Adevărul deplin şi Adevărul redus – greşeala nu se iartă

Adevărul deplin şi Adevărul redus – greşeala nu se iartă

După cum învăţământul terestru îşi are gradele sale

progresive, de la clasa a I-a primară, până la cea universitară,
tot astfel cunoaşterea Adevărului are gradele sale.

Adevărul cuprinde în sine o sumă de noţiuni sau cunoştinţe cu

atât mai înalte, cu cât înaintezi în lumea spirituală. Acelaşi
adevăr poţi să-l dezvolţi cuiva diluat sau concentrat, dezvoltat
sau restrâns.

Cine se roagă în Tatăl nostru:

„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri !”, spune un adevăr, dar un adevăr restrâns,
potrivit omului simplu. Dacă ai urcat multe trepte ale vieţii
spirituale, faci cunoştinţă cu legile de neînfrânt ale Tatălui
ceresc şi din ele vezi că o greşeală comisă nu se poate ierta,
oricâte rugăciuni ai face; ea trebuie ispăşită.

Atunci afli acelaşi adevăr asupra greşelii în mod mai dezvoltat,

mai amplificat. Din această cauză trebuie să studiem fiecare
idee. Studiind, constatăm că fiecare idee are o evoluţie, adică
un conţinut numit cunoştinţă. Or tocmai acest conţinut
evoluează.

Am spus că totul evoluează în univers – deci şi ideile!!!...

Bineînţeles, unele mai încet, altele mai repede; evoluţia nu
este uniformă. Spiritul mineral, vegetal, animal şi uman
evoluează, dar fiecare într-un ritm diferit, unul faţă de
altul.

De asemenea, şi suportul spiritului sau trupul mineralului,

plantei, animalului sau omului evoluează în timp inegal. Chiar
entităţile umane evoluează în perioade de timp diferite.
Duhurile roşii necesită un timp de evoluţie diferit de cele
albastre şi aşa mai departe.

Evoluţia valului nostru ţine aproximativ 25-30.000 de ani.

Evoluţia sistemului nostru planetar va dura peste zece miliarde
de ani. Fiecare corp – mare sau mic – îşi are termenul său de
evoluţie.
Spiritul mineral va fi încătuşat în corpul mineralului atâtea
miliarde de ani cât va dura această planetă. Durata evoluţiei
plantelor este cu mult mai scurtă; unele şi-au terminat evoluţia
pe această planetă, dispărând ca forme.

Terminându-şi traiul pe această planetă, unele animale au

plecat, lăsând tiparul formei lor în straturile pământului sub
formă de fosile. Aşadar fiecare regn îşi are durata de
evoluţie. 

În afară de ce este viu pentru voi – impropriu spus, căci totul

este viu – în spaţiu circulă vietăţi numite idei. Am spus că
ideea are o formă şi un conţinut, iar conţinutul ei se numeşte
cunoştinţă.

Dacă m-ai întreba ce este o idee, ţi-aş răspunde: o formă vie.

Ce conţine forma? O cunoştinţă. Ideile sunt la fel? îţi voi
răspunde că nu. Fiecare idee îşi are forma sa. Duhul va
interpreta conţinutul unei idei după gradul său de evoluţie.

Să mă explic.

Iau ideea casă. Toate ideile de casă sunt identice ca formă,

dar conţinutul lor va diferi, după gradul de evoluţie al entităţii
spirituale şi, în general, al mediului său înconjurător. Casa este
o construcţie în care omul se adăposteşte de intemperii.
Bordeiul ţiganului este tot o casă; locuinţa gospodarului de la
oraş este tot o casă - mai confortabilă, mai civilizată; palatul
marilor milionari este tot o casă.
Dacă ar veni un om de pe o planetă inferioară Pământului şi l-ai
întreba ce este o casă, el îţi va descrie o construcţie
asemănătoare unui bordei. O entitate de pe planeta noastră,
întrebată de ideea casă, îţi va descrie construcţiile frumoase
din marile oraşe. Însă există planete unde casa este o
construcţie cu mult mai artistică, cu dispozitive ce asigură un
confort încă necunoscut aici – la noi.

Întrebată ce înţelege prin ideea casă, entitatea de pe planeta

respectivă ar descrie o locuinţă prin idei al căror conţinut noi,
cei de aici, nu l-am cuprinde, deoarece nu am ajuns încă la
gradul cunoaşterii unei asemenea case. Supuse unui examen
referitor la ideea casă, trei entităţi de evoluţii diferite emit
idei cu conţinut deosebit. Entitatea de pe o planetă inferioară
nu a văzut şi auzit decât de o casă asemănătoare unui bordei.

Entitatea de pe planeta noastră va descrie casa expunând

înfăţişarea ei exterioară şi interiorul său; descriere pe care
entitatea inferioară, venită de pe o altă planetă, unde nu a
văzut aşa ceva, nu o va înţelege nu va putea pricepe conţinutul
acelei idei. Ce să mai spunem de ideea construcţiilor fantastice
de pe alte planete, mai avansate decât a noastră? Ideea este
un fel de germene, care se dezvoltă treptat, paralel cu
evoluţia ei şi a individualităţii umano-duhuală.

Acum mă întorc la adevărul propovăduit de Domnul nostru

Iisus Christos.

El a comunicat ucenicilor Săi rugăciunea dominicală Tatăl

nostru. Dar să vedem cum au fost predicate învăţăturile Sale
cum le-au propovăduit apostolii şi cum au fost ele scrise.
Învăţăturile Mântuitorului nostru au fost date apostolilor
potrivit gradului lor de evoluţie. Nici apostolii n-au fost de
aceeaşi evoluţie. Mântuitorul a vorbit cu fiecare în parte şi
mereu le-a spus unora un adevăr mai dezvoltat, şi altora un
adevăr mai restrâns.

