COMPONENTELE PROCESULUI

DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

 Componentele sunt reprezentate de totalitatea
elementelor vizate în procesul didactic, în acord cu
idealul, scopul, obiectivele şi finalităţile educaţiei fizice,
şi care într-o sinteză a principalelor punctelor de vedere
ale domeniului, pot fi prezentate astfel:

 cunoştinţe teoretice de specialitate;

 indici morfologici şi funcţionali ai organismului;

 calităţi motrice;

 deprinderi şi priceperi motrice;

 obişnuinţe;

 atitudini;

 elemente aparţinând altor laturi ale educaţiei.

 CUNOŞTINŢELE TEORETICE DE
SPECIALITATE

Cunoştinţele teoretice de specialitate intervin în

creşterea nivelului de conştientizare a practicării
exerciţiilor fizice şi în furnizarea elementelor necesare
desfăşurării procesului specific, în cadru organizat, sau
în timpul liber al practicanţilor.
Aceste cunoştinţe sunt transmise sub forma unor
noţiuni, reguli sau principii, specifice domeniului, şi care
favorizează o activitate eficientă.
 Experienţa teoretică şi didactică a domeniului
evidenţiază următoarele categorii de cunoştinţe teoretice:
 argumente privind importanţa practicării exerciţiului
fizic (sub orice formă), în acord cu efectele obţinute;
 denumirile principalelor segmente ale corpului uman, a
grupelor musculare şi articulaţiilor importante;
 elemente privind poziţiile, planurile şi posibilităţile de
mişcare, ale diferitelor segmente corporale;
 elemente minimale privind efortul de natură psiho-fizică
(parametri, dozare, etc.) şi ecoul său la nivel funcţional
(frecvenţă respiratorie şi frecvenţă cardiacă);
 reguli privind conceperea, organizarea şi desfăşurarea, în
condiţii de eficienţă şi siguranţă, a proceselor de
practicare a exerciţiului fizic;
 denumiri specifice pentru elemente, procedee şi acţiuni
tehnico-tactice, specifice anumitor discipline sportive;
 reguli privind mecanismele de executare şi exersare a
acţiunilor motrice specifice activităţii desfăşurate;
 regulamente de practicare a disciplinelor sportive;

 reguli privind igiena practicării exerciţiului fizic;

 competiţii, recorduri, performanţe şi personalităţi din
domeniul educaţiei fizice şi sportului;
 elemente de istoria şi filosofia educaţiei fizice şi
sportului ( olimpism, mişcare olimpică, fair-play, etc).
În funcţie de nivelul elevilor, bagajul
cunoştinţelor de specialitate poate fi continuu îmbogăţit
cu noi elemente, care să ofere o imagine cât mai
profundă a domeniului şi totodată, să contribuie la
creşterea nivelului cultural al individului, fapt repercutat
pozitiv în atitudinea şi conduita individului.
 INDICII MORFOLOGICI ŞI
FUNCŢIONALI AI ORGANISMULUI

Armonia acestor categorii de indici constituie

pentru activitatea de educaţie fizică şi sport, un obiectiv
de maximă importanţă, la nivelul oricărui subsistem.
Abordarea acestei componente presupune din
partea profesorului, o bună cunoaştere a particularităţilor
anatomo-funcţionale şi caracteristicilor procesului de
creştere şi dezvoltare, pentru fiecare vârstă.
 Numai în acest fel, se pot asigura, printr-o
metodologie adecvată, efectele benefice ale practicării
exerciţiilor fizice, la nivelul celor două categorii de
indici:

- indici morfologici (somatici) reprezentaţi de:

 înălţime
 greutate
 dimensiunea segmentelor corporale
 perimetre, diametre, anvergura braţelor, etc.
- indici funcţionali reprezentaţi de:
• frecvenţă cardiacă;
• frecvenţă respiratorie;
• capacitate respiratorie, etc.
Prin efectele înregistrate la nivelul indicilor
morfo-funcţionali ai organismului, educaţia fizică şi
sportul contribuie esenţial la creşterea calităţii vieţii.
 CALITĂȚI MOTRICE
APTITUDINILE MOTRICE
Dezvoltarea calităţilor motrice, sau a aptitudinilor
motrice, cum le denumesc tot mai mulţi autori, se
constituie într-un obiectiv principal al educaţiei fizice şi
sportului.

