Aptitudinile generale: inteligenta

2.1. Definirea inteligentei

Singura aptitudine generala admisa actualmente este reprezentata de inteligenta. Unele analize au
propus si memoria pentru acest rol, dar ulterior aceasta ipoteza a fost infirmata.

Existenta aptitudinilor generale a fost deseori contestata. Unii cercetatori sustin ca nu exista astfel de
aptitudini, care sa favorizeze toate tipurile de activitati, ci doar aptitudini de grup, cu sfera mai larga.
Pare totusi destul de logic faptul ca, întrucât întreaga activitate psihica are la baza sistemul nervos,
calitatile functionale ale acestuia (viteza de operare, volum de informatii tratate) pot constitui baza
fiziologica 14514c212o a ceea ce se considera din punct de vedere psihologic a fi inteligenta.

Ce este însa inteligenta ? înseamna ea doar capacitatea de a avea rezultate scolare bune ? Care
dintre urmatoarele persoane poate fi considerata o persoana inteligenta:

a) un medic renumit care fumeaza trei pachete de tigari pe zi;

b) un laureat al premiului Nobel a carui casnicie si viata personala este un esec total;

c) un director de întreprindere care a ajuns în vârful ierarhiei, dar a facut un atac de cord din cauza
suprasolicitarii;

d) un compozitor stralucit si plin de succes, dar incapabil sa-si gestioneze banii, mereu urmarit de
creditorii sai (numele sau e Mozart) ?

Studiind aceste paradoxuri, dar si viata de zi cu zi, va veti da seama ca inteligenta nu este usor de
definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este capabil de a rezolva problemele ce
apar în viata cotidiana cu mai multa usurinta decât majoritatea oamenilor. Nu a putut fi înca
formulata o definitie a inteligentei care sa multumeasca pe toti psihologii.

1
în scop didactic vom folosi urmatoarea definitie a inteligentei (Cosmovici, A., 1974, p. 130):
inteligenta generala este "o aptitudine generala care contribuie la formarea capacitatilor si la
adaptarea cognitiva a individului în situatii noi".

2.2. Istoricul masurarii inteligentei

Testarea inteligentei îsi are originile în încercarile de a masura aptitudinile mintale si competentele
umane. în acest sens, putem începe înca de acum doua mii de ani când împaratii chinezi foloseau o
forma de testare a unor abilitati pentru a numi înaltii functionari. Aceste testari includeau probe de
caligrafie, literatura, filosofic si erau deschise tuturor cetatenilor. Chiar si demnitarii erau obligati sa
se supuna la fiecare 3 ani acestor examene. Modelul a fost preluat în secolul XIX de catre britanici si
ulterior de catre americani.

O alta origine a testarii inteligentei poate fi cautata în examinarile studentilor în universitatile

europene. De exemplu, astfel de verificari erau curente la universitatea din Bologna înca în anul
1219.

Trebuie însa remarcat faptul ca aceste masurari urmareau mai curând performanta, capacitatea,
decât aptitudinea. In timp ce testele de performanta masoara ceea ce poate face individul, testele de
aptitudini urmaresc potentia-litatile sale, ceea ce ar putea el realiza. O lucrare de control la
matematica sau fizica este un test de performanta, în timp ce un test de aptitudini ar urmari
capacitatea scolarului de a învata matematica. Ideea testarii aptitudinilor a capatat importanta atunci
când biologul si statisticianul englez Sir Francis Galton a atras atentia asupra posibilitatii ca inteligenta
sa fie masurabila.

Conceptul de inteligenta ca aptitudine generala poate fi identificat înca de la Aristotel, dar Galton
este cel care a sustinut ca diferentele de inteligenta sunt ereditare. în cartea sa din 1869, Geniul
ereditar, autorul a observat ca fiii unor personalitati devin adesea ei însisi oameni de seama. Din
pacate, Galton nu tinea cont de faptul ca starea materiala a familiei si nivelul educatiei puteau juca
aici un rol important.

în traditia lui John Locke, Galton considera ca toate cunostintele ajung în mintea omului pe cai
senzoriale. De aceea, el a concluzionat ca diferentele individuale de inteligenta provin din diferente
ale capacitatilor senzoriale. Pentru a verifica aceasta idee, Galton a creat un laborator la Londra, ia
1884, unde a masurat acuitatea vizuala si auditiva si precum viteza de reactie la peste 10.000 de
persoane. Desi rezultatele nu au fost concludente, Galton este un pionier al studiului diferentelor
individuale.

