Sursa bibliografică:

Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2013). Teoria și metodica educației fizice și sportului, UNEFS,
București

APTITUDINI, TALENT, VOCAȚIE

Conceptul de aptitudine
Termenul de “aptitudine” derivă din latinescul “aptus” (apt de). În literatura străină, el
corespunde termenilor de: ability, capacity (engleză), aptitude (franceză), anlage, eingnung,
verlanlagung (germană). Pentru o mai bună înţelegere a acestui concept, prezentăm în
continuare câteva definiţii:
 Aptitudinea este o dimensiune după care se diferenţiază indivizii a căror conduită este
studiată. Diferenţele individuale direct observabile într-o probă sunt, în general, atribuite
unor caracteristici subiacente, care nu se observă direct. Aptitudinile reprezintă o clasă de
asemenea caracteristici (Le Grand Larousse de la Psychology, 1991).
 Aptitudinea este o însuşire sau sistem de însuşiri ale subiectului, mijlocind reuşita într-o
activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe. Aptitudinile sunt sisteme
operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienţă (Paul Popescu-Neveanu,
1978).
 Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original, pentru
efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972).
Majoritatea cercetărilor relevă că aptitudinile sunt alcătuite dintr-o multitudine de procese
şi de calităţi psiho-fizice legate între ele prin relaţii complexe, având în general un caracter de
determinare reciprocă. În componenţa aptitudinilor se poate distinge, în primul rând, o
totalitate mai mult sau mai puţin închegată de operaţii sau de procedee cu ajutorul cărora omul
realizează o anumită activitate: ştiinţifică, tehnică, artistică, motrică.

Structura aptitudinii.
Cunoaşterea structurii aptitudinilor s-a realizat prin calculul corelaţiilor dintre rezultatele
obţinute de subiecţi la testele de aptitudini. Unele elemente de structură sunt variabile, altele
sunt stabile, gradul de stabilitate depinzând de o serie de factori, ca: stabilitatea sarcinilor pe
care individul trebuie să le execute, potenţialităţile ereditare pe baza cărora se formează
aptitudinile, măsura în care se constituie structurile, pe baza unui model creat în filogeneză,
motivaţia individului pentru activitatea respectivă.
Structura aptitudinilor se modelează după sarcină dar, odată modelată, ea se poate fixa, mai
mult sau mai puţin. La vârste mai mari, apar aptitudini specializate, modelate după anumite
preocupări dar, în acelaşi timp, se limitează posibilitatea de a constitui alte structuri cu totul
diferite. Altfel spus, cu cât omul exersează timp mai îndelungat o singură activitate, cu atât
mai greu îi va fi, ulterior, să modeleze aptitudini necesare pentru o altă preocupare.
O pregătire multilaterală, o activitate echilibrată, cu preocupări în mai multe direcţii,
poate duce la existenţa mai multor structuri variate care intră în funcţiune succesiv, şi astfel se
poate contribui la creşterea eficienţei factorilor primari (sau generali), prin asigurarea unor
posibilităţi sporite de restructurare a configuraţiei lor.