Calităţile motrice pot fi definite drept

caracteristici înnăscute ale motricităţii individului, al
căror nivel se dezvoltă pe parcursul vieţii după o
dinamică dependentă de mai mulţi factori:
 fondul genetic al individului;
 caracteristicile procesului de creştere şi dezvoltare
biologică, la diferite categorii de vârstă, care asigură o
disponibilitate inegală de-a lungul vieţii pentru
dezvoltarea calităţilor motrice;
 cadrul geografic şi social în care se dezvoltă individul
(familie, locaţie, gen de activitate desfăşurat, tip de
şcolarizare, etc);
 implicarea într-un proces formativ organizat şi
specializat, de tip educaţie fizică sau activitate sportivă.
 Literatura de specialitate prezintă o tipologie
diversă a calităţilor motrice, din care o vom prezenta
doar pe cea deja bine cunoscută:

 calităţi motrice de bază, viteza, rezistenţa, forţa,

capacităţile coordinative, supleţea;

 calităţi motrice specifice anumitor ramuri sportive,

reprezentate prin combinaţii ale calităţilor motrice de
bază.
 R. Manno realizează o clasificare a calităților motrice
în funcție de factorii limitativi care stau la baza manifestării
lor, evidențiind:

 calități condiționale (viteza, forța, rezistența);

 calități de coordonare (capacitățile coordinative);

 calități intermediare (suplețea).

 Dacă ne oprim la principalele
capacităţi condiţionale (forţă, viteză,
rezistenţă), putem prezenta raportul dintre
acestea, după Harre şi Leopold 1985,
ajungând în zona calităţilor motrice
combinate
( fig.nr. 1).
 VITEZA – DEFINIREA TERMENULUI

N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind capacitatea

de a efectua rapid mişcarea.

V.M. Zaţiorski (1968) înţelege prin viteză capacitatea

omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim
pentru condiţiile respective.

A. Demeter afirma ca viteza este capacitatea omului de

a executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.
 Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) au definit viteza ca
fiind “iuţeala (rapiditatea) cu care se efectuează acţiunile
motrice în structurile şi combinările cele mai diverse”.

Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este

“capacitatea de a executa acte sau acţiuni motrice, cu
întreg corpul sau numai cu anumite segmente ale
acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate
maximă, în funcţie de condiţiile existente”.
 VITEZA – FORME DE MANIFESTARE

1. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T.

Ardelean (1990, 1991), viteza parţială, viteza de bază, viteza sau
zona de latenţă pură) reprezintă timpul scurs de la momentul
apariţiei (acţiunii) unui stimul şi momentul declansării
raspunsului motor adecvat.
Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de
reacţie are 5 componente:
1) apariţia excitaţiei în receptor;
2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central (S.N.C.);
3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea
comenzii;
4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;
5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.
 Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh.
Mitra, Al. Mogoş, 1980, şi Gh. Cârstea, 1997) situează
timpul de latenţă între 140 şi 180 mili secunde): 140 ms
la excitanţii cutanaţi; 150 ms la excitanţii sonori; 180 ms
la excitanţii vizuali.
În cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult
timp se consumă pentru prelucrarea excitaţiei la nivelul
S.N.C. şi formularea comenzii adecvate, de aceea, în
procesul de educare a vitezei de reacţie, în principal, se
urmăreşte scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt
de două feluri:
a) reacţie motrică simplă care constă din
răspunsuri cunoscute la excitanţii cunoscuţi;
 b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea
răspunsurilor în situaţii care nu au mai fost exersate în prealabil
în aceleaşi condiţii. Cele mai frecvente cazuri sunt acelea în
care răspunsurile sunt elaborate în funcţie de acţiunile
adversarilor şi chiar ale coechipierilor.
Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la
segmentele corpului. Cei mai buni indici de regulă se
înregistrează la membrele superioare.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între
8 şi 25 ani, apoi se stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani,
după care începe să scadă. Viteza de reacţie se poate
îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.
 2. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate,
după N. Ozolin (1972), sau viteza maximă, cum este numită de
către V.M. Zaţiorski (1968), este capacitatea de a efectua cât
mai rapid un act motric sau o acţiune motrică. Se măsoară prin
timpul care trece de la începutul până la sfârşitul actului sau
acţiunii ce se execută.
“Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se
poate realiza, mai mult, pe seama îmbunătăţirii coordonării,
dezvoltării forţei maxime optime, îmbunătăţirea supleţei şi
perfecţionarea tehnicii” (după T. Ardelean, 1991).
 3. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor
constă în capacitatea de a putea executa un număr de
mişcări identice într-un timp prestabilit.
4. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de
a dezvolta viteza până la nivelul vitezei limită, pentru
individul respectiv, într-un timp cât mai scurt.
5. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea
de a parcurge o anumită distanţă cât mai rapid. Formula
fizică a vitezei este V = S/T (credem noi că exprimă cel
mai corect viteza de deplasare).
 După părerea lui Gh. Cârstea, această formă de
manifestare a vitezei poate fi considerată în două ipostaze:
- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpul
este dinainte prestabilit şi se măsoară spaţiul parcurs;
- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiul
este dinainte prestabilit şi se măsoară timpul în care este
parcurs.
 6. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în
regimul celorlalte calităţi motrice, vom face referiri în mod
special la acest tip, deoarece viteza în regim de forţă, care se
mai numeşte şi detentă, şi nu de puţine ori este confundată cu
forţa explozivă, adică forţa în regim de viteză. Mulţi specialişti
consideră că reprezintă unul şi acelaşi lucru, fapt nereal,
deoarece la viteza în regim de forţă (detenta), calitatea
predominantă este viteza, iar la forţa în regim de viteză (forţa
explozivă), calitatea predominantă este forţa.
7. Viteza în regim de rezistență;
8. Viteza în regim de capacități coordinative;
9. Viteza de opțiune – exprimă inteligența
executantului.
 VITEZA – FACTORI DE CONDIȚIONARE

