Sunteți pe pagina 1din 212

1. Sistemul endocrin – generalități.

2. Caracterele anatomo-fiziologice ale glandelor endocrine.


3. Clasificarea glandelor endocrine.
4. Hipotalamusul.
5. Hipofiza șiepifiza.
6. Glanda tiroidă șiglandele paratiroide.
7. Timusul, glandele suprarenale.
8. Componența endocrină a pancreasului, a glandelor sexuale.
9. Paraganglionii șicelulele endocrine izolate.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Endocrinologia este știința ce studiază glandele
endocrine șisecreția hormonilor.

Din limba greacă endon - înăuntru, krino - a secreta


(a elabora) șilogos - știința.
Funcție – reglarea umorală a proceselor fiziologice
importante.
Produc substanţe organice biologic active – hormonii.
Din greacă hormao – a stimula.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Substanţe organice increte, secretate direct în
lumenul vaselor sangvine şi limfatice (în mediul
intern al organismului), de unde provine şi
denumirea – glande cu secreţie internă.

Hormonii reglează funcţiile anumitor organelor,


acţionând selectiv asupra celulelor-ţintă.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Reprezintă organe parenchimatoase;
Sunt lipsite de canale excretoare;
În majoritatea lor sunt constituite din
epiteliu glandular cu funcţii bine
determinate;
Sunt irigate din mai multe surse şi sunt
dotate cu reţele bogate de vase
sangvine, constituite din capilare
fenestrate şi sinusoide;
În majoritatea lor produc câţiva
hormoni;
Hormonii posedă funcții speciale
(“funcţie aleasă”);
Funcţional se află în relaţii reciproce;

© Catedra de anatomie a omului 2017


Dereglările funcţionale a unei glande influențează
funcțional celelalte glande endocrine.
Legătura strânsă dintre ele şi sistemul nervos se
manifestă prin inervaţia lor bogată de către sistemul
nervos vegetativ şi acţiunea prin sânge a hormonilor
asupra centrilor nervoşi.
Modificările funcţiilor glandelor endocrine reprezintă
cauza maladiilor endocrine.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Hipofiza
Epifiza
Glanda tiroidă
Glandele paratiroide
Timusul
Glandele suprarenale
Partea endocrină a
pancreasului (insulele
Langerhans)
Glandele sexuale
(testiculele șiovarele)
Paraganglionii
Celulele endocrinice izolate

© Catedra de anatomie a omului 2017


Glandele endocrine
asigură reglarea umorală
a procesele fiziologice
ale organismului uman.

Glandulae endocrinae – glande cu secreţie internă

© Catedra de anatomie a omului 2017


În dependență de dezvoltare se disting:
I. Glande endodermale:
a) Grupul branhiogen – glandele ce provin
din epiteliul faringelui şi recesele branhiale
embrionare: tiroida, paratiroidele şi timusul.
b) Derivate ale epiteliului tubului intestinal
– partea endocrină a pancreasului.

II. Glande mezodermale:


a) Sistemul interrenal – corticosuprarenala şi
celulele interstiţiale ale gonadelor.

III. Glande ectodermale:


a) Grupul neurogen – de origine diencefalică
epifiza șihipofiza.
b) Derivate din elementele sistemului
nervos simpatic: medulosuprarenala și
paraganglionii.

© Catedra de anatomie a omului 2017


După principiul interdependenței funcționale, se deosebesc următoarele grupuri:
1.Grupul adenohipofizar (glandele dependente de lobul anterior alhipofizei):
a) glanda tiroidă,
b) corticala suprarenalelor (zonele fasciculată șireticulată),
c) testiculele șiovarele.
2.Grupul independent de adenohipofiză (lobul anterior al hipofizei):
a) paratiroidele,
b) corticala suprarenalelor (zona glomerulată),
c) partea endocrină a pancreasului,
d) timusul.
3.Grupul organelor endocrine de provenienţă neurală (neuroendocrine):
a) celulele neurosecretorii ce alcătuesc nucleele hipotalamusului,
b) celulele din substanța medulară a suprarenalelor șiparaganglionii,
c) calcitoninocitele glandei tiroide,
d) celulele argirofile șienterocromafine în pereții tubului gastro-intestinal.
4.Grupul glandelor endocrine de origine neuroglială:
a) epifiza
b) neurohipofiza.

© Catedra de anatomie a omului 2017


➢ Centrale Periferice
a) nucleele 1. Glandele
neurosecretoare ale adenohipofizdependente:
hipotalamusului, a) tirocitele gllandei tiroide,
b) hipofiza, b) Corticosuprarenala,
c) componentele incretoare ale
c) epifiza.
gonadelor.
d) structurile
adenohipofizindependente:
e) medulosuprarenala,
f) paraganglionii,
g) calcitoninocitele tiroidei,
paratiroidele,
h) celulele endocrine diseminate.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Reprezintă reglatorul principal al
funcțiilor endocrine.

Integrează șicontrolează funcțiile


viscerelor.

Dirijează funcțiile ce ținde mediul


intern al organismului.

Asigură homeostazia.

Hipotalamusul este integrat cu


SNC prin celulele neurosecretorii.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Histologic hipotalamusului i se
descriu părțile:
a) Anterioară numită “magna”
celulară constituită din neuroni
colinergici de dimensiuni relativ
mari ale nucleelor perechi
supraoptice șiparaventriculare.
b) Medie (mediobazală sau tuberală)
format din celule neurosecretoare
adrenergice de dimensiuni mici
denumită “parva” celulară.
c) Posterioară – nu posedă structuri
endocrine, ci este constituit din
neuroni obișnuiţi diseminaţi.

© Catedra de anatomie a omului


2017
Celulele nucleelor supraoptice și
paraventriculare ocupă o poziție
intermediară între sistemele nervos și
endocrin - secretă neurohormoni.
Axonii lor formează tractul
hipotalamohipofizar până la lobul
posterior al hipofizei, aici cu capilarele
formează sinapse axovazale prin
intermediul cărora neurohormonii
vasopresina (hormonul antidiuretic-
ADN) șioxitocina pătrund în sânge.
ADN reglează metabolismul apei,
îngustează vasele sangvine și
mărește tensiunea arterială.
Oxitocina influențează tonusul
muscular al uterului.
https://www.google.com/search?q=supraoptic+nuclei+of+hypothalamus&
source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiIrIunKfXAhVSJuwKHbxxAOcQ
_AUICigB&biw=1366&bih=613#imgrc=8hrEvmf0xnuWKM:

© Catedra de anatomie a omului


2017
Celulele neurosecretopii produc neuorohormonii
adenohipofizari:
a) activatori / liberine,
b) inhibitori /statine.
Sistemul port hipotalamohipofizar controlează
activitatea hormonilor adenohipofizari (studiat de
Fr. Rainer, Gr. T. Popa șiU. Fielding).
Liberinele – stimulează eliberarea hormonilor:
a) corticoliberina,
b) tiroliberina,
c) luteliberina,
d) somatoliberina,
e) prolactoliberina,
f) foliliberina,
g) Melanoliberina.
Statinele – inhibă eliberarea hormonilor hipofizari:
a) somatostatina,
b) prolactostatina,
c) Melanostatina.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Printre neuronii hipotalamusului
posterior sunt amplasate aglomerări
de celule mici, eferente, care
constituie începutul unui sistem de
proiecție din hipotalamus în bulbul
rahidian şi măduva spinării, nu
posedă structuri endocrine.
Astfel hipotalamusul prezintă un
complex de conductori nervoși și
celule neurosecretoare.
Reglează funcțiile:
a) organelor șisistemelor de organe,
b) sistemului nervos vegetativ,
c) menține nivelul optimal al
metabolismului substanțelor șicelui
energic.
© Catedra de anatomie a omului
2017
Structural hipofizei i se descriu doi
lobi de proveniență șifuncție diferite:
a) anterior-adenohipofiza (80% din
volumul total);
b) posterior-neurohipofiza (cca 20%
din volumul organului.
Lobul anterior e constituit din trei
părți:
- distală (pars distalis);
- intermediară (pars intermedia);
- tuberală (pars tuberalis).
Lobul posterior constă din:
-eminența mediană la nivel de tuber
cinereum;
- tija infundibulară (pedunculul);
- pars nervosa.
© Catedra de anatomie a omului 2017
Hormonii hipofizei:
- somatotrop;
- gonadotrop;
- adrenocorticotrop;
- lactotrop – prolactina;
- tireotrop.
Controlul secreției lor are loc prin
acțiunea liberinelor șistatinelor.
Porțiunea intermediară produce:
- melanocorticotropina;
- lipotropina.

Hypophysis /glandula pituitaria

© Catedra de anatomie a omului 2017


Horm. lactotrop – stimulează creșterea glandei mamare în timpul
sarcinii șibiosinteza laptelui;
Horm. somatotrop – stimulează creșterea șidezvoltarea
organismului, influențează metabolismul substanțelor;
Horm. gonadotrop – influențează maturizarea sexuală a
organismului, activitatea gonadelor, procesele de spermatogeneză și
ovulație;
Horm. tireotrop – stimulează sinteza șisecreția hormonilor tiroidieni;
Horm. adrenocorticotrop (ACTH) – activează funcția
corticosuprarenalelor, formarea hormonilor glucocorticoizi șisexuali;
Horm. vasopresina (antidiuretic) – reglează metabolismul apei,
îngustează vasele sangvine șimărește tensiunea arterială;
Oxitocina – influențează tonusul muscular al mușchilor netezi ai
tractului digestiv, vezicii biliare, vezicii urinare, stimulează contracțiile
uterului la gravide șilactația.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Excesul de hormon somatrotop se manifestă prin
sindromul acromegalic (disproporție în
dezvoltarea scheletului, țesuturilor moi șia
organelor la maturi);

➢ La copii – gigantism (dezvoltarea excesivă și


proporțională a părților corpului șia membrelor).

© Catedra de anatomie a omului 2017


➢ Hiposecreția hormonului de creștere la
copii provoacă nanism hipofizar –
hipotrofie staturo-ponderală.

© Catedra de anatomie a omului


2017
Este o maladie hipotalamohipofizară cu hipersecreție de ACTH și
hiperstimulare morfofuncțională a corticosuprarenalelor.

© Catedra de anatomie a omului 2017


© Catedra de anatomie a omului 2017
➢ Preparatul medicamentos al hormonului lactotrop este lactina,
se obține din hipofiza vitelor mari cornute șise indică pentru stimularea
lactației în perioada postnatală.
➢ Somatotropina a fost obținută în stare pură, se administrează

de obicei în nanism.
➢Somatostatina – separat din hipotalamus, inhibă hormonul de

creștere șieste utilizat în tratamentul acromegaliei, analogul ei


sintetic – osteotidul, cu un efect mai durabil.
➢Corticotropina este extrasă din hipofiza vitelor mari cornute,
mai frecvent se indică cu scop de diagnostic.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Tirotropina – extract purificat din adenohipofiza
vitelor mari cornute se administrează în insuficiența gl.
tiroide, diagnosticul diferențiat al mixedemului.
➢Intermedina – preparat medicamentos al hormonului

Melanostimulator. Se obține din hipofiza bovinelor șise


utilizează în oftalmologie în afecțiunile degenerative ale
retinei.
➢Lipotropina obținută din adenohipofiza vitelor mari

cornute, stimulează metabolismul lipidic.

© Catedra de anatomie a omului


2017
Ca preparat medicamentos se folosește gonadotropina
corionică, produsă de placentă. Poate fi obținută șidin urma
gravidelor. Are acțiuneluteinizantă.
Se indică:
a) femeilor cu dereglări ale ciclului menstrual șiîn unele forme de
sterilitate;
b) bărbaților cu manifestări de hipogenitalism șiinfantilism sexual.

➢ Vasopresina șioxitocina au fost obținute pe cale sintetică.


➢ Vasopresina (hormonul antidiuretic) se administrează în diabetul
insipid.
➢ Oxitocina se utilizează pentru stimularea travaliului șioprirea
metroragiilor postpartum, a lactației.

© Catedra de anatomie a omului 2017


➢ Epifiza sau glanda pineală (din limba
latină pineus – pin), are forma unui
con de pin.
➢ Este localizată între coliculii superiori
ai mezencefalului.
➢ Savantul francez Rene Descartes
considera epifiza adăpost al
sufletului.
➢ La reptile este un organ sensorial -
"ochi pineal".
➢ La om – organ neuroendocrin.
➢ Noaptea sintezizează melatonina,
influenţează metabolismul pigmentar.
➢ Ziua produce serotonina si formează
melatonina.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Glanda produce:
a) Neuroamine: serotonina șimelatonina;
b) hormoni proteici.

Pinealocitele fac parte din celulele endocrine ale sistemului


APUD.

Melaxen - unul din preparatele melatoninei, se administrează


preponderent pentru reglarea bioritmurilor în călătoriile cu
avionul la distanțe mari.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Glandă tiroidă are forma literei "H“.
Hormonii tiroidei:
a) Tiroxina
b) Triiodtironina
c) Tirocalcitonina – menține calciul și
fosforul în oase.

➢ Hormoni tiroidei stimulează


metabolismul energetic șioxidativ,
procesele de creștere șioxidare.
➢ Influențează SNC șifuncția inimii.

Glandula thyroidea a fost descrisă în 1543 de Andreas Vesalius.

© Catedra de anatomie a omului 2017


© Catedra de anatomie a omului 2017
➢ Hipotiroidismul – reducerea secreției de hormoni.
a) la copii provoacă cretinismul - se inhibă dezvoltarea
fizică, sexuală, psihică șiare loc dereglarea proporțiilor
corpului.
b) la adult se dezvoltă mixedemul exprimat prin apatie
generală, hipotermie, nervozitate, dereglarea
metabolismului proteinelor șiedem pronunțat.
➢ Hipertiroidismul – creșterea secreției de hormoni.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Gușă gigantă polinodulară-
hipertrofia și hiperplazia tiroidei
(în insuficiență de iod în apa
potabilă și alimente).

