1

Aptitudinile
Noţiuni de aptitudini. Pe ce bază se vorbeşte despre prezenţa la om a
aptitudinilor lui pentru o activitate oarecare? Drept bază servesc doi
indici: rapiditatea însuşirii unei activităţi şi calitatea realizării ei. Omul e
considerat capabil dacă el, în primul rînd, însuşeşte repede şi cu succes o
activitate, mai uşor în comparaţie cu alte persoane, capătă abilităţile şi
deprinderile corespunzătoare mai uşor şi, în al doilea rînd, obţin succese
care întrec considerabil nivelul mijlociu.
De ce depinde acest lucru? De ce unii oameni, în condiţii egale,
însuşesc mai repede şi mai uşor vre-o activitate şi au succese mai mari
decît alţii? Vorba e că fiecare domeniu de activitate înaintează anumite
cerinţe faţă de om, faţă de procesele lui psihice, faţă de activitatea
analizatorilor lui, a proprietăţilor personalităţii. Unii oameni pot că
posede unele calităţi corespunzătoare, la alţii ele pot fi slab dezvoltate.
Dacă oamenii posedă asemenea particularităţi individual-psihologice,
care corespund în cel mai mare grad cerinţelor activităţii corespunzătoare,
înseamnă că ei sînt apţi pentru această activitate.
Aptitudinile sînt particularităţile omului care coincid cu cerinţele unei
activităţi şi care se precizează ca o condiţie de îndeplinite cu succes a
acesteia.
Să ne concentrăm atenţia asupra celei mai importante laturi ale
acestei definiţii. În primul rînd, aptitudinile sînt nişte particularităţi
individuale. În al doilea rînd acestea nu sînt numi simple particularităţi,
dar particularităţi psihologice. De aceea degetele lungi, flexibile, sau
statura înaltă nu sînt aptitudini deşi ajută pe cineva să obţină succese în
activitatea corespunzătoare şi, în sfîrşit. Aptitudinile nu sînt orice
particularităţi psihologice, dar numai acelea care corespund cerinţelor
unei anumite activităţi.
 2

În şirul aptitudinilor figurează, de exemplu, auzul muzical, simţul

ritmului care sînt necesare pentru a te ocupa cu succes de muzică;
imaginaţie constructivă pentru împlinirea activitîţii de constructor, de
inginer; iuţeala reacţiilor de mişcare necesară pentru practicarea unor
anumite feluri de sport.
În raport cu particularităţile individuale ale proceselor psihice
aptitudinile prezintă particularităţile psihologice individuale cu mult mai
complicate. Ele includ elementele emotiv-volitive, elementele aptitudinii
faţă de vre-o activitate şi unele particularităţi ale proceselor psihice, dar
nu se redu la orecare manifestări psihice particulare.
Orice activitate cere de la om nu numai o singuă aptitudine, ci un
şir de aptitudini legate reciproc.
Neajunsul, o salbă dezvoltare a unei aptitudini particulare poate fi
compensat pe seama unei dezvoltări mai intense a altora. Această însuşire
de compensare a aptitudinii oferă posibilităţi destul de largi pentru
însuşirea diferitor feluri de activitate, de alegere a profesilor. Lipsa unei
aptitudini particulare, izolate se poate compensa de asemenea şi printr-o
muncă intensă, prin insistenţă şi o încordare a puterilor.
Aptitudinile şi activitatea. Aptitudinile se formează şi se manifestă
numai în cadrul ulei activităţi corespunzătoare. Dacă nu observi omul în
activitate nu poţi avea o părere despre prezenţa sau lipsa la el a
aptitudinilor. Omul nu se naşte apt pentru o anumită activitate, iar
aptitudinile lui se formează, se dezvoltă în activitatea corespunzătoare, în
cursul vieţii lui, sub influenţa instruirii şi educării. Cu alte cuvinte,
aptitudinile sînt însuşiri ce se dobîndesc în timpul vieţii şi nici de cum nu
sînt înnăscute.
Aptitudinile oamenilor s-au creat şi s-au dezvoltat în mod istoric,
iar activitatea lor a fost orientată spre satisfacerea trebuinţelor lor. În
mersul dezvoltării istoriceşti a societăţii umane se iscau trebuinţe noi,
 3

