STRESUL

1. Definirea stresului. Evaluarea situației

stresante
2. Factorii stresanți
3. Teoria lui H. Selye privind stresul
4. Reacții psiho-comportamentale la stres
5. Mecanismele de adaptare la stres (coping)
 1. DEFINIREA STRESULUI.
EVALUAREA SITUAȚIEI STRESANTE
 Termenul ''stres” a fost preluat din limba engleză unde are sensul de forță,
constrângere. Primele cercetări sistematice asupra stresului au fost făcute de medicul
endocrinolog Hans Selye; el a impus termenul „stres” în știință.
 Pentru a înțelege sensul termenului cât și componentele reacției la situația stresantă, ne vom
referi la o situație bine cunoscută studenților, care de cei mai mulți este resimțită ca fiind
stresantă: examenul.
 Deși în general examenul este stresant, sunt și cazuri când nu este perceput astfel. Caracterul
mai mult sau mai puțin stresant al examenului depinde de mai mulți factori: dificultatea
materiei, severitatea profesorului, importanța examenului etc.; altfel spus, situația în sine nu
este stresantă, ea devine mai mult sau mai puțin stresantă în funcție de modul în care o
evaluăm.
 !! Vorbim despre stres dacă o persoană care evaluează relațiile sale cu mediul are
impresia că solicitările mediului depășesc posibilitățile sale de adaptare. Situația trăită
ca stresantă determină pe de o parte diferite reacții fiziologice, psihologice și
comportamentale, iar pe de altă parte anumite mecanisme coping prin care persoana
încearcă să domine sau să evite problemele apărute.
 Evaluarea situației stresante
 O situație nu este stresantă în sine; ea devine stresantă dacă este evaluată de
subiect ca fiind frustrantă sau amenințătoare, dacă subiectul își dă seama că nu
reușește să-i facă față pe baza experienței anterioare. Cel care se află într-o
astfel de situație evaluează pe de o parte caracteristicile situației, pe de altă parte
resursele proprii și mijloacele pe care le poate utiliza pentru a înfrunta această
situație.
 Ex. Dacă examenul a fost evaluat ca fiind o situație amenințătoare, deci stresantă,
studentul se gândește la resursele proprii pe care le poate utiliza: capacitățile sale
intelectuale, deprinderile sale de a învăța cât și la alte mijloace la care poate apela:
ajutorul colegilor, consultarea unor cărți, amânarea examenului etc.

 Evaluarea situației stresante este o activitate cognitivă în

cursul căreia căutăm soluții, luăm decizii. Acest proces este
însoțit și urmat de o serie de reacții fiziologice, psihice,
comportamentale.
FACTORII STRESANȚI

 Factorii stresanți se numesc și stresori. Sunt considerate stresante situațiile

care solicită un efort de adaptare din partea individului. Aceeași situație
pentru unii este, pentru alții nu este stresantă. (Ex. o călătorie, pentru unii
care nu prea călătoresc poate fi stresantă, pentru cel care călătorește des, nu
este).
 Factorii stresanți se pot situa la nivel:
 individual;
 familial;
 profesional;
 de comunitate;
 și societate (Băban, 1998, p. 32).
Factori stresanți individuali

 La nivel individual pot deveni sursă de stres unele însușiri de personalitate,

tipul de reactivitate emoțională, capacitățile intelectuale, conflictele
între motive, boala etc.
 Anumite vârste au surse caracteristice de stres:
 în adolescență sursa caracteristică este criza de identitate,
 la tânăr necesitatea de a decide privind alegerea unei profesiuni sau a
unui partener,
 la vârsta adultă dificultățile legate de numeroasele cerințe,
responsabilități cărora trebuie să le facă față,
 în perioada bătrâneții conștientizarea regresiei biologice și
intelectuale.
Factorii stresanți familiali

 La nivel familial există numeroase surse de stres:

 conflictele cu partenerul de viață, cu copiii / părinții,
 divorțul,
 comunicarea redusă,
 alcoolismul,
 violența domestică,
 boala și decesul unui membru al familiei etc.
