1.2.

Timiditatea

Adolescența reprezintă pentru mulți cercetători vârsta timidității, indiferent de

temperamentul fiecăruia, aceasta fiind o consecință a transformărilor fiziologice care duc la
creșterea emotivității, dezvoltarea conștiinței de sine, care îl îndeamnă pe adolescent la
autoanaliză și dorință de perfecționare; de asemenea, la această vârstă se mărește cadrul
social al adolescentului, se amplifică numărul persoanelor cu care vine în contact, și astfel
apar probleme noi, pentru care nu are încă soluții de rezolvare (Dimitriu, 1998).
Una din cele mai complexe definiții ale timidității îi aparține Elenei
Dimitriu: ,,timiditatea este o tulburare afectogenă a personalității, a conștiinței de sine, de
auto și interestimare, care se manifestă în prezența oamenilor sau a reprezentării lor și
determină inadaptarea socială sau adaptarea socială negativă” (E. Dimitriu, 1998).
Timiditatea este considerată o trăsătură de personalitate cu elemente native, dar și rezultatul
nedezvoltării aptitudinilor sociale, trăsătură care este consecința unui conflict intrapsihic, dar
și efectul unor condiții sociale.
Timiditatea autentică apare atunci când se conturează încă din copilărie, se intensifică
în adolescență, descrește ușor apoi, dar fără să dispară, și de asemenea, atunci când
intimidarea apare în mod regulat, în condiții similare și reacția este sistematică (Dimitriu,
1998).
Conflictul, considerat unul din factorii principali ai timidității, este prezent sub cele
două forme, intrapersonal și interpersonal, granița dintre aceste două forme fiind destul de
sensibilă și ușor de trecut, în cazul timidului. Când este vorba de timiditatea spontană, lupta
dintre timid și situație se personalizează, căpătând accente afective, devenind un conflict
interpersonal, între timizi și netimizi. În cazul timidității sistematizate, conflictul se derulează
astfel: timidul anticipează eșecul în relațiile sociale și apare astfel conflictul dintre Eul
spiritual și cel social, între Eul fundamental și cel secund, între Eul manifest și cel latent
(Dimitriu, 1998).
Astfel, după cum se poate observa, conflictul interpersonal este specific timidității
spontane, iar cel intrapersonal este întâlnit în timiditatea sistematizată, autentică. Evident că
între cele două forme de conflict se creează un cerc vicios, o relație de interdependență în
sensul că dificultățile pe plan interpersonal, prin repetare se generalizează și apoi se
interiorizează transformându-se în conflict intrapersonal, care mai departe, prin mecanismele
de apărare ale Eului, se exteriorizează în conflict interpersonal, care, prin generalizare, ajunge
la alte persoane, și așa mai departe. Ansamblul factorilor structuranți și structurali ai

1
timidității sunt activați prin intermediul unor mecanisme specifice personalității timidului.
Unele din aceste mecanisme cu rol de cercuri vicioase sunt: percepția negativă care se
transformă în apercepție negativă; hipersensibilitatea duce la hipoexpresivitate; nevoia de
oameni se transformă în fugă de oameni; atenția se transformă în neatenție; memoria se
transformă în falsă evocare; hiperautoanaliza devine raționament postacțional; complexul
duce la conturarea supracompensației de inferioritate (Dimitriu, 1998).

1.3. Anxietatea socială

O altă problemă cu care se confruntă adolescenții este anxietatea socială, care este
asociată cu o insuficientă capacitatea de a analiza sau de a crea strategii cu privire la situațiile
sau interacțiunile sociale, cu care se confruntă, o abilitate care este adesea legată de
inteligența emoțională. Există, de asemenea, date pentru a indica faptul ca persoanele cu
anxietate socială au un răspuns atipic la emoțiile altor persoane. Capacitatea de a percepe
stimuli și de crea strategii în situații sociale este strâns legată de conceptul de inteligență
emoțională după cum este perceput de către majoritatea cercetătorilor din domeniul emoției.
Ca atare, pare plauzibil ca persoanele cu anxietate socială să prezinte deficiențe privind
măsurile inteligenței emoționale (Harkness, Hayden, 2019, p. 289).
Pubertatea și adolescența, cu dezvoltarea lor psihosocială, sunt două etape pe care
majoritatea oamenilor le consideră faze de anxietate. Dezvoltarea biologică, ce îi îndreaptă pe
tineri către maturitate, nu face decât să amplifice constrângerile cu care se confruntă și adesea
îi conduce spre conflicte cu părinții și alte autorități despre care consideră că se opun dorinței
lor de independență (Rapee, Spence, Cobham, Wihnall, 2007). Din punct de vedere rațional,
ei ar putea accepta constrângerile ca fiind rezonabile, dar probabil ca n-o pot face din punct
de vedere emoțional. Această stare de acceptare sau neacceptare duce la confuzie, care îi
determină pe mulți tineri să-și dezvolte mecanisme de coping și/sau să caute consiliere
psihologică, pentru a-i ajuta să depășească acest stadiu tulbure al vieții lor.