© Catedra de anatomie a omului 2017


© Catedra de anatomie a omului 2017
© Catedra de anatomie a omului 2017
Produc parathormonul –
influențează metabolismul
calciului șifosforului.
Menține concentrația acestor
elemente în sânge la nivel
constant.
Parathormonul este antagonistul
tireocalcitoninei.
Hiperparatiroidismul primar
este urmat de mobilizarea
calciului din oase – osteită
fibrochistică (frecvent au loc
fracturi).
Hiposecreția duce la
hipocalcemie care se manifestă
prin crize de tetanie.

© Catedra de anatomie a omului 2017


➢ Tiroxina sodică – crește metabolismul bazal.
➢ Triiodtironina clorhidrică (sintetic) – influențează metabolismul;
➢ Tiroidina – preparat din glandele uscate de bovine folosit mai rar
în practică.
➢ Calcitonina obținută din glandele tiroide de porcine, se utilizează
în osteoporoză în caz de imobilizare îndelungată, la vârstnici și
alte afecțiuni, legate de insuficiență de Ca.
➢ Paratiroidina (din gl. bovinelor) se folosește în hipoparatiroidism
cronic.

© Catedra de anatomie a omului 2017


➢ Thymus din limba latină –
cimbrișor.
➢ Hormonii timusului:
T-activin, timogen, timarin –
produși de celulele
epiteliale din substanța
medulară, stimulează
diferențierea T-limfocitelor.
Timosterina – singurul
hormon timic cu structură
steroidică, extras din timusul
bovinelor limfostimulator.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Parenchimul este constituit din
a) substanța corticală, mai
întunecată, situată la periferia
lobulilor;
b) substanța medulară, mai
deschisă, care ocupă centrul
lor.

Limfocitele timusului – timocite.

© Catedra de anatomie a omului 2017


© Catedra de anatomie a omului
2017
© Catedra de anatomie a omului
2017
În secțiune parenchimul
suprarenalelor prezintă:
a) substanța corticală, cortex
(80-90% din glandă) –
compactă, de culoare gălbuie;
b) substanța medulară, medulla,
mai moale, de culoare brună-
roșietică.
➢ Corticosuprarenala este
formată din trei zone:
a) periferică – glomerulară;
b) mijlocie – fasciculată;
c) internă - reticulară.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Corticosuprarenala produce mai mult de 30 hormon corticosteroizii,
care se împart în trei grupe:
I. Mineralocorticoizii (zona glomerulară), cel mai activ- aldosteronul,
reglează metabolismul mineral șihidric.
II.Glucocorticoizii (zona fasciculată), deci cotizonul, hidrocortizonul,
corticosteronul ifluențează metabolismul proteic, glucidic șihidric. Ei
posedă acțiuneantiinflamatoare (în special hidrocortizonul).
III.Androgenii (zona reticulară), la copii influențează dezvoltarea
organelor sexuale, la maturi-comportamentul sexual.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Substanța medulară, fiind de
proveniență comună cu sistemul
nervos simpatic, elaborează
catecolamine:
a) Adrenalina (80-90%)
stimulează activitatea inimii,
constricția vaselor sangvine,
inhibă peristaltica intestinală.
Se folosește în șocul
anafilactic, afecțiunile
cardiovasculare.
b) Noradrenalina menține
tonusul vaselor sangvine, este
un medicament de urgență în
colaps.
© Catedra de anatomie a omului
2017
© Catedra de anatomie a omului
2017
Insulina (celulele beta) este singurul
hormon care diminuează concentrația
glucidelor din sânge, se utilizează în
diabetul zaharat cu hiperglicemie.
Glucagonul (celulele alfa) este
antagonistul insulinei, sub acțiunea
căruea are loc transformarea
glicogenului în glucoză.
Somatostatina (celulele delta) suprimă
secreția insulinei și a glucagonului.
Polipeptida pancreatică, PP(celulele F)
stimulează secreția sucului pancreatic.
Pancreozimina și colecistochinina
stimulează funcția pancreasului și a
ficatului.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Hormonii androgeni:
testosteronul,
dihidrotestosteronul,
androsteronul,
androstendionul de origine
mixtă, produs de gonade și
corticosuprarenală.
Estrogenii provin din
metabolizarea periferică a
androgenilor.

Endocrinocitele interstițiale Leydig sau "glanda diastematică"

© Catedra de anatomie a omului


2017
Hormonii ovarieni:
➢ Estrogenii – foliculina
influenţează maturizarea,
ovocitelor, apariţia și menţinerea
caracterelor secundare feminine.
Progesteronul secretat de corpul
galben asigură dezvoltarea
embrionului,
reglează ciclul menstrual,
influenţează dezvoltarea
placentei și fixarea ei de mucoasa
uterului.

Relaxina – hormon important în timpul nașterii

© Catedra de anatomie a omului 2017


Androgenii Estrogenii sintetizați:
a)etilenstradiolul sau
se administrează în microfolin – oprimă
insuficiența funcției ovulația în urma
testiculelor, precum șila inhibării producerii
femei în cancerul mamar, hormonilor.
ovarian șiîn dismenoree. b)relaxina este produs al
corpului galben, este
important în timpul
nașterii.

TESTOSTERONUL FOLICULINA
© Catedra de anatomie a omului
2017
Iau naștere din primordiul
sistemului nervos.
Ca proveniență și
dezvoltare paraganglionii
au similitudini cu
substanța medulară a
suprarenalelor.

Corpii cromafini Organe cromafine


© Catedra de anatomie a omului
2017
➢Reprezintă formațiuni Ei sunt dispersați în
ganglionare ale sistemului diferite regiuni ale corpului.
Adrenal. ➢ Sunt legați de sistemul nervos

➢Ca organe simpatice


vegetativ.
➢ Se cunosc:
accesorii, se află în raporturi
a) ganglioni paraaortici;
intime cu sistemul nervos b) glomusul coccigian, glanda
simpatic. lui Luschka;
➢ Conțin celule cromafine, care c) glomusul carotidian.
au o afinitate deosebită pentru
sărurile de crom, din care Alte formațiuni cromafine se
motiv sunt numite organe dispersează în spațiul
cromafine. retroperitoneal, elementele
SNV, rădăcina mezenterului
șialte structuri ale corpului.

© Catedra de anatomie a omului 2017


Reprezintă o formațiune din
sistemul cromafin a
paraganglionilor sistemului
adrenal.
Se află la nivelul bifurcației
arterei carotide comune.
Este inervat de n.
glossopharingeus (nervul lui
Hering)

Glomus caroticum a fost studiat de A. A. СМИРНОВ

© Catedra de anatomie a omului


2017
a)Provenienţă nervoasă-
Celulele endocrine
APUD sistemul, produc
solitare sunt răspândite peptide cu proprietăţi
în ţesuturile epiteliale ale hormonale au acţiune
unor organe. locală asupra acelor
Ansamblul acestor celule organe, în care se
e denumit sistem localizează;
b) Nu de provenienţă
diseminat (“difuz”) de
nervoasă (glandulocitele
celule endocrine. testiculului, foliculii
Se cunosc două grupuri ovarului)-produc
de celule izolate, de: hormoni stiroizi

Amine Precursor Uptakeand Decarboxylation


© Catedra de anatomie a omului
2017
Celulele endocrine solitare sunt răspândite în ţesuturile
epiteliale ale unor organe.
Ansamblul acestor celule e denumit sistem diseminat
“difuz” de celule endocrine.
Se cunosc două grupuri de celule izolate, de:
a) Provenienţă nervoasă – sistemul APUD, produc
peptide cu proprietăţi hormonale au acţiune locală
asupra acelor organe, în care se localizează.
b) De altă proveniență (glandulocitele testiculului, foliculii
ovarului) – produc hormoni steroizi.