Factori stresanți profesionali
 Factorii de stres profesional pot proveni din:
 ambianța fizică (zgomot, vibrații, temperatură,
iluminat etc.),
 ambianța socială (relații interpersonale conflictuale,
atitudini critice sau dictatoriale),
 nesiguranța locului de muncă,
 caracterul și organizarea muncii (suprasolicitare /
subsolicitare, muncă repetitivă, ritm impus, orar
prelungit, munca în schimburi, nivel ridicat de
responsabilitate etc.).
 Șomajul reprezintă poate cel mai grav factor de
stres legat de profesie.
Factorii stresanți sociali
 Societatea contemporană are un efect stresant asupra
multor persoane prin factori ca:
 supraîncărcarea informațională,
 supraaglomerarea,
 birocrația,
 depersonalizarea instituțiilor,
 deprivarea de tradiții,
 sărăcie,
 violență,
 discriminare,
 izolare,
 valori în continuă schimbare, crize economice și politice.
 Eustres/ distres
În funcție de starea afectivă pe care o produc, evenimentele stresante au fost clasificate în
două mari categorii: evenimente care pentru individ au o semnificație pozitivă / negativă.
Și evenimentele pozitive pot avea un caracter stresant deoarece necesită un efort de
adaptare. În aceste cazuri vorbim despre eustres. Aceste evenimente în general au efecte
favorabile asupra persoanei. Astfel de evenimente sunt căsătoria, nașterea unui copil, o
călătorie în străinătate, câștigarea unei mari sume de bani etc.
Evenimentele neplăcute reprezintă un stres negativ (distres) și acestea determină tulburări
de adaptare. Caracteristicile eustres- și distres-ului sunt prezentate în tabelul nr. 3 (Selye,
după Băban, 1998, p. 18).

Accepțiunile noțiunilor de eustres și distres

Eustres Distres
Stimulare optimă, activare Solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare
Menține echilibrul fizic și psihic Induce modificări fiziologice și fizio-
patologice
Efecte stimulante, de antrenare și adap- Efecte de încordare și tensionare, de dezadaptare
tare
 În funcție de frecvența și intensitatea factorilor
stresanți: experiențe traumatice și catastrofale,
evenimente critice de viață și tracasări cotidiene
 Experiențele traumatice și catastrofale sunt evenimente care depășesc experiențele umane
considerate normale. Pentru ca un stresor să fie considerat traumatic trebuie ca el să
reprezinte o amenințare la viața proprie sau a celor apropiați, să aibă ca și consecință
distrugerea bruscă a propriei case sau a comunității sau implicarea directă sau ca martor în
uciderea sau rănirea gravă a altor persoane.
 După criteriul originii lor, stresorii traumatici pot fi împărțiți astfel:
 cataclisme naturale: cutremure, inundații, erupții vulcanice, uragane, avalanșe; accidente
provocate involuntar de om: incendii, accidente rutiere, aeriene, maritime, feroviare, _nucleare,
industriale, domestice;
 dezastre provocate intenționat de om: lagăre, torturi, bombardamente, crime, răpiri, violuri.
 Din punctul de vedere al intensității, stresorii traumatici pot fi:
 acuți, bruști, intenși, când persoana nu are timp să-și mobilizeze resursele adaptative (de ex.
accidentele rutiere);
 cronici, când stresorii sunt extremi, dar în timp se poate realiza o mobilizare a mecanismelor
adaptative (de ex. lagărele de prizonieri).
 Consecința experiențelor traumatice este sindromul de stres posttraumatic (PTSD).
 Evenimentele critice de viață
 Evenimentele critice de viață sunt definite ca "schimbări obiective în structurile și
relațiile psihosociale ce determină reorganizări ale circumstanțelor uzuale și impun
organismului un efort de reajustare psihică și socială, perioadă în care persoana este
mai vulnerabilă la stres și boli” (Holmes și Rahe, după Băban, 1998, p. 35). Aceste
evenimente la cei mai mulți oameni determină un stres acut. Cercetătorii au încercat
să identifice relația dintre evenimentele majore de viață și debutul unor boli somatice
sau psihice.
