Sunteți pe pagina 1din 11

Curs1 teoretic pentru facultățile cu profil nesportiv

1
Prezentul curs este adaptat după:
Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București 2000
Calitățile motrice de bază
(definiții, forme de manifestare, factori de condiționare,
relațiile cu priceperile și deprinderile motrice)

Calitățile motrice sunt de două categorii: calități motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistență,
forță) și calități motrice specifice (rezultate în urma combinării a două sau mai multe calități de bază,
fiind implicate în practicarea unor ramuri de sport).

1 Viteza

1.1 Definiție
Rapiditatea cu care se efectuează acțiunile motrice în structurile și combinațiile cele mai diverse,
proprii ramurilor sportive.

1.1 Forme de manifestare ale vitezei:

o viteza de reacție: se referă la rapiditatea cu care organismul răspunde la semnale externe


(la comenzi și excitanți), la iuțeala cu care sesizează și recepționează semnalele și la durata
necesară angajării în acțiune (elaborarea și emiterea răspunsului).
o viteza de execuție: definește rapiditatea cu care se execută o acțiune motrică singulară sau
unitară ca structură motrică (pasa, lovirea mingii de tenis).
o viteza de repetiție: reprezintă frecvența cu care se repetă mișcările în unitatea de timp;
este implicată în acțiunile motrice care au în structura lor mișcări ciclice într-o succesiune
rapidă; în general se realizează prin combinarea vitezei de deplasare, vitezei de accelerare
și a vitezei în regim de rezistență.
o viteza de deplasare: reprezintă fie o formă a vitezei de execuție atunci când se referă la
efectuarea aceleiași mișcări într-o unitate de timp cronometrată, fie o formă a vitezei de
repetiție atunci când se urmărește distanța parcursă, deci spațiul, informându-ne care este
frecvența mișcărilor ce deplasează corpul în spațiu.
o viteza în regimul altor caltăți motrice:
- viteza în regim de forță, numită și detentă sau viteză explozivă;
- viteza în regim de rezistență;
- viteza în regim de îndemânare.

O altă clasificare a formelor de manifestare ale vitezei este:


o viteză generală
o viteză specială.

2
Din alte considerente viteza poate fi:
o viteză uniformă;
o viteză neuniformă.

In practică, o importanță deosebită o reprezintă “simțul vitezei” (menținerea vitezei optime în cursul
executării diferitelor acte și acțiuni motrice).

1.2 Factori de condiționare ai vitezei:

Valoarea vitezei, a formelor ei de manifestare practică este condiționată de o serie de factori


fiziologici, biochimici, morfologici și genetici. Suportul biopsihic pe seama căruia se manifestă viteza
ar fi reprezentat de:
o factorul genetic (variabil mai ales în sportul de performanță);
o mobilitatea proceselor nervoase corticale;
o alternanța rapidă în centrii corticali a excitației și inhibiției;
o viteza de transmisie a impulsurilor nervoase (timp de reacție);
o precizia și acuitatea organelor receptoare;
o ritmul optim de alternare al contracțiilor și relaxărilor grupelor musculare;
o calitatea fibrei musculare și a valorii surselor și proceselor energetice;
o nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice de bază;
o capacitatea de concentrare și de mobilizare;
o factor de tip morfologic (lungimea segmentelor, mobilitate, suplețe).

Având în vedere că formele de manifestare ale vitezei au o identitate diferențiată, suportul biologic
și psihic se subscrie acestor identități, diferențiindu-se corespunzător caracteristicilor acestora.

2 Indemânarea

1.1 Definiție
Îndemânarea constituie capacitatea selectivă de recepționare, prelucrare și elaborare (execuție),
promptă, precisă și armonioasă a acțiunilor motrice, manifestate spațio-temporal, dinamic,
complex, creator, în limite impuse.

După o serie de autori (Matveev, Novikov, Zatiorski), îndemânarea s-ar traduce prin aptitudinea de
învățare rapidă a unei noi mișcări.

