Clasificări ale tipurilor de handicap

Termenul de “handicap“ a fost introdus în literatura de specialitate pentru a

înlocui anumiți termeni traumatuzanți, precum: anormal, deficient sau inadaptat. Un
alt motiv pentru care acest termen a fost introdus este acela de a însuma multitudinea
de dificultăți psihice sau fizice pe care o persoană le poate întâmpina. Lăzăreanu
Carmen descrie handicapul în cartea sa “Asistența socială și religiozitatea la
persoanele cu handicap“, ca fiind “o deficiență sau o infirmitate congenitală sau
dobândită, care îl pune în inferioritate adaptativă pen individ în raport cu semenii
săi“.

Specialiștii din domeniul medical au fost determinați să realizeze o clasificare a

tipurilor de handicap datorită frecvenței ridicate a diferitelor forme sub care acesta se
manifestă. S-au realizat mai multe criterii de clasificare:

1. În funcție de gradul de devianță (ușoară, moderată, gravă);

2. În funcție de momentul instalării handicapului (înnăscut sau doândit);
3. În funcție de dimensiunea afectată (organică, funcțională, socială);
4. În funcție de stările de inadaptare care s-au instalat (handicap motor,
handicap senzorial, handicap psihic, handicap mental).

Handicapul neuromotor reprezintă o invadilitate biologico-fiziologică, care

micșorează puterea și mobilitatea organismului printr-o dezvoltare insuficientă sau
prin modificări patologice exterioare ori interioare, localizate la nivelul întregului
corp sau la un anumit sgment. (Vezi Șchiopu, 1997a, p. 428). Atunci când mediul de
dezvoltare al unei persoane cu handicap neuromotor este inadecvat, personalitatea
acestuia poate fi influențată ducând la stări de anxietate.

Handicapurile fizice pot fi clasificate după diferite tipuri și criterii, cele mai
importante fiind: mediul de influență, gradul de extindere, modul de acțiune, tipul de
tulburare fizică și după cauzele ce le determină.

Mediul de influență include cauze interne și externe, cele interne fiind determinate
de procesele de dezvoltare, de funcțiile somatice, organice și psihice, iar cele externe
de condițiile mediului de viață.
 După gradul de extindere, handicapul afectează organismul în totalitate ,
determinând deficiențe globale, totale sau afectează zonele limitate, segmente sau
părți ale corpului și determină deficiențe regionale.

După modul de acțiune, handicapurile pot fi: direxte și indirecte. Handicapurile

directe interesează elemente proprii ale deficienței, iar handicapurile indirecte
determină o afecșiune sau o deficiență morfologică sau funcțională.

După tipurile de tulburare fizică, deficiențele se pot împărși în morfologice sau de

activitate.

Cauzele care determină handicapul pot fi predispozante sau favorizante. Cauzele

predispozante sunt multiple: prima este reprezentată de asemănările morfologice și
fiziologice dintre rudele apropiate, a doua cauză este reprezentată de influențele
nocive ale fătului în viața intrauterină. Următoarele cauze sunt: nașterea prematură,
debilitatea congenitală și imaturitatea. Aceste ultime cauze nu afectează viața imediat
după naștere, ci mai târziu, în timpul dezvoltării.

Factorii favorivanți care duc la producerea unui handicap fizic sunt aceia care
influențeaza într-un mod negativ starea de sănătate a unui copil în perioada de
creștere și de dezvoltare. Acești factori sunt multiplii, dar printre cei mai imporatnți
sunt următorii: condițiile inadecvate de igienă, lipsa odihnei sau o alimentație
nesănătoasă. Cauzele favorizante sunt și bolile cronice, convalescențele lungi,
intervențiile chirurgicale dificile, debilitatea fizică, tulburările organice și psihice,
precum și anomaliile senzoriale care pot favoriza și declanșa evoluția rapidă a
handicapurilor. (vezi Șchiopu, 1997a, p. 431).

Handicapul de limbaj, handicapul de auz, handicapul de vedere fac parte din

categoria handicapurilor senzoriale.

Comnform lui Carmen Lăzăreanu, vorbirea este "un mijloc de comunicare specific
omului ca rezultat al unui proces complex de învățare, în decursul dezvoltării
ontogenice".
 Știința care se ocupă cu dezvoltarea vorbirii este logopedia. În vorbire, articularea
sunetelor și respectarea formei gramaticale se realizează în mod automat la adult, la
copil necesitând un proces de învățare.