 În acest scop Holmes și Rahe (după Seamon, Kenrick, 1992, p. 493) au intervievat pacienții
care sufereau de tuberculoză despre modul în care au trăit înainte de a se îmbolnăvi.
Cercetătorii au presupus că debutul bolii poate fi pus în legătură cu producerea unor
evenimente de viață neplăcute, În concordanță cu această presupunere, mulți pacienți au
relatat evenimente ca moartea soției sau pierderea serviciului. În mod neașteptat, mulți
pacienți au vorbit despre schimbări aparent neutre în modul în care își petreceau timpul
liber, obiceiurile legate de somn sau activitățile gospodărești. Într-un mod și mai
neașteptat, mulți au vorbit despre evenimente cu caracter pozitiv cum ar fi petrecerea
concediului într-un mod neobișnuit (dar plăcut) sau căsătoria. Pe baza acestor informații
cercetătorii au ajuns la concluzia că orice modificare în obiceiurile cotidiene poate deveni
un factor stresant. Informațiile obținute au condus la elaborarea unei Scale de Evaluare a
Readaptării Sociale.
 Scala stabilește pentru 43 evenimente de viață un anumit punctaj, în funcție de efortul de
readaptare pe care îl presupune fiecare eveniment. Pentru a determina aceste valori,
subiecților li s-a cerut să aprecieze dificultatea de a se readapta după producerea unor
evenimente de acest fel, acordând în mod arbitrar căsătoriei valoarea de 50. Moartea
soțului / soției a fost notată cu 100 puncte pentru că s-a considerat că acest eveniment duce
la cele mai mari modificări în modul de viață.
 Scala de Evaluare a Readaptării Sociale
22 Modificări privind responsabilitățile profesionale 29
Nr. Eveniment de viată Punctaj
23 Un copil părăsește casa părintească 29
1 Moartea sotului/sotiei 100 24 Greutăti cu socrii 29
2 Divortul 73 25 Mare reușită profesională 28
3 Despartire consensuala 65 26 Soția/sotul se angajează sau abandonează serviciul 26
4 Condamnare la închisoare 63 27 Inceperea sau terminarea studiilor 26
5 Moartea unei rude apropiate 63 28 Schimbarea condițiilor de viață 25
6 Boală sau rănire 53 29 Modificări ale obiceiurilor personale 24
7 Căsătorie 50 30 Dificultăti cu șeful 23
8 Pierderea serviciului 47 31 Schimbări în conditiile/ programul de lucru 20
9 Impăcare consensuală 45 32 Schimbarea domiciliului 20
10 Pensionare 45 33 Schimbări legate de școală 20
11. Probleme de sanatate ale apropiatilor 40 34 Schimbări în modul de a petrece timpul liber 19
12 Sarcină 40 35 Schimbări în activitățile legate de biserică 19
13 Probleme de natură sexuală 39 36 Schimbări în activitătile sociale 18
14 Nașterea unui copil 39
37 Imprumut mai mic 17
15 Schimbări în afaceri 39
16 Modificări în situația financiară 38 38 Schimbarea obiceiurilor legate de somn 16
17 Moartea unui prieten 37 39 Schimbări privind întrunirile de familie 15
18 Schimbări în sarcinile de serviciu 36 40 Schimbarea obiceiurilor legate de alimentatie 15
19 Mai multe certuri în familie 35 41 Concediu 13
20 Imprumuturi mari 31 42 Sărbătorirea Crăciunului 12
21 Rambursarea creditului sau împrumutului 30 43 Mici infracțiuni 11
 Tracasările cotidiene sau ”hărțuiala zilnică
 Tracasările cotidiene sau ”hărțuiala zilnică” este definită (Lazarus,
după Băban, 1998, p. 38) ca "experiențe și condiții ale vieții zilnice
care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau
amenințătoare pentru starea sa de confort fizic și psihic". Acestea
au ca efect stresul cronic.
 Tracasările sunt generate de diversele domenii ale vieții cotidiene:
profesional (supraîncărcare, termene fixe), financiar (insuficiența
banilor), familial (certuri), sănătate (bolile proprii sau ale
membrilor familiei), relații sociale (conflicte, competiție), mediu
ambiental (poluare).