© Catedra de anatomie a omului


2017
Aspecte anatomo-topografice ale
sistemului endocrin la copii
Timusul la copii:
a) localizat în mediastinul anterior;
b) reprezintă organul central al
sistemului imunitar, responsabil de
limfocitopoieză șiimunogeneză;
c) involuează odată cu intrarea în
acţiune a gonadelor.

Particularități de vârstă ale timusului:


a) greutatea maximă la nou-născut e
de 12 gr;
b) la 12-15 ani atinge 30-40 gr;
c) la 70 ani ajunge de 6 gr.

© Catedra de anatomie a omului 2017


▪ Ultrasonografia
▪ Röntghenografia de contrast
▪ Tomografia computerizată
▪ Rezonanța magnetică
nucleară/radioizotopică
▪ Biopsia

© Catedra de anatomie a omului


2017
ESOFAGUL
Configuratia Exterioara
Limite
Traiect. Situatie. Directie.
Dimensiuni
Forma si Calibru
Mijloace de fixare
1.Limite
Superior : Marginea inferioara a
fasciculului cricoidian al
constrictorului inferior al faringelui.
Planul separativ dintre faringe si
esofag corespunde marginii
inferioare a cartilajului cricoid si se
proiecteaza pe marginea inferioara
a corpului celei de a 6-a vertebra
cervicala.
Inferior : Cardia, orificiu prin care
esofagul se deschide in stomac.
Acest punct se proiecteaza inapoi
pe vertebra a 11-a toracica, iar
inainte la articularea celui de al 7-
lea cartilaj costal stang cu sternul.
2.Traiect.Situatie.Directie.

Strabate regiunea gatului, a toracelui,


diafragma si ajungand in abdomen,
se termina in stomac.
Topografic, i se disting 4 regiuni :
cervicala, toracica (mediastinala),
diafragmatica si abdominala.
Descrie inflexiuni, atat in plan sagital,
cat si in plan frontal. In plan sagital,
esofagul nu ramane aplicat pe
coloana vertebrala, ci se desprinde
de ea, descriind o curba cu
concavitatea anterioara. In plan
frontal, prezinta 2 curburi, una
superioara, cu concavitatea la
dreapta si una inferioara cu
concavitatea la stanga.
3.Dimensiuni

Esofagul are in medie 25 cm lungime.


In mod schematic aceasta lungime este astfel repartizata
: 5 cm pentru portiunea cervicala, 16 cm pentru portiunea
toracica si 4 cm pentru portiunea diafragmo-abdominala.
4.Forma si Calibru

Forma si calibrul esofagului variaza dupa cum acesta este in stare de


vacuitate sau in stare de distensie.
In stare de vacuitate : Are aspectul unei panglici musculare.
In stare de distensie : Prezinta portiuni dilatate si portiuni ingustate. Zonele
ingustate : o portiune initiala, alta la mijloc si a treia in poriunea terminala;
sunt stramtorile fiziologice cricoidiana, bronho-aortica si diafragmatica.
Stramtoarea cricoidiana : se gaseste sub cartilajul cricoid si rapunde gurii
esofagului. Apare datorita contractiei fibrelor inferioare ale constrictorului
inferior al faringelui.
Stramtoarea bronho-aortica : cauzata de prezenta aortei si a bronhiei stangi.
Stramtoarea diafragmatica : este la nivelul orificiului esofagian al diafragmei
si este produsa de contractia inelului muscular diafragmatic.
Intre portiunile ingustate se gasesc portiuni dilatate : segm crico-aortic, segm
bronhodiafragmatic si segm subdiafragmatic.
Calibru: 2,5cm pentru portiunile dilatate; 1,5-2 cm pentru portiunile ingustate.
5.Mijloace de fixare

Esofagul este mentinut in


pozitia sa prin :
continuitatea cu
faringele; continuitatea
cu stomacul; vase si
nervi; fasciculele
musculare care pleaca
din esofag, se fixeaza pe
organele vecine.
Raporturile Esofagului

Esofagul este invelit de un strat celular periesofagian. In


acest tesut periesofagian se dezvolta flegmoanele
esofagiene. Prin intermediul acestui strat celular, esofagul
vine in raport cu organele invecinate.
Portiunea toracica : Incepe la nivelul orificiului superior al
toracelui, coboara prin mediastin si tine pana la hiatul
esofagian al diafragmei. Este impartit in 2 segmente. Limita
separativa se gaseste in dreptul vetebrei a 4-a toracice. La
acest nivel, traheea se bifurca, motiv pentru care portiunea
supraiacenta a esofagului se numeste suprabronhica iar
cea subiacenta segment subbronhic. La acest nivel (T4)
esofagul trece printr-un defileu format de 2 arcuri vasculare :
1.Segmentul Suprabronhic

Raport Anterior : traheea si


originea bronhiei stangi;
Raport Posterior : coloana
vetebrala;
Raport Lateral : pleurele
mediastinale. La nivelul lui T4 trec
cele 2 arcuri vasculare, al aortei si
al venei azigos. Mai sus, esofagul
vine in raport cu trunchiurile mari
care pleaca din aorta, cu nervii vagi
si laringei recurenti. Ambii vagi trec
inapoia bronhiilor spre a se aseza,
mai jos, pe laturile esofagului.
1.Segmentul Suprabronhic

La stanga se gaseste A.Carotida


Comuna Stanga si portiunea
ascendenta a A.Subclaviculare
Stangi. Intre cele doua vase trece
nervul vag stang. La nivlul arcului
aortic, acesta da nervul laringeu
recurent, care inconjoara arcul
aortic si urca apoi in unghiul diedru
dintre esofag si trahee.
La dreapta esofagul vine in raport
cu trunchiul brahiocefalic. Nervul
vag drept trece inaintea arterei
subclaviculare, da nervul laringeu
recurent care ocoleste artera
subclavie si urca apoi spre esofag.
2.Segmentul Subbronhic

Se intinde de la a 4-a pana la a


11-a vertebra toracica si are
urmatoarele raporturi :
Anterior : cu pericardul; apoi cu
nodurile limfatice inferioare
(noduri traheobronsice
inferioare – sub bifurcatia
traheei, T4)
Posterior : coloana vertebrala,
de care este separat prin vasele
mari ale mediastinului (aorta
toracica cu arterele intercostale,
vena azigos si hemiazigos,
ductul toracic).
2.Segmentul Subbronhic

Lateral : pleurele mediastinale.