Tulburările de limbaj apar atât la nivelul reproducerii, cât și la nivelul perceperii,

începând de la modificarea componentelor cuvintelor și până la omposibilitatea
totatlă de comunicare orală sau scrisă. Tulburarea de limbaj reprezintă "toate
abaterile de la limbajul normal, standartizat, de la manifestări verbale tipizate,
unanim acceptate". Din această categorie fac parte toate deficiențele de înțelegere și
de expimare orală, de scriere și de ctire, de mimică sau de articulare.

Printre tipurile tulburărilor de limbaj se enumără și: dislalia, rotacismul, rinolalia,

bâlbâiala, râgușeala, fonastenia, alalia, agrafia dislexia și disgrafia.

Dislalia sau pelticia este o tulburare de articulație ce se manifestă prin deformarea,

omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor la nivelul silabelor și chiar a
cuvintelor. (vezi Lăzăreanu, 2020a, p.58). Dislalia este provocată de mai mulți
factori, precum: capacitatea intelectuală a copilului, afectivitatea și personalitatea,
deficiențele cerebrale, implemetarea defectuoasă a dinților, nedezvoltarea auzului
fonematic. Acest handicap poate avea mai multe forme:

1. Dislalie simplă sau amorfă, se limitează numai la nivelul unor sunete izolate
și se manifestă sub formă ușoară;
2. Dislalie polimorfă, atunci când majoritatea sunetelor și grupurilor de silabe
sunt afectate;
3. Dislalia generală, afectează majoritatea silabelor și sunetelor.

Rotacismul și pararotacismul reprezintă deformarea, lipsa, inversiunea și

înlocuirea sunetului "r" fiind înlocuită prin "l", "d", "v". Cele mai frecvente forme de
rotacism sunt:

1. rotacism labial, produs de un joc ușor al limbii cu vibrarea buzelor;

2. rotacism labio-dental. apare prin vibrarea buzelor inferioare în momentul
atingerii cu incisivii superiori;
 3. rotacism apical, determinat de lipirea limbii de alveolele dentare, ceea ce
nu-i permite sa vibreze suficient.

Rinolalia reprezintă o malformație care poate avea două forme: rinolalia deschisă
sau aperta, în care suflul aerului necesar are loc nazal; rinolalia închisă sau clauza,
situație în care unda expiratorie necesară pronunțării sunetelor nazale (m,n) se face
pe traiectul bucal.

Bâlbâiala reprezintă o tulurare de limaj care a preocupat încă din antichitate

persoanele care sufereau de așa ceva. Această tulburare este mai gravă decât dislalia.
Factorii care influențează apariția bâlâielii sunt: învățarea uneia sau a două limbi
străine înainte de formarea deprinderilor în limba maternă, traume psihice, stresul
determinat de un șoc, factorii de natură ereditară. Răgușeala, fonastenia și
pseudofonastenia suntt tulurări clinice de voce.

Răgușeala vocală se datorează îmbolnăvirii laringelui, a căilor respiratorii și a

ganglionilor fixați pe coardele vocale. Fonastenia și pseudofonastenia sunt cauzate de
folosirea incorecta, abuzivă a vocii (cântăreți, profesori, oratori).

Dislexia și agrafia sunt tulburări de limbaj scris-citit. Acestea influențează

dezvoltarea psihică a individului. Aceste tulburări îi pot cauza individului probleme
de integrare socială dar și unele tulburări comportamentale: izolare, negativism,
nepăsare și descurajare.