 Deși au o intensitate mai mică decât evenimentele critice de viață,
tracasările zilnice au o influență mai nefavorabilă asupra sănătății
psihice și fizice din cauza frecvenței lor ridicate.
 Caracteristicile evenimentelor stresante
 nu pot fi controlate (influențate) de către subiect (boala gravă a unui membru al
familiei);
 nesiguranła; nu se știe cu siguranță ce se va întâmpla, dacă în viitor evenimentul
neplăcut va avea sau nu va avea loc.
 Caracterul negativ al nesiguranței a fost demonstrat de Hunter (după Seamon, Kenrick,
1992, p. 496). Acest cercetător a comparat nivelul de stres (exprimat prin simptome
somatice și psihice) resimțit de 4 loturi de femei: (l) femei ale căror soți s-au întors din
războiul din Vietnam; (2) femei ale căror soți au murit în timpul războiului; (3) femei
ale căror soți erau prizonieri de război; (4) femei ale căror soți au dispărut în timpul
războiului. S-a constatat că nu femeile care știau că au devenit văduve erau cele mai
stresate, ci cele care nu știau ce s-a întâmplat cu soțul lor. Nesiguranța privind soarta
soțului a fost mai stresantă decât certitudinea privind moartea lui.
 noutatea; evenimentele pe care le întâlnim pentru prima dată sunt mult mai
stresante decât evenimentele cu care ne-am obișnuit. (prima zi de școală sau de
serviciu).
 afectează negativ imaginea de sine a subiectului. Eșecurile, criticile pot afecta
imaginea de sine, de aceea sunt stresante.
 TEORIA LUI H. SELYE PRIVIND STRESUL
 Termenul "stres” s-a impus datorită cercetărilor realizate de Hans Selye, medic endocrinolog
de origine maghiară care a lucrat în Canada. Selye a studiat reacțiile fiziologice care apar în
situațiile stresante.
 Selye a studiat reacțiile pe care le prezintă șobolanii atunci când sunt supuși unui stres prelungit. La
începutul cercetărilor sale Selye nu era interesat de stres. El a dorit să studieze un hormon ovarian, și
a urmărit efectele pe care le are acest hormon asupra șobolanilor care sunt injectați cu acesta.
Șobolanii au avut o reacție fiziologică foarte puternică: ulcerații gastrointestinale, involuția timusului
și a ganglionilor limfatici, hipertrofia cortexului glandei suprarenalei . Cercetătorul a observat că și
alte substanțe produceau aceleași fenomene. De la această observație a ajuns la descoperirea că
organismul reacționează la orice stimul traumatizant (frig, șocuri electrice, restrângerea spațiului de
mișcare etc.) în același mod, adică reacția este nespecifică.
 Selye descoperit că dacă organismul se află într-o situație care impune un efort de adaptare,
întotdeauna se produc aceleași modificări fiziologice, indiferent de natura situației. Nu are
importanță dacă stresorii sunt plăcuți sau neplăcuți, are importanță numai intensitatea lor.
Pornind de la aceste observații Selye definește stresul ca fiind „răspunsul nespecific al
organismului la solicitările externe". În teoria sa, termenul stres este folosit pentru a denumi
aceste modificări fiziologice. Totalitatea acestor modificări alcătuiesc „sindromul general de
adaptare". În cadrul sindromului general de adaptare se parcurg 3 faze: reacția de alarmă,
stadiul de rezistență și stadiul de epuizare.
 Sindromul general de adaptare: reacția de alarmă, stadiul
de rezistență și stadiul de epuizare.
 Atunci când organismul intră în contact cu factorul stresant se produce reacția de
alarmă. Ramura simpatică a sistemului nervos vegetativ își intensifică activitatea și
determină reacția numită ”de luptă sau de fugă". În același timp se eliberează o mare
cantitate de adrenalină și alți hormoni. Aceasta este faza de șoc în care capacitatea
de adaptare a organismului scade brusc. Ea este urmată de contra-șoc — fază în care
încep să acționeze mecanismele fiziologice de apărare.
