Zgomotul, o lipsă a harului

Zgomotul arată o lipsă a harului, iar liniştea este un rod al

prezenţei lui Dumnezeu.

O viaţă zgomotoasă este una petrecută în afara lui

Dumnezeu, în timp ce omul în care sălăşluieşte harul devine
izvor de pace, odihnă şi linişte, atât lui, cât şi celor de
lângă el.

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor

vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui,
zicându-i ca el este nebun, pentru că nu este asemenea
lor.”

Astăzi s-au împlinit cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, când

omul care îşi doreşte linişte şi odihnă în jurul lui este văzut fie
ca depresiv, fie având nervii extrem de solicitaţi.
Cât de greu mai poate fi găsit un loc liniştit! Ţipete ale celor
ce se cred singuri pe stradă, înjurături în trafic, frâne,
claxoane, macarale, motoare, betoane sparte şi zidite la loc,
tramvaie, reclame audio pe străzi şi prin autobuze, boxe tot
mai puternice, sunete tot mai multe şi mai tari.

Atât de tare fuge omul de linişte şi de sine însuşi, încât

până şi în liftul de la serviciu am întâlnit încorporat un radio,
ca nu cumva cele câteva secunde dintre etaje să le petreacă
omul cu sine.

Să nu mai vorbesc de noile cabine de duș cu radio şi mp3. Oare

ce va urma ?!

Omului îi este frică de a rămâne singur cu sine însuşi, căci

îi este frică de ce ar găsi sau nu în inima lui.

Sărăcia din conștiința şi inima omului de astăzi se vede

abia atunci când îi iei totul de lângă el, când îl laşi doar cu
el însuşi. Abia atunci el are şansa să se vadă pe el însuşi,
aşa cum este el de fapt.

Diavolul şi lumea nu-l lăsa pe om să petreacă timp în linişte de

teamă ca acesta să nu-şi dea seama de lipsa de valoare a
acestei lumi, ca nu cumva el să conştientizeze dependența lui
de stupefiantele zilnice, precum ziare, ştiri, televizor,
persoane publice, sport, telefon etc.

„Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru

îndeletnicirile lor” (Psalm 13, 1).
De ce au fugit sfinţii din sate şi oraşe?

„Oamenii care doresc liniştea părăsesc oraşele şi îmbrăţişează

pustia. (…) Adeseori m-am rugat să nu mai fie nevoie de
mănăstiri. Aş dori să fie în lume atât de mare înţelegere şi
bună rânduială, încât nimeni să nu mai simtă nevoia să fugă în
pustie. (…) Mă rog să ne bucurăm de o pace atât de adâncă în
lume (…) încât nu numai să nu fie nevoie ca locuitorii oraşelor şi
ai satelor să ia drumul munţilor, dar chiar şi cei ce locuiesc de
mult timp, ca nişte surghiuniţi, în pustiu şi în munţi, să se
întoarcă din nou în oraşele şi satele lor.” (Sfântul Ioan Gură de
Aur)

Dacă sfinţii acelor vremuri au fugit în pustie pentru că în lume

nu mai era linişte – într-o vreme în care nu era curent electric,
motoare, boxe, industrie, oare ce ar fi nevoie să facem noi?!

Nu spun că este necesar să fugim în pustie, însă ar fi firesc să

tânjim după linişte şi tăcere. Dorul faţă de o vieţuire liniştită,
părăsită de viteză şi zgomotul societăţii contemporane, este
un dor ce se va naşte, mai devreme sau mai târziu, în sufletul
fiecărui om.

Tăcerea şi petrecerea timpului în linişte este o asceză

contemporană

Tăcerea şi petrecerea timpului în tăcere este o asceză ce

poate părea multora drept nebunie sau ceva copilăresc. Paul
Evdokimov spune acesta, zicând astfel: „Tebaida eroică
impunea posturi extreme şi nevoinţe; astăzi, bătălia se
deplasează însă pe alte poziţii (…) eliberarea de orice nevoie
de dopaj: viteză, zgomot, excitante, alcooluri de tot felul.

Asceza ar fi mai degrabă odihnă impusă, disciplina calmului şi a

tăcerii (…) în care omul regăseşte facultatea de a se opri
pentru rugăciune şi contemplare, chiar şi în inima tuturor
zgomotelor lumii.”

Şi părintele Alexander Schmemann observa această teamă a

omului de a petrece timp în linişte: „Nevoia permanentă de
muzică descoperă incapacitatea omului modern de a se bucura
de linişte, de a o înţelege nu ca pe ceva nefast, ca pe o simplă
absență, ci tocmai ca pe o prezenţă şi ca pe o condiţie pentru
orice prezenţă reală.”

Autor: Teodor Danalache