Langa el coboara cei doi nervi vagi,
care in portiunea inferioara dupa ce
au format plexul esofagian dau
trunchiurile vagale anterior si
posterior.
Recesurile pleurale pre- si
retroesofagiene : formate de
pleurele mediastinale - 2 recesuri
retroesofagiene si mai rar 2
recesuri preesofagiene. Dintre cele
retroesofagiene, un reces este
interaortico-esofagian, iar celalalt
interazigo-esofagian.
Structura Esofagului

Esofagul este format din 4 tunici : o tunica musculara, o tunica submucoasa si una
mucoasa; la suprafata lui exterioara exista adventitia esofagului, care continua cu
adventitia faringelui. (Grosimea peretelui = 3-4 mm).
Tunica musculara : Este formata din 2 straturi de fibre, unul longitudinal (superficial),
celalalt circular (profun). Stratul longitudinal este mai bine dezvoltat decat cel profund.
In 1/3 superioara a esofagului, ambele straturi sunt formate din fibre musculare striate.
Pe masura ce coboara, acestea sunt inlocuite de fibre netede.
Patura submucoasa : Este groasa si foarte laxa. Este slab unita cu tunica musculara,
dar este intim unita cu cea mucoasa (formeaza plici).
Tunica mucoasa : Are o culoare albicioasa,este rezistenta si formeaza cute
longitudinale. Structural, este formata dintr-un epiteliu pavimentos stratificat
nekeratinizat si din lamina proprie. Acestei tunici ii sunt anexate numeroase glande :
glande esofagiene (sunt de tip tubulo-alveolar si se gasesc in submucoasa. Au un
canal excretor lung, care se deschide la suprafata mucoasei).Intre epiteliul esofagian si
cel gastric NU exista elemente de tranzitie, separatia fiind brusca.
Adventitia : inveleste esofagul la exterior si serveste la fixarea fibrelor musculare
subiacente. Este formata din tesut conjunctiv lax, prin intermediul caruia sofagul se
Sectiune prin Peretele Esofagului
Arterele Esofagului

Ele se desprind din artera


tiroidiana inferioara pentru
portiunea cervicala; din arterele
eso-traheale, bronhice,
intercostale sau chiar direct din
aorta pentru portiunea toracica;
din arterele diafragmatice
inferioare si artera gastrica
stanga pentru portiunea
frenoabdominala.
Datorita anastoozelor precare
intre ramurile arteriale, esofagul
are parti sarac vascularizate (ex
: portiunea de sub bifurcatia
traheei).
Venele Esofagului

Formeaza un plex submucos


din care pleaca ramuri, care,
dupa ce strabat musculara,
constituie un plex
periesofagian; de aici venele
se varsa, la gat in venele
tiroidiene inferioare; in torace
in venele diafragmatice,
bronhice, azigos si
hemiazigos; in abdomen in
vena gastrica stanga.
Nervii Esofagului

Nervii : Provin din vag si


simpatic, formand un plex in
stratul muscular si altul in cel
submucos (echivalentele
plexurilor Auerbach si
Meissner).
Vasele Limfatice

Vasele Limfatice : iau nastere


la nivelul mucoasei; formeaza
apoi un plex in submucoasa si
parasind esofagul se termina la
nivele diferite in limfonodurile
regionale. Din portiunea
cervicala si toracala
suprabronhica .limfa se scurge
spre nodurile cervicale
profunde, traheale,
traheobronsice si mediastinale
posterioare. Din portiunile
toracala subbronhica,
diafragmatica si abdominala,
limfa este condusa spre nodurile
abdominale : gastrice, pilorice si
pancreato-splenice.
Bibliografie

Victor Papilian (Anatomia Omului – Splanhnologia, Editia


a XI-a, Editura All)
Atlas Of Anatomy (Netter)
Atlas Of Anatomy (A Photografic Study of the Human
Body by Johannes W. Rohen, Chihiro Yokochi and Elke
Lutjen-Drecoll)
Atlas of Anatomy (Sobotta)
2.1 Date generale – situare, formă, conformație
Anatomia Stomacului
Stomacul este organul principal al tubului digestiv superior, fiind situat
intraperitoneal, în etajul supramezocolic, la nivelul lojei subfrenice stângi.
Anatomic, stomacul se află în continuarea esofagului abdominal, comunicând cu
acesta prin orificiul cardia, și se întinde inferior până la nivelul duodenului I
(bulbul duodenal), cu care se continuă prin intermediul orificiului piloric. (1, 2)

În condiții normotone stomacul are forma


literei ”J”, având o lungime totală de aproximativ
25 cm (între cele două orificii), lățime de 12 cm,
grosime de 8 cm și o capacitate de 1200-2200
cm3, totodată fiind și cel mai dilatat segment al
tubului digestiv. Această conformație poate varia
în funcție de anumiți factori precum: tonusul
musculaturii gastrice, gradul de umplere, presa
abdominală, tipul constituțional, poziția
corpului și vârsta.

Figura 01 (4)
Astfel pot fi descrise:
− Stomacul hiperton: are o capacitate mai mică, cu axul longitudinal orientat
oblic dinspre superior stânga spre inferior dreapta. Forma sa este
comparată cu un ”corn de taur” și este mai frecvent întâlnit la bărbați.
− S tomacul hipoton: este mai alungit, având o porțiune descendentă
verticală, ce coboară sub nivelul ombilical și o porțiune ascendentă oblic- 75
verticală spre pilor. Capacitatea sa este mai mare și este mai frecvent
întâlnit la femei. (1, 2, 3)

Figura 02 (4)
Configurația externă a stomacului este reprezentată de cele două fețe –
anterioară și posterioară – și două margini – mica și marea curbură.

Mica curbură continuă marginea dreaptă a esofagului și prezintă două


segmente: vertical, cuprins între cardia și incizura angulară și orizontal, cuprins
între incizura angulară și incizura pilorică. Aceasta este orientată superior, spre
dreapta, iar la nivelul ei se inseră ligamentul hepato-gastric ce intră în
componența omentului mic. (1, 3)

Marea curbură continuă marginea stângă a esofagului, având inițial un


traiect ascendent de la nivelul cardiei, formând astfel un unghi ascuțit numit
”incizura cardială” sau ”unghiul Hiss”. Apoi este descris un traiect convex spre
stânga inferior, delimitând astfel fornixul gastric, continuându-se cu altul
vertical, descendent, paralel cu mica curbură. Acesta formează la nivelul inferior
o angulație, numită genunchi gastric, urmată de un segment cu direcție orizontal-
ascendentă spre pilor. La acest nivel se inseră ligamentele gastro- frenic, gastro-
lienal și gastro-colic, de la al cărui nivel se continuă omentul mare. (1, 3, 5)

76

Figura 03 (4)
Anatomic, stomacul este subîmpărțit în: porțiune verticală și porțiune
orizontală.
Porțiunea verticală, cuprinde fornixul și corpul gastric, delimitate de linia
orizontală ce trece la nivelul cardiei, iar porțiunea orizontală cuprinde antrul
piloric și canalul piloric, delimitate de șanțul prepiloric. Funcțional porțiunea
verticală mai este numită și pars digestoria, iar cea orizontală pars egestoria.
Limita dintre cele două porțiuni este situată la joncțiunea treimii superioare a
micii curburi cu treimea medie, loc de unde începe mucoasa antrală. Aceaste
partajări ale stomacului sunt foarte importante pentru intervențiile gastrice, în
care se dorește rezecția antrului funcțional. (1, 2, 6)