2. OSTACOLE DE COMPORTAMENT EXTERNALIZATE

Bibliografia de specialitate susține că obstacolele de comportament externalizate în

perioada adolescenței sunt marcate în principal de următoarele trăsături: căutarea unor valori
personale și a propriei identități, câștigarea independenței personale, nevoia de experimentare
a unor atitudini, comportamente noi, achiziția unor abilități de relaționare, în special cu
covârstnicii, detașarea emoțională de părinți (Schaffer, 2007).

2
 Această perioadă reprezintă o etapă dinamică și contradictorie, în care tinerii sunt
încercați de mai multe sentimente ambivalente: dorința de independență și în același timp
teama de asumarea responsabilităților și regretul pentru copilăria pierdută.

2.1. Caracterul

În adolescență, caracterul este într-o continuă schimbare (Atkinson et al., 2002,)

Adolescenții dezvoltă o serie de conflicte cu cei din jurul lor, în special cu părinții, pe care îi
văd drept opozanți. Deseori între părinți și copii se nasc conflicte ce țin de păreri diferite
asupra îmbrăcămintei, asupra programului de întâlnire cu prietenii sau asupra lipsei de
comunicare care se instalează între preadolescent și părinți la un moment dat, din nevoia de
intimitate și introversiune. Cu toate acestea, în adolescența târzie, caracterul adolescentului
devine conturat, astfel încât pentru adolescent au valoare principiile morale, și încearcă să se
ghideze mai mult după aceste principii, își respectă promisiunile și cuvântul dat (Schaffer,
2007).
În ceea ce privește relațiile cu părinții, unii copii dezvoltă comunicare defectuoasă
punctată frecvent de conflicte. Adolescenții pot să adopte un comportament ostentativ în
momentul în care părerile părinților nu coincid cu ale lor.
Relațiile cu frații în adolescență depind de următorii factori: vârsta fraților și sexul
acestora. Daca frații lor mai mari sunt permisivi și reprezintă un interes în a scăpa de sub
tutela părinților, vor avea relații favorabile cu ei; dar dacă frații sunt mai mici, conflictele pot
să apară dacă aceștia le invadează spațiul personal sau dacă le oferă informații părinților
despre unele intimități din viața preadolescentului, acesta va deveni frustrat și furios și va
avea relații defectuoase cu frații săi.

2.2. Egocentrismul

În perioada adolescenței, primează egocentrismul, adolescentul fiind mai atent la

propriile sale nevoi, de cele mai multe ori ignorând nevoile celorlalți. În această perioadă,
relațiile cu părinții și familia devin defectuoase datorită lipsei comunicării și introversiunii
adolescentului. De cele mai multe ori, adolescentul se simte în centrul atenției, chiar dacă
această senzație nu corespunde cu realitatea, astfel că aspectul fizic și îmbrăcămintea
impecabilă reprezintă factorii pe care acesta pune mare accent, iar când nemulțumirea față de
propriul corp și aspect pune stăpânire pe propria imagine de sine, acesta poate dezvolta
complexe de inferioritate, care îl vor determina să fie nesigur pe forțele lui proprii ți implicit
gradul de integrare socială și relaționare cu ceilalți, va scădea simțitor. Este important ca

3
adolescentul să aibă o imagine de sine cât mai aproape de adevăr (Papalia, Old, Feldman,
2010).

