PTITUDINILE – LATURA INSTRUMENTAL-OPERAŢIONALĂ A PERSONALITĂŢII

Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Ştim cu toţii că aceleaşi acţiuni (practice, intelectuale, artistice, sportive
etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur
toţi oamenii normali pot executa diverse şi nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. De regulă, termenul negativ (inaptitudine)
nu este absolut pentru că, în fapt, semnifică posibilităţi minime de a acţiona într-un fel. Termenul pozitiv (dotat, capabil) se acordă ca un
calificativ, după criteriul performanţei. Rezultatele oricărei activităţi sunt evaluate şi distribuite pe o scală amplă (pentru testarea
inteligenţei se uzează de un punctaj ce poate ajunge până la 160), astfel încât cu uşurinţă se stabilesc grupele mari de slab,
mediu (mijlociu) şi superior.
Aptitudinea se demonstrează întotdeauna prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu ajutorul unor mijloace sau
instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi tehnice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatic şi alta în
cea a unui chirurg talentat. Tot aşa am putut vorbi despre pensula pictorului, condeiul poetului sau ferestrăul tâmplarului Prin urmare, în
joc intră şi mijloace sau instrumente psihomotorii, structuri intelectuale, funcţii si subprocese psihice.

Aptitudinile constituie latura instrumentală şi executivă a personalităţii. Este o instrumentaţie psihică; uneori se spune despre
inteligenţă că este tăioasă sau pătrunzătoare, se vorbeşte despre fineţea auzului, despre urzeala imaginaţiei, despre concentrarea şi
distributivitatea atenţiei etc. Toate acestea sunt posibile datorită gradului de dezvoltare a unor funcţii sau a îmbinării operaţiilor. Ele
sunt cele care mijlocesc reuşita în activitate. În consecinţă, valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu eficienţa, calitatea
şi modul de îmbinare a operaţiilor. Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operaţionale, superior dezvoltate, care mijlocesc
performanţe supramedii în activitate.Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el. Sunt unii care posedă multe cunoştinţe,
ajung la erudiţie, dar nu reuşesc să opereze cu cunoştinţe, astfel încât să obţină efecte pe măsura pregătirii lor.
În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime. Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între
aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea învăţare şi execuţie, şi capacitate ca o aptitudine împlinită
care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate. Precocitatea
manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică neîndoielc aptitudini, dar numai după ce prin
exersări şi elaborări complexe de teme de lucru tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi despre capacităţi.
DOTARE NATIVA Şl CONSTRUCŢIE SAU MODELARE PRILEJUITĂ DE ÎNVĂŢARE

La naştere, subiectul dispune de o ereditate care priveşte nu doar morfologia şi funcţiile organismului său, ci şi posibilităţile de acţiune
ale creierului şi organelor de simţ. Există unele premise ereditare pentru tot ceea ce reprezintă existenţa şi activitatea umană, inclusiv
vorbirea şi gândirea. Acest potenţial ereditar, însă, se află numai în germene şi nu posedă emergenţa necesară pentru a se realiza de
la sine. Pentru ca potenţialul să fie valorificai şi dezvoltat ca un sistem operaţional, sunt necesare : 1) maturizarea organismului şi a
sistemului nervos central şi, 2) adaptarea la mediul natural şi social în condiţiile unor necontenite interacţiuni dintre subiect şi ambianţă,
deosebit de importante fiind 3) activitatea şi învăţarea, prin care sistemele operaţionale se organizează progresiv şi se construiesc la
diverse niveluri calitative. Pe o bază ereditară, variabilă de la un individ la altul, aptitudinea şi finalmente capacitatea se construiesc prin
exersările prilejuite de activitate şi deci, în bună măsură, se dobândesc.
Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferită nemijlocit de ea, ci se făureşte în condiţiile prilejuite de activitate. Este posibil ca
potenţialul ereditar să nu fie valorificat decât parţial, după cum este posibil ca acest potenţial să fie depăşii şi compensat. Ceea ce
trebuie să stea în atenţia educatorului şi a tânărului care aspiră la realizarea de sine este şi trebuie să fie activitatea, învăţarea şi
antrenamentul, perfecţionarea în direcţia înclinaţiilor personale, dar şi a celorlalte componente şi laturi ale existenţei sociale.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR

Aptitudinile se divizează ma întâi în simple şi complexe, cu o compoziţie eterogenă.