Din punctul de vedere al altor autori (Bernstein, Ozolin, Hirtz, Zatiorski), se apreciază că
îndemânarea ar fi capacitatea organismului uman de a restructura și adapta fondul motric
disponibil, în condiții variate, fiind denumită “pricepere motrică complexă”.

3
1.2 Forme de manifestare ale îndemânării:

o îndemânare generală (efectuarea rațională și creatoare a tuturor acțiunilor motrice);


o îndemânare specifică (atunci când se referă la aspecte particulare anumitor categorii sau
segmente ale corpului etc.)
o îndemânarea în regimul altor calități motrice:
- îndemânare în regim de viteză;
- îndemânare în regim de forță;
- îndemânare în regim de rezistență.

In valorile ei maxime, îndemânarea se manifestă prin măiestrie dublată de fantezie.

In funcție de gradele de complexitate, îndemânarea se apreciază prin:


- gradul de dificultate al acțiunii motrice realizat prin coordonarea mișcărilor, care pot fi
simetrice, simultane, succesive, mișcările unuia sau mai multor segmente etc.;
- indicele de precizie al încadrării mișcării în spațiu; se referă la perceperea cu finețe a
componentelor spațiale, a pozițiilor, a direcțiilor care asigură creșterea randamentului în
efectuarea acțiunii motrice, în condiții economice de efort fizic și nervos și cu rapiditate în
acțiune;
- indicele de viteză este dependent pe de o parte de timpul necesar perceperii, prelucrării și
emiterii acțiunii motrice într-o relație directă cu viteza de reacție și de execuție, iar pe de
altă parte de timpul necesar pentru adaptări și corectări aduse mișcărilor corespunzător
situațiilor noi create în desfășurarea acțiunii;
- indicele de precizie al mișcării care trebuie raportat la încadrarea lui temporală;
- indicele de forță – încordare – este prezent în executarea rapidă, precisă și armonioasă a
mișcării, valoarea lui calitativă determinând măiestria execuției; relația dintre indicele de
forță și cel de precizie se obține prin raportarea consumului de energie la lucrul efectuat
(Zatiorski îl numește coeficientul acțiunii utile); cu cât consumul va fi mai mic, cu atât va fi
mai mare gradul de îndemânare și invers;
- indicele de sincronizare a acțiunilor; gradul de îndemânare se poate aprecia în mod
considerabil în funcție de adaptarea și sincronizarea acțiunii individuale în raport direct cu
partenerii și adversarii – în cadrul jocurilor sportive.

1.3 Factorii de condiționare ai îndemânării:

o calitatea sistemului nervos central și capacitatea lui de coordonare a proceselor nervoase;


calitatea SNC se raportează la însușirile individuale, bazate pe fondul lor genetic, ereditar;
ea se referă la plasticitatea scoarței cerebrale care permite analizatorilor motrici să
selecteze informațiile primite prin intermediul organelor de simț, să filtreze și să rețină pe
cele mai semnificative și să coordoneze răspunsurile adecvat acestora; aceasta se

4
manifestă prin impulsuri de contracție și relaxare, limitate în timp și spațiu și ca nivel de
încordare a grupelor musculare angrenate în mișcările impuse;
o acuitatea, finețea și precizia organelor de simț; calitatea analizatorilor motrici se manifestă
prin:
- simțul muscular (presiunea din mușchi, tendoane și articulații);
- simțul echilibrului;
- simțul ritmului contracției musculare;
- simțul orientării și al expresivității motrice;
Prin intermediul acestor simțuri este facilitată posibilitatea de încadrare a mișcării în coordonatele
de timp și spațiu, a perceperii poziției corpului și a segmentelor. Adaptarea organelor de simț la
cerințele impuse de activitatea sportivă în efectuarea mișcării, perfecționarea lor, generează și
dezvoltă în egală măsură vederea periferică, simțul armoniei, plasticitatea mișcării și alte însușiri de
mare finețe;
o nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice; aspecte de coordonare, de reglare fină a
proceselor nervoase fundamentale, de integrare a funcțiilor și activităților organismului,
dependent de cerințele impuse de activitatea motrică desfășurată;
o experiența motrică dobândită anterior; N. Ozolin spunea: “Îndemânarea se dobândește și
se perfecționează în primul rând în procesul învățării unui mare număr de priceperi și
deprinderi motrice, iar mai apoi, în condițiile utilizării lor în situații mereu schimbătoare.”
Însușind-ne acestea, rezultă că prin practici multiple și repetate, în condiții diferențiate,
bagajul motric înzestrează capacitatea de mișcare cu virtuți polivalente, manifestate prin
măiestrie motrică aptă de fantezie.