oamenii creau noi domenii de activitate, prin aceasta stimulînd

dezvoltarea unor aptitudini noi.
Trebuie de subliniat că există o legătură strînsă şi indisolubilă între
aptitudini şi cunoştinţe, dintre abilităţile şi deprinderile omului. Pe de o
parte, aptitudinile depind de cunoştinţe, abilităţi, deprinderi care, pe
măsură ce se acumulează, se dezvoltă şi aptitudinile. Pe de altă parte,
cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile depind de aptitudini. Ele permit să
ce însuşească mai repede, mai uşor, mai durabil şi mai profund
cunoştinţele, abilităţile, deprinderile corespunzătoare. De exemplu, în
procesul căpătării cunoştinţelor, abilităţilor şi deprinderilor de matematică
se dezvoltă asemenea aptitudini cum sînt: memoria matematică,
aptitudinile pentru reprezentările spaţiale geometrice, pentru gîndirea
logică ş. a. Pe de altă parte, prezenţa unei memorii bune pentru
matematică, aptitudinea pentru gîndirea logică, însuşirea cunoştinţelor,
abilităţilor şi deprinderilor în domeniul matematicii se realizează mai
uşor., mai repede şi cu mai mult succes.
Însă identificarea aptitudinilor şi a cunoştinţelor, a abilităţilor şi a
deprinderilor ar fi o greşeală grosolană. Cunoştinţele sau abilităţile
insuficiente nu pot fi date drept lipsă de aptitudini. O serioasă greşeală va
admite acel învăţător care grăbit şi superficial va scoate o concluzie
despre lipsa de aptitudini la elevi dacă el cunoaşte puţin, are lacune în
cunoştinţe şi nu posedă cunoştinţele şi aptitudinile necesare.
Trebuie să se ee în consideraţie aptitudinile şi posibilităţile elevilor
atunci cînd i se apreciază cunoştinţele, abilităţile şi deprinderile.
Rezultatele acestui fel de activitate de învăţare pot că trezească
nemulţumirea unui învăţător experimentat numai într-un singur caz (tu nu
lucrezi suficient, căci de la tine se poate aştepta mai mult) şi lauda în alt
caz (succesele tale nu sunt mai bune decît pînă acum. Continuă să
lucrezi).
 4

Premizele naturale de dezvoltare a aptitudinilor. Unii socot că atît

felul aptitudinilor cît şi nivelul lor sînt predestinate încă din născare.
Psihologia respinge acest punct de vedere greşit. Istoria şi educaţia,
condiţiile vieţii şi activităţii omului formează activ aptitudinile lui.
Psihologii materialişti recunosc că factorii biologici sînt ca nişte premize
naturale ale dezvoltării aptitudinilor. Aceste premize naturale ale
dezvoltării aptitudinilor se numesc predispoziţii.
Predispoziţiile sînt nişte particularităţi anatomo-fiziologice
înnăscute ala creierului, ale sistemului nervos, ale analizatorilor, care
condiţionează deosebirile individuale înnăscute între oameni.
Predispoziţiile influenţează asupra procesului formării şi
dezvoltării aptitudinilor. Pe lîngă toate celelalte condiţii egale, prezenţa
predispoziţiilor prielnice pentru o anumită activitate contribuie la
formarea aptitudinilor, le uşurează dezvoltarea lor. Se înţelege că
prezenţa numai unor predispoziţii favorabile şi a unor condiţii de viază şi
activitate prielnică nu se explică nivelul extrem de înalt al succeselor.
Din predispoziţii fac parte şi unele particularităţi ale analizatorilor
vizual şi auditiv. Drept predispoziţii sînt considerate însuşirile tipologice
ale sistemului nervos, de care depinde rapiditatea formării legăturilor
nervoase temporare, durabilitatea lor, puterea atenţiei concentrate,
rezistenţa sistemului nervos, capacitatea de muncă intelectuală. S-a
stabilit că pe lîngă faptul că proprietăţile tipologice caracterizează
sistemul nervos în totalitatea sa, pot cu totul diferit să caracterizeze şi
lucrul diferitor regiuni ale scoarţei. În acest caz însuşirile sînt parţiale,
pentru că caracterizează numai activitatea unor regiuni separate ale
scoarţei creierului. Însuşirile parţiale se pot considera ca predispoziţii ale
aptitudinilor, legate de activitatea analizatorului vizual sau auditiv sau
rapiditatea şi exactitatea mişcărilor.
 5

