Portretul profesorului în secolul XXI

Portretul profesorului în secolul XXI, din păcate, conturează modelul

profesorului înrădăcinat în sistemul vechi al învățământului românesc. Deși se
încearcă în ultimul deceniu conturarea unei formări profesionale care să răspundă
nevoilor actuale în ceea ce privește contextul galopant al digitalizării, acestea au
nevoie încă de perfecționare și adaptare.
Apariția și focusarea pe cât mai multe drepturi a elevilor în contextul școlar,
digitalizarea si accesul facil al informației, precara comunicare dintre școală-elev-
părinte conduce la conturarea rolului scăzut în educație a profesorului secolului XXI.
Acesta nu mai are un rol central precum îl avea în ultimele decenii, ba își pierde
credibilitatea și recunoașterea, pe care în trecut o avea.
Consider că portretul profesorului în secolul XXI ar trebui să fie conturat
astfel:
Profesorul în secolul XXI trebuie să își dezvolte capacitatea de a lucra în
echipă cu ceilalți profesori pentru a putea înțelege mai bine nevoile actuale ale elevilor
și de a contribui permenant la dezvoltarea acestora prin motivare, antrenarea
asertivității (spunerea punctului de vedere), precum și la înţelegerea culturii şi a
climatului din școli pentru observarea afinităţilor.
În calitate de profesor în secolul XXI, aceștia trebuie să pună accent pe
activităţile şi învăţarea nonformală deoarece atât elevii cât şi profesorii s-ar afla într-un
cadru mai relaxat, fapt care duce la o procesare şi stocare mnezică de lungă durată.
Pe lângă acest aspect pozitiv, un alt efect poate fi întărirea şi îmbunătăţirea relaţiei
elev-profesor, parinte-profesor, prin implicarea activă, în mod constant a fiecăreia
dintre părţi. Atât elevi cât şi părinţi vor putea înţelege mai uşor că şcoala respectiv
profesorul este un partener care ajuta la educaţia elevului, şi nu ca toată
responsabilitatea îi revine şcolii, aşa cum din păcate în România frecventa acestei
mentalităţi predomină în clasele sociale de nivel scăzut şi mediu. Un alt plus în
adoptarea şi efectuarea educaţiei nonformale este că are o latură dinamică şi
energizatoare, care antrenează în acelaşi timp atât elevul cât şi profesorul.

Un alt aspect pe care trebuie să îl atingă prin această formă de educaţie este
formarea capacităţi elevilor de adaptare la situaţie.
În societatea de astăzi producătorii, companiile şi marii lideri economici nu mai
sunt interesaţi de capacitatea de memorare „pe de rost” a copilului, deoarece prin
intermediul mijloacelor media accesul la informaţie este la un click distant, fapt pentru
care aceștia trebuie să pună accent pe dezvoltarea capacităţii de adaptare a elevului în
diverse situaţii cât şi formarea competentelor socio-afective.
În ajutorul şi susţinerea acestui tip de educaţie se pot face proiecte de
parteneriat între şcoală şi organizaţii non-guvernamentale care au că specific
dezvoltarea competentelor sociale ale copiilor cât şi educarea acestora pentru o viaţă
sănătoasă atât fizic cât şi psihic
.În cadrul relațiilor sociale și nu numai profesorul secolului XXI trebuie să
dezvolte activităţi extracuriculare pe temele de interes şi subiectele care se regăsesc în
situaţiile conflictuale din şcoală, pentru a învăţa copiii să dezvolte strategii de
rezolvare a conflictelor, crizelor şi a situaţilor stresante.
Un ultim aspect pe care trebuie să îl îndeplinească profesorul în secolul XXI
este integrarea copiilor cu cerinţe educative speciale în educaţia de masă, prin
dezvoltarea unui curriculum şcolar diferenţiat în funcţie de necesităţile copilului.
În această direcţie se poate propune un suplinitor special la toate materiile,
care să fie disponibil pentru aceşti copii în timpul predării orelor de către profesori.
Suplinitorul ar avea ca responsabilităţi monitorizarea, orientarea şi evaluarea copiilor
cu cerinţe educative speciale, aparte de ceea ce face profesorul principal la clasă.