APTITUDINILE

Utilizăm deseori expresii precum “apt

pentru…” sau “inapt pentru...” atunci când
ne referim la performanţele pe care
cineva le-a obţinut în efectuarea unei
activităţi. De aceea, majoritatea
definiţiilor date aptitudinilor consideră
performanţa un criteriu principal în
diagnosticarea acestora.
,,Aptitudinea" este substratul congenital al
unei capacităţi, preexistând acesteia din
urmă, care va depinde de dezvoltarea
naturală a aptitudinilor, de exerciţii şi de
formaţia educativă.
 Conceptul de aptitudine
E.Claparede(1924)-,,un factor ce permite diferenţierea
indivizilor atunci când la o educaţie egală, îi privim din
unghiul randametului.”

Leontev -,,însuşire generală care determină efectuarea cu

succes a unei anumite activităţi.”

I.Radu şi AL. Roşca(1976, 1991)-,,este o însuşire sau un

complex de însuşiri psihice şi fizice care asigură succesul,
reuşita într-o activitate sau alta.”

P.P.Neveanu-,,subsisteme sau sisteme operaţionale, superior

dezvoltate care mijlocesc performanţele supramedii în
activitate.”

H.Pieron(1973)-,,substratul constituţional al unei capacităţi

preexistente acestuia...Singură capacitatea poate face
obiectul evaluării, aptitudinea fiind o virtualitate.”
A.Cosmovici (1974) -,,însuşiri ele persoanei care, în
ansamblul lor, explică diferenţele constatate
între oameni în privinţa posibilităţii de a-şi însuşi
anumite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.”

W.C.Stern (1981) - dispoziţiile de înzestrare, pe

care le consideră aptitudini şi dispoziţiile de
orientare la care atribuie însuşiri motivaţionale.

M.Golu (1993) -,,o structură complexă,

multidimensională în care se articulează şi se
integrează diverse entităţi psihice, motorii şi
fizico-constituţionale, după o schemă şi o formulă
comună mai multor indivizi şi, în acelaşi timp,
diferă de la un individ la altul.”
Aptitudinea în sens larg exprimă ,,potenţialul
adaptativ general al individului uman, pe baza căruia
el reuşeşte să facă faţă mai mult sau mai puţin bine
situaţiilor şi solicitărilor externe.”(M. Zlate, 2002)

Aptitudinea în sens restrâns este aplicabil numai

omului şi desemnează un potenţial instrumental-
adaptativ care permite celui cel posedă realizarea
unor performanţe superioare mediei comune.