Alalia și afazia afectează comunicarea și relaționarea cu persoanele din jur,

acestea făcând parte din categoria handicapurilor polimorfe. Alalia este de două
feluri: alalie motorie și alalie senzorială. Persoana care suferă de alalie motorie
înțelege sensul cuvintelor și îl reține, acesta execută ordinele verbale și poate arăta
oiectele ondicate. Pe de altă parte, persoana care suferă de alalie senzorială nu
înțelege sensul vorbirii, dar poate repeta. Persoanele care suferă de alalie motorie sau
de alalie senzorială au câteva caracteristici în comun: lipsa de expresivitate, rigiditate
în mișcare și în comportament, deficit de atenție, percepție, dzinteres pentru
activități.
 Cauzele care pot duce la alalie sunt grupate în trei categorii: generale, psihice,
motorii. Cauzele generale sunt reprezentate de alcoolismul părinților, rudenia de
sânge a părinților, sifilisul, tuberculoza; cauzele psihice, care se referă la teamă,
timiditate bolnăvicioasă, nedezvoltarea memoriei; cauzele motorii se manfestă prin
întârzierea motorie, nefolosirea suficientă a organului fonator.

Afazia este o tulburare care apare cel mai frecventă la persoanele adulte sau la
bătrânețe și constă în tulburări ale percepțiilor auditive și vizuale. Afazia este de trei
feluri: verbală, nominală și sintactică. Afazia verbală este afazia în care omul nu
poate vorbi, scrie și citi dar înțelege ceea ce se spune; afazia nominală, în care
individul nu găsește cuvintele potrivite pentru a le spune cu totul că are un vocabular
relativ bogat; afazia sintactică în care individul nu își poate da seamade semnificația
cuvintelor, apar tulburări de gândire sau de orientare de calcul.

Fiecare habdicap de limbaj se tratează cu metode și procedee specifice. Acticitatea

recuperatorie are patru obiective principale:

1. Educarea respirației și a echilibrului dintre expirație și inspirație deoarece sunetele

se produc prin vibrarea coardelor vocale, iar acest lucru are loc în timpul expirației, ca și
în timpul inspirației;
2. Dezvoltarea auzului fonematic, acesta se realizează sub formă de joc de cuvint,
recitarea cu intonație a unor poezii scurte. Are rolul de a distinge sunetele, silabele și
cuvintele ca unități specifice ale limbajului;
3. Dezvoltarea motricității generale și a mișcărilor fono-articulare;
4. Educarea personalității prin intermediul psihoterapiei. (vezi Lăzăreanu, 2020a,
p.64-65).

Deciciența de auz face parte din categoria deficiențelor senzoriale. Surditatea

reprezintă pierderea parțială sau totală a auzului. Poate fi asociată cu imposibilitatea
deprinderii normale a limbajului, adică surdomutitatea. Poate fi congenitală, din
cauza unor malformații, sau dobândită pe parcursul vieții, din cauza unei otite sau de
origine traumatică. (vezi Roșu, 2009a, p.102).
 Recuperarea presupune utilizarea totală sau parțială a ceva, care altfel s-ar pierde.
La surzi, rezuperarea este biologică (prin operații, medicamentație), și socială
(pregătirea pentru integrarea socio-profesională.

Reabiliatrea audutivă se referă la un sistem larg de măsuri care presupun formarea

personalității persoanei cu deficit de auz și a integrării în micro și macro climatul
social și profesional.

De-a lingul timpului s-au evidențiat trei metode de învățare a limbii de către
persoanele cu deficiență de auz:

1. Metode care folosesc preponderent limbajul oral (metode orale);

2. Metode care folosesc preponderent limbajul scris(metode scrise);
3. Metode combinate, care utilizează și mijloace auxiliare: dactilemele, labiolectura și
mimico-gesticulația.

Vederea reglează și organizează mișcarea, postura, echilibrul, armonia actelor

motorii, mimica și pantomimica. Pierderea totală sau parțială a vederii atrage după
sine un dezechilibru total în desfășurarea acțivităților cotidiene dar și în integrarea
socială a individului.

Orbirea poate fi clasificată în trei mari grupe, în funcție de anatomia ochiului și de

structura simțului vizual: primul tip de orbire afectează numai o parte a ochiului
(corneea, cristalinul și corpul vitros); al doilea tip de orbire afectează retina și nervul
optic, iar al treilea tip de orbire care este mai rar întâlnit este rezultat dintr-o afecțiune
a creierului, legată nu de aspectul percptiv al vederii ci de modul în care
conștientizăm aceste percepții vizuale. Persoana care suferă de acest tip de handicap,
poate vedea totul dar nu este capabilă să recunoască ceea ce vede.