3 Măiestria motrică

3.1. Definiție
Măiestria motrică constituie o pricepere motrică complexă definită ca fiind îndemânarea de a
disponibiliza conștient, într-o manieră personală, gestiunea motrică dobândită în vederea efectuării
unei noi acțiuni.

Priceperile sunt legate de îndemânare, calitate motrică de bază în arsenalul somato-funcțional al


individului, determinată de plasticitatea scoarței cerebrale și a capacității ei de coordonare a
motricității.

3.2. Forme de manifestare ale măiestriei motrice:

Măiestria motrică se identifică cu nota personală, originală de manifestare a tuturor actelor motrice.
Ea se constituie în ansamblul tehnicilor cu care se realizează acțiunile motrice de bază și cele
complexe, specifice ramurilor și probelor sportive.

5
La un grad înalt de manifestare, priceperile dau note de măiestrie tuturor deprinderilor motrice.

3.3. Factorii de condiționare ai măiestriei motrice:

Este condiționată de aceiași factori proprii îndemânării, care își accentuează valorile în funcție de
specificul acțiunilor, în raport cu efortul impus în realizarea acestora. Valoarea lor este determinată
incontestabil de nivelul pregătirii motrice anterioare.

Concluzionând, este de menționat faptul că studiul își găsește justificarea logică în măsura în care
problemele sunt tratate într-un context conjugat, cu calitățile motrice în general și în special cu
relația îndemânare-aptitudine-deprindere-pricepere.

4 Rezistența

4.1 Definiții:
a. D. Harre: “Calitatea motrică de bază, care reflectă capacitatea organismului de a
efectua eforturi cu intensitate mare un timp mai îndelungat”.
b. A. Demeter: “Menținerea capacității de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată,
prin învingerea fenomenului de oboseală și printr-un tempo ridicat al restabilirii
organismului după o activitate obositoare”.
c. N. Bernstein, N. Ozolin, Hirtz: “Capacitatea organismului uman de a restructura și
adapta fondul motric disponibil în condiții variate, fiind numită și ‘priceperea motrică
complexă’ “.
d. I. Matveev, A. Novikov, V. Zatiorski: “Aptitudine de învățare rapidă a unei noi
mișcări”, numită și “priceperea motrică simplă”.
e. C. Florescu: “Timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită
intensitate”.

4.2 Forme de manifestare ale rezistenței:

Rezistența se manifestă în termeni calitativi superiori, în special în practica de performanță.

o In funcție de capacitatea de ansamblu a organismului:


- rezistență generală, când se exprimă printr-un efort îndelungat care angrenează circa
70% din masa musculară și impune solicitări mari din partea SNC, aparatelor
cardiovascular și respirator.
- rezistența specifică, când se particularizează corespunzător cu necesitatea practicării
diferitelor ramuri de sport, cu consecințe de accentuare pe plan tehnico-tactic și
psihologic, asupra specificului acestora.
o In funcție de durata efortului:

6
- rezistență anaerobă, specifică eforturilor cuprinse între 45 sec.-2 min. (rezistență de
durată scurtă).
- rezistență aerobă, specifică eforturilor cuprinse între 8-10 min. sau mai mult
(rezistență de durată lungă).
- rezistență mixtă, specifică eforturilor cuprinse între 2 – 6 min. (rezistență de durată
medie).
o In funcție de combinarea cu alte calități motrice:
- rezistență în regim de viteză; accentuat efort anaerob și chiar apnee.
- rezistență în regim de forță;
- rezistență în regim de îndemânare;
- rezistență în regim de detentă.
o In funcție de natura efortului:
- rezistență la efort constant;
- rezistență la efort variabil.