Viteza depinde de două categorii de factori:

 factorul central eminamente nervos;

 factorul periferic muscular sau neuromuscular.

Factorul central este reprezentat de:

 rapiditatea cu care alternează procesele fundamentale,
excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese va depinde
rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se relaxează.
Factorul central nervos este interpretat de mulţi fiziologi ca
fiind capacitatea de coordonare şi reglare a mişcărilor
rezultante ale ciclurilor contracţie -relaxare.
 coordonarea intra- şi intermusculară.
 Factorul periferic este reprezentat de:
 tipul de fibre din structura muşchiului;

 forţa musculară;

 sursele de energie;

 elasticitatea, întinderea şi capacitatea de relaxare;

 starea de încălzire a muşchiului;

 oboseala;

 alţi factori (vârsta, sexul).

 FORȚA – DEFINIREA TERMENULUI

După R. Manno (1992), forţa este capacitatea motrică

care permite omului să învingă o rezistenţă, să i se opună
printr-un efort intens al musculaturii.
Forţa organismului uman este capacitatea de a învinge
o rezistenţă internă sau externă prin intermediul contracţiei
musculare.
Forța este capacitatea organismului uman de a realiza
eforturi de menținere, învingere și cedare, în raport cu o
rezistență externă sau internă prin contracția unei sau multor
grupe musculare.
 FORȚA – FORME DE MANIFESTARE

Criteriile de clasificare şi diviziune

a forţei sunt diferite, de unde şi
multiplele modalităţi de expresie a
forţei.
J. Weineck, în 1992, prezintă o
schemă a diferitelor forme de
expresie a forţei (figura nr.2)
Criteriile de clasificare sunt :
 Masa musculară implicată; în
funcţie de această se vorbeşte de
forţa locală şi generală.
 Forţa generală şi forţa specifică în
funcţie de activitatea în care este
solicitată forţa.
 După criteriul caracterul contracţiei musculare
avem :
- forţa statică , unde tipic este forţa izometrică.
Se obţine atunci când nu se modifică dimensiunile
fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv. Un
tip special de forţă statică este cea izometrică, atunci
când “rezistenţa externă” de învins este mai mare
decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii celui
care execută.
 - forţa dinamică care la rândul ei poate fi în
regim de învingere şi în regim de cedare. Mai este
întâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică, forţă care se
manifestă atunci când prin contracţie se modifică
dimensiunile fibrelor musculare fie în sens de creştere,
fie în sens de descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa
dinamică este de tip învingere (regim miometric). În
cazul acestui regim se înţelege forţa îndreptată împotriva
mişcării şi care este eliberată de acţiunea muşchilor
agonişti (motori).
 Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare,
iar forţa acţionează în sensul mişcării, este o forţă
dinamică de tip cedare (regim pliometric) rezultat al
intrării în acţiune a muşchilor antagonişti (frenatori).
- forţa mixtă (combinată sau auxotonică). În
cadrul acestui tip de forţă se întâlnesc atât contracţii
statice, cât şi dinamice.
 Forţa dinamică se subîmparte în :
- forţă maximă dinamică - este cea mai mare forţă
posibilă dezvoltată de sistemul neuromuscular printr-o
contracţie musculară cu realizarea unei mişcări. În realitate
forţa nu se manifestă niciodată în stare pură ci în
combinaţie cu celelalte calităţi motrice şi astfel întâlnim:
- forţă în regim de viteză care mai este numită şi
forţă explozivă, care reprezintă capacitatea de a manifesta
valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp (D.M.
Ioseliani, 1957).
- forţă în regim de rezistenţă.
 După greutatea corporală avem două tipuri de forţă
(este vorba de termeni uzuali):
- forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi
măsurată nu ia în calcul greutatea corporală. Este un
termen mai mult convenţional decât de utilitate practică.
- forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa
absolută şi greutatea corporală exprimată în kg:
Fr=Fa/G.
 FORȚA – FACTORI DE CONDIȚIONARE
Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur
didactic în următoarele categorii :
 factori centrali;

