Modul Farmacologie, Prof.

Serban Filofteia
Anul I

BIOCATALIZATORI

Biocatalizatorii sunt secretaţi în organism sau sunt preluaţi din hrană. Principalii
biocatalizatori sunt enzimele, hormonii şi vitaminele.
Vitaminele se gasesc în cantitati mici în alimentele naturale, fac parte din
biocatalizatori si sunt factori alimentari indispensabili corpului. Ingerarea unor cantitati
insuficiente de vitamine provoaca hipo- sau avitaminoze, boli care în cazuri grave se pot
solda cu moartea. Microflora intestinala poate sintetiza unele vitamine în cantitati mici
(B1, B2, PP) si altele - în cantitati mai mari (B6, B12, K, biotina, acid lipoic, acid folic).
Administrarea abuziva de antibiotice si sulfanilamide provoaca disbacterioza
cu consecinte de hipovitaminoza K, grupul B s.a. Vitaminele Hipo- si avitaminozele pot
aparea în urmatoarele cazuri: carenta de vitamine în produsele alimentare, continutul
redus de vitamine în ratia zilnica; distrugerea vitaminelor în procesul prelucrarii termice a
alimentelor si pastrarea lor timp îndelungat; actiunea factorilor antivitaminici ce intra în
componenta produselor alimentare; prezenta vitaminelor rau asimilabile în produsele
alimentare; dereglarea balantei chimice a ratiei alimentare si corelatiei dintre vitamine si
alte substante nutritive, între unele vitamine; anorexia; deprimarea florei intestinale
normale, care sintetizeaza unele vitamine; în bolile gastrointestinale; chimioterapia
nerationala; dereglarea absorbtiei vitaminelor în tractul gastrointestinal în patologiile
stomacului, intestinelor, sistemului hepatobiliar; defecte congenitale ale mecanismului de
transport si ale proceselor fermentative, de absorbtie a vitaminelor; consumarea
vitaminelor care patrund în organism cu hrana de catre flora intestinala patogena si
paraziti intestinali; actiunea antivitamina a unor medicamente; necesitatea sporita în
vitamine; unele stari fiziologice (perioada de crestere, sarcina, lactatia); unele conditii
climaterice; lucrul fizic intens; lucrul neuropsihic intens, stari de stres; boli contagioase si
intoxicatii; actiunea factorilor nocivi în procesul de productie; excretia sporita a
vitaminelor.
Pe lânga hipo- si avitaminoze se evidentiaza forma subnormala de asigurare a
organismului cu vitamine, care se caracterizeaza prin dereglari biochimice. Aceasta
forma este raspândita în unele contingente ale populatiei sanatoase (copii, studenti,
muncitori, vârstnici). Forma subnormala de asigurare a organismului cu vitamine apare
din cauza folosirii în alimentatie cu precadere a produselor rafinate (pâine alba, zahar),
lipsite de vitamine, pierderii vitaminelor în procesul de prelucrare culinara si pastrarii
îndelungate a produselor alimentare, în urma hipodinamiei cu scaderea poftei de mâncare
si, prin urmare, consumul redus de produse alimentare (sursa principala de vitamine).
Asigurarea subnormala a organismului cu vitamine are drept consecinta scaderea
rezistentei organismului fata de infectii, sporirea actiunii substantelor toxice, stres si alti
factori nocivi. Vitaminele se împart în hidrosolubile si liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile includ: acidul ascorbic (vitamina C), tianina (vitamina
B1), riboflavina (vitamina B2), piridoxina (vitamina B6), acidul nicotinic, niacina
(vitamina PP), ciancobalamina (vitamina B12), acidul folic, folacina, acidul pantotenic
(vitamina B3), biotina (vitamina H).
Vitaminele liposolubile: retinolul (vitamina A), calciferolul (vitamina D),
tocoferolul (vitamina E), filochinona (vitamina K).
Hormonii sunt substante chimice produse de catre glandele care formeaza
sistemul endocrin; eliberati in circulatia sanguina hormonii actioneaza in mod specific pe
unul sau mai multe "organe-tinta" cu scopul de a le reglementa functionalitatea. Cuvantul
hormon s-a format prin derivarea cuvantului grecesc "hormao" care inseama "a stimula, a
pune in miscare".
In functie de structura, hormonii se impart in 3 grupe:
• peptidici (formati din mai multi acizi aminati);
• steroidieni (derivati ai colesterolului);
• derivati dintr-un acid aminat (hormonii tiroidieni).
Hormonii regleaza diferite functii din organism, printre care:
• cresterea si dezvoltarea;
• functia si reproducerea sexuala;
• metabolismul;
• starea psihologica.
Hormonul este eliberat in sange si circula cel mai des legat de o proteina care
regleaza actiunea sa. El se fixeaza in continuare pe receptorii purtati de catre organele-
tinta cu o specificitate comparabila celei a unei chei intr-o broasca, cu scopul de a adapta
organismul la nevoile momentului, de exemplu pentru a stimula secretiile de insulina
atunci cand ingestia alimentelor antreneaza o crestere a nivelului glucozei din sange.
Productia de hormon este la randul ei stimulata sau franata printr-un proces regulator, zis
retrocontrol, care poate fi hipotalamic sau metabolic; astfel, scaderea glicemiei inhiba
secretarea de insulina de catre pancreas.
Utilizarea terapeutica - Se pot fabrica sintetic hormoni a caror structura chimica
este identica cu cea a hormonilor naturali sau este apropiata de aceasta. Aceste substante
pot fi utilizate in terapeutica pentru a repara o carenta hormonala. Acesta este de exemplu
cazul cortizonului, antiinflamator puternic, care este un derivat de cortizol elaborat de
glandele suprarenale. De asemenea, pot fi utilizati hormoni naturali, extrasi din sange sau
din urina si apoi purificati.
Surse si efecte ale principalilor hormoni
Hipofiza - Agatata de creier, ea este formata din antehipofiza, in fata, si de
posthipofiza in spate. Antehipofiza - sintetizeaza somathormonul, hormonul de crestere,
prolactina, care asigura indeosebi lactatia, si stimulinele, activatoare ale altor glande.
Posthipofiza - stocheaza ocitocina si hormonul antidiuretic provenind de la hipotalamus.
Hipotalamus - Aceasta regiune a creierului secreta ocitocina (care declanseaza
contractiile uterine in timpul nasterii), hormonul antidiuretic (care provoaca o retentie de
apa in organism) si liberinele (care activeaza stimulinele antehipofizei).
Ovare - Situate de o parte si de alta a uterului, ele secreta estrogenii, hormonii
tipic feminini, si progesteronul, hormonul de sarcina.
Pancreas endocrin - Este vorba de celulele raspandite in pancreas, care
sintetizeaza insulina (care micsoreaza concentratia in glucoza a sangelui) si glucagonul
(care creste aceasta concentratie).
Paratiroide - In numar de patru, lipite de tiroida, ele produc parathormonul, care
creste concentratia sangvina in calciu.
Suprarenale - Fiecare dintre cele doua suprarenale, situate pe rinichi, este
formata dintr-o corticosuprarenala la periferie si o medulosuprarenala in centru.
Corticosuprarenale - Secreta: glucocorticosteroizii, care influenteaza reactiile
glucidelor, mineralocorticosteroizii, care retin sodiul in organism, si androgenii
suprarenalieni, virilizanti.
Medulosuprarenale - Acestea produc adrenalina si noradrenalina, hormoni de
activare generala a organismului in caz de stres, se mai numesc si catecolamine intrucat
se aseamana chimic cu catecolul:
 Adrenalina Noradrenalina
Testicule - Situate in scrot, ele sintetizeaza testosteronul, hormonul virilitatii.