Talentul
Talentul este ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi al sistemelor operaţionale
dobândite, care mijlocesc performanţe şi realizări originale în activitate.
 Ş. Zisulescu (1971) consideră că talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă
superioară de dezvoltare a acesteia, fiind caracterizat nu numai prin efectuarea cu succes a
unei activităţi, ci şi prin capacitatea de a crea opere originale.
După Rothing (1983), prin talent sportiv se înţelege predispoziţia superioară a mediei
de a putea realiza mari performanţe în domeniul sportiv.
Talentul motric se manifestă prin faptul că mişcările sunt învăţate mai uşor, mai repede
şi mai sigur; el presupune un repertoriu foarte vast de acţiuni motrice. Un talent specific
pentru o anumită disciplină se caracterizează prin faptul că el comportă predispoziţii fizice şi
psihice de a realiza performanţe extraordinare într-un anumit tip de sport (Hahn, 1982, 1986).
Talentul, în domeniul educaţiei fizice şi sportului, nu este numai efectul dezvoltării
maxime a uneia dintre aptitudini, ci mai ales efectul interacţiunii, interpenetraţiei,
intermodelării unor aptitudini deterogene, satisfăcător sau superior dezvoltate.
Între aptitudine şi talent nu există o demarcaţie netă. La baza talentului stă aptitudinea
care, prin perfecţionare continuă, devine talent. Dar nu toate aptitudinile devin talente, ci doar
acelea cultivate până la un nivel care le fac capabile de creaţii originale într-un domeniu în
care este vizată obţinerea unor performanţe înalte. O realizare de talent este rezultatul unor
eforturi depuse de indivizi cu aptitudini.
Descoperirea unui talent descrie procesul de selecţie organizată de diferite instituţii, la
diferite perioade de timp, cu ajutorul unor mijloace destul de bine stabilite.
Dacă un individ se remarcă prin uşurinţa cu care execută deprinderile şi priceperile
motrice specifice unei ramuri de sport, atunci acesta are aptitudine (aptitudini) pentru acel
sport. Însă, dacă aptitudinea este cultivată şi devine capabilă de obţinerea unor performanţe
asupra cărora planează creativitatea, originalitatea (şi stilul personal), atunci ne aflăm în faţa
unui talent.
Talentul are următoarele însuşiri: creativitate, originalitate, ingeniozitate şi flexibilitate
(a gândirii).
Caracteristicile unui individ talentat sunt:
 o inteligenţă deosebită, care îi permite să desprindă esenţialul din obiecte, evenimente şi
întâmplări, precum şi o capacitate combinatorie remarcabilă;
 o impresionabilitate puternică, întreaga lui fiinţă vibrând intens la toate evenimentele
legate de activitatea desfăşurată;
 exigenţă faţă de sine, el dispunând de un spirit autocritic acut, care îl face să fie
nemulţumit de obicei sau în permanenţă de ceea ce face, dearece năzuinţa lui este spre
perfecţiune;
 o putere de muncă uneori incredibilă, rezultând din pasiunea pentru activitatea practicată;
pentru el, timpul este de obicei insuficient, el neştiind adeseori ce înseamnă odihna;
 dezvoltarea multilaterală a personalităţii, manifestată prin bogăţia şi varietatea
cunoştinţelor sale; în sport, această trăsătură se exprimă prin capacitatea unui sportiv,
talentat pentru un anumit sport, de a fi capabil (depunând un volum de muncă similar) să
obţină performanţe de acelaşi nivel sau chiar superioare în oricare ramură de sport. În
acest sens, exemplele sunt multiple, dar ne rezumăm la câteva: Ion Ţiriac, înainte de a fi
jucător de tenis, a fost şi un bun jucător de hochei; Ilie Năstase, cel mai talentat jucător de
tenis, a fost şi un excelent fotbalist; Michael Jordan, după ce a fost un mare jucător de
baschet, a devenit un foarte bun jucător de golf; Mihai Leu, campion mondial la box, a
devenit apoi pilot de raliu.
Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu, acest lucru depinzând de
influenţa educativă exercitată asupra individului, de momentul şi de modul în care a fost
exercitată.
 Valorificarea talentelor constă în măsuri specializate puse la punct pentru dezvoltarea
capacităţilor şi a deprinderilor sportive specifice, mai ales la tinerii sportivi talentaţi (Rothing,
1983).