 factori periferici;

 alți factori.

Factorul central se referă la :

 activitatea instanţelor nervoase;

 stimulii, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale

sunt transformaţi în senzaţii;
 capacitatea de coordonare a muşchilor;

 coordonarea intermusculară;

 reglarea tonusului muscular.

 Factorii periferici se referă la:
 diametrul muşchiului;

 hipertrofia musculară;

 cantitatea de resurse energetice;

 volumul muşchiului;

 structura muşchiului;

 lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune.

 Alţi factori de care depinde forţa sunt:
 Motivaţia;

 Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra sarcinii;

 Durata contracţiei musculare;

 Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin, a

ligamentelor şi articulaţiilor;
 Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice;

 Vârsta și sexul;

 Ritmul circadian;

 Continuitatea și calitatea procesului de instruire.

 REZISTENȚA – DEFINIREA TERMENULUI

În activitatea de educaţie fizică şi sport, prin

termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general se
înţelege ”capacitatea organismului de a face faţă oboselii
fizice, provocată de activitate musculară” (D. Harre,
1973; V. M. Zaţiorski, 1969).
Calitatea motrică rezistenţă reprezintă
capacitatea omului de a face faţă oboselii fizice,
provocate de activitatea musculară desfăşurată într-un
efort de o intensitate precizată şi un regim determinat,
fără modificarea intensităţii prescrise (T. Ardelean,
1990).
 A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiind
capacitatea omului de a depune o activitate, timp cât mai
îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile
funcţionării economice o organismului, învingerii
oboselii şi a unei restabiliri rapide.
 REZISTENȚA – FORME DE MANIFESTARE

În legătură cu formele de manifestare ale rezistenţei,

diferiţi specialişti iau în considerare mai multe criterii. Astfel:

 sub aspectul masei musculare implicate, rezistenţa este

locală şi generală;

 în raport cu disciplina sportivă în care rezistenţa este

dominantă, se vorbeşte despre rezistenţă specifică şi
generală;
 în funcţie de caracteristicile metabolice ale
proceselor furnizoare de energie, rezistenţa este
anaerobă (alactacidă și lactacidă), mixtă şi aerobă;

 în funcţie de durata efortului se cunoaşte rezistenţa

sau anduranţa de scurtă durată (RDS), de durată
medie (RDM), şi de lungă durată (RDL).
 Harre (1976) recunoaşte:
 anduranţă - forţă;

 anduranţă - viteză;

 anduranţă în regim de forţă viteză.

Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţa sau

lipsa mişcării în menţinerea unui efort :
 rezistenţă dinamică;

 rezistenţă statică.
 REZISTENȚA – FACTORI DE CONDIȚIONARE

După T. Bompa (1990), factorii care influenţează

rezistenţa sunt :
 scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos central ;

 voinţa individului;

 capacitatea aerobă;

 capacitatea anaerobă;
 Majoritatea specialiştilor din domeniul nostru consideră
importanţi următorii factori care determină dezvoltarea
rezistenţei:
 capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse în
activitate;
 resursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele
hormonale de reglare;
 capacitatea cardiovasculară;

 capilarizarea şi reglarea periferică;

 compoziţia biochimică a sângelui;

 capacitatea pulmonară;

 factorii psihici;