2
PERSONALITATEA ELEVULUI

cum ar fi: atentia, întelegerea frazelor si memoria. Cel mai important dintre acestia a fost psihologul
francez Alfred Binet (1857-1911). El a fost desemnat de Ministerul Educatiei din Franta sa
construiasca un test pentru a identifica acei copii care pot avea dificultati în scoala.

înainte de Binet, inteligenta copiilor era stabilita pe baza evaluarilor subiective ale profesorilor.
împreuna cu Theodore Simon, un medic pediatru, Binet a adunat un numar mare de sarcini variate
pe care le-a administrat la copii între 3-15 ani. Ulterior el a sortat aceste sarcini identificându-le pe
cele care diferentiau copiii "straluciti" de cei mai slabi si le-a aranjat în ordinea dificultatii. Rezultatul
publicat în 1905 a fost un set de 30 de probe cunoscute sub numele de Scala metrica a inteligentei -
primul test de inteligenta.

Prin studii ulterioare, Binet a dezvoltat conceptul de vârsta mintala. De exemplu, un copil de 4 ani
care reuseste la test toate probele corespunzatoare vârstei de 5 ani va avea o vârsta mintala de 5 ani.
Binet folosea termenul de vârsta cronologica pentru vârsta reala a copilului.

Putin mai târziu, psihologul german L. Wilhelm Stern a propus o formula care sa simplifice calculele.
Astfel a aparut conceptul de coeficient de inteligenta calculat dupa formula:

CI = V" milfla - x 100 v. cronologica

Acest coeficient ne da o imagine globala asupra dezvoltarii inteligentei copilului. Astfel, un coeficient
de 100 indica o dezvoltare normala (vârsta mintala este egala cu cea cronologica), unul de 70 indica o
inteligenta redusa, iar unul de 130 o inteligenta foarte dezvoltata.

Scala metrica a inteligentei a suferit ulterior modificari, aparând diverse variante, adaptate populatiei
studiate.

2.3. Limitele testelor de inteligenta

3
Testele de inteligenta au fost mult timp privite ca fiind instrumente extrem de valoroase, fiind
folosite uneori excesiv. Ele au însa anumite limite, care impun folosirea precauta a rezultatelor lor.

In primul rând, inteligenta nu este masurabila în mod direct. Ceea ce se masoara sunt manifestari
externe, comportamente. în al doilea rând, dupa cum am putut vedea, testele de inteligenta masoara
doar un esantion de abilitati intelectuale care s-au dovedit a fi legate de performanta scolara. Ele nu
pot face predictii asupra reusitei în viata profesionala, sentimentala sau sociala. în al treilea rând,
coeficientul de inteligenta nu are o valoare absoluta, la fel ca tensiunea arteriala sau înaltimea. El
este masurat prin raportarea performantei copilului în rezolvarea unui anumit tip de probleme la
performantele unui grup de alti copii de aceeasi vârsta. în fine, în al patrulea rând,

coeficientul de inteligenta nu este fix. Cercetarile asupra stabilitatii sale au aratat ca, desi pentru cei
mai multi oameni modificarile nu sunt semnificative, exista unii a caror coeficient de inteligenta se
modifica sensibil, în special daca masurarea initiala a fost realizata la vârsta prescolara.

Toate limitele descrise mai sus nu trebuie totusi sa ne determine sa cadem în greseala opusa abuzului
de teste de inteligenta, si anume renuntarea completa la ele. Dupa cum spunea un autor celebru, la
ora actuala nu exista o metoda mai buna de masurare a inteligentei decât un test de inteligenta
corect construit, adaptat la populatia respectiva si aplicat în mod corespunzator de o persoana
calificata. De obicei sarcina aplicarii testelor de inteligenta revine psihologului scolar, întrucât acesta
este capabil sa sesizeze limitele unui instrument într-o situatie concreta, înlocuindu-1 eventual cu
altul. De asemenea, coeficientul de inteligenta obtinut la un astfel de test nu trebuie niciodata folosit
drept criteriu unic pentru a orienta un copil catre un program de educatie speciala, de exemplu, el
trebuind sa fie corelat cu alte date (anamneza, caracterizarile facute de parinti si profesori, alte teste
sau instrumente psihologice).

"Aptitudinea" este substratul congenital al unei capacitati, preexistand acesteia din urma care va
depinde de dezvoltarea naturala a aptitudinilor, de exercitii si de formatia educativa. Aptitudinile
constituie latura instrumentala si executiva a personalitatii. Aptituidinile sunt subsisteme sau sisteme
operationale , superior dezvoltate care mijlocesc performante supramedii in activitate.