Deoarece aptitudinea se diferenţiează şi se

individualizează în raport cu o structură obiectivă a
sarcinilor ea poate fi considerată ca o
,,matrice internă”.(M. Zlate)
 Structura aptitudini
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde, după M. Zlate
următoarele verigi:
a. Veriga informaţională: ansambul organizat de
reprezentări, cunoştinţe, idei, înţelegeri şi interpretări
despre un anumit domeniu în care se manifestă;
b. Veriga procesual-operatorie: sistem de operatori şi
condiţii logice ce se aplică elementelor informaţionale
pentru realizarea modelului mintal al rezultatului
presupus a se obţine;
c. Veriga executivă: acţiuni şi procedee mentale şi motorii
de punere în aplicare şi finalizare a modelului;
d. Veriga dinamogenă şi de autoîntărire reglementată de
motivaţie şi afectivitate;
e. Veriga de reglare cu segmentul de selectare şi
orientare valorică şi cu cel de coordonare, optimizare
şi perfecţionare.
 APTITUDINEA:
- latura operaţional-instrumentală a personalităţii;
- are un conţinut extrem de complex;
- este considerată un,,bloc” structural de
personalitate, în care diferitele componente se
situează piramidal pe nivele diferite;
- nu se formează şi nu funcţionează fără
componenta cognitivă, afectivă şi volitil
motivaţională;
- ea presupune componente caracteriale,
atitudinale şi intervenţia conştiinţei;
- are un caracter dinamic, cea ce înseamnă că este
perfectibilă.
 Ereditate sau mediu în geneza
aptitudinală şi diagnoza aptitudinilor
S-au diferenţiat două mari orientări:
a) Orientarea ineistă(ereditaristă): absolutizează
rolul eredităţii şi afirmă că aptitudinile au un
caracter biologic, înnăscut, mediul fiind doar un
factor precipitator, declanşator;
b) Orientarea genetistă(ambientalistă):
absolutează rolul mediulul extern, reducând la
zero valoarea fondului ereditar.
Legat de cele două concepţii privind geneza
aptitudinilor, M. Zlate, consideră că ar trebui
lămurită natura relaţiei dintre baza ereditară
(sub forma unor predispoziţii) şi aptitudini,
dacă aceasta este una de condiţionare sau
una de determinare.
Referindu-se la relaţia predispoziţie-activitate şi la
rolul lor, M. Golu (1993) afirmă că aptitudinea ca nivel
integrativ de rang superior nu poate fi înnăscută, dar
nici "introdusă" ca atare din afară, din mediu. Ea se
formează în ontogeneză pe baza interacţiunii complexe
dintre "fondul ereditar" şi mediu. Ereditatea nu
determină automat, prin simpla ei maturizare, o anumită
aptitudine sau un anumit nivel de structurare şi
funcţionalitate al acesteia. În plus deoarece "fondul
ereditar" este diferit de la un individ la altul, apărând
sub forma unui anumit "profil intern de stare", modul de
receptare, prelucrare şi "valorificare” a influenţelor
mediului extern va fi diferit, iar structurile
aptitudinale vor fi individualizate, diferenţiate.
În fondul ereditar, polivalent şi condiţional pot intra,
spune Golu, predispoziţii fizice, anatomice sau
funcţionale, tendinţe evolutive, însuşiri şi stări de
natură bioconstituţională, fiziologică, senzorială şi
cerebrală.
Al. Roşca (1972) arată că A. Humboldt era
considerat în copilărie ca mărginit şi slab
înzestrat, Newton era ultimul din clasă,
Moliere mult timp n-a învăţat să citească,
Pasteur era considerat slab la chimie,
Napoleon a fost un elev mediocru în şcoala
militară, Verdi a fost respins la examenul
de admitere la Conservator, Darwin a fost
exclus din universitate pentru
incapacitate, Hegel a primit la absolvirea
seminarului aprecierea de "idiot",
fizicianul Roentgen a fost eliminat din
gimnaziu drept "cretin ireductibil" etc.
Toate acestea ne arată că trebuie să fim prudenţi în
prognoza negativă în ceea ce priveşte posibilităţile
copiilor. Ceea ce apare ca imposibil la o anumită
etapă de dezvoltare a copilului se dovedeşte posibil
într-o altă etapă, consecinţă a unei etape educative
corecte. Metodele de lucru, stilul de muncă al şcolii
au o pondere însemnată în valorificarea
predispoziţiilor aptitudinale.
I. Radu (1991) afirmă că dezvoltarea aptitudinilor se
face în spirală: obţinerea unui nivel înalt de
dezvoltare deschide noi posibilităţi pentru
dezvoltarea aptitudinilor la un nivel şi mai înalt,
deoarece pot fi valorificate noi influenţe din mediu,
sau valorificate la nivel superior cele existente. De
asemenea mediul primeşte o nouă calitate. În acest
proces se transformă însăşi dispoziţiile native.
 Clasificarea aptitudinilor
A. Cosmovici (1974) clasifică aptitudinile în:
a) aptitudini simple (care favorizează realizarea a
numeroase activităţi, prin ele însele). Ele pot fi:
- aptitudini generale (prezente aproape în toate
domeniile);
- aptitudini de grup (permit realizarea cu succes a
unui grup de activităţi);
- aptitudini specifice (caracteristice unui domeniu
restrâns de activitate: muzicale, sportive etc).
b) aptitudini complexe, sunt acelea care permit
realizarea unei activităţi mai ample de tip
profesional cum ar fi aptitudinea
tehnică.
I. Radu clasifică aptitudinile în funcţie de:

a)natura proceselor psihice implicate:

- aptitudini senzoriale (ex. acuitate vizuală, auditivă,
etc.)
- aptitudini psihomotorii (ex. dexteritate normală,
coordonare, etc);
- aptitudini intelectuale (inteligenţă, aptitudini
matematice, etc.);
- aptitudini fizice (ex. forţă fizică, memorie
kinestezică,etc.);

b)după orientare sau grad de specializare:

- aptitudini generale (inteligenţa, aptitudinea
şcolară, etc);
- aptitudini speciale (ex. aptitudinea
profesională).
 M. Zlate (2000) luând în considerare sfera de
solicitare şi implicare în cadrul activităţii,
delimitează:

- aptitudini generale: este considerată acea aptitudine

care este solicitată şi intervine în orice fel de
activitate, sau în rezolvarea unor clase diferite de
sarcini. Ele alcătuiesc "repertoriul instrumental-
adaptativ bazal" al oricărui individ. Se clasifică în:
senzorio-motorii şi intelectuale.

- aptitudini speciale: sunt structuri instrumentale ale

personalităţii care asigură obţinerea unor
performanţe peste medie în sfere particulare de
activitate. Se leagă de obţinerea unor performanţe
peste medie, ea prezintă un continuu valoric, un
interval de evoluţie calitativă, ceea ce face ca
persoanele să se diferenţieze semnificativ între ele.
 O clasificare a aptitudinilor cu ajutorul
analizei factoriale este aceea propusă de
Vernon P. E., 1973. Modelul său reprezintă
relaţiile ierarhice dintre factori. În acest
model, distingem în primul rând factorul g,
subordonat acestuia apar doi factori majori
de grup (verbal-educaţional şi spaţial-
mecanic). În continuare, fiecărui factor
major îi sunt asociaţi factori minori de grup
(verbal, numeric, fluenţă, mecanic,
manual etc.).
Taxonomia aptitudinilor umane
Clasificarea pe care E.A.Fleishman(1984) o propune
pleacă de la câteva considerente simple: cum
recepţionează o persoană informaţia, cum o
prelucrează şi ce răspunsuri produce. Aptitudinile
umane sunt următoarele:

• Înţelegerea limbajului oral. Capacitatea de a

înţelege cuvinte, locuţiuni, propoziţii, texte
pronunţate, de a le sesiza sensul.

• Înţelegerea limbajului scris. Capacitatea de a

înţelege cuvinte, locuţiuni, propoziţii/texte
scrise, de a le sesiza sensul.
• Exprimarea orală. Capacitatea de a folosi limbajul oral,
cuvinte, propoziţii, etc. astfel încât alţii să-l înţeleagă, să-i
sesizeze sensul.

• Exprimarea în scris. Capacitatea de a folosi limbajul scris,

cuvinte, propoziţii, etc. astfel încât alţii sâ-l înţeleagă, să-i
sesizeze sensul.

• Fuenţa ideilor. Capacitatea de a produce cât mai multe idei

în legătură cu o anumită temă sau situaţie. Se referă doar la
numărul de idei, nu şi la calitatea lor.

• Originalitatea. Capacitatea de a produce idei neobişnuite sau

"deştepte" în legătură cu o temă sau o situaţie dată, de a
găsi soluţii creative la unele probleme sau de a elabora
proceduri noi pentru situaţii în care nu se pot aplica
procedurile obişnuite. Se referă la nivelul de
creativitate al răspunsurilor, nu la numărul lor.
• Memorarea. Capacitatea de a memora şi de a reţine
informaţii noi ca, de pildă, cuvinte, numere, imagini, acţiuni.
Elementele de informaţie pot fi memorate.