 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi

inhibiţia).
 CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – DEFINIREA
TERMENULUI

Capacităţile coordinative mai au ca sinonime

îndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa şi sunt determinate de
procesele de ghidare şi reglare a gesturilor. Ele îl pun pe
sportiv (individ) în situaţia de a-şi coordona în mod sigur şi
economic acţiunile motrice în situaţiile posibile (stereotipe)
şi imprevizibile (adaptare) şi de învăţa relativ repede
gesturile sportive (Frey, 1977).
Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o
calitate psihomotrică, care are la bază corelaţia între sistemul
nervos central şi musculatura scheletică în timpul efectuării
unei mişcări.
 CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – FORME DE MANIFESTARE

Se disting capacităţi coordinative generale şi

speciale. Capacităţile coordinative generale sunt
rezultatul unei instruiri gestuale polivalente în diferite
sporturi. Ele se manifestă deci în diferite domenii ale
vieţii cotidiene şi în sport prin faptul că problemele
gestuale oarecare pot fi rezolvate în mod creator (după
Harre, Deltow, Ritter).
Capacităţile coordinative speciale se dezvoltă mai
mult în cadrul disciplinelor sportive considerate şi după
Ozolin: caracterizate prin însuşirile variate în tehnica
sportivă: în funcţie de disciplină sau de diverse
combinaţii.
 FORME DE MANIFESTARE
Coordonare

Îndemânare

Ambidextrie

Ambilateralitate

Abilitate

Agilitate
 Precizie

Echilibru

Orientare
spațio-temporală
Diferențiere
kinestezică
Ritm

Tempo
 Se admit ca fiind componente ale capacităţii
coordinative, următoarele:
 capacitatea de adaptare;

 capacitatea de reacţie;

 capacitatea de ghidare, de combinare;

 capcitatea de echilibru;

 capacitatea de agilitate de îndemânare.

Pentru diversele capacităţi coordinative putem

prezenta trei capacităţi generale de bază (Schnadel,
1976):
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);

 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;

 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.

 La Blume, citat de (R. Manno, 1992),
stabilește următoarea clasificare a componentelor
capacităţilor coordinative (de coordonare):
 capacitatea de combinare şi înlănţuire (cuplare) a
mişcărilor;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală;

 capacitatea de diferenţiere kinestezică;

 capacitate de echilibru;

 capacitatea de reacţie motrică;

 capacitatea de transformare a mişcărilor;

 capacitatea ritmică.
 CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – FACTORI DE
CONDIȚIONARE

Dezvoltarea capacităţile de coordonare depinde de o

serie de factori:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi mobilitatea
proceselor corticale fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
 coordonarea intra- şi intermusculară;

 starea de funcţionalitate a analizatorilor;

 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;

 vârsta;

 sexul;

 oboseala centrală sau periferică;

 alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimul de viaţă

defectuos.
 SUPLEȚEA – DEFINIREA TERMENULUI

Supleţea, denumită şi flexibilitate, este capacitatea

individului de a putea executa mişcări cu mare
amplitudine, în una sau mai multe articulaţii (J. Weineck,
1992).
R. Manno (1992) încadrează supleţea în grupa
capacităţilor motrice “intermediare“, respectiv între
capacităţile condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) şi
capacităţile coordinative, iar “dezvoltarea sa defectuoasă
constituie un factor limitator al vitezei maxime de execuţie
al deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte consumul
energetic, facilitând apariţia oboselii.“ Tot el consideră
supleţea o aptitudine motrică ai căror factori limitativi sunt
de tip anatomic, structurali şi de reglare.
 SUPLEȚEA – FORME DE MANIFESTARE
Supleţea se referă la două componente ale aparatului
locomotor:
 articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despre mobilitate articulară;
 muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre
capacitate de întindere (elasticitate).
În funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează
mişcarea distingem supleţea generală şi specifică, părere cu care
nu suntem întru totul de acord.
Supleţea generală se referă la supleţea principalelor mari
articulaţii ale corpului (ale centurii scapulare coxofemurală, ale
coloanei vertebrale). Ea poate atinge parametri maximi numai în
urma unui antrenament specializat care urmăreşte aceasta. Supleţea
specifică priveşte o articulaţie anume (exemplu supleţea articulaţiei
centurii scapulare).
 R. Manno (1992), ca de altfel mulţi alţi specialişti,
consideră că supleţea poate fi clasificată astfel:
 Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care se
destind antagonişti, care semnifică amplitudinea maximă
a unei articulaţii.
 Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992) afirmă că
este datorată acţiunii inerţei sau gravitaţiei greutăţii
corpului sau acţiunii unui partener sau unui aparat. După
părerea marii majorităţi a speciliaştilor supleţea pasivă se
referă la amplitudinea articulară a unui individ sub efectul
unei forţe externe. Ea este determinată de capacitatea de
întindere şi relaxare a muşchilor antagonişti.
 Supleţea mixtă - determinată de interacţiunea dintre
supleţea activă şi pasivă sub diferite forme.
 SUPLEȚEA – FACTORI DE CONDIȚIONARE