– Aptitudinile simple sau elementare se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Astfel sunt toate proprietăţile sensi-
bilităţii de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului; de reprezentare a obiectelor ;
proprietăţi ale memoriei, cum ar fi volumul, trăinicia şi reproducerea; calităţile atenţiei, cum sunt concentrarea şi distributivitatea. Aceste
aptitudini elementare mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în anumite puncte sau pe anumite laturi ale activităţii. De exemplu,
pentru un vânător văzul de la distanţă şi selectivitatea perceptivă reprezintă o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru a răpune
vânatul. Sunt şi alte componente printre care şi tragerea la ţintă, evaluarea distanţei şi anticiparea mişcării animalului vizat, care
condiţionează performanţa vânătorească. La fel, aptitudinea calculului numeric nu este suficientă singura constitui capacitatea de
gândire matematică.
– Aptitudinile complexe. La o primă privire acestea apar ca o reuniune de aptitudini elementare, simple. Astfel, aptitudinea muzicală
presupune acuitate auditivă, auz absolut, simţ al ritmului, auz muzical, auz intern (sau reprezentarea melodiilor), memorie şi fantezie
muzicală, sinestezii specifice şi auz armonic. La acest nivel, circuitele sunt deja integrate, deci nu este o simplă însumare, reunire de
aptitudini, ci este mai degrabă o structură, sau o matriţă după care se profilează un stil individual propriu muzicianului. Aptitudinile
simple şi semicomplexe sunt în interacţiune, se îmbină uneori, compensându-se reciproc şi întotdeauna evoluând global.
Pornind de la aptitudinle complexe, intervine o a doua linie de divizare a aptitudinilor în speciale şi generale.
– Aptitudinile speciale sunt acele categorii de aptitudini care mijlocesc eficienţa activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi :
cântul, sau muzica instrumentală, arta actoricească sau ramurile de artă plastică, sportul de performanţă, activitatea instructiv-
educativă, activitatea tehnică şi inginerească, diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. În general, toate formele
de activitate concretă, mai ales atunci când sunt definite profesional, sunt sau pot fi susţinute prin aptitudini speciale sau clase de
aptitudini speciale. În psihologia muncii, şi în general a activităţilor cu statut profesional, s-a ajuns să se alcătuiască
psihoprofesiograme, în care sunt cuprinşi factorii aptitudinali strict necesari, ca şi cei auxiliari. Lipsa unor aptitudini este apreciată ca o
contraindicaţie şi, în consecinţă, se refuză avizul pentru orientarea spre o calificare sau selecţie în cadrul unei grupe de profesiuni.
Cât priveşte factorii aptitudinali ce recomandă subiectul pentru o profesiune, aceştia pot avea cote valorice variabile de la un
individ la altul şi pot fi organizaţi într-o structură particulară. Totuşi, există factori comuni pentru fiecare categorie de aptitudini
profesionale.
Învăţătorul şi profesorul dispun de aptitudinea empatetică, ei se transpun în modul de gândirq şi simţire a fiecăruia din elevi şi astfel
dialoghează mutual cu ei, dirijând procesul de învăţare. În acest plan, o însemnătate capitală au capacitatea de a demonstra şi scoate
în evidenţă esenţialul. Actorul intelectual uzează de o retorică subordonată conţinutului semantic şi de aceea el nu urmăreşte efecte
spectaculoase, ci o focalizare a atenţiei elevilor asupra conţinutului, adecvându-şi timbrul şi intonaţia discursului la construcţia logică a
expunerii şi aplicând exact şi eficient accentul logic asupra ideilor principale sau punctelor nodale din respectivul ansamblu cognitiv.
Intuiţia psihologică este, de aceea, o condiţie indispensabilă a măiestriei pedagogice.

Aptitudinile generale sunt sunt utile în toate domeniile de activitate, sau în cele mai multe din ele. Astfel, spiritul de observaţie ajută în
toate activităţile, de la agricultură până la activitatea ştiinţifică şi în cele mai complexe domenii. De asemenea, capacitatea de a
memora exact şi a reproduce fidel este fecundă şi dechizătoare de drumuri pentru creaţie combinatorica imaginativă de mare
anvergură în toate domeniile. Dar cea mai importantă aptitudine generală este inteligenţa, care adaugă un spor de eficienţă absolut
tuturor activităţilor.
Orice activitate profesională sau socială necesită o îmbinare de aptitudini generale şi speciale, care sunt ireductibile una la alta. Totuşi,
există multiple activităţi în care primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte înalte.