Cauzele care pot determina orbirea sunt: cauze de natură anatomo-fiziologică sau
organică. Cauzele anatomo fiziologice sunt reprezentate de: boli ale pleoapelor, ale
aparatului lacrimal, ale orbitei etc., afecțiuni ale căilor optice cerebrale, accidente
oculare.
 Cauzele organice sunt afecțiunile congenitale, bolile prenatale (boli infecțioase ale
mamei în timpul sarcinii, sifilisul, tuberculoza, hepatita epidemică), sau boli
postnatale.

Stimularea persoanelor cu deficit de vedere se face prin muzică, datorită faptului

că îi va face să se simtă în largul lor și îi va face să simtă că “pot ține pasul” cu
persoanele perfect sănătoase.

Pentru persoanele care suferă de handicap de vedere, limbajul are o importanță

mare în viața lui deoarece este singua modalitate prin care poate comunica cu lumea
ce îl încojoară.

Diagnosticul în cazul persoanelor cu handicap psihic se pune pe baza unor date

care arată că individul se poartă, gândește sau se simte în moduri care sunt
neobișnuite sau care produc motive de îngrijorare. Handicapul mental este diferit de
boala mintală.

Handicapul mental constă în potențialul limitat de dezvoltare a intelectului unei

persoane care nu poate fi depășit, iar boala psihică sau mintală este un termen utilizat
pentru a desemna un grup de tulburări care cauzează o severă destructurare în
gândire, în afectivitate și în relațiile sociale. (vezi Lăzăreanu, 2020a, p. 81).

Modelul medical precizează că aceste tulburări vor fi tratate în mod similar ca

tulburări fizice. Această abordare îi avantajează pe cei suferinzi datorită fapului ca îi
scutește de etichetele ca ”este bolnav, nu ai ce-i face“. Asistentul social trebuie să se
familiarizeze cu acest model pentru a putea lucra cu beneficiarul și pentru a câștica
încrederea medicilor.

Tulburările psihice la copii sunt descrise sub diferite forme, ca fiind psihopatii sau
devieri de comportament. Printre cele mai frecvente forme de handicap sau tulbuare
psihică la copii se enumără: astenia, tulburările în sfera emotiv volițională și
psihopatiile.

Asteniile determină modificări ale activității intelectuale. Astenia se manifestă

prin: neliniște, irascuulitate, cefalee, tulburări ale somnului, apatia.
 Tulurările neuropsihice sunt determinate de structura anatomică, fiziologică a
sistemului nervos central și de vulnerabilitatea copilului.

Tulurările în sfera emotiv-volițională sunt determinate de neînțelegerile dintre

părinți și tratarea discriminatorie.

Psihopatiile întâlnite la copii pot avea cauze multiple: ereditare și determinate de

factori externi(bolile infecțioase ale mamei, tulburări endocrine, alcoolism) care
influențtează dezvoltarea embrionară. Comportamentul copiilor care sufera de acest
tip de handicap de manifestă prin: impulsivitate, egocentrism, încăpățânare și
hipermotivitate. Psihopatiile sunt de trei feluri: oragnice, epileptoide și schizoide.

Psihopatia organică este determinată de insuficiența sistemelor sucorticale și poate

infuelența randamentul școlar.

Psihopatiile epileptoide sunt ereditareși favorizează instalarea unor trăsături

negative de personalitate (negarea valorilor, nemulțumire față de persoanele din jur).

Și psihopatiile schizoide sunt ereditare, ele manifestându-se prin agitație motorie.

Psihozele organice sunt acele stări organice numite “psihoze bazate pe organism“
deoarece sunt generate de tulburări funcționale ale creierului și sunt împărțite în
acute și cronice. Psihozele organice acute sunt caracterizate de tulburări ale
conștiinței si se datorează tulburărilor metabolice, drogurilor, infecțiilor sau
traumatismelor creierului. Acest tip de psihoză se manifestă prin: tulburări de
conștiință, dezorientare (lipsă de concentrare, incapacitatea de a se localiza în timp și
spațiu), memorie perturbată, vorbirea și gândirea fragmentată. Psihozele organice
cronice determină deteriorări ale personalității și sunt ireversibile.

În categoria psihozelor organice mai intră și schizofenia. Persoanele care suferă de

schizofenie prezintă următoarele simptome: halucinații auditive la persoana a
treia,experientșa că mai multe voci comentează ăntre ele asupra propriilor gțnduri sau
acțiuni, experiența propriei voințe înlocuite sau controlate de o forță exterioară etc.