În dependenţă de particularităţile relaţiilor dinte sistemele de

semnalizare Pavlov deosebea trei tipuri ale activităţii nervoase superioare:
tipul artistic, cu o relativă predominare a primului sistem de semnalizare;
tipul mediu, cu un relativ echilibru al sistemelor de semnalizare; tipul de
gînditor, cu o relativă predominare a celui de-al doilea sistem de
semnalizare. Pentru oamenii cu o activitate de tip artistic este
caracteristică intensitatea impresiilor nemijlocite, participarea intuiţiei la
percepţii şi memorizare, bogăţia şi rapiditatea imaginaţiei, emoivitatea.
Oamenii cu o activitate nervoasă de tip gînditor sînt înclinaţi spre analiză
şi sistematizare, către o gîndire generatoare şi abstractă.
Drept predispoziţii pot fi considerate şi particularităţile individuale
ale structurii unor regiuni separate ale scoarţei encefalului.
Trebuie de remarcat că predispoziţiile nu includ în sine aptitudinile
şi nici garantează dezvoltarea lor. Predispoziţii sînt numai una din
condiţiile formării aptitudinilor. Nici un om, oricît de favorabile ar fi
predispoziţiile sale, nu poate deveni un muzicant remarcabil, un pictor,
matematician, poet, dacă nu se consacră insistent activităţii
corespunzătoare. Sînt distule exemple de viaţă cînd oamenii cu
predispoziţii foarte prielnice nu şi-au putut realiza posibilităţile lor şi au
rămas executanţi de rînd în domeniul în care ar fi putut obţine succese
mari, dacă viaţa lor s-ar fi aranjat altfel. Şi invers, chiar şi în lipsa unor
predispoziţii bune, un om insistent şi cu capacitatea de a munci, conştient
şi cu către vre-o activitate, poate obţine anumite succese.
Nu fiecare aptitudine corespunde unei anumite predispoziţii.
Predispoziţiile sunt polivalente. Aceasta înseamnă că pe baza unei şi
aceleaşi predispoziţii se pot elabora diferite aptitudini. De exemplu, pe
baza asemenea predispoziţii ca rapiditatea, exactitatea, fineţea şi abilitatea
mişcărilor, se pot elabora în dependenţă de condiţiile vieţii şi activităţii şi
aptitudinea pentru mişcări ritmice şi coordonate ale corpului la cel care se
 6

ocupă cu gimnastica, şi capacitatea pentru mişcări fine şi exacte ale mînii

chirurgului, şi aptitudinea pentru mişcări repezi şi plastice ale degetelor
vioristului. Pe baza tipului artistic pot să se formeze aptitudini de artist,
de scriitor, de pictor, muzicant; pe baza tipului de gînditor se formează
aptitudinile matematicianului, a lingvistului, a filosofului ş.a.m.d.
Trebuie de menţionat că lipsa succeselor timpurii nu vorbeşte
despre lipsa aptitudinilor. De exemplu, asemenea talente remarcabile cum
sînt Luzin N. , Paster L. , Scott V. Sau impus ca personalităţi de vază la o
vîrstă relativ înaintată.
Felurile aptitudinilor
Aptitudinile separate ale omului nu garantează încă succesul l
îndeplinirea unei activităţi complicate. Dacă este dezvoltată percepţia fină
a formei şi a corpului, nu înseamnă că omul va deveni un pictor. Un
auz muzical excepţional, fără alte însuşiri, nu duce la formarea
muzicianului. Pentru însuşirea a unei oarecare activităţi este necesară o
anumită îmbinare a părţilor separate ale aptitudinilor speciale, care
formează un ansamblu calitativ, un tot întreg specific, un ansamblu de
aptitudini. Aptitudinile speciale se unesc în jurul unei formaţiuni centrale
personale, formînd astfel un fel de aptitudine centrală.
Există aptitudine de diferit fel – de instruire şi creatoare. Cele de
instruire sînt legate de însuşirea proceselor de executare a unei activităţi
deja cunoscute, care duce la dobîndirea cunoştinţelor, abilităţilor şi
deprinderilor. Aptitudinile care sînt legate de crearea unui nou produs,
original, de găsirea unor procedee noi la îndeplinirea unei activităţi. Din
acest punct de vedere se dobîndesc, de exemplu, aptitudinile pentru
însuşirea, studierea matematicii şi aptitudinile creatoare pentru
matematică.
Se întîlnesc de asemenea aptitudini generale mintale şi aptitudini
speciale. Aptitudinile generale mintale sînt necesare pentru împlinirea nu
 7