2.2 Mijloace de fixare


Menținerea în poziție a stomacului este consecința acțiunii a trei factori:
fixarea prin ligamente, continuitatea cu esofagul și duodenul și acțiunea presei
abdominale.
Ligamentele gastrice derivă din mezogastrul ventral și din cel dorsal și au
rolul de a fixa stomacul de organele adiacente. Structural, ligamentele sunt
compuse din două foițe: anterioară și posterioară . Foița anterioară aparține marii
cavități peritoneale, în timp ce foița posterioară participă la delimitarea bursei
omentale și recesului lienal. Între foițele acestor ligamente se află principalele
vase ce asigură aportul sangvin al stomacului, ganglionii și vasele
limatice gastrice, cu excepția regiunii posterioare a fornixului gastric. (1, 2, 3)

Acestea sunt:

➢ Ligamentul gastro-hepatic: ce continuă peritoneul visceral al stomacului


la nivelul micii curburi, reprezintă pars flacida a omentului mic.

➢ Ligamentul gastro-frenic: susține fornixul gastric prin fixarea acestuia la


77
cupola diafragmatică stângă. Acesta reprezintă pars condensa a omentului
mic, iar între foițele sale se găsește porțiunea posterioară, neacoperită de
peritoneu a stomacului.

➢ Ligamentul gastro-lienal: este situat între marea curbură a stomacului și


hilul splenic. Acesta se continuă posterior cu ligamentul lieno-renal, ce
unește hilul splenic de fața anterioară a rinichiului stâng, iar împreună
delimitează recesul splenic al bursei omentale.

➢ L igamentul gastro-colic: fixează porțiunea orizontală a stomacului de


colonul transvers. De la acest nivel se continuă omentul mare (marele
epiploon).
Figura 04 (4)

Esofagul abdominal și porțiunea cardială a stomacului sunt menținute în


poziție prin intermediul membranei frenico-esofagiene Leimer-Bertelli, ce se
formează din fascia diafragmatică inferioară. Acestea urcă apoi prin hiatusul
diafragmatic terminându-se la nivelul adventicii și stratului muscular esofagian.
Duodenul asigură menținerea poziției stomacului, prin intermediul fasciei de
coalescență duodeno-pancreatice Treiz, ce îl menține fixat de peretele posterior
al abdomenului. (1, 3, 5)
78
2.3 Raporturi
Stomacul prezintă raporturi cu organele situate în etajul abdominal
superior, acestea având o importanță clinică deosebită.
Fața anterioară a stomacului, la nivelul superior, se află în raport direct cu
fața viscerală a ficatului, respectiv cu lobul stâng și lobul pătrat, în dreapta, iar
în stânga, prin intermediul diafragmei și a recesului costodiafragmatic stâng, are
raport cu peretele toracic (spațiul semilunar Traube) – fig 03. Inferior stomacul
prezintă raport cu peretele anterior al abdomenului, corespunzător trigonului
Labbé gastric. (1, 3)
Fața posterioară, la nivel superior, se află în raport cu diafragmul lombar
stâng la nivelul porțiunii neacoperite de peritoneu, fața viscerală gastrică a
splinei, vasele splenice (artera și vena lienală). La nivel inferior se află în raport
cu corpul și coada pancreasului, fața anterioară a rinichiului stâng, glanda
suprarenală stângă, situată medial de polul superior al rinichiului, colonul
transvers cu mezocolonul corespunzător, iar prin intermediul acestuia cu flexura
duodeno-jejunală – fig 04. (1, 2)
Fornixul gastric prezintă raport direct cu diafragmul, iar prin intermediu
acestuia cu pleura diafragmatică, fața diafragmatică a plămânului stâng,
pericardul și fața diafragmatică a cordului. (1, 2)
Orificiul cardia are raporturi anterioare cu lobul stâng al ficatului,
ligamentul triunghiular stâng, trunchiul vagal anterior și ganglionii juxtacardiali.
Lateral stânga și posterior, sunt pilierul diafragmatic stâng, aorta abdominală și
trunchiul vagal posterior, iar lateral dreapta se află omentul mic. (1, 2, 5)
Orificiul piloric prezintă raporturi cu lobul pătrat al ficatului la nivel
anterior, iar posterior cu artera hepatică comună și porțiunea supramezocolică a
feței anterioare a capului pancreatic prin intermediul vestibulului bursei
omentale și artera hepatică proprie și vena portă stuate în ligamentul hepato-
duodenal. Inferior pilorul este în raport direct cu colonul transvers, iar superior
cu omentul mic (pars flacida). (1, 2, 5)

4. Vascularizație
1. Vascularizația arterială

Vascularizația stomacului este compusă din 4 surse arteriale, bogat


ramificate, ce își au emergența la nivelul trunchiului celiac. Acestea se
anastomozează formând două arcade arteriale principale: arcada arterială a micii
curburi și arcada arterială a marii curburi. (3)
79
A rcada arterială a micii curburi se găsește în grosimea ligamentului
hepato-gastric și este formată prin anastomoza arterelor gastrică stângă și
gastrică dreaptă.

➢ Artera gastrică stângă, cu originea la nivelul trunchiului celiac, are inițial


un traiect retroperitoneal, până la nivelul joncțiunii gastro-esofagiene,
unde formează o crosă cu concavitatea orientată inferior. Din acest punct
artera pătrunde între foițele omentului mic și coboară de-a lungul micii
curburi, până se anastomozează cu artera gastrică dreaptă. De multe ori
artera se ramifica formând două ramuri terminale: anterioară și
posterioară. De-a lungul traiectului său artera emite colaterale esofagiene
și cardiale (1-4 ramuri separate sau un trunchi comun ce se ramifică
terminal) și inconstant o arteră hepatică stângă ce pătrunde prin
ligamentul hepato-gastric până la lobul stâng la ficatului. (1, 2)

➢ Artera gastrică dreaptă își are originea în artera hepatică proprie, ramură a
trunchiului celiac, și străbate omentul mic, prin pars flacida a acestuia,
ascendent și paralel cu mica curbură. Aceasta se anastomozează direct cu
artera gastrică stângă sau, în cazul ramificării acesteia, cu ramura sa
posterioară. (1, 2)

Figura 05 (4)
80
Arcada arterială a marii curburi este formată din anastomozarea arterei
gastro-epiploice dreapte cu artera gastroepiploică stângă.