INTELIGENŢA CA APTITUDINE GENERALĂ

Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune : pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în
scopul unor adaptări optime, pe de alta, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate,
flexibilitate, fluiditate, productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt caracteristice
subiectului, reprezintă invarianţi ce pot fi evaluaţi statistic şi sunt situaţi la un anumit nivel de valoare funcţională. Astfel, inteligenţa
apare ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale
centrată pe gândire. În această perspectivă, psihologul american Tharstone stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei: raţionamentul
(deductiv şi inductiv), memoria, capacitatea de calcul, rapiditatea perceptuală, operarea spaţială, înţelegerea cuvintelor şi fluenţa
verbală. Dar întrucât aceşti factori se întrepătrund, în actul inteligent, evaluat după efectele sale finale, prezenţa unui factor global G
(general), care să exprime inteligenţa ca atare nu este infirmată.
Psihologia genetică, promovată de J. Piaget, confirmă punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine generală cu o bază nativă. Ea
constă într-o echilibrare între asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile
informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Echilibrarea, pe care Piaget o identifică cu inteligenţa, se produce în baza
acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună
înţelegere şi rezolvare de probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin prelucrarea informaţiilor) nu se produce
decât anevoios şi insuficient, atunci şi echilibrarea inteligentă este insuficientă.

Inteligenţa este o structură instrumentală, proprie personalităţii individualei pe care experienţa de viaţă, şcolară şi profesională o pune
în evidenţă şi permite evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea
înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.

CONCEPTUL DE CREATIVITATE

În secolul nostru, ştiinţele au reuşit să descifreze unele din tainele creaţiei umane şi, ceea ce este important, au ajuns să elaboreze
metode prin care creaţia să fie stimulată în cele mai diverse domenii de activitate. A crea înseamnă a produce (a genera) ceva nou în
raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual, banal. Noutatea este şi ea evaluată gradual, după cote de originalitate. Cota de
originalitate corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.
Termenul de creativitate este foarte general şi a fost introdus în vocabularul psihologiei americane, în deceniul al patrulea al secolului
XX, pentru a depăşi limitele vechiului termen de talent. Între conceptele de creativitate şi de talent nota comună este cea de
originalitate. Dovedeşte talent cel ce demonstrează o pregnantă originalitate. Deci, talentul corespunde creativităţii de nivel superior. Dar
aceasta nu este exclusivă, pentru că există şi o creativitate de nivel mediu şi una slabă, redusă. Toţi oamenii sunt în diverse grade
creativi şi numai unii din ei sunt talentaţi. S-a apreciat talentul ca fiind hotărât de dotaţia ereditară. Conceptul nou de creativitate admite
o mare contribuţie a influenţelor de mediu şi a educaţiei în formaţia creativă a fiecăruia. Totodată, se consideră că oricare din activităţi
sau profesiuni poate fi desfăşurată la un nivel înalt de creativitate.
Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioară a aptitudinilor generale şi speciale şi ca o fericită îmbinare a lor. Creativitatea însă
include structuri mai complexe de personalitate, depăşind aptitudinile. În psihologie, conceptul de creativitate are următoarele trei
accepţiuni : a. de comportament şi activitate psihică creativă; b. de structură a personalităţii sau stil creativ ; c. creativitate de grup, în care
interacţiunile şi comunicarea mijlocesc generarea de noi idei, deci duc la efecte creative.
ACTIVITATEA CREATIVĂ

Ansamblul stocului de informaţii şi de structuri operaţionale, procedee de lucru şi deprinderi de care dispune un subiect, constituie
potenţialul său creativ. Orice subiect dispune de un potenţial creativ, pentru că orice subiect posedă o experienţă pe care o prelucrează
mereu şi variabil, uzând de operaţii, tehnici şi scheme mintale.
Dacă la baza actelor creative de descoperire şi invenţie se află potenţialul creativ individual sau de grup, atunci înseamnă că toată pro-
blema constă în activarea şi realizarea sau valorificarea acestui potenţial. Concret, se pune problema utilizării experienţei în noi situaţii,
a regândirii prin stabilirea de noi raporturi între cunoştinţe şi prin restructurări de ansamblu. In genere, se ajunge la noi idei sau proiecte
prin transformări şi recombinări ale datelor cognitive de care subiectul dispune. relucrarea informaţiilor, prin adoptarea unor alte scheme
operaţionale, generează noi informaţii, favorizează producerea unor noi cunoştinţe ce nu existau la punctul de pornire.
În ordinea creativităţii, mai importante şi relevante decât rezolvările de probleme date sunt punerile de noi probleme. Dar pentru
aceasta trebuie să se apeleze la euristică, ca subiectul să-şi pună mereu noi întrebări şi să problematizeze în câmpul activităţii sale, pe
care este înclinat să o perfecţioneze, să şi-o amelioreze. Se dovedeşte că împrumuturile din sectoare ce par îndepărtate de profesiune
sunt fecunde, în sensul că oferă modele inedite pentru reconstrucţia planurilor de acţiune.