2.3. Relații sociale și agresivitate

Familia și mediul social adecvat îl pot ajuta pe adolescent să se integreze, să fie sigur
pe forțele lui proprii și implicit să aibă reușită școlară. O familie dizarmonică unde lipsa
comunicării, sau o comunicare defectuoasă poate fi un factor preponderant negativ în
stabilirea unei imagini de sine corecte și sănătoase, determină preadolescentul la
introversiune, și emoții negative puternice cu privire la propria persoană.
Un adolescent deprimat este foarte sensibil la presiunile negative ale colegilor săi și
poate cădea victimă alcoolului, drogurilor, delicvenței, imoralității sexuale, precum și altor
fapte antisociale. Identificarea depresiei juvenile necesită cunoașterea diversității
simptomelor prin care acesta se manifestă. Adolescenții depresivi dispun de diverse
modalități de exteriorizare a trăirilor prin care ei trec.
Băieții tind să fie mai violenți decât fetele, ei încercând să-și ușureze simptomele
depresive furând, mințind, bătându-se, conducând cu viteză mare sau prin alte acte antisociale
ca de exemplu spargeri. Aceste acțiuni au un anumit grad de pericol și fiind incitante
îndepărtează oarecum durerea depresiei. Fetele, în schimb, se exteriorizează în moduri mai
puțin violente. Ele de multe ori recurg la promiscuitate sexuală, cu toate că după astfel de
comportamente ele se simt și mai rău decât înainte, datorită sentimentului autodegradării pe
care îl încearcă. Un adolescent își poate exterioriza depresia și luând droguri, deoarece
acestea blochează durerea, dar după ce efectul încetează, durerea revine și pentru a obține
același efect adolescentul trebuie să mărească doza, devenind astfel dependent de droguri.
Adolescența este perioada în care pot să survină o serie de probleme speciale care pot
aduce cu sine comportamente deviante și autodistructive pentru adolescent.
Agresivitatea reprezintă acel tip de comportament menit să provoace daune materiale,
morale și psihice celor din jur. Agresivitatea se manifestă sub diferite forme: agresivitate
verbală, manifestată prin înjurături, insulte, amenințări, acest tip de agresivitate este cel mai
des folosit în mediul școlar și social. Agresivitatea fizică poate lua diferite forme: loviturile,
vătămările corporale, violența, iar în cazuri extreme, chiar și omucidere. Comportamentul
agresiv se referă la faptul că persoana în cauză are o atitudine ofensivă și urmărește lezarea
continuă a sentimentelor celorlalți. Această agresivitate se revarsă asupra psihicului celui
agresat prin scăderea stimei de sine, senzația insecurității.

4
 Factorii care determină dezvoltarea agresivității la indivizi pot fi cei de personalitate,
un temperament impulsiv se revarsă asupra comportamentului, factorii de ordin social și
familial, un mediu familial punctat frecvent de conflicte, determină individul la agresivitate și
violență.
Modificările în plan sexual sunt extrem de importante, la început dramatice și chiar
furtunoase. Fetele sunt mai precoce privind maturizarea sexuală, iar aceasta vine cu tulburări
emoționale și comportamentale la ambele sexe.
Simțul etic și moral se hipertrofiază, crește nevoia de autocontrol, apar curiozități
legate de testarea regulilor și a limitelor, și comportamente de testare ocazională a
consumului de țigări, marijuana, alcool sau substanțe etnobotanice.
Adolescenții care manifestă simptomele caracteristice tulburărilor de atenție și
hiperactivitate și în același timp, al tulburării de conduită, reprezintă pentru părinți și
profesori reale probleme în stăpânirea comportamentului lor și implicit în activitatea
didactică, datorită faptului că acești copii creează probleme în societate și în mediul școlar și
reprezintă o influență negativă asupra celorlalți copii de aceeași vârstă, prin faptul că
promovează comportamente antisociale, absenteism și abandon școlar.
Școala și familia, în strânsă legătura de colaborare, pot ajuta adolescentul să-și
optimizeze comportamentul și să se integreze în mediul social și educațional.
Stabilind o serie de relații unii cu alții, adolescenții încep să-și descopere propria
identitate și să-și dezvolte conștiința de sine, dându-și seama că împărtășesc aceleași norme și
valori, că îi preocupă același probleme, având interese și trebuințe sociale identice, care nu
mai pot fi satisfăcute în cadrul familiei sau a școlii, ci în alte grupuri de referință în care
încearcă să se integreze. Persoanele cu o stimă de sine și un status social mai înalt sunt mai
puțin susceptibile (sensibile) la presiunea grupului de prieteni decât cei cu o stimă de sine și
status scăzute (Schaffer, 2007). Deoarece adolescenți mai în vârstă au achiziționat deja un
status și o stimă de sine mai înalte în privința abilităților sociale, atletice etc. nu mai au
nevoie de a accepta conformitatea cu așteptările grupului de prieteni.
Sentimentele și judecățile religioase se formează și capătă o coloratură specifică în
funcție de etapele psihogenetice de dezvoltarea. Cunoașterea specificului acestor perioade
constituie o obligație pentru cel implicat în activitatea de catehizare a individului, iar
formarea conștiinței religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale de timp în care
problemele fundamentale ale omului sunt percepute și primesc rezolvări particulare.
Conștiința religioasă se formează ca orice formă de conduită umană. Identitatea religioasă a

5
individului (Cucoș, 1999) ține de conținuturile concrete ale experiențelor curente, de urmele
lăsate de transformările biografiei sale.