 Dacă situația stresantă se prelungește urmează stadiul de rezistență. In acest stadiu se
produc modificări fiziologice care ajută individul să înfrunte situația. (Ficatul produce
glucide (zahăr) pentru mușchi, crește tensiunea arterială, tensiunea musculară,
glandele suprarenale și hipofiza secretă mai mulți hormoni, se secretă endorfine cu rol
în calmarea durerilor). Individul creează impresia că s-a adaptat situației stresante, dar
în realitate în această perioadă organismul își utilizează rezervele. Dacă stresorul
continuă să acționeze, rezervele încep să se epuizeze și nivelul ridicat de funcționare a
ramurii simpatice a sistemului nervos vegetativ începe să afecteze funcționarea unor
organe ca rinichii, inima, stomacul.
 Dacă factorii stresanți se mențin în continuare, organismul nu mai poate rezista și
urmează stadiul de epuizare: organismul obosește, mecanismele fiziologice de apărare
devin ineficiente, rezervele organismului sunt epuizate, individul devine foarte sensibil
la noi îmbolnăviri și uneori se produce chiar moartea. În timpul vieții, trecem de
nenumărate ori prin primele două faze ale stresului (Selye, 1964; Seamon, Kenrick,
1992, p. 491).
 REACȚII PSIHO-COMPORTAMENTALE LA STRES:reacții
afective, cognitive și modificări comportamentale
 Reacțiile afective cele mai frecvente au un caracter negativ. Astfel de stări afective sunt anxietatea, frustrarea, nervozitatea,
agresivitatea, depresia, sentimentul de neputință, culpabilitatea, apatia.
 al. Anxietatea este cea mai frecventă reacție emoțională la stres și se caracterizează prin neliniște accentuată, teamă, tensiune,
îngrijorare, presimțiri rele, toate acestea fiind însoțite de numeroase modificări fiziologice.
 a2. Frustrarea se manifestă prin perceperea unui obstacol între subiect și scopul său, prin impresia de a fi privat de ceva.
 a3. Furia și agresivitatea sunt cele mai frecvente consecințe ale frustrării. Agresivitatea poate fi:
 fizică - dacă produce leziuni fizice unei alte persoane;
 verbală — dacă se manifestă prin ceartă, ironii, critici nejustificate sau exagerate, înjurături, calomnii;
 materială — distrugerea unor lucruri, incendieri, furt.
 În funcție de relația dintre sursa frustrării și obiectul asupra căruia se îndreaptă agresivitatea, aceasta poate fi:
 directă — dacă e îndreptată împotriva sursei frustrării (copilul îl lovește pe cel care i-a luat jucăria; adultul vorbește ironic cu
cel care l-a frustrat sau l-a jignit);
 deplasată — dacă nu se cunoaște cu precizie sursa frustrării sau dacă cel care frustrează este prea puternic și nu poate fi
atacat. În aceste cazuri cel frustrat uneori își orientează agresivitatea asupra altora (găsește un „țap ispășitor"); de ex.
profesoara certată de director dă note mai mici ca de obicei.
 a4. Dacă situația stresantă durează mult și persoana nu se poate opune, ea poate să devină pasivă, apatică (indiferentă), lipsită de
speranță — stare numită neajutorare învățată. Această reacție s-a observat la prizonierii din lagărele. de concentrare naziste, care
după un timp au devenit apatici și nu mai sperau în eliberare.
Reacții cognitive
 Evenimentele stresante determină tulburări de natură cognitivă: scade
capacitatea de concentrare a atenției, sunt afectate memoria de scurtă și
lungă durată, scade capacitatea de a lua decizii, de a planifica și organiza
activitatea. Din aceste motive, comportamentul devine dezorganizat, nu sunt
găsite soluțiile necesare pentru a rezolva situația (Ex.: în caz de cutremur sau
incendiu cineva nu poate să iasă din casă pentru că nu găsește cheia, care de
fapt este la locul său obișnuit; la examen, studentul nu rezolvă probleme
simple pe care acasă le-ar fi rezolvat cu ușurință).