Factorii care influențează suplețea sunt:

 tipul articulaţiei;
 masa musculară;
 hipertrofia musculară;
 tonusul muscular şi capacitatea de relaxare;
 capacitatea de întindere musculară (elasticitatea);
 capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar.
 vârsta;
 sexul;
 starea de încălzire a aparatului locomotor;
 oboseala;
 ritmul circadian.
 DEPRINDERILE MOTRICE

Deprinderile motrice se prezintă drept

componente voluntare ale motricităţii individului care
se formează în ontogeneză, ca rezultat al solicitărilor
vieţii cotidiene şi ocupaţionale, sau urmare a instruirii
într-un proces specializat.
Odată formate, acestea se perfecţionează
neuniform, în funcţie de tipul şi nivelul solicitărilor,
prezentând grade diferite de precizie, cursivitate,
coordonare, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare,
consum energetic.
 Mecanismul de formare a deprinderilor motrice
are la bază formarea reflexelor condiţionate prin
intermediul repetării multiple, ceea ce conduce, în cele
mai multe situaţii, la formarea stereotipurilor dinamice
şi o eficientizare a proceselor energetice.
Caracteristicile deprinderilor motrice:

Sunt componente ale Sunt rezultatul

conduitei voluntare calitativ al exersării
umane ce se formează mişcărilor
în mod conştient

Sunt structuri de Dovedesc o relativă

mişcări coordonate stabilitate în condiţii
care constau în constante, şi
integrarea sistemică a plasticitate în condiţii
mişcărilor însuşite variabile
anterior
 Valorifică, prin capacitatea
de diferenţiere fină,
informaţiile senzorial-
perceptive, rezultând o
dirijare a acţiunilor

Prezintă o aferentaţie Sunt condiţionate de

inversă, rapidă şi aptitudinile motrice,
eficientă motivaţie, nivelul
instruirii
Acestor caracteristici le pot fi adăugate cele ale mişcărilor care compun
deprinderile:

Elementele
Unele elemente, sau Chiar dacă
componente ale
chiar întreaga deprinderile pot fi
deprinderilor sunt
deprindere, se pot automatizate complet
legate logic, precis,
automatiza complet, (la nivelul
într-un sistem unic şi
asigurând o eficienţă mecanismului de
ireversibil, din punct
deosebită a mişcărilor şi realizare), există
de vedere al
un control redus al situaţii în care ele se
posibilităţii de a exista
scoarţei cerebrale, ceea manifestă original,
execuţii identice sau de
ce permite reorientarea adaptându-se la
a fi modificată
atenţiei către alţi factori modificările
succesiunea mişcărilor
implicaţi în acţiune condiţiilor de execuţie
 Tipologia
deprinderilor
motrice
Perceptiv-
motrice

Bază
Motrice Componente
senzoriale
Utilitar
o rii aplicative
ot
m
oco Finalitățile
Finalitățile
L e urmărite
l ar DM
urmărite
pu
a ni
e m
D
Grad
automatizare Specifice
te
i ta
abil
st
De Complexe
Elementare
Etapele formării deprinderilor motrice (învăţarea motrică)

PSIHOLOGIA
- etapa însuşirii preliminare a bazelor
exerciţiului;
- etapa însuşirii precizate a execuţiei;
- etapa consolidării şi perfecţionării
deprinderii.

