Aptitudini si inteligenta

Termenul aptitudine provine din limba latină, din cuvântul „aptus” care însemna „apt”, „bun pentru”,
„capabil de”. Termenul are ca sinonime „capacitate” și „abilitate”.
Aptitudinea este un complex de însușiri psihice și fizice strict individuale, relativ stabile ale
persoanei, care condiționează realizarea cu randament a unei anumite activități.
Criteriile după care distingem o aptitudine este efortul cu care persoana realizează o anumită
activitate și viteza realizării activității.
Deosebim nivelele de realizare a aptitudinii. Aptitudinile sunt însușirile potențiale ce pot valorificate
în condiții favorabile. Dacă aptitudinile sunt dezvoltate, perfecționate, aplicate în situații reale ele
devin efective fiind denumite capacități ale persoanei.
În ordinea devenirii personale la baza aptitudinilor stau predispozițiile pentru anumite
activități.Predispozițiile sunt înnăscute.Concursul unor factori biologici, psihologici, sociali și culturali
ducând în același sens pot transforma predispozițiile în aptitudini și aptitudinile în capacități
personale.O acțiune negativă a condițiilor și cauzelor biologice, psihologice, de grup uman și
culturale pot stopa devenirea benefică a predispozițiilor sau chiar pot cauza destructurarea acestora.
Aptitudinile sunt parțial determinate de natură și parțial determinate de umanitate.
Experiența arată că în funcție de gradul de dezvoltare și de complexitate aptitudinea poate trece în
forme superioare. Prima formă superioară pe care o îmbracă aptitudinea este talentul. Talentul este
acea combinație a unor aptitudini care dă individului posibilitatea de a realiza o activitate într-un mod
nou, original, creator. Persoana talentată face ușor ceea ce alții fac greu. Nivelul extrem al formelor
de dezvoltare aptitudinală este geniul. Geniul este o complexă sinteză de aptitudini ce realizează
saltul de la condiția normalității la condiția anormalității în activitate realizând ceea ce predecesorii
nu putuseră realiza, adică noul absolut. Geniul creează paradigme adică modele noi neexistente
până la el în activitatea în cauză.

Clasificarea aptitudinilor
După criteriul naturii proceselor psihice care concură la existența aptitudinii distingem aptitudini
senzoriale, aptitudini psiho-motorii și aptitudini intelectuale.
Aptitudinile senzoriale sunt aptitudinile de a vedea, auzi, mirosi etc. cu precizie mai mare decât
media oamenilor. Aptitudinile psihomotorii sunt aptitudinile de a executa mișcări corporale complexe
în care se combină calitățile fizice ale persoanei cu cele ale gândirii. Aptitudinile intelectuale sunt
acele aptitudini prin care se manifestă la un nivel ridicat procese ca memorarea, gândirea,
imaginarea, limbajul, intuiția..
Considerând gradul de specializare în activități socialmente constituite deosebim aptitudini generale
cum este inteligența, și aptitudini speciale cu sunt de exemplu aptitudini sportive, aptitudini artistice,
aptitudini tehnice, aptitudini științifice de diferite spețe, aptitudini filozofice, aptitudini teologice etc.

Inteligența este facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât

și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi.
Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se
comportă.
Termenul de inteligență este prezent din timpuri imemorabile în limbajul natural, consacrat în
literatură și caracterizează (sub diverse unghiuri) puterea și funcția minții de a stabili legături și a
face legături între legături: este ceea ce sugerează inter-legere, reunind două sensuri-acela de a
discrimina între și a lega (a culege, a pune laolaltă). Exprimând acțiuni și atribute ale omului
totodată, faber și sapiens, inteligența n-a putut (nici după ce a devenit obiect al științei) sǎ
beneficieze de o definiție clasică, prin delimitări de gen proxim și diferență specifică.
În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces, cât și ca
aptitudine sau capacitate, atât formă și atribut al organizării mentale, cât și a celei comportamentale
(Paul Popescu –Neveanu, Dicționar de psihologie).
Modelul Galton abordează tema sub aceeași denumire și se preocupă de aspectele ereditare.
Galton atribuia inteligenței o origine de tip genetic și ereditar, teorie ce va fi susținută, deși ulterior
alți autori îi vor aduce unele nuanțări. Ceea ce definea prin „abilitate naturală" era o abilitate care nu
implică doar capacitate, ci și entuziasm. İn lucrarea sa „Geniul ereditar”, Galton atrage atenția
asupra problemei pe care o reprezintă conturarea caracteristicilor geniale, sugerând că geniul este o
caracteristică ce tinde să apară în cadrul acelorași familii. Galton a fost printre primii care au anunțat
că diferențele de inteligență s-ar putea aprecia prin timpul de reacție.
Modelul lui Francis Galton nu includea nici o formă de măsurare, în afară de luarea în calcul a
contribuțiilor pentru societate și de unele corelații antropomorfice, elemente având doar importanță
istorică, puțin valorizate în prezent. Contribuția lui Galton a fost anecdotică, deoarece prezenta o
viziune a genialului în termeni calitativi, iar desenul care legitima caracterul ereditar era foarte puțin
adecvat acestui scop, el confundând aspectele ambientale cu cele proprii genetice. Atât acest
studiu, cât și altele din opera sa au arătat lipsa unei rigori teoretice, motivată de absența unui model
care să le dea sens. Ideile lui Galton au fost discutate în acest secol de Leta S. Hollingworth, în
viziunea căreia termenul de eminență reprezintă rezultatul caracterului oportun și al poziției în
societate, nefiind accesibilă tuturor persoanelor. Dacă acest caracter oportun ar fi determinantul
principal al eminenței, atunci ar trebui ca indivizii care aparțin unor categorii sociale inferioare să nu
aibă acces la reușită, fapt neverificat întrucât oameni de seamă s-au ridicat din clase socio-
economice și culturale defavorizate.
Există ideea potrivit căreia părinții puțin dotați au și copii puțin dotați, iar părinții foarte inteligenți au
copii foarte inteligenți. Acest lucru este total eronat, din cauza efectului de regres față de medie:
părinții puțin dotați pot avea copii cu un QI normal. Părinții cu o inteligență medie pot avea copii
foarte deștepți. Pe de altă parte, părinții foarte inteligenți pot avea copii cu o inteligență medie.
Regresul este o consecință statistică necesară, prin simplul fapt că relația coeficientului de
inteligență dintre părinte și copil nu este perfectă.
În secolul XX au fost efectuate diferite investigații asupra inteligenței, fiecare pornind de la alte
concepții, în funcție de autorii lor, dintre care unii au fost pionieri în ultimii ani ai secolului al XlX-lea.
Cele mai relevante contribuții aduse în acest sens au fost grupate în patru mari teorii, în funcție de
structura inteligenței.