• Sensibilitatea la probleme. Capacitatea de a recunoaşte

existenţa unei probleme. Presupune identificarea atât a
problemei ca întreg cât şi a elementelor acesteia. Nu
include capacitatea de a rezolva problema.

• Raţionamentul matematic. Capacitatea de a înţelege şi a

structura o problemă matematică sau de a transpune o
problemă cotidiană într-o formă matematică şi de a
determina procedeele matematice necesare pentru
rezolvarea ei. Nu include efectuarea operaţiilor numerice.

• Aptitudinea numerică. Capacitatea de a efectua rapid şi

cele patru operaţii aritmetice. Acestea pot fi operaţii
compuse ca, de exemplu, calcularea procentelor
sau extragerea rădăcinii pătrate.
• Raţionamentul deductiv. Capacitatea de a aplica noţiuni sau
reguli generale la cazuri particulare; de a ajunge de la
premise date la concluziile lor logice; de a decide dacă o
concluzie este corectă.

• Raţionamentul inductiv. Capacitatea de a ajunge, pe baza

examinării şi sintetizării unor cazuri particulare, la noţiuni
sau reguli generale, de a emite ipoteze cu privire la relaţii
posibile între fapte individuale.

• Ordonarea informaţiei. Capacitatea de a ordona anumite

elemente, obiecte, persoane, noţiuni, acţiuni etc, potrivit
unor criterii sau reguli dinainte stabilite şi cunoscute.

• Flexibilitatea în clasificare. Capacitatea de a găsi noi criterii

sau reguli de clasificare şi de a grupa, în conformitate cu
acestea, anumite elemente, obiecte, persoane, noţiuni,
acţiuni etc. Fiecare din noile clase trebuie să conţină
cel puţin două din elementele iniţiale.
• Rapiditatea de cuprindere. Rapiditatea cu care o mulţime de elemente
senzoriale disparate pot fi combinate şi organizate într-o singură
configuraţie cu sens. Subiectul nu cunoaşte dinainte configuraţia.
Materialul senzorial trebuie să aparţină aceleiaşi modalităţi senzoriale,
să fie numai vizual sau numai auditiv etc.

• Flexibilitatea de cuprindere. Capacitatea de a recunoaşte, a desprinde o

configuraţie dinainte stabilită şi cunoscută: o figură, un cuvânt, un'
obiect etc, dintr-un câmp senzorial complex în care este inclusă,
ascunsă. Configuraţia şi materialul de fond trebuie să aparţină aceleiaşi
modalităţi senzoriale.

• Orientarea în spaţiu. Capacitatea subiectului de a-şi determina propria

poziţie în raport cu un obiect sau poziţia obiectului faţă de el. Ne ajută
să nu ne rătăcim într-un oraş, într-o clădire, într-un parc.

• Reprezentări spaţiale, vizualizare. Capacitatea de a-şi reprezenta

anumite mişcări sau transformări ale unor figuri sau corpuri spaţiale,
de a-şi imagina cum ar arăta acestea în urma unor schimbări
determinate, cum ar fi rotaţia sau desfăşurarea.
• Viteza perceptivă. Rapiditatea şi precizia cu care
configuraţii senzoriale: litere, numere, obiecte, imagini etc.
pot fi comparate. Configuraţiile de comparat pot fi
prezentate simultan sau succesiv; de asemenea, poate fi
comparată o configuraţie prezentă cu una memorată.

• Precizia reglării motorii. Capacitatea de a efectua mişcări

controlate în vederea poziţionării sau ajustării rapide şi
precise a comenzilor unui echipament. Mişcările de ajustare
pot fi răspunsuri anticipatorii la schimbările de viteză şi/sau
direcţie ale unui obiect aflat în mişcare, în cazul când viteza
şi direcţia obiectului sunt perfect predictibile.