 Evenimentele stresante pot determina blocaje ale gândirii, idei obsesive,
inutile. În aceste cazuri vorbim despre gândire negativă. Persoana în loc să
caute informații noi, soluții, se gândește mereu Ia ceea ce s-a întâmplat, de
ce s-a întâmplat, ce ar fi fost dacă nu s-ar fi produs un anumit eveniment. Din
cauza acestor gânduri inutile, orientate spre trecut, nu are suficientă energie
să depășească situația și să își reorganizeze viața.
 Reacții comportamentale
Probleme comportamentale generate de stres::
 scăderea randamentului în activitate;
 absenteism de la serviciu sau școală;
 probleme grave în relațiile interpersonale: în familie, la locul de muncă;
 tendința de a suferi accidente (cercetările de psihologie arată că victimele
accidentelor rutiere de multe ori sunt persoane care recent au trecut prin
evenimente critice de viață. Accidentul poate fi interpretat ca o tentativă
inconștientă de sinucidere);
 tendința de a consuma alcool, droguri, tranchilizante;
 tentativele de sinucidere;
 comportamentele antisociale.
MECANISMELE DE ADAPTARE LA STRES
(COPING)
 Termenul ”coping” este preluat din limba engleză (cope - a face
față). Copingul este definit ca „efortul cognitiv și comportamental
de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe care
depășesc resursele personale" (Lazarus și Folkman, după Băban,
1998, p. 49). Aceste mecanisme sunt deci folosite pentru a înfrunta
situațiile dificile, periculoase.
 Mecanismele de coping se desfășoară parțial la nivel inconștient
(mecanismele de apărare ale Eului), parțial la nivel subconștient și
conștient (mecanisme coping focalizate spre problemă și spre
emoție).
 Procesele inconștiente utilizate pentru a face față situațiilor
periculoase și pentru a reduce anxietatea au fost descrise de către
Sigmund Freud și fiica sa, Anna Freud, sub numele de mecanisme
de apărare ale Eului.
Refularea

 Refularea (represia) este cel mai important mecanism de apărare al Eului. Prin refulare
înțelegem înlăturarea din conștiință a acelor conținuturi psihice care produc teamă,
rușine, neplăcere, culpabilitate, cât și a celor care sunt inacceptabile din punct de
vedere moral. Acestea sunt reprimate în inconștient. Refularea în general nu reușește
perfect.
 Conținuturile refulate pot influența visele, pot determina simptome nevrotice (obsesii),
pot influența comportamentul determinând actele ratate.
 De ex., nașterea unui copil nedorit sau nelegitim poate fi un stres pentru mamă. Ea poate să
refuleze sentimentele sale ostile față de copil. Totuși, aceste sentimente se vor manifesta în
comportamentul ei. Ea poate va fi prea severă, intolerantă cu copilul.
 Ar fi posibil ca, dimpotrivă, mama să fie exagerat de grijulie față de copil, să îl supraprotejeze.
În acest fel ea încearcă să îi convingă pe ceilalți, dar și pe ea însăși, de faptul că ține foarte
mult la copil.
Reacția inversă, evaziunea în imaginar,
regresia
 2)Dacă cineva adoptă în mod neintenționat un comportament opus față de tendința
refulată se vorbește despre reacție inversă. Reacția inversă este mecanismul prin
care individul are reacții comportamentale opuse față de tendințele sale reale, care
sunt refulate.
 3) Evaziunea în imaginar. Unele persoane frustrate se refugiază în lumea fanteziei,
în reverie. Ele caută soluții sau satisfacții pe planul imaginației, în loc să încerce să
rezolve problemele în mod real (De ex. copilul care ar dori să învețe bine, dar nu
reușește să obțină rezultate școlare bune se refugiază în imaginar: jocuri pe
calculator, filme, reverii).
 4) Regresia constă în adoptarea unor comportamente caracteristice persoanelor
mult mai tinere. Copiii mai mari, sau chiar și adulții, în situații foarte dificile se
comportă ca și copiii mici. Prin aceste comportamente ei cer, în mod inconștient,
protecția, securitatea, ajutorul care se acordă copiilor mici.