În psihatrie sunt utilizate trei concepte în legătură cu această tulburare: iluzia,

halucinația și credința falsă. Iluzia constă în interpretarea eronată a unor stimuli;
 halucinația este o percepție care nu are o bază obiectivă și poate afecta oricare dintre
simțuri) aude voci sau simte lucruri care se târăsc pe piele); credința falsă este o
gândire eronată mai puțin ferm afirmată.

Schizofenia poate fi de patru feluri: simplă, hebefrenică, catatonică, paranoidă.

Schizofenia simplă este o deteriorare socială graduală care se întinde pe o

perioadă de timp. Indivizii par a fi mai degrabă apatici cu scăderea performanței în
special a celei intelectuale.

Schizofenia hebefrenică este caracterizată de o anomalie emoțională și tulburări de

gândire. Individul are dificultăți în a gândi noțiuni abstracte, poate avea loc un blocaj
al gândurilor, iar acesta poate schimba radical subiectul conversației. În acest caz,
asistentul social trebuie să lucreze mai încet, sa repete ori de câte ori este nevoie un
lucru și să sublinieze lucrurile simple.

Schizofenia catatonică are un debut brusc și poate provoca individului stări care
merg de la stupoare la excitație acută, rigiditate și posturi cu o anumită fixitate.

Schizofenia paranoidă prezintă ca elemente tipice halucinații și credințe false de

persecuție.

În DEX-ul limbii române debilitatea mintală este definită ca o“formă de înapoiere

mintală, mai puțin gravă decât idioția sau imbecilitatea, în care individul nu poate
depăși însușirea cunoștințelor corespunzătoare primelor patru clase elementare”.

În clasificarea deficienței mintale, se ține seama de gradul de intensitate al

deficienței, de gradul de adaptare la situații particulare, de criteriul binar și de tipurile
clinice. După gradul de intesitate avem:

1. Deficiență lejeră, cu posibilități de dezvoltare maximală a capacităților, fără a fi

necesar ajutor exterior;
2. Deficiență medie, cu șanse de readaptare și posibilități de integrare socio-
profesională, în urma unei intervenții pedagogice specializate;
3. Deficiență gravă, care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o
supraveghere permanentă.
 După gradul de adaptare se clasifică în: deficiență de ambianță și deficiență de
situație. Deficiența de ambianță necesită stabilirea unui echilibru între posibilitățile
reale ale deficientului și solicitările mediului înconjurător, iar deficiența de situație se
referă la cazurile de subiecți limitați la capacitățile lor în raport cu solicitările unoe
situații particulare.

După criteriul binar avem: deficiență intrinsecă și deficiență extrinsecă. Deficiența

intrinsecă se prezintă sub forma unor caracteristici personale ale individului pe care
acesta nu le poate înlătura. Deficiența extrinsecă este determinată de mediu de viață
sau de situația socioculturală a individului.

Tipurile clinice sunt: codificare medicală, codificare clinico-psihometrică,

modelul biopsihosocial al persoanlității umane.

Compătimirea oamenilor cu handicap trebuie facută cu simț și cu delicatețe pentru

a nu le provoca acestora un sentiment de vinovăție sau să se simtă ca o povară.

Gruparea persoanelor care suferă de același handicap poate fi uneori benefică,

alteori nu. Poate fi pozitivă atunci când le aduce sentimentul că nu îs singurii care se
luptă cu acea problemă, sau poate fi negativă deoarece cu totul ca fac parte dintr-un
grup, sunt excluși din grupul majoritar al acelor oameni care sunt perfect sănătoși,
care au anumite preocupări, anumite perspective.

Bibliografie:

1. Lăzăreanu Mândrilă Carmen Gabriela, 2020, “ Asistența socială și religiozitatea la

persoanele cu handicap”, editura Lumen;
2. Roșu Ionel, Istrate Călin, Silvester Monica, 2009, “Enciclopedia corpului uman“,
editura Corint;
3. Șchiopu Ursula, 1997, “Psihologia vărstelor“, editura Didactică și Pedagogică;
4. Dicționar explicativ al limbii române