4.3 Factori de condiționare ai rezistenței:

o posibilitățile morfo-funcționale care susțin efortul;


o calitatea metabolismului și a resurselor energetice;
o capacitatea de reglare a aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative;
o structura psihică și capacitățile volitive cu care se poate susține sau relua un efort;
o relația efort – pauză în cadrul ramurilor și probelor sportive cărora le sunt proprii
alternanțele de intensitate ale efortului;
o tipul fibrelor musculare implicate în efort (fibrele roșii sunt lente, deci favorabile
eforturilor de rezistență);
o capilarizarea și reglarea periferică.

5 Forța

5.1 Definiție:
f. I. Siclovan: “Capacitatea organismului de a învinge pe parcursul mișcării o rezistență
pe baza contracției musculare”.
g. A. Demeter: “Capacitatea aparatului neuro-muscular de a învinge o rezistență prin
mișcare pe baza contracției musculare”.

Din definițiile de mai sus rezultă un element esențial pentru ambele formulări, evidențiat și de
Mitra/Mogoș: “Rolul contracției musculare în manifestarea acțiunilor de forță”.

7
5.2 Forme de manifestare ale forței:

o In funcție de capacitatea de ansamblu a organismului:


- forță generală, când învingerea rezistenței angajează principalele grupe musculare.
- forță specifică, când se diferențiază angajarea musculară, potrivit cerințelor efectuării
optime, a diferitelor exerciții fizice sau a procedeelor tehnice, proprii ramurilor sportive.
o In funcție de caracterul contracției musculare:
- forță prin efort static (izometric), care se caracterizează prin menținerea în timp a unor
acțiuni fixe, rigide ale segmentelor sau cu obiecte care nu implică lungirea sau scurtarea
fibrelor musculare.
- forță prin efort dinamic (izotonic), care se caracterizează prin efortul de a deplasa
segmentele sau obiectele în cadrul unor acțiuni care implică modificarea lungimii
fibrelor musculare angrenate în efort; dacă fibrele se alungesc, acționând mușchii
frenatori, forța este de tip ‘cedare’; dacă fibrele se scurtează, acționând mușchii
agoniști, forța este de tip ‘învingere’.
- forță mixtă.
o In funcție de capacitatea de efort:
- forță absolută (maximă), manifestată într-o mișcare independent de greutatea
corporală proprie, ea crescând odată cu mărirea greutății corporale.
- forță relativă, care exprimă valoarea care revine în raport cu greutatea corporală
proprie, ea scăzând odată cu mărirea greutății corporale.
o In funcție de combinarea cu celelalte calități motrice:
- forță în regim de viteză (explozivă), definită de D. Harre ca și: “calitatea sistemului
neuro-muscular de a învinge o rezistență printr-o viteză de contracție mărită”.
- forță în regim de rezistență, se referă la capacitatea organismului de a efectua
contracții musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată.
- forță în regim de îndemânare.

5.3 Factorii de condiționare ai forței:

Valoarea forței, a formelor ei de manifestare, este condiționată de o serie de factori morfologici,


fiziologici, biochimici și psihici. Ea depinde de:
o volumul masei musculare (1 cmc poate deplasa 5-12 kg);
o numărul fibrelor musculare angajate în contracție;
o calitatea fibrelor musculare angajate în contracție;
o compoziția biochimică a mușchiului;
o capacitatea de concentrare a sistemului neuromuscular;
o structura psihică și capacitatea volitivă a individului;
o starea de funcționalitate a segmentelor și a sistemului articular;
o nivelul de dezvoltare al celorlalte calități motrice;
o valoarea unghiulară a segmentelor implicate în contracție.