numai a unui fel, ci a mai multor feluri de activitate; aceste aptitudini

corespund cerinţelor, care prezintă nu numai o singură activitate, ci un şir
întreg, un cerc larg de activităţi înrudite. Din şirul de aptitudini generale
mintale fac parte asemenea calităţi ale muncii cum sînt activitatea
mintală, spiritul critic, caracterul sistematic, rapiditatea orientării mintale,
un nivel înalt a unei anumite activităţi: muzicale, artistic-plastice,
matematice, literare ş.a.m.d. Aceste aptitudini, de asemenea, sînt o unitate
a unor aptitudini speciale.
De exemplu, la formarea aptitudinilor matematice un rol mare îl
ale memoria matematică, aptitudinea pentru gîndirea logica în domeniul
relaţiilor cantitative şi spaţiale, o generalizare rapidă şi logică a
materialului de matematică, trecerea uşoară şi rapidă de la o activitate
mintală la alta, tendinţa spre calitate, simplitate ş.a.m.d. toate aptitudinile
speciale se unesc într-o aptitudine principală – de profil matematic al
minţii, legată cu trebuinţa activităţii matematice.
Aptitudinile constructive tehnice întregesc asemenea componente
ca observarea în domeniul dispozitivelor tehnice, care permit să se vadă
valorile şi imperfecţiile lor; exactitatea şi viociunea reprezentărilor
spaţiale; aptitudinea de a combina; gîndirea tehnică.
Aptitudinile muzicale sînt formate din ansamblul unor astfel de
aptitudini precum sînt simţul armoniei, care se manifestă în recunoaşterea
melodiei, aptitudini pentru reprezentarea auditivă, care se manifestă
printr-o reproducere exactă a melodiei după auz, simţul muzical-ritmic de
a simţi ritmul şi de a-l reproduce. O însemnătate importantă are şi auzul
absolut – aptitudinea de a determina exact înălţimea sunetului, fără al
compara cu etalonul. Toate aceste aptitudini speciale se grupează în jurul
unei aptitudini de bază – muzicalitatea, sub care se înţelege aptitudine
omului de a percepe muzica ca o expresie a unui conţinut.
 8

La baza aptitudinilor literare stau asemenea formări asemenea

formări principale precum sînt activitatea creatoare şi poziţia estetică,
care uneşte aptitudinile speciale: spiritul de observaţie, impresionalitatea,
prezenţa imaginilor intuitive puternice ale memoriei, imaginaţiea
creatoare, şi de asemenea, emotivitatea intuitivitatea şi expresivitatea
limbii.
La şirul de aptitudini artistico-plastice se raportă aptitudinea de
apreciere corectă a proporţiilor, a relaţiilor de luminozitate, aptitudinea de
a simţi funcţia de expresivitate a culorii, imaginaţia creatoare ş.a.m.d.
Învăţătorul care studiază aprofundat pe elevi pentru o corectă
organizare a procesului instructiv-educativ şi pentru realizarea în instruire
şi educaţie a principiului de abordare intuitivă trebuie să cunoască felul
aptitudinilor elevului şi în ce măsură sînt ele exprimate. Despre
aptitudinile elevului se poate judeca, observînd manifestările lui în cadrul
unei activităţi corespunzătoare. în mod practic despre felul aptitudinilor
se poate judeca după ansamblul următorilor indici:
1. Rapiditatea cu care elevul însuşeşte activitatea corespunzătoare;
2. Nivelul calitativ al succesului lui;
3. Înclinarea puternică, eficace şi stabilă a omului către această activitate.
Aptitudinile şi personalitatea
Realizarea cu succes a oricărei activităţi, chiar cînd sunt prezente
aptitudinile, depinde de o anumită îmbinare a calităţilor personalităţii.
Aptitudinile care nu se combină cu o orientare corespunzătoare a
personalităţii, cu însuşirile ei emoţional-volitive nu pot duce la mari
succese. Înainte de toate, aptitudinile sunt strîns legate de o atitudine
pozitivă fază de activitatea corespunzătoare, de interesul faţă de ea, de
înclinaţia respectivă care, la un grad înalt de dezvoltare, trece într-o
pasionantă antrenare, într-o trebuinţă vitală de acest fel de activitate.
 9