Relaţia aptitudine – atitudine – vocaţie

“Vocaţia nu se rezumă numai la aptitudini. Vocaţia nu e legată atât de o aptitudine, cât

e legată de întreaga constituţie fizică şi morală a omului. Nu aptitudinile îl diferenţiază pe
omul de vocaţie, ci structura caracterului” (C. Rădulescu-Motru, 1935).
După B. Ananiev, în procesul activităţii se constituie unitar, se dezvoltă şi se manifestă
capacităţile fizice, intelectuale şi morale ale fiinţei umane, şi se edifică personalitatea în
varietatea şi unitatea însuşirilor sale, ceea ce demonstrează că atitudinile şi aptitudinile nu pot
fi considerate decât ca însuşiri consubstanţiale şi congruente.
Simpla prezenţă a aptitudinilor nu este suficientă pentru reuşita profesională şi socială a
persoanei. Mai mult, uneori aptitudinile deficitare pot fi compensate printr-un grad mai mare
de dezvoltare a altor însuşiri sau printr-un interes susţinut, printr-o înclinaţie puternică pentru
activitea respectivă, prin perseverenţă, conştiinciozitate şi alte însuşiri ale persoanei, care
depind în mare măsură de componentele atitudinale.
Între atitudini şi aptitudini există o relaţie de determinare. Aptitudinile pentru o anumită
activitate pot provoca atitudini favorabile în acelaşi domeniu sau în domenii înrudite, pot
direcţiona evoluţia întregii conduite a persoanei pentru realizarea unor aspiraţii majore, a unui
ideal de viaţă constituit pe baza acestor aptitudini. Atitudinile influenţează şi ele aptitudinile,
canalizând energia persoanei spre o direcţie fundamentală, impulsionând dezvoltarea
aptitudinilor sau inhibând-o, în funcţie de manifestarea acestora, în consensul atitudinilor
fundamentale sau împotriva lor.
Structural, aptitudinile se înrudesc cu atitudinile deoarece, ca şi acestea, exprimă tendinţa de a
selecta, din multitudinea de obiecte şi de situaţii din realitatea înconjurătoare, o anumită
categorie. Atitudinile, ca şi aptitudinile, asigură efectuarea cu randament sporit al activităţilor
preferate (P. Pufan, 1978).
În practicarea exerciţiilor fizice, în educaţia fizică şi mai ales în activitatea sportivă, este
deosebit de importantă realizarea unei relaţii corespunzătoare între aptitudini şi atitudini,
deoarece fără realizarea acestui deziderat obţinerea performanţelor de înalt nivel nu ar fi
posibilă.
Calea dezvoltării în interacţiune a tuturor componentelor atitudinale şi aptitudinale şi,
implicit, a realizării unui înalt coeficient de corelaţie între cele două formaţiuni, are ca punct
de plecare necesităţile factorului social, ceea ce conduce la un comportament probabilistic
creativ al individului.