FIZIOLOGIA
FORMA
FORMA
ELABORATĂ
ELABORATĂ

FORMA
FORMA
GLOBALĂ
GLOBALĂ AUTOMATISMUL
AUTOMATISMUL

Etapa
Etapa informării
informării şi
şi formării
formării imaginii
imaginii mentale,
mentale, sau
sau aa TEORIA
configuraţiei spaţiale a mişcării (cognitivă)
configuraţiei spaţiale a mişcării (cognitivă)
ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE
Etapa
Etapa mişcărilor
mişcărilor grosiere
grosiere sau
sau insuficient
insuficient diferenţiate
diferenţiate

Etapa
Etapa consolidării
consolidării mişcării,
mişcării, aa coordonării
coordonării fine
fine

Etapa
Etapa perfecţionării
perfecţionării şi
şi supraînvăţării
supraînvăţării
METODICA
Etapa Obiective Caracteristicile exersării
1. Etapa - formarea unei reprezentări - abordarea analitică a
iniţierii în clare asupra deprinderii deprinderii
bazele - formarea ritmului general de - folosirea preponderent a
tehnice de execuţie cursivă a deprinderii explicaţiei, demonstraţiei
execuţie a - preîntîmpinarea sau - predomină volumul
deprinderilor corectarea greşelilor tipice de efortului
motrice execuţie
2. Etapa - formarea tehnicii de execuţie, - exersare în condiţii
consolidării în concordanţă cu relativ constante,
deprinderilor caracteristicile spaţiale, standardizate
motrice temporale şi dinamice optime - se creează premisele unei
- întărirea legăturilor exersări în condiţii
temporale variabile
- corectarea greşelilor - creşte intensitatea
individuale efortului, autocontrolul
execuţiei
3. Etapa - creşterea numărului - exersarea în condiţii cât
perfecţionării variantelor de execuţie a mai variate, apropiate de
deprinderilor fiecărei deprinderi practica competiţională
motrice - executarea unor combinaţii - exersarea unor legări de
tehnice, sau alte înlănţuiri de elemente, sau scheme
elemente tehnico-tactice
- asigurarea premiselor pentru - creşte complexitatea
trecerea la priceperile motrice efortului
 În procesul de formare a deprinderilor motrice
pot fi întâlnite două fenomene, transferul şi interferenţa,
cu implicaţii asupra calităţii însuşirii informaţiei.
Transferul defineşte influenţa pozitivă exercitată
de o deprindere anterior formată, asupra procesului de
formare a unei deprinderi noi.
De exemplu, stăpânirea la nivel corespunzător a
tehnicii de realizare a driblingului, se repercutează
pozitiv asupra însuşirii aruncării la coş din dribling, prin
scurtarea timpului de învăţare, dar mai ales prin faptul că
atenţia elevului poate fi concentrată în special pe
momentul aruncării.
 Interferenţa desemnează influenţa negativă
exercitată de o deprindere deja însuşită, asupra
procesului de formare a unei deprinderi noi. Ca exemplu,
planificarea în acelaşi timp a săriturii în lungime cu elan
şi a săriturii în înălţime, poate îngreuia procesul de
învăţare, având în vedere aspectele diferenţiate în ceea
ce priveşte tehnica de realizare a fazelor de elan, bătaie-
desprindere, zbor şi aterizare.
 PRICEPERILE MOTRICE

Priceperile motrice sunt componente voluntare

neautomatizate ale motricităţii individului, rezultate ale
procesului de învăţare motrică, care valorifică prin
intermediul inteligenţei, ansamblul deprinderilor
cunoscute, în condiţiile adaptării la sarcini motrice
variabile.
 Principala cale de formare a priceperilor motrice
o constituie problematizarea, ca metodă euristică cu cea
mai largă aplicabilitate în activitatea de educaţie fizică şi
sport.
 Nivelul de exprimare a priceperilor motrice depinde de următorii
factori:

Conştientizarea şi
aprecierea cât mai
exactă a sarcinii
motrice

Capacitatea de
generalizare,
Volumul
memoria,
deprinderilor
imaginaţia şi
motrice
creativitatea,
cunoscute de
manifestate de
individ
individ

Experienţa
motrică a
individului
Elementare - asigură
răspunsul motric în
faza iniţială a
învăţării sau exersării
unei acţiuni; ele
reprezintă un produs
al învăţării prin
imitaţie

Tipuri de
priceperi
Complexe (superioare)
motrice - reunesc în rezolvarea
unei situaţii variabile,
cunoştinţe teoretice,
deprinderi cunoscute,
experienţă motrică
 OBIŞNUINŢELE