Gândirea logică aduce o anumită contribuţie la creaţie. Mari savanţi cum a fost Einstein, socotesc că şi mai importantă este imaginaţia,
care posedă un grad mai mare de libertate, nu este încătuşată de reguli şi norme fixe şi poate să se lanseze în urzirea celor mai
cutezătoare proiecte J. P. Guilford relevă necesitatea gândirii divergente, iar alţi autori pledează pentru gândirea laterală, care permite
să se recurgă la cele mai diverse analogii. De aceea, în creativitatea ştiinţifică cele mai fecunde domenii sunt acelea unde diverse
discipline se întâlnesc, alcătuind un teritoriu de interdisciplinaritate.

Demersurile creative pot fi spontane sau intenţionate şi voluntare, în ambele cazuri, ele trebuie să fie susţinute energetic de trebuinţe şi
motive, de înclinaţii, interese şi aspiraţii. Aceşti vectori sau resurse interne, care acţionează favorabil sau nefavorabil asupra
creativităţii, nu sunt câtuşi de puţin neglijabili şi reprezintă, în fapt, o cheie a creativităţii, întrucât sunt factorii activatori, necesari pentru
transformările şi combinările amintite ceva mai sus.

STRUCTURA CREATIVITĂŢII

Din cele arătate, rezultă că la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzaţiile şi percepţiile şi încheind cu
afectivitatea şi voinţa. Este deci o proprietate a întregului sistem psihic uman, care se prezintă ca un laborator ce prelucrează datele
informaţionale, astfel încât ajunge să elaboreze noi modele cognitive şi imagistice. În psihologia românească se cultivă modelul
bifactorial al creativităţii, prin care emergenţa S.P.U. este explicată. Cele două categorii de factori sunt : a) vectorii, termeni prin care
sunt reunite toate stările şi dispozitivele energetice ce incită la acţiune şi raportare preferenţială, şi anume: trebuinţele, motivele,
scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convingerile şi, sintetic, atitudinile caracteriale; b) operaţiile şi sistemele operatorii de orice fel.
Vectorii, ca energizori cu un anumit sens, se divid în pozitivi şi negativi, de atracţie, incitaţie, de respingere şi frânare, şi în creativi şi
noncreativi (sau prea puţin creativi). În mod asemănător, operaţiile se împart în categorii de operaţii rutiniere, automatizate, cuprinse în
programe algoritmice şi care nu sunt generatoare de noi idei, deci nu aduc contribuţii creative notabile, precum si sisteme operatorii
deschise de tip euristic, ca să nu mai vorbim de formulele logice noi şi de repertoriile nelimitate ale procedeelor imaginaţiei, care sunt
direct orientate spre descoperire şi invenţie şi de la care se aşteaptă efecte creative majore.
Vectorii sunt cei care declanşează, selectiv, ciclurile operatorii şi le pilotează într-un anumit sens. Dacă un elev doreşte doar să
înţeleagă bine lecţia şi să o poată spune, el nu obţine decât un efect de sândire reproductivă. Dacă un alt elev este incitat de curiozitate
ştiinţifică şi doreşte să găsească răspunsuri la unele întrebări, ajungând să formuleze si anumite probleme în legătură cu textul
respectiv, el poate, după ce recurge la mai multe variante interpretative, să realizeze unele performanţe de gândire productivă sau
creatoare.
În ordinea celor arătate, creativitatea nu este altceva decât interacţiunea optimă între vectorii creativi şi operaţiile generative.
La nivelul personalităţii, se constituie blocuri între vectorii atitudinali şi acele sisteme de operaţii pe care le-am numit aptitudini. Sunt
organizări sau structuri care au sau nu efecte creative. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de acţiune, cunoaştere şi realizare al
subiectului, care poate fi, în proporţii variabile şi după sectoare specializate, mai mult sau mai puţin creativ. Considerată ca o structură
de personalitate, creativitatea este, în esenţă, interacţiunea optimă dintre atitudinile predominant creative şi aptitudinile generale şi
speciale de nivel supramediu şi superior.
Nu este suficient, deci, să dispui de aptitudini dacă acestea nu sunt orientate, strategic, prin motivaţie şi atitudini, către descoperirea şi
generarea noului cu valoare de originalitate. Există persoane foarte inteligente dar prea puţin creative, întrucât nu sunt incitate de
interese de cunoaştere, vor să fie foarte exacte, dar nu sunt incitate spre aventurile fanteziei şi sunt, în genere, conformiste şi
conservatoare. În schimb, prezenţa vectorilor creativi este de natură să producă efecte creative remarcabile şi la persoana care nu
dispun de aptitudini extraordinare.
Printre atitudinile creative importante, menţionăm : 1) încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică către realizarea de sine ;
2) interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă, care se include, esenţial, în sensul şi scopul vieţii ; 3) atitudinea
antirutinieră menită să incite la analiza critică a experienţei şi să deschidă calea unor noi experimentări ; 4) cutezanţa în adoptarea de noi
scopuri neobişnuite şi îndepărtate şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea acelor proiecte dificile şi curajoase ; 5) perseverenţa în
căutarea de soluţii şi în realizarea proiectului urzit, corelativ cu dispoziţia către, revizuirea continuă a proiectului şi permanenta lui
optimizare; 6) simţul valorii şi atitudinea volarizatoare care duc la recunoaşterea deschisă a valorii altora şi la afirmarea onestă şi demnă
a valorii proprii ; 7) grupul atitudinilor direct creative, constând din simţământul noului, dragostea şi receptivitatea pentru tot ce este nou
şi respectul faţă de originalitate, cultivarea consecventă a originalităţii, cu deosebire a aceleia ce sa corelează cu o valoare socială şi
umanistă superioară.
NIVELURI ŞI STADII ALE CREATIVITĂŢII