• Coordonarea membrelor. Capacitatea de a coordona

mişcările a două sau mai multe membre, de exemplu: cele
două mâini, cele două picioare, o mână şi un picior, trunchiul
este nemişcat; de exemplu, subiectul stă în picioare sau este
aşezat, în timp ce două sau mai multe membre se
află în mişcare.
• Timpul de reacţie la alegere. Rapiditatea cu care subiectul alege şi
porneşte răspunsul corect la un stimul, în situaţia în care pot apărea
două sau mai multe feluri de stimuli; dintre două sau mai multe
răspunsuri posibile se va alege singurul răspuns corect. Stimulii pot
aparţine oricărei modalităţi senzoriale: vizuală, auditivă, etc. iar
răspunsul poate fi dat cu mâna, cu piciorul etc.

• Reglarea motorie adaptativă. Capacitatea de a efectua mişcări

controlate, adaptate la schimbările de viteză şi direcţie ale unui obiect
aflat în mişcare continuă, cu scopul de a urmări, prinde sau evita
obiectul. Schimbările de viteză şi direcţie ale obiectului nu sunt
predictibile, de exemplu, interceptarea unei mingi de tenis sau urmărirea
unui fugar.

• Timpul de reacţie simplu. Rapiditatea cu care este pornit un singur

răspuns la un singur stimul. Aici nu este implicată nici o alegere. Atât
stimulul, cât şi răspunsul pot fi de orice fel.

• Stabilitatea braţ-mână. Capacitatea de a evita tremurul şi oscilaţiile

braţului şi mâinii atât în efectuarea unor mişcări, cât şi în timpul
menţinerii lor într-o anumită poziţie.
Nu include nici forţa, nici viteza.
• Dexteritatea manuală. Capacitatea de a efectua mişcări precise, rapide
coordonate cu o mână, cu mâna şi braţul sau cu ambele mâini, a apuca, a
aşeza, a mişca sau a asambla obiecte ca: scule, piese etc. Nu se referă la
mânuirea organelor de comandă ale unor maşini (de exemplu, manete,
roţi).

• Dexteritatea digitală. Capacitatea de a efectua mişcări precise, rapide,

coordonate ale degetelor de la o mână sau de la ambele, a apuca, a aşeza,
a mişca sau a asambla obiecte mărunte ca, de pildă, în munca
ceasornicarului.

• Rapiditatea încheieturii mâinii-degete. Viteza cu care pot fi efectuate

mişcări simple, repetitive ale degetelor şi ale mâinii din încheietură. Nu
se referă la rapiditatea pornirii mişcării, ci doar la viteza efectuării ei.
Nu include nici precizia mişcării, nici coordonarea ochi-mână. Exemple:
mânuirea cheii Morse de către telegrafist, trilul la un instrument.

• Rapiditatea mişcării membrelor. Rapiditatea cu care se efectuează o

singură mişcare cu mâna sau cu piciorul. Nu se referă la rapiditatea cu
care se începe mişcarea, ci doar la viteza efectuării ei. Nu include
precizia şi coordonarea mişcării.
• Atenţia selectivă. Capacitatea de a-şi concentra atenţia asupra sarcinii
de îndeplinit în prezenţa unor stimuli perturbatori sau în condiţiile
monotoniei.

• Atenţia distributivă. Capacitatea de a recepta în acelaşi timp informaţii

provenind din două sau mai multe surse, prin deplasarea continuă a
atenţiei de la o sursă la alta. Informaţiile primite din aceste surse ori se
integrează şi se tratează ca un întreg, ori se folosesc separat.

• Forţa statică. Mărimea acelei forţe pe care un subiect o poate exercita

asupra unui obiect greu pentru a-l împinge, trage sau ridica sau pentru a-
l ţine într-o anumită poziţie. Implică încordarea prelungită a muşchilor
solicitaţi şi poziţia nemişcată a părţii respective a corpului. De exemplu,
ridicarea şi căratul unei mobile grele solicită forţa statică a muşchilor
abdomenului.