Misterul acesta l-au cunoscut şi evangheliştii, şi ei au scris

evangheliile potrivit gradului de evoluţie al omenirii de pe
atunci, ca să se poată creştina sau boteza în ideile Domnului
nostru, preamărită Lumină a sistemului nostru. Tot ce s-a spus
a fost conform mentalităţii de atunci. Celor de azi – şi, mai
ales, celor cu o evoluţie personală mai avansată – li se poate
spune conţinutul superior al ideilor, deoarece evoluţia lor le
permite să afle fără nici un pericol de a se tulbura şi fără nici
o responsabilitate, pentru entitatea care le-a prezentat
conţinutul respectiv.

Adevăr grăiesc, când vă spun că greşeala nu se iartă.

Dar de acest adevăr nu trebuie să afle omul de rând. Nu există

iertare când s-a făcut o greşeală. Legea e lege, e dreaptă şi
veşnică, nici Tatăl ceresc neputând-o încălca. Autorul legii nu
poate încălca propria Sa lege. Cine a făcut o greşeală trebuie
să plătească, până la ultima centimă.

Dar cui poţi să-i spui mai pe larg acest adevăr? Negreşit, celui
care nu mai are înclinare de a mai greşi. Cel ce nu mai poate
greşi poate să afle că greşeala nu există şi deci Dumnezeu n-
are ce ierta. Acest adevăr este cunoscut de noi, dar nu
îndrăznim să-l afirmăm în orice cerc şi oricărei persoane
venită acolo, deoarece nu ne permite evoluţia lor.

Voi generaţi suferinţe şi dureri aproapelui vostru!!!...

Creatorul nu este vinovat de acţiunea voastră. El, ştiind cât de

reduşi sunteţi, vă iartă, prin infinita Sa bunătate, dar de
suferinţa produsă cum vreţi să vă dezlege?

Cineva a ucis. Creatorul îl iartă, pentru că îi ştie

nepriceperea. Să presupunem că, venind sus la noi, victima
iartă şi ea, dar cu suferinţa produsă victimei cum rămâne?
Se poate ierta? Da, ar fi posibil, dacă s-ar distruge
efectul greşelii, dar nu s-a făcut o greşeală, ci o acţiune
ce are un efect.

Acţiunea – în chip de cauză – poate fi iertată, dar cum

rămâne cu efectul acestei acţiuni? Tatăl şi victima iartă pe
ucigaş, dar trupul ucis se mai poate reface? Nu. Dacă
ucigaşul nu poate învia trupul distrus, efectul aşa-zisei
greşeli nu mai poate fi anulat.

Atâta vreme cât efectul acţiunii nu poate fi distrus, prin

nici o forţă din lume, iertarea Tatălui,a Fiului şi a
Sfântului Duh nu poate produce nici un efect, pentru că
între victimă şi autorul crimei s-a interpus efectul, care nu
poate fi distrus în vecii vecilor.

Efectul trupului ucis a rămas întipărit în memoria

autorului!!!...
Nu va fi uitată, ştearsă din memoria sa spirituală decât în
cazul când autorul ar fi distrus ca spirit, ceea ce nu o
poate face nimeni în lume. Aşadar, efectul neputându-se
distruge din memoria entităţii care a produs suferinţa,
rezultă că ea trebuie să repare – prin iubire – suferinţa
aplicată semenului său. Să presupunem că Tatăl şterge din
memoria autorului efectul acţiunii comise de el. Ca urmare
ucigaşul comite crime la infinit şi nu va mai evolua
niciodată.

Omul care a greşit – producând aproapelui său o pagubă,

insultă, durere, crimă – trebuie să repare greşeala sa.
între victimă şi autor s-a stabilit din acel moment un
raport, o legătură spirituală. Nici autorul, nici victima nu
se pot dezlega de legătura nevăzută, fluidică stabilită între
ei.

Domnul nostru Iisus Christos a recomandat să ierţi mereu,

de şapte zeci de ori câte şapte. Pentru ce? Pentru că tu,
victimă, iertând pe cel ce ţi-a greşit, prin însăşi acest
fapt ai rupt legătura stabilită între tine şi autorul greşelii.

Nu mai eşti nevoit să vii, în altă viaţă, în preajma

autorului, pentru a-i da ocazia să repare paguba, durerea,
acţiunea produsă asupra ta.

Destinul tău este liber de acest raport. Se schimbă situţia

în ceea ce-l priveşte pe autor.
El va căuta mereu să urmărească reîntruparea victimei
sale, pentru ca într-o altă viaţă să repare acţiunea sa.

El trebuie să repare, ca să şteargă din arhiva sa scrisul

faptei sale.

Reparând greşeala comisă, el se eliberează de

înregistrarea în memorie a imaginii acţiunii sale, care,
altfel, îl va apăsa în veşnicie.

O dată ce va face un act oarecare de iubire, se va şterge

din arhiva lui fluidică orice urmă a faptei sale şi de acum
înainte. destinul său îşi va urma calea. Legea Tatălui a fost
satisfăcută.

Ura, paguba,durerea s-au transformat în iubire — temelia

existenţei tuturor lumilor.

Scarlat Demetrescu

Cele şapte emoţii explicate de medicina tradiţională chineză

Publicat dedetoatepentrutotisimaimult21/11/202211/05/2023
4 comentarii la Adevărul deplin şi Adevărul redus – greşeala nu
se iartă