Interesele se manifestă prin tendinţa de a cunoaşte obiectul în

procesul de studiere fundamentală a lui. Înclinaţia este tendinţa de a
îndeplini o activitate corespunzătoare. Interesele şi înclinaţiile
personalităţii nu corespund întotdeauna. Poţi să te interesezi de muzică şi
să n-ai înclinaţii muzicale. Poţi să te interesezi de sport şi să rămîi
“suporter” şi cunoscător al sportului, fără să faci, cel puţin, gimnastica
matinală. La copiii şi adulţii capabili pentru o anumită activitate
interesele şi înclinaţiile, de regulă, se află într-o corelaţie strînsă.
Interesele şi înclinaţiile, către o anumită activitate se dezvoltă, de
obicei, în unitate cu dezvoltarea aptitudinii respective. De exemplu,
interesul şi înclinaţia elevului către matematică îl fac să se ocupe cu
stăruinţă de acest obiect ceea ce, la rîndul său, îi dezvoltă aptitudinile
matematice. Aptitudinile, mereu în dezvoltare, la matematică asigură
anumite succese în domeniul respectiv şi dezvoltă sistemul de satisfacţie
a elevului. Acest simţ trezeşte interesul şi mai adînc către obiectul în
cauză şi înclinaţia de a se ocupa şi mai intens de el.
Pentru a obţine succese în activitate, pelîngă prezenţa aptitudinilor
şi înclinaţiilor, mai este nevoie de un şir de trăsături de caracter printre
care, înainte de toate, figurează dragostea de muncă, spiritul de
organizare, concentrarea, finalitatea şi insistenţa. Fără aceste calităţi,
chiar şi cu ajutorul unor aptitudini remarcabile, nu se obţin rezultate
sigure şi însemnate.
Mulţi cred că oamenii capabili fac totul uşor şi simplu, fără vre-o
deosebită muncă. Lucrurile nu stau astfel. Pentru dezvoltarea aptitudinilor
se cere o îndelungată şi dîrză instruire, o muncă mare şi încordată. Ca
regulă, aptitudinile sînt însoţite întotdeauna de o excepţională capacitate
şi dragoste de muncă. Nu degeaba toţi oamenii talentaţi au remarcat că
talentul este o muncă înrudită cu răbdarea, cu o activitate fără sfîrşit.
 10

Cîte odată se întîlnesc în şcoală elevi care, datorită aptitudinilor lor,

prind totul din zbor, au o reuşită bună, cu toată lenea şi lipsa lor de
organizare. În viaţa lor de mai tîrziu ei nu îndreptăţesc speranţele din
cauză că nu sunt deprinşi să lucreze serios şi organizat, să înfrunte cu
insistenţă piedicile.
Sînt foarte importante şi asemenea calităţi ale personalităţii precum
sînt autocritica şi exigenţa de sine. Aceste calităţi nasc lipsa de satifacţie
faţă de primele rezultate ale muncii şi dorinţa de a face şi mai bine şi mai
perfect totul. Anume acest lucru l-a determinat pe marele inventator
Edison să facă mii de experienţe ca să găsească, de exemplu, o
construcţie mai reuşită a acumulatorului.
De o mare însemnătate e şi o asemenea trăsătură de caracter
precum este modestia. Încrederea în excepţionalitatea sa, susţinută de
laude peste măsură, sînt deseori distrugătoare pentru aptitudini, pentru că
în aceste cazuri apare îngîmfarea, lauda de sine, autoadmiraţia şi dispreţul
faţă de cei din jur. Omul încetează de a mai lucra asupra perfecţionării
produsului muncii sale, piedicile îi provoacă iritare şi deziluzie, iar toate
acestea înlătură dezvoltarea aptitudinilor.
Nivelul cel mai înalt al aptitudinilor se numeşte talent. Talentul
este o îmbinare fericită a aptitudinilor, care permite, pe de o parte, să se
împlinească cît mai reuşit o anumită activitate şi, pe de altă parte, un
anumit fel de trebuinţă, de a o îndeplini cu o mare dragoste de muncă şi
persistenţă. Talentul poate să se manifeste în orice domeniu de activitate.
Anume de aceea talentat poate fi medicul curant, şi învăţătorul, şi
aviatorul, şi inovatorul, şi muncitorul calificat.