 Acest fenomen se întâmplă frecvent atunci când într-o familie se naște al doilea copil. In majoritatea
cazurilor pentru copilul mai mare nașterea unui frate reprezintă un eveniment stresant. Părinții nu mai
au atât de mult timp să se ocupe de el, i se cere să fie cuminte, să nu facă gălăgie etc. În această
situație frustrantă, mulți copii au reacții regresive. Copilul de 4-5 ani își suge din nou degetul, are
enuresis, plânge mai mult, adică se comportă ca un copil mic, pentru ca să i se acorde aceeași atenție
ca și celui mic.
Raționalizarea, negarea realității
 5) Raționalizarea este mecanismul prin care cineva caută justificări plauzibile
și logice pentru comportamentele sale neraționale.
 Ex. Copilul fuge de acasă și pe urmă susține că a plecat pentru că a fost
influențat de prietenii săi. El caută un motiv plauzibil deși, dacă nu ar fi avut
motivele sale reale — pe care probabil nu le conștientizează și care în cele
mai multe cazuri sunt legate de relația afectivă necorespunzătoare dintre
copil și părinți — atunci prietenii nu ar fi reușit să-l convingă să fugă.
 6) Refuzul realității (negarea realității). Eul se apără de o realitate neplăcută
prin negarea unor fapte (De ex. Fumătorul neagă faptul că între cancer și
fumat există o legătură spunând că această relație nu a fost dovedită, au fost
stabilite doar corelații statistice).
 Uneori refuzul realității poate avea efecte pozitive. Unii oameni foarte grav
bolnavi refuză să accepte gravitatea bolii, continuă să spere și să lupte pentru
viață. S-a constatat că aceștia supraviețuiesc mai mult de ex. în cazul unui
cancer (cu condiția ca bolnavul să urmeze tratamentul prescris de medic).
Intelectualizarea, proiecția
 Intelectualizarea constă în disocierea (ruperea) reacției emoționale de reacția
intelectuală și accentuarea aspectului intelectual.
 Ex. Bolnavul care află că are cancer are o puternică reacție emoțională. Pentru a o
diminua, el poate să prelucreze problema intelectual: citește cărți despre cancer,
discută cu medici. Preocupându-se de problema sa pe plan intelectual, reușește să
diminueze într-o oarecare măsură aspectul emoțional.
 Medicul și psihologul utilizează intelectualizarea în munca cu bolnavii. Dacă ei
reacționează emoțional la problemele bolnavilor, atunci nu se pot ocupa eficient de
aceștia. Ei trebuie să păstreze o distanță emoțională pentru ca să poată aprecia situația
bolnavului în mod obiectiv și să găsească soluțiile potrivite.
 8) Proiecția este mecanismul prin care subiectul atribuie altor persoane propriile
sale însușiri (mai ales însușirile negative).
 Ex. O persoană rău intenționată față de cei din jur consideră că ceilalți sunt cei care o
nedreptățesc, îi produc necazuri.
 O mamă emotivă, anxioasă, poate să creadă că și copiii ei sunt anxioși. O astfel de
mamă foarte timidă și emotivă a solicitat numeroase examinări psihologice pentru
copilul ei, care în realitate era echilibrat psihic, deoarece era convinsă că și el are
aceleași probleme pe care le-a avut ea la școală. Ea a proiectat asupra copilului
problemele sale.
 Mecanismul proiecției este folosit în testele proiective. Subiectului i se prezintă un
stimul ambiguu —de ex. o imagine fără semnificație — și i se cere să o interpreteze: să
spună ce vede pe imagine. Subiectul va proiecta asupra imaginii problemele sale și va
vorbi despre aceste probleme, fără să își dea seama că vorbește despre sine și nu despre
imagine.
Identificarea
 9) Identificarea reprezintă transpunerea pe plan mintal în situația unei alte
persoane, Mama despre care am vorbit anterior, a proiectat asupra copilului
problemele sale deoarece s-a identificat cu copilul. Uneori identificarea este
folosită pentru a atenua efectele unei frustrări.