Obişnuinţele pot fi descrise drept conduite

voluntare ale individului, care includ preferinţe,
predilecţii, pasiuni, pentru un anumit domeniu sau
activitate.
 Prin activitatea de educaţie fizică şi sport pot fi generate următoarele
tipuri de obişnuinţe:

Obişnuinţa de a practica
sistematic exerciţiul fizic, sub
orice formă

Obişnuinţe legate de
igiena practicării
exerciţiilor fizice
Obișnuințe Obişnuinţe de
(igienă individuală,
conduită
colectivă, a bazelor
socială
materiale folosite
etc)
 ATITUDINILE

Atitudinile sunt componente structurale ale

personalităţii umane, rezultate mai ales din educaţie şi
influenţe sociale, a căror caracteristică principală o
constituie disponibilitatea sistemului psihic de a percepe
şi judeca realitatea şi de a reacţiona în consecinţă.
 Educaţia fizică şi sportul favorizează atitudini favorabile ale
individului faţă de următoarele situaţii:

Societate

Respectarea
normelor
morale
Practicarea
exerciţiului fizic

Activitatea
desfăşurată

Reguli şi legi
profesionale
sau sociale
ELEMENTE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE
LATURI ALE EDUCAŢIEI GENERALE

Abordarea integrativă a cunoştinţelor reprezintă o

cerinţă a procesului de învăţământ modern.
În acest sens, educaţia fizică acţionează în
direcţia valorificării achiziţiilor din alte domenii
(biologie, fizică, muzică etc) în activitatea specifică, şi
totodată a influenţării laturilor educaţiei generale a
individului.
Este bine cunoscută influenţa educaţiei fizice
asupra sferei intelectuale, prin solicitarea memoriei,
capacităţii de observare şi analiză, atenţiei, imaginaţiei,
creativităţii, sau capacităţii de generalizare.
 Contactul cu valorile domeniului, respectarea
regulamentelor, corectitudinea, spiritul de ajutorare, fair-
play-ul manifestat de individ în relaţile cu ceilalţi
participanţi la activitate, sunt numai câteva din
elementele specifice activităţii de educaţie fizică, care se
adresează sferei morale a educaţiei.
Prin armonia dezvoltării fizice, corectitudinea şi
acurateţea actelor şi acţiunilor motrice, simbolistica
mişcărilor, educaţia fizică se adresează sferei estetice a
educaţiei.
 O promovare a acestor aspecte în procesul de
educaţie fizică are două avantaje: se asigură elementele
necesare perceperii şi aprecierii frumosului, prin
cunoaşterea şi recunoaşterea valorilor estetice, şi se
formează înclinaţia pentru frumos (gust estetic), prin
implicarea în actul de creaţie a mişcărilor.
Caracterul formativ al procesului de educaţie
fizică şi sport reiese din abordarea tuturor laturilor
educaţionale, prin corelarea efortului preponderent
psiho-fizic, specific activităţii, cu efortul intelectual
implicat prioritar în celelalte situaţii.
 Viteza: definiți viteza, prezentați formele de manifestare
ale vitezei și factorii de condiționare a vitezei;
 Forța: definiți forța, prezentați formele de manifestare
ale forței și factorii de condiționare a forței;
 Rezistența: definiți rezistența, prezentați formele de
manifestare ale rezistenței și factorii de condiționare a
rezistenței;
 Capacitățile coordinative: definiți capacitățile
coordinative, prezentați formele de manifestare ale
capacităților coordinative și factorii de condiționare a
capacităților coordinative;
 Suplețea: definiți suplețea, prezentați formele de
manifestare ale supleței și factorii de condiționare a
supleței;
 Componentele procesului de EFS: definiți și analizați
dezvoltarea fizică. Definiți calitățile motrice, prezentați
tipologia calităților motrice și analizați elementele de
conținut ale celorlalte laturi ale educației generale ;
 Componentele procesului de EFS: precizați cunoștințele
teoretice de specialitate, analizați priceperile motrice,
obișnuințele și atitudinile;
 Prezentați și analizați etapele formării deprinderilor motrice
din perspectiva psihologiei, fiziologiei, teoriei activităților
motrice și metodicii menționând obiectivele și
caracteristicile exersării în fiecare etapă. Analizați
fenomenele de transfer și interferență în formarea
deprinderilor motrice;
 Deprinderile motrice: definiți deprinderile motrice, analizați
caracteristicile deprinderilor motrice și prezentați tipologia
deprinderilor motrice;