine să fie orientat spre
activități fizice (sport) ca să își descarce energia. În acest fel poate să scadă impulsivitatea în alte
împrejurări. Sanguinicul tinde spre superficialitate. Motivația sa trebuie întărită prin acordarea
unor recompense sau penalizări. Flegmaticul va fi încurajat să participe la activități care să îi
dezvolte mobilitatea (ex. activități sportive).
 Prin nici o metodă educativă nu vom schimba tipul de activitate nervoasă superioară, adică
aspectul înnăscut al temperamentului. Vom influența numai modul în care temperamentul se
manifestă în comportament. Nici nu este necesar să schimbăm temperamentul deoarece valoarea
personalității nu depinde de temperament, ci de caracter, motivație, aptitudini. În fiecare categorie
temperamentală întâlnim și oameni cinstiți și delicvenți, și oameni sănătoși și bolnavi psihici.

4. CARACTERUL
Termenul ”caracter” are mai multe sensuri. Foarte mulți psihologi înțeleg prin caracter
totalitatea însușirilor caracteristice (definitorii) unei persoane. Pentru ei caracterul este modul de
a fi, a simți, a reacționa al unui individ. Acești psihologi folosesc termenul de caracter ca fiind
sinonim cu cel de personalitate. Au fost elaborate mai multe caracterologii care descriu diferite
tipuri de caracter.
!! Unii psihologi definesc caracterul ca fiind acea componentă a personalității care
cuprinde atitudinile stabile prin care omul se raportează la diferite aspecte ale realității.
O atitudine stabilă este tendința de a acționa într-un anumit mod în majoritatea
situațiilor de același fel.
De ex. cel cu o atitudine altruistă va fi dispus să ajute oamenii necăjiți în cele mai variate situații: ajută
bătrânii pe stradă, dă bani cerșetorilor, face donații pentru copiii de la orfelinat. Dacă cineva oferă cadouri
copiilor de la orfelinat numai cu o anumită ocazie, pentru ca să fie apreciată de cei din jur, atunci nu este
vorba despre o însușire de caracter.

Caracterul, spre deosebire de temperament, se formează în timpul vieții sub influența

educației și autoeducației. Insușirile de caracter au o valoare morală, de aceea caracterul se
numește și profilul psihomoral al persoanei.
Trăsăturile de caracter, în funcție de orientarea lor, pot fi clasificate în atitudini față de
ceilalți oameni, față de sine, față de activitatea prestată, față de natură, boală etc. Unele atitudini
pot fi considerate pozitive, altele negative.

a. Atitudini față de ceilalți oameni.

Atitudinile cu valoare pozitivă sunt cele care contribuie la înțelegere, colaborare între
oameni și la evitarea conflictelor. Astfel de atitudini sunt:
bunătate, generozitate, altruism, toleranță, răbdare, respect, recunoașterea valorii celorlalți,
tendința de a manifesta milă, de a-i ajuta pe cei care sunt în dificultate; corectitudine, cinste,
sinceritate; sociabilitate, capacitatea de a prelua conducerea grupului, de a organiza.

Atitudinile negative sunt cele care creează încordare, greutăți în colaborare. Dintre acestea
menționăm:
egoismul, invidia, gelozia, intoleranța; tendința de a jigni, de a critica frecvent, severitatea
exagerată, nepăsarea față de suferința celuilalt; tendința de a se certa, de a fi nerăbdător,
neînțelegător față de greșelile altora, de a nu ierta, de a fi încăpățânat, opoziționist; minciuna,
necinstea, nesinceritatea, agresivitatea, ipocrizia; dorința de a se impune, de a domina, de a fi
superior, de a se afirma cu orice preț; influențabilitatea, tendința de a se supune, de a se lăsa
dominat, umilit; sociabilitatea redusă, tendința de a se izola; timiditatea, lașitatea, teama de
oameni, neîncrederea în alții, teama de a se afirma, tendința de a se simți frecvent jignit sau
nedreptățit;

b. Atitudinea față de sine

Atitudinea față de sine depinde de modul în care se autocunoaște cineva.
Atitudinea față de sine este pozitivă dacă se bazează pe o autocunoaștere realistă. Dintre aceste
atitudini amintim:
încrederea în sine, demnitatea, mândria bazată pe cunoașterea propriilor calități, stăpânirea de
sine; modestia, care nu devine o atitudine supusă; exigența față de sine, spiritul autocritic
bazat pe cunoașterea defectelor și încercarea de a le depăși; respectul față de sine și neacceptarea
umilirii, înjosirii; autonomia, independența față de alții; capacitatea de autoafirmare,
autorealizare, de a pune în valoare a propriilor calități.

Atitudinea față de sine devine negativă dacă cineva se supraapreciază sau se subapreciază.
din supraaprecierea calităților și nerecunoașterea defectelor rezultă atitudini ca orgoliul,
aroganța, sentimentele de superioritate; din subaprecierea calităților și supraaprecierea defectelor
rezultă neîncrederea în sine, umilința, supunerea, dependența exagerată, sentimentele de
inferioritate.

c. Atitudini față de activitatea prestată

Atitudinile pozitive sunt cele care duc la obținerea unor rezultate bune în activitate:
interes față de muncă, inițiativă, ambiție, entuziasm, creativitate, disciplină în muncă,
punctualitate, hărnicie, conștiinciozitate, capacitatea de a lua decizii rapide, perseverență.
Atitudini negative sunt nepăsarea, superficialitatea, neglijența, lenea, tendința la rutină,
tendința de a abandona la primele greutăți, lipsa ambiției, nehotărârea.

Observații:

1. Valoarea pozitivă sau negativă a atitudinilor nu este absolută ci depinde de situație. (î

De ex. sinceritatea în general este pozitivă, dar dacă prin sinceritatea noastră jignim pe cineva,
devine negativă. Toleranța este o însușire pozitivă, dar profesorul nu poate fi tolerant cu elevul
care nu învață, este obraznic, își terorizează colegii, îi bate, fură).
2. Trăsăturile de caracter nu pot fi clasificate riguros. Unele pot fi încadrate în mai
multe grupe (tendința de dominare se manifestă în relațiile cu alții, dar derivă din
autosupraapreciere).
3. Unii oameni au atitudini inconstante (harnic acasă, dar nepăsător la școală; supus
față de șefi, ironic și dominator cu colegii și subalternii).
4. Aceeași trăsătură de caracter se exprimă diferit în comportament în funcție de
temperament.
Ex.: dacă atitudinea față de muncă este pozitivă:
sanguinicul sau flegmaticul lucrează energic, perseverent, nu obosește ușor; colericul
se entuziasmează repede, lucrează cu energie, apoi obosește, se descurajează, pe urmă
devine din nou activ; melancolicul obosește ușor, face pauze.
 5. Temperamentul favorizează formarea anumitor trăsături de caracter: sanguinicii și
colericii în general sunt mai sociabili decât flegmaticii și melancolicii și au mai multă încredere
în sine; la ei apar mai ușor tendințe de autosupraapreciere și dominare.