➢ Artera gastroepiploică dreaptă este ramura terminală a arterei gastro-


duodenale, ce provine din artera hepatică comună. Aceasta își are originea
între marginea superioară a duodenului I și capul pancreasului, pătrunde
în grosimea ligamentelor duodeno-colic și gastro-colic, trecând paralel cu
marea curbură gastrică și se termină prin anastomozarea cu artera
gastroepiploică stângă. De-a lungul traiectului său emite ramuri gastrice,
anterioare și posterioare pentru fețele stomacului și ramuri epiploice
descendente ce vascularizează marele epiplon. (1, 2, 3)
➢ Artera gastroepiploică stângă are originea în trunchiul arterei lienale sau
într-una din ramurile sale și pătrunde în grosimea ligamentului gastro-
lienal și mai apoi în gastro-colic până la anastomozarea cu artera
gastroepiploică dreaptă. Ca și artera gastroepiploică dreaptă aceasta emite
ramuri gastrice și epiploice. (1, 2)

Fornixul gastric este vascularizat de arterele gastrice scurte, în număr de


4-6, ce își au originea la nivelul trunchiului arterei lienale, arterei gastro-
epiploice stângi și arterei polare superioare a splinei. Acestea se distribuie
fețelor anterioară și posterioară a fornixului, iar de la nivelul lor emerg ramuri
esofagiene ce vascularizează fața posterioară și flancul stâng al esofagului – fig.
05. (1, 3)
În multe cazuri, mai poate să apară și o arteră gastrică posterioară, ce are
ca punct de plecare artera gastrică stângă (cel mai frecvent), porțiunea medie a
arterei splenice sau chiar trunchiul celiac și deservește o porțiune a peretelui
posterior gastric, ce se poate întinde până aproape de fornix. Aceasta are o
importanță deosebită în cadrul intervențiilor gastrice și pancreatice deoarece
lezarea sau ligaturarea arterei, poate produce sângerări masive sau necroză
parietală posterioară. (5, 7)
Toate ramurile gastrice ale principalelor arcade arteriale se
anastomozează intramural și formează trei plexuri vasculare: plexul arterial
seros, plexul arterial muscular și plexul arterial submucos, ce lipsește de la
nivelul micii curburi. Datorită abundenței vasculare de la acest nivel, pot să
apară hemoragii importante chiar și în cazul unor leziuni mici. (1, 6)
2.4.2 Vascularizația venoasă

Venele gastrice respectă traiectul arterelor și sunt tributare, direct sau


indirect, venei porte.

➢ Vena gastrică stângă însoțește artera gastrică stângă în traiectul său și se


81
varsă cel mai frecvent la originea venei porte, sau pe traseul ei prin
ligamentul hepato-duodenal. Aceasta se mai poate vărsa în ramura stângă
a venei porte și mai rar, în trunchiul mezenterico-lienal. (1, 2, 5)

➢ Vena gastrică dreaptă însoțește artera omonimă și se varsă în vena portă


pe la nivelul marginii superioare a duodenului. Alte locuri de vărsare mai
pot fi: vena mezenterică superioară, vena gastroepiploică stângă, vena
gastrică stângă și vena pancreatico-duodenală inferioară. (1, 2, 5)

➢ Vena gastroepiploică dreaptă însoțește artera gastroepiploică dreaptă și se


varsă, cel mai des, în vena mezenterică superioară, dar și în vena portă și
vena lienală. (1, 2, 5)
Figura 06 (4)

➢ Vena gastroepiploică stângă însoțește artera omonimă și se varsă în vena


lienală. (1, 2, 5)

➢ Venele gastrice scurte se varsă cel mai des în vena lienală sau într-una din
venele polare, tributare acesteia. (1, 2, 5)

➢ Plexul venos submucos ce deservește


vascularizația venoasă a cardiei este 82
tributar venei gastrice stângi și se
anastomozează cu plexul venos
esofagian, aferent venei cave. Astfel
se formează un șunt porto-cav, ce
poate fi sediul dezvoltării varicelor
esofagiene din cadrul hipertensiunii
portale. (3)

Vena gastrică posterioară, deservește


teritoriul vascularizat de artera omonimă,
despre care s-a precizat mai sus și are
punctul de vărsare la nivelul venei
lienale.(5, 7) Figura 07 (4)
2.5 Drenaj limfatic
Stomacul prezintă trei rețele limfatice foarte bogat ramificate, localizate
intramural: rețeaua mucoasă, rețeaua submucoasă și rețeaua subseroasă. Acestea
comunică cranio-caudal cu rețelele limfatice ale organelor aflate în continuitatea
stomacului: cu rețeaua esofagului distal și întrun procent mai mic cu rețeaua
duodenală. Aceasta din urmă este contestată însă de unii autori pe baza faptului
că nu se produce invazia duodenului în cancerele gastrice. (1, 3)
Din rețeaua subseroasă limfa este deversată ascendent către ganglionii
limfatici supradiafragmatici și descendent către principalele stații ganglionare
ale stomacului.
Ascendent limfa este deversată în ganglionii limfatici ai mediastinului
posterior și apoi, prin intermediul ganglionilor hilari stângi, ajunge la nodulii
limfatici supraclaviculari. Metastazarea acestora în cancerele gastrice, determină
adenopatia supraclaviculară (semnul Virchow-Troisier) și reprezintă un semn de
gravitate pentru prognosticul acestora. (1, 2)

83

Figura 08 (4)

Descendent limfa este drenată către principalele stații ganglionare ale


stomacului:

➢ Grupul ganglionar gastric stâng: însoțește artera și vena gastrică stângă și


deservesc porțiunea verticală a stomacului, adiacentă micii curburi. De
aici limfa este deversată în grupul ganglionar celiac. (1, 2)
➢ Grupul ganglionar gastric drept: însoțește artera
și vena gastrică dreaptă și colectează limfa
porțiunii orizontale a stomacului din
proximitatea micii curburi. Aceasta este
deversată către gangionii limfatici ai ficatului și
apoi în grupul gangilionar celiac. (1, 2)
Figura 09 (4)

➢ Grupul ganglionar gastroepiploic stâng: însoțește pachetul vascular


gastroepiploic stâng și colectează limfa porțiunii verticale a stomacului
adiacentă marii curburi. Aceasta este preluată de către ganglionii
pancreatico-lienali și deversată în grupul ganglionar celiac. (1, 2)

➢ Grupul ganglionar gastroepiploic drept: însoțește pachetul vascular


gastroepiploic drept și deservesc porțiunea orizontală a stomacului din
proximitatea marii curburi. Limfa este apoi drenată în ganglionii celiaci,
prin intermediul ganglionilor piorici, situați la bifurcația arterei
gastroepiploice, anterior de capul pancreasului. (1, 2)

Grupul ganglionar celiac este format din 16-20 de ganglioni limfatici,


situați în jurul originii trunchiului celiac și reprezintă stația terminală de drenaj
limfatic a stomacului și a celorlalte organe intraperitoneale. De la nivelul
ganglionilor situați posterior de capul pancreasului limfa este drenată spre
trunchiul limfatic intestinal și apoi ascendent în cisterna Chyli (porțiunea inițială
a canalului toracic). (1, 2)

2.6 Inervație
Inervația stomacului este asigurată de fibre vegetative (simpatice și
parasimpatice) și fibre interoceptive (receptoare și efectoare).