Testosteron
Tiroida - La baza gatului, ea secreta triiodotironina si tiroxina, indispensabile
dezvoltarii oaselor si creierului la copil si activatoare ale reactiilor chimice ale
organismului.

Triiodotironina Tiroxina
Hormonii au actiune biocatalitica ca si vitaminele, dar se deosebesc de acestea
intrucat au origine endogena (fiind produsi de insusi organismul asupra caruia
actioneaza) si structuri chimice diferite.
Ca si la vitamine se pot intalni stari anormale, hipohormonale si hiperhormonale.
Deficitul hormonal poate sa fie corectat prin administrarea hormonului corespunzator in
stare pura, extras din tesutul animal. In tratamentul cu hormoni trebuie sa se tina seama
de faptul ca un hormon nu produce doar un efect primar de substitutie, ci si un efect
secundar; poate sa stimuleze sau sa inhibe alte glande care secreta hormoni.
Enzimele sunt substanţe chimice complexe de natură organică-proteine coloidal
solubile - elaborate de plante, animale şi microorganisme, capabile să mărească viteza
reacţiilor chimice ce se desfăşoară în sistemele biologice, fără să se consume în cursul
lor. Sunt deci, o clasă specială de proteine dotate cu activitate catalitică; se mai numesc şi
biocatalizatori.
 Denumirea de enzime a fost dată de către Kuhne (1878) şi provine de la expresia
"en zima = în levură" (în 1. greacă), pornind de la faptul că din drojdii s-au extras pentru
prima dată enzime.
Procese enzimatice, cum sunt fermentaţia vinului, dospirea pâinii, acidifierea
laptelui etc. sunt cunoscute din cea mai îndepărtată antichitate. Dar cunoştinţe sistematice
în acest domeniu s-au obţinut începând cu identificarea primelor enzime: amilaza din
malţ (Kirchoff, 1814), amilaza salivară (Leuchs, 1831) şi pepsina (Schwann, 1836).
Ulterior, progrese importante s-au realizat prin lucrările privind cataliza şi
biocataliza ale lui Berzelius şi Liebig, prin studiile asupra cineticii ale lui Michaelis şi
Menten (1912), prin obţinerea enzimelor în stare cristalizată (Sunner, 1926).
Enzimologia, domeniu al biochimiei care se ocupă cu studiul enzimelor, s-a
dezvoltat exploziv pe baza unor cercetări ample privind structura enzimelor, mecanismele
de reacţie studiate la nivel electronic şi cuantic, reglarea proceselor enzimatice în cadrul
metabolismului intermediar. Ca urmare, enzimologia constituie studiul bazelor
moleculare ale vieţii.
Prin acţiunea lor catalitică, enzimele fac posibilă, în condiţii compatibile cu viaţa,
realizarea unei întregi serii de reacţii chimice, care în vitro nu se pot realiza decât în
condiţii foarte dure, improprii vieţii celulare. Astfel, hidroliza proteinelor pe cale chimică
se realizează la 37°C, numai în mediu puternic acid şi într-un interval de timp foarte lung
(3 luni); în organism, în stomac, această degradare are loc extrem de rapid şi în mediu
mai slab acid. Pentru a realiza "in vitro" tot atât de repede această hidroliză sunt necesare
o temperatură de 120- 140°C şi o mare aciditate, deci condiţii absolut incompatibile cu
viaţa organismelor. În mod similar, arderea glucozei în organismele vii cu producerea
apei, a dioxidului de carbon şi a energiei se realizează prin intermediul enzimelor în
condiţii specifice vieţii celulare. În absenţa enzimelor, aceleaşi transformări necesită
temperaturi de 180-200°C.