Aptitudini motrice – aptitudini psihomotrice

În general, abordarea aptitudinilor psihomotrice s-a făcut în legătură cu aptitudinile
numite fizice sau motrice. Uneori nu există nici o delimitare precisă între aptitudinile
psihomotrice şi cele motrice, unii autori considerând că aptitudinea motrică este, de fapt, o
aptitudine psihomotrică.
R. Singer consideră necesară operarea unor distincţii între aptitudinile psihomotrice şi
cele motrice. El afirmă că aptitudinile psihomotrice se deosebesc de cele motrice prin faptul
că sunt mai rafinate şi că includ un grad superior de manifestare a funcţiei perceptive şi
intelectuale.
Specificul aptitudinilor psihomotrice rezultă din implicarea lor în praxie, antrenând
componente executiv motorii. În structura aptitudinilor psihomotrice sunt cointegrate atât
elemente ce ţin de reglajul psihic superior, cât şi de latura instrumental-executorie, neuro-
osteo-musculară (V. Horghidan, 1980).
Chiar dacă nu toate aptitudinile motrice pot fi considerate psihomotrice, unele cercetări
experimentale demonstrează că ele sunt profund influenţate de acestea din urmă. Studiile
efectuate de V. Horghidan şi M. Iota dovedesc că nu există întotdeauna un raport direct
proporţional între forţa musculară şi randamentul obţinut la probele care solicită forţa, mai
ales în cazul special al probelor de forţă în regim de rezistenţă, unde dozarea eforturilor este
esenţială pentru obţinerea performanţei. Subiecţii cu o puternică capacitate de reglaj voluntar
dau rezultate mai bune decât colegii lor, superiori din punct de vedere al forţei musculare, dar
inferiori în privinţa capacităţii de reglare. Autoarele consideră că viteza şi îndemânarea
trebuie înţelese ca aptitudini psihomotrice. În sprijinul ideii, se afirmă că, în afara unei scheme
corporale şi a imaginii acţiunii, mişcările nu pot fi niciodată considerate ca reflectând
îndemânarea.
După M. Epuran (1969), aptitudinile psihomotrice pot fi grupate în aptitudini speciale
(sensibilitate kinestezică, echilibru, coordonare etc.) şi aptitudini generale.
Printre aptitudinile psihomotrice generale, autorul citează:
• capacitatea formării deprinderilor – manifestată în uşurinţa înţelegerii şi a însuşirii sarcinii
motrice propuse, în indicele de mare progres, în neinfluenţare la schimbarea condiţiilor de
lucru);
• capacitatea de mobilizare a resurselor energetice – capacitatea refacerii psihoenergetice după
un insucces sau un accident şi capacitatea refacerii fiziologice după un efort intens).
În acest cadru, vom face câteva referiri la inteligenţa motrică, aceasta având o semnificaţie
deosebită în aprecierea capacităţii psihomotrice a unei persoane. Aprecierea acestui fenomen
trebuie făcută în legătură cu capacitatea de adaptare a mişcărilor, de alegere şi de adecvare a
lor la sarcina pe care subiectul o are de îndeplinit. După H. Walon, gestul practic este un gest
inventiv, care relevă inteligenţa practică.
P. Parlebas (1976) foloseşte termenul de inteligenţă motrică, pe care o consideră ca fiind
rezultatul interdependenţei profunde între motricitate şi raţionament: ea este o mişcare
mişcare între concret şi abstract. De aceea, inteligenţa psihomotrică nu poate fi considerată
nici ca o etapă de trecere, nici ca o etapă realizată, ea fiind incompletă şi într-o permanentă
devenire.
E. Fleishman (1964, 1978) consideră că în componenţa aptitudinii psihomotrice intră o
multitudine de factori:
 precizia controlului, prezentă în mişcările care cer o adecvare musculară fină şi în care
sunt cuprinse grupe musculare mari;
 coordonarea multiplă, manifestată în capacitatea de a coordona mai multe segmente
simultan; este prezentă, în special, în sarcinile care cer coordonarea mâinilor sau a
picioarelor;
 orientarea răspunsurilor sau aptitudinea spaţial-motorie, necesară mai ales în reacţiile de
răspuns bazate pe discriminări vizuale: alegerea şi orientarea pattern-urilor de mişcări pe
baza unei discriminări direcţionale rapide;
 timpul de reacţie, care traduce particularităţile individuale ale vitezei cu care individul
răspunde la stimulii prezentaţi;
 viteza mişcărilor braţului, privită în special ca viteză de deplasare (şi care nu trebuie
identificată cu viteza de reacţie);
 urmărirea controlată sau anticipativă, evidenţiată în sarcinile care cer o adaptare motrică
continuă şi anticipativă, în funcţie de schimbările de viteză şi direcţie ale unui obiect în
mişcare;
 coordonarea ochi-mână, observabilă în probele care cer precizia mişcării mâinii în funcţie
de informaţiile vizuale; mişcarea trebuie să se desfăşoare precis şi rapid;
 precizia mână-braţ, observabilă în acele acţiuni care cer numai precizie, fără viteză şi
forţă;
 dexteritatea manuală, care presupune mişcări bine direcţionate ale braţului şi ale mâinii în
manipularea obiectelor mari, în condiţii de viteză;
 dexteritatea degetelor care, spre deosebire de precedenta, se referă la manipularea
obiectelor mici;
 viteza mişcării degetelor, caracteristică probelor tapping;
 aptitudinile psihomotrice.
Aptitudinea fizică are o arie întinsă de cuprindere, indicând, în sens larg, capacitatea de a
efectua o activitate fizică în mod armonios, cu o cheltuială eficientă de energie.