 De ex. o persoană care în tinerețe nu a reușit să-și realizeze un scop se identifică cu
copilul său și îl îndeamnă să lupte pentru scopul respectiv. Identificarea poate să
ducă la conflicte, nemulțumiri, dacă copilul nu vrea să se supună. Părintele nu
conștientizează că greșește, încercând să facă din copil ceea ce nu a reușit să
devină el.
 Identificarea are un rol esențial în socializare. Copilul se identifică cu părintele de
care este legat afectiv și (inconștient) încearcă să devină ca acesta, îi preia
comportamentele, sistemul de valori. La baza acestei identificări se află complexul
Oedip care a fost descris de Freud. Băiatul de 4-5 ani se simte atras de mama sa și
ar dori să ia locul tatălui. Aceste sentimente îi creează anxietate. El, pentru a
înlătura anxietatea, se identifică cu tatăl său. Comportându-se ca acesta,
imitându-l, îi ia într-o oarecare măsură locul, poziția în familie. În cazul fetelor,
are loc un proces asemănător care se numește complexul Electra.
Substituția
 10) Substituția este mecanismul prin care individul înlocuiește un scop nerealizabil cu
unul realizabil.
 Ex. Mama care și-a pierdut copilul poate să facă acte de caritate. Ea substituie
(înlocuiește) afecțiunea față de copilul său prin oferirea unor cadouri unor copii orfani
sau abandonați.
 O formă a substituției este sublimarea. În acest caz tensiunea sexuală sau agresivă
frustrată se transformă în activități creatoare în domeniul artei sau științei. O altă
formă a substituției este compensarea. Cel care nu reușește să obțină succese într-un
domeniu, încearcă să obțină aprecierea în alt domeniu.
 Elevii slabi la învățătură caută să obțină aprecierea de care au nevoie altfel: unii obțin
rezultate bune în sport sau în alte activități extrașcolare, alții devin bufonii clasei;
există și situații în care copiii fac diferite acte antisociale pentru a-și arăta calitățile.
 Un caz particular al compensării este supracompensarea. Unele persoane care au
anumite deficiențe depun eforturi pentru a obține rezultate bune tocmai în acel
domeniu.
 Demostene avea tulburări de pronunție; el a făcut multe exerciții de vorbire și a devenit un
mare orator. Unii infirmi motori participă la competiții sportive.
Metode care pot fi utilizate pentru evitarea
consecințelor negative ale stresului.
 În viață, stresul nu poate fi evitat. Fiecare om trece prin numeroase situații
stresante. Unele cercetări arată că situațiile stresante care au o intensitate mai
redusă și nu se repetă frecvent pot avea efecte pozitive, deoarece măresc
rezistența fizică și psihică față de situațiile dificile. Omul trebuie să învețe să
reacționeze corect și în situațiile neplăcute. Părinții care încearcă să ferească
copiii de orice neplăcere nu procedează corect, pentru că astfel copilul nu învață
cum să reacționeze în aceste situații.
 Dacă stresul este foarte puternic sau durează foarte mult și subiectul are însușiri
de personalitate predispozante, atunci pot să apară reacții nevrotice sau boli
psihosomatice datorită modificărilor fiziologice care însoțesc stresul.
 Consecințele negative ale stresului pot fi evitate prin diferite metode, de
exemplu:
 1. prin activități fizice și sport, deoarece acestea au efecte fiziologice contrare
celor generate de stres;
 2. prin psihoterapie, deoarece psihoterapia are ca scop descărcarea tensiunii
afective și însușirea unor reacții adaptative la stres;
 3. modificarea răspunsului fiziologic la stres prin folosirea unor tehnici care
modifică reacțiile fiziologice ale organismului. Astfel de tehnici sunt
antrenamentul autogen sau hipnoza. Antrenamentul autogen constă dintr-o serie
de comenzi care au ca scop relaxarea musculară, controlul temperaturii pielii,
normalizarea funcțiilor cardiace și respiratorii. În stare de hipnoză omul este
foarte relaxat și sugestibil și această stare este utilizată pentru modificarea
reacțiilor organismului.
 ,,Nustresul este cel care ne omoară, ci reacţia
noastră la acesta.” Hans Selye