Fiind o proprietate general-umană, creativitatea se prezintă în diverse forme şi se situează la diverse niveluri ierarhice. În primul rând, ca şi în
cazul aptitudinilor, după cum arată Al. Roşca, trebuie făcută o distincţie între creativitatea generală, de largă aplicabilitate, şi
modalităţile specifice de creativitate din practică, tehnică, organizare, ştiinţă, artă, sport etc.
În al doilea rând, se disting, după savantul american C. W. Taylor, niveluri ale creativităţii, după cum urmează : 1) creativitate de
expresie, ţinând de mimico-gesticulaţie şi vorbire şi care este valorizată, mai ales în arta teatrală şi oratorie ; 2) creativitatea
procesuală, ţinând de notele originale în dezvoltarea proceselor psihice, în felul cum percepe subiectul lumea, în modul său de gândire
şi simţire si prin care se caracterizează o personalitate ca fiind mai mult sau mai puţin distinctă; 3) creativitatea de produs, care este
obiectivă şi dăinuie, depăşind existenţa subiectului 4) creativitatea inovativă, ce constă dintr-o recombinare ingenioasă de elemente
cunoscute, astfel încât se compune o nouă structură a unui obiect sau proces tehnologic; 5) creativitatea inventivă, care presupune
compatibilizarea părţilor între ele, generarea de noi metode şi îndeplinirea artificială a unor noi funcţiuni; 6) creativitatea
emergenta, care constă în descoperirea sau punerea în funcţiune a unui nou principiu care, prin sine însuşi, duce la revoluţionarea unui
întreg domeniu al cunoaşterii, tehnicii, artei sau existenţei sociale (astfel a fost principiul evoluţionist al lui Darwin, relativitatea lui
Einstein, teoriile rezonanţei ale lui Pauling etc.); este nivelul suprem al creativităţii, în terminologia clasică deschizătorii de drumuri fiind
calificaţi ca genii.
Psihologul englez G. Wallas stabileşte patru stadii ale procesului creaţiei : 1) stadiul pregătitor, în care în legătură cu apariţia unei
intenţii, se produce o mobilizare a subiectului şi intervin analize, strângeri de materiale, schiţări de planuri, experimente mintale ;
2) stadiul incubaţiei, în care subiectul nu mai este fixat conştient asupra obiectivului său dar, la nivel inconştient, procesul continuă să se
desfăşoare ; 3) stadiul sau mai bine zis momentul iluminării (intuiţiei), când apare „ideea fericită”, proiectul creativ punându-se la punct ;
4) stadiul verificării sau elaborării finale.