Aptitudinea arata ce poate individul, nu ce stie el."Aptitudinea este orice insusire psihica sau fizica
considerata sub unghiul randamentului." La fel crede si T.G.Andrews (1952), ca aptitudinea este
posibilitatea unui individ de a dobandi sau ameliora un anumit randament , daca se gaseste in
conditii favorabile si binenteles, daca este antrenat.

Notiunea de randament se refera atat la calitatea cat si la cantitatea activitatilor subiectului,la

usurinra sau rapiditatea cu care se desfasoara activitatea. Aptitudinea este o formatiune psihologica

4
complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul
activitatii.

Aptitudinea este o insusire complexa de personalitate, produs complex al intregii personalitati, al

intregii experiente, al vitalitatii fizice al echipamentului informational ori al desprinderii, al metodelor
de al integrarii sau conflictului intereselor, al capacitatilor intelectuale. Se poate observa in structura
aptitudinilor se introduc o multitudine de componente psihice (deprinderi, informatii, interese,
capacitati).

Fiecare dintre cele trei maniere de definire a aptitudinilor atrage atentia asupra unor caracteristici ale
acestora,dar nici una dintre ele nu solutioneaza complet problema. Am putea iesi din impas, in aceste
printr-o definire generala. Golu: Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului
personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret. Zlate: Oricat ar parea de ciudat, definirea
aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a
manifestat atitudini extrem de diverse. Mitrofan: ,,Aptitudinea este o formatiune psihologica
complexa la nivelul personalitatii care faciliteaza un comportament eficient al individului in cadrul
activitatii".

2 Aptitudinile cognitive reprezinta capacitatile individului implicate in prelucrarea informatiei. Astfel,

se pot identifica mai multe tipuri de aptitudini cognitive:intelegerea verbala, intelegerea limbajului
scris, exprimarea orala, exprimarea in scris, fluenta ideilor, originalitatea, capacitatea de
memorare,receptivitatea la probleme, rationamentul matamatic, usurinta aritmetica, rationamentul
deductiv, rationamentul inductiv, ordonarea informatiilor, flexibilitatea categoriala,rapiditatea
structurii informatiilor, flexibilitatea structurarii , orientarea spatiala, capacitatea de vizualizare,
rapiditatea perceptiei, atentia selectiva, atentia distributiva.

3. Testele de aptitudini sunt instrumente consacrate depistarii si masurarii aptitudinilor. Ele pot fi
clasificate in teste e rapiditate Bourton-Amfimov si teste de nivel. Testele de aptitudini pot fi teste de
aptitudini cognitive, teste de aptitudini verbale,(constau in probe de vocabular, gasirea de omonime
si sinonime, completarea lacunelor in fraza); teste de aptitudini numerice, ( abilitatea de a opera cu
numere, rezolvare de probleme, operatii de adunare si scadere); mnezice, teste de atentie,teste de
aptitudini senzoriale, perceptive si spatiale, teste de aptitudini psihomotorii.

Teste de aptitudini cognitive ex Scala de inteligenta Stanford-Binet. In 1908, Lewis Terman, profesor
la Universitatea Stanford, a realizat prima adaptare a scalei Binet-Simon la populatia americana, iar in
1916 a elaborat Scala de inteligentaStanford-Binet, scala reverificata si imbogatita ulterior, de-a
lungul anilor(1937, 1960, 1972, 1986), devenind in prezent unul dintre cele mai cunoscute
instrumente psihodiagnostice de evaluare a inteligentei.

5
Scala Stanford - Binet este un test inalt standardizat atat in ceea ce priveste modalitatea de
administrare si scorare, cat si in interpretarea rezultatelor la itemi (realizarea etaloanelor in urma
aplicarii probelor pe loturi extinse de subiecti) Probele testului evalueazadezvoltarea
mintalageneralaa subiectului prinraspunsurile la un grup eterogen de sarcini. Testul contine 15
subteste centrate peevaluarea a patru domenii de abilitati intelectuale:1.

Rationamentul verbal;2. rationamentul matematic;3. rationamentul abstract-vizual;4.memoria de

scurtadurata.Testul se administreaza subiectilor cu varste cuprinse intre 2 si 23 de ani. Gradul de
dificultate al itemilor creste progresiv, iar probele sunt administrate in functie de varsta subiectului.

1.Aptitudinile constituie un ansamblu de insusiri psihice si fizice, relativ stabile care permit obtinerea
unor performante in unul sau mai multe domenii de activitate. Sisteme organizate de insusiri ale
proceselor psihice carte asigura performanta in activitate.

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod
original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.Aptitudinea inseamna insusirea care
diferentiaza oamenii in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare, contribuie efectiv la
realizarea cu succes a activitatilor , asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior , se
dispune intr-o constelatie cu o anume configuratie si cu grad mare de operationalitate.