Moroianu Radu Stefan Clasa: XI B

Cum a apărut Universul ?

Majoritatea oamenilor consideră că răspunsul la această întrebare a fost deja dat: Dumnezeu a
creat Universul. Pentru aceştia, Dumnezeu este o fiinţă supremă care a existat înaintea
Universului şi separat de acesta, urmând ca, atunci când a considerat necesar, Dumnezeu să
creeze Universul, cu tot ceea ce acesta conţine. Ei nu pun mai multe întrebări, pentru că nu îi
interesează cu adevărat misterul din spatele creaţiei.
Există, însă, o categorie de oameni care, dacă cred în existenţa lui Dumnezeu, au Ei vor
răspunsuri raţionale la întrebări de genul : „Cum a apărut Universul ?”, „Dacă l-a creat
Dumnezeu, atunci cum a apărut Dumnezeu însuşi ?”, „De ce există ceva mai degrabă decât
nimic ?”.
A da un răspuns raţional la o întrebare înseamnă a da un răspuns bazat exclusiv pe
cunoştinţe acceptate de către toţi oamenii. Un răspuns este mulţumitor şi definitiv, deci şi
raţional, dacă nu mai poate fi contrazis vreodată de cineva.
În cele ce urmează, voi încerca să dau un astfel de răspuns la întrebarea din titlul
articolului. Pentru aceasta mă voi baza pe cunoştinţele definitive obţinute de către umanitate.
Matematica este, prin excelenţă, un domeniu în care s-au acumulat foarte multe cunoştinţe
definitive. Matematica ne învaţă lucruri foarte clare şi irevocabile. Pentru a arăta cum a apărut
Universul, mă voi întoarce la cele mai simple şi mai evidente cunoştinţe din Matematică. Vreau
să folosesc numai afirmaţii care nu vor putea fi contrazise vreodată în mod justificat.
Pentru început, vom arăta (pentru cei care nu cunosc analiza matematică, unde intervin
foarte des, la calculul limitelor, aşa numitele „cazuri exceptate”), că există situaţii când
∞ • 0 ≠ 0 ,
unde simbolul ∞ înseamnă „infinit”. Adică, vrem să arătăm că este posibil ca zero adunat cu el
însuşi de o infinitate de ori să nu mai dea tot zero.

Să arătăm, de exemplu, că
 ∞  • 0 = 5 .

Avem următoarele adevăruri incontestabile:

5  • 1 = 5 ,
50  • 0,1 = 5 ,
500 • 0,01 = 5 ,
 5000 • 0,001 = 5 ,
...
Observăm că, pe măsură ce factorul din stânga produsului creşte de zece ori în timp ce factorul
din dreapta scade de zece ori, rezultatul produsului rămâne nemodificat. Cum, această
tendinţă nu are motive să se modifice, rezultă că dacă mărim factorul din stânga la infinit în
timp ce factorul din dreapta se micşorează spre zero, rezultatul produsului va rămâne
neschimbat. 

Dar rezultatul pe care l-am obţinut nu este valabil numai pentru numărul 5. Dimpotrivă, putem
reface acelaşi raţionament şi pentru numărul 8, sau pentru numărul 17, sau pentru √2 sau
pentru orice alt număr doriţi dumneavoastră. Adică, putem obţine că
∞  • 0 = 8,  ∞  • 0 = 17,  ∞  • 0 = √2  …
Acest produs ∞  • 0 este binecunoscut celor care fac analiză matematică. Ei ştiu că, dacă ajung
vreodată cu calculele lor la acest produs, sunt în situaţia unei nedeterminări, pentru că nu vor
putea stabili o valoare anume pentru el. De aceea, ei denumesc acest produs „caz exceptat”.
Atunci când vor ajunge la un asemenea produs, vor fi nevoiţi să facă tot felul de artificii pentru
a-l evita, înlocuindu-l cu expresii finite înainte de a trece la limită.
Moroianu Radu Stefan Clasa: XI B

Cei care cunosc acest caz exceptat, îl vor evita în calculele lor, în schimb, noi îi vom exploata
proprietăţile pentru a răspunde la întrebarea iniţială. Suntem, acum, în măsură să arătăm că
Universul a apărut din nimic, într-un timp infinit. Pentru aceasta, să presupunem că ne aflăm la
începutul Universului, atunci când exista „nimic”. Nimic înseamnă zero, iar zero înseamnă nimic.
Aşadar, în prima secundă a Universului a fost un „nimic”. În a doua secundă a Universului s-a
mai adăugat un „nimic”, devenind două „nimicuri”. În a treia secundă a Universului au fost trei
nimicuri, apoi 4 şi aşa mai departe. Câte nimicuri există astăzi, după ce au trecut o infinitate de
secunde ? Evident, o infinitate de nimicuri, care, deja, reprezintă altceva decât nimic, pentru că
o infinitate de nimicuri nu mai este tot nimic ! Aşadar, oriunde privim, vom vedea rezultatul
trecerii a o infinitate de secunde, adică o infinitate de nimicuri. Această constatare o putem
aplica la orice proprietate a Universului, nu doar la existenţa lui spaţială. Putem, de exemplu, să
considerăm că, la început, într-un anumit loc, densitatea substanţei a fost nulă, urmând ca,
după un timp infinit, densitatea în acel loc să nu mai fie nulă. La fel, dacă la început viteza unui
loc era nulă, astăzi ea nu mai trebuie să fie nulă.
Aşadar, din punctul meu de vedere, existenţa dihotomiei finit-infinit explică apariţia Universului,
a mişcării şi, implicit, a tuturor legilor care guvernează acest Univers. M-am străduit să explic
apariţia Universului, bazându-mă pe evidenţe matematice. Am arătat că Universul a apărut din
nimic pentru că există infinitul. Dar asta nu înseamnă că am arătat de ce există infinit. Iar dacă îl
identificăm pe Dumnezeu cu infinitul, atunci problema existenţei lui Dumnezeu poate fi
reconsiderată. Din câte ştiu eu, existenţa infinitului nu poate fi demonstrată altfel decât prin
reducere la absurd. Dar acest tip de demonstraţie poate fi recurent, închizând un cerc vicios,
fapt pentru care poate fi contestat de unii. De aceea, mă mulţumesc să susţin că în acest
material am reuşit doar să transfer problema apariţiei Universului într-un context matematic
foarte riguros.

Sursa: https://abelcavasi.blogspot.com/2007/11/cum-aprut-universul-
majoritatea.html