• Forţa explozivă. Capacitatea de a investi cât mai multă energie într-un

act muscular scurt, exploziv, în vederea deplasării instantanee a
propriului corp sau a unui obiect, de exemplu: a sări, a
arunca.
• Forţa dinamică. Mărimea acelei forţe pe care un subiect o
poate desfăşura prin efectuarea unor mişcări repetate şi pe
timp îndelungat în vederea deplasării propriului corp sau a
unor obiecte, de exemplu, căţărarea pe o frânghie, tăierea
cu ferăstrăul. Implică alternarea încordării şi a relaxării
grupului muscular solicitat, precum şi mişcarea părţii
respective a corpului.

• Forţa trunchiului. Mărimea efortului repetat sau continu pe

care îl pot desfăşura muşchii abdomenului şi ai spatelui (de
exemplu, încărcatul şi purtatul unor saci).

• Flexibilitatea de întindere şi îndoire. Capacitatea de a-şi

îndoi, întinde sau răsuci trunchiul, braţele sau picioarele. Se
referă la flexibilitatea grupelor musculare respective şi nu
include repetarea şi viteza mişcărilor.

• Flexibilitatea dinamică. Capacitatea de a efectua mişcări

rapide şi repetate de îndoire, întindere sau răsucire a
trunchiului, braţelor sau picioarelor.
• Coordonarea generală a corpului. Capacitatea de a-şi
coordona mişcările trunchiului, braţelor şi picioarelor în
situaţii în care întregul corp se află în mişcare.
• Echilibrul corporal. Capacitatea de a sta drept sau de a-şi
păstra sau recăpăta echilibrul în situaţii când acest echilibru
e periclitat, de exemplu, la schimbarea direcţiei sau vitezei
de mişcare. Se referă numai la echilibrul corpului propriu,
neincluzând echilibrarea unor obiecte.
• Rezistenţa fizică. Capacitatea sistemelor cardiovascular
şi respirator de a funcţiona eficient în condiţiile unui efort
fizic îndelungat.
• Vederea apropiată. Buna percepere vizuală a mediului
apropiat.
• Vederea la distanţă. Buna percepere vizuală a mediului
îndepărtat.
• Vederea cromatică. Capacitatea de a identifica şi a deosebi
culorile şi nuanţele lor. Cuprinde şi discriminarea
diferenţelor de puritate, saturaţie şi
luminozitate.
• Vederea crepusculară. Capacitatea de a vedea la lumină
slabă.

• Vederea periferică. Capacitatea de a vedea obiecte sau

mişcări la marginea câmpului vizual.

• Vederea în adâncime. Capacitatea de a stabili pe calea

văzului care dintre mai multe obiecte este mai aproape şi
care este mai departe faţă de observator sau de a aprecia
distanţa unui obiect în raport cu observatorul.

• Toleranţa faţă de strălucire. Capacitatea de a vedea bine

obiectele în condiţiile strălucirii sau iluminării prea
puternice.

• Auzul general. Capacitatea de a percepe şi a deosebi

sunetele variind între limite largi de înălţime
şi/sau intensitate.
• Atenţia auditivă. Capacitatea de a-şi concentra
atenţia asupra unei singure surse de informaţie
auditivă în prezenţa unor stimuli auditivi
perturbatori şi irelevanţi.

• Localizarea auditivă. Capacitatea de a stabili

direcţia din care vine un anumit stimul auditiv.

• Perceperea auditivă a limbajului oral. Capacitatea

de a auzi şi a înţelege vorbirea altora. Se referă
numai la nivelul perceptiv al înţelegerii.

• Claritatea vorbirii. Capacitatea de a comunica oral

într-o manieră clară, inteligibilă pentru
alţii. Se referă numai la nivelul perceptiv al
inteligibilităţii.
 Bibliografia:

• Podar, T. (2005), Psihologia educaţiei,

Târgu-Mureş: Editura ,,Dimitrie Cantemir”