8
Forța este perfectibilă, în raport cu viteza, datorită structurii ei și relativ independentă de factorul
genetic.

6 Mobilitatea

6.1 Definiție
Mobilitatea articulară se referă la capacitatea anatomo-morfologică a organismului de a înlesni
motricitatea aparatului locomotor.

Mobilitatea se realizează prin intermediul sistemului de articulații ale trunchiului și segmentelor


sale.

6.2 Forme de manifestare ale mobilității:

o în raport cu aria, mobilitatea poate fi:


- mobilitate generală;
- mobilitate locală.
o în raport cu dinamica, mobilitatea poate fi:
- mobilitate activă, rezultată din acțiunea forțelor interne ale organismului, prin
activitatea simultană a musculaturii agoniste și antagoniste (cumpăna);
- mobilitate pasivă, rezultată din acțiunea forțelor externe asupra articulațiilor (sfoara).

6.3 Factori de condiționare ai mobilității:

o moștenirea genetică;
o sexul și vârsta;
o structura și tipul articulațiilor – forma suprafețelor articulare;
o capacitatea de întindere a sistemului ligamentar;
o prelucrarea permanentă și corectă a sistemului ligamentaro-articular în raport cu cea a
sistemului muscular.

9
7 Suplețea

7.1 Definiție:
1. Capacitatea organismului de a efectua cu amplitudine mai mare acțiunile motrice.
Ea se referă la “elasticitatea tendoanelor, ligamentelor și cea musculară” – Mitra Mogoș.
2. Suplețea este liantul tuturor calităților motrice, care prin capacitatea lor maximă de
exprimare conferă virtuți de manifestare armonioasă și eficace a mișcărilor – C. Diaconescu.
3. Suplețea dă posibilitatea efectuării mișcărilor cu cea mai mare amplitudine și influențează
pozitiv asupra celorlalte calități motrice. Ea dă posibilitatea de expresie a mișcării și
diferențiază începătorii talentați de marii maeștrii – V. Ludu.

7.2 Forme de manifestare ale supleții:

o amplitudinea maximă a mișcării;


o coordonarea armonioasă a mișcării;
o expresivitatea estetică a mișcării;
o eficacitatea efectuării mișcării.

Suplețea se manifestă prin “aparența de ușurință a mișcării fără eforturi dure și inutile” – L. Bran.

7.3 Factori de condiționare ai supleții:

o elasticitatea sistemului ligamentaro-articular;


o tonusul și forța musculară;
o temperatura (încălzirea mușchilor) în raport cu cea a factorilor diurni;
o nivelul de dezvoltare al calităților motrice de bază;
o capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare;
o factori care depind de structura psihică umană (starea emoțională).

10
Bibliografie

1. Alexe N. – Antrenamentul sportiv modern, Editura Editis, București, 1993


2. Cârstea Gh. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Universul, București,
1993
3. Chiriță Georgeta – Optimizarea lecției de Educație Fizică, Editura Stadion, București, 1972
4. Diaconescu C. – Note de curs
5. Dicționarul Stiinței Sportului – Editura Karl Hofmann, 1992
6. Drăgan I. – Medicină sportivă aplicată, Editura pentru Tineret și Sport, București, 1994
7. Impactul Sportului asupra Sănătății – CCPS, București, 1996
8. Impactul Sportului asupra Socializării – CCPS, București, 1996
9. Kirițescu C. – Palestrica, Editura UCFS, București, 1964
10. Matveev L.P., Novikov A.D. – Teoria și Metodica Educației Fizice și Sportului, Editura Sport-
Turism, București, 1980
11. Ministerul Educației Naționale - Curriculum Național – Programe școlare pentru
învățământul gimnazial, București, 1999
12. Scarlat E. – Lecția de Educație Fizică, Metode și Mijloace, Editura Sport-Turism, București,
1981

11