Inervația simpatică eferentă, pornește din segmentele medulare T6-T10,


urmează traiectul nervilor spinali corespunzători, după care pătrund prin ramura
cenușie până în ganglionii prevertebrali și apoi prin intermediul nervului
splahnic mare, pe care îl traversează, ajung în plexul celiac. Aici fibrele fac
sinapsă cu deutoneuronul căii și părăsesc plexul celiac, ajung la plexul mienteric
Auerbach, urmărind traiectul arterei gastrice stângi. Aferențele simpatice
gastrice sunt transmise prin fibrele ce trec prin rădăcinile dorsale ale nervilor
spinali către nucleii măduvei spinării. (2, 3, 5)
Inervația parasimpatică este asigurată de cele două trunchiuri vagale,
anterior și posterior, cu originea în nucleul dorsal al vagului, ce se ramifică
foarte bogat până la nivelul plexului mienteric Auerbach.

10
➢ T runchiul vagal anterior:
coboară pe fața anterioară a
esofagului abdominal, apoi
anterior de mica curbură a
stomacului, între acestea și
peritoneu, formând nervul
principal anterior al micii
curburi. Acesta conține fibre
ale nervul vag stâng și
distribuie 1-4 ramuri pentru
fața anterioară a stomacului,
ce se termină la nivelul
antrului anterior (nervul
antral anterior Latarjet), Figura 10 (4)
➢ unele fibre putând ajunge însă până la orificiul piloric (nervul principal
anterior al micii curburi). O altă ramură a trunchiului vagal anterior este
cea hepatică, ce intră în pars condensa a omentului mic și se distribuie
arborelui hepatro-biliar. (1, 2, 3)

➢ T runchiul vagal posterior: descinde pe fața posterioară a esofagului


abdominal, între acesta și aortă, apoi posterior de mica curbură a
stomacului, formând nervul principal anterior al micii curburi, ce conține
fibrele nervul vag drept. Acesta distribuie 6-7 ramuri pentru fața
posterioară a stomacului și se termină la nivelul antral posterior (nervul
antral posterior Latarjet), însă nu ajung la pilor. Unele ramuri sunt
distribuite plexului celiac, direct sau pe traiectul arterei gastrice stângi. (1,
2, 3)

11
FIZIOLOGIA STOMACULUI
FIZIOLOGIA STOMACULUI
Se compune din:
• Portiune verticala (stomacul acid) si format din
fundul si corpul stomacului, aici glandele secreta
HCl si pepsinogen în cantitate mare. Are functie de
depozitare,functia motorie a acestei portiuni fiind
diminuata.
• Portiune orizontala (stomacul alcalin) format din
antrul piloric si canalul piloric, glandele de aici
secreta mucus si gastrina în cantitate mare;
activitate motorie miscari de amestecare si propulsie
a alimentelor.
ANATOMIA FUNCTIONALA A STOMACULUI
În structura peretelui stomacului se
disting tunicile clasice:
- t. seroasă - peritoneul visceral, care
acopera o mare parte din stomac;
- t. musculară – formata din fibre
longitudinale (la exterior), fibre
circulare (la mijloc) si oblice la
interior.
Între stratul longitudinal si circular
se găseşte plexul Auerbach =
myenteric plexus , care coordonează
Despopoulos, Color Atlas of Physiology © 2003 Thieme
activitatea motorie spontană.
- t. submucoasă – contine vase de sange, limfatice si plexul Meissner, care
controlează în special fluxul circulator şi activitatea secretorie a stomacului.
La limita dintre mucoasă şi submucoasă se găseşte un strat foarte subţire de fibre
musculare, reprezentând muscularis mucosae, care asigură cutarea, plierea
mucoasei.
- t. mucoasa – care contine glandele gastrice
În mucoasa stomacului se gasesc glandele gastrice

- Sunt glande tubulare formate din: baza, gat sau colet si istm

- Se deschid la nivelul criptelor sau foveolelor mucoasei


- Secreta mai multe tipuri de substante, in functie de localizare -
fundica sau pilorica, predominând un anumit tip de secretie (vezi
tabel)

Despopoulos, Color Atlas of Physiology © 2003 Thieme


Glanda pilorica http://en.wikipedia.org
SECRETIA GLANDELOR GASTRICE
Portiun
Regiunea din stomac
ea din Tipul de celule Ce secreta ?
unde se gasesc
glanda

Pilorica.
Istm Celule mucoase Mucus si bicarbonat In numar mic in regiunea
cardia si fundica.

Fundica si a corpului
Gat Celule parietale Acid clorhidric si factor gastric.
(coletul) sau oxintice intrinsec In numar mic in regiunea
cardia si pilorica.
Pricipale sau
Enzime: pepsinogen, Predomina in regiunea
chief sau
renina. fundica
zimogene.

Baza Celule entero- Predomina in regiunea


Hormoni: gastrina,
(fundul) endocrine. pilorica
histamina, endorfine,
Sistemul APUD In numar mic in regiunea
serotonina,
sau sistem cardia si a fundului.
cholecystokinina si
neuroendocrin Se continua la nivelul
somatostatin.
difuz digestiv. intestinului subtire (duoden)

În componenţa glandelor gastrice se găsesc


şi celule cu activitate endocrină, reunite sub
denumirea de APUD sau sistem
neuroendocrin difuz digestiv (APUD: Amine
Precursor Uptake and Decarboxylation.
FUNCTIILE STOMACULUI
Stomacul are 3 funcţii majore:
• Secretorie – mucoasa gastrică conţine celule glandulare care
sintetizează şi secretă substanţe organice – enzime, mucus, factor
intrinsec Castle şi anorganice – acid clorhidric, apă, electroliţi.
• Motorie, care constă în amestecul alimentelor solide cu sugul
gastric şi eliminarea intermitentă a chimului gastric format, în
duoden.
• Endocrină: glandele din mucoasa antro-pilorica (porţiunea
terminală a stomacului), ca şi glandele din mucoasa duodenală
sintetizează peptide reglatorii cu rol de hormoni locali (sistemul
APUD): gastrina, histamina, somatostatin, serotonină, enkefaline,
bombesina etc.
• Funcţia de absorbţie este minimă la nivelul stomacului. Prin
mucoasa gastrică se absorb cantităţi mici de: apă, sodiu, potasiu,
glucoză, aminoacizi, anumite medicamente – aspirină;
Datorita acestor functii, stomacul realizeaza urmatoarele
activitati:

✓ Depozitează alimentele;

✓ Asigură amestecarea alimentelor cu sucul gastric şi evacuarea


în segmentele digestive inferioare;

✓ Asigura digestia unor principii alimentare sub acţiunea


enzimelor gastrice;

✓ Transformă fierul în formă absorbabilă;

✓ Acţiune antibacteriană - prin lizozim şi pH-ul acid.

✓ Rol de eliminare prin mucoasă a unor substanţe colorante, a


unor medicamente ca morfina si a unor ioni: iod, brom, plumb.
FUNCTIA SECRETORIE A STOMACULUI – SUCUL GASTRIC
• Glandele gastrice si celulele epiteliale din mucoasa gastrica secreta o serie de produsi organici si
anorganici, al caror amestec formeaza sucul gastric.
• Sucul gastric contine: HCl, enzime (pepsina, labfermentul), mucus, factor intrinsec Castle,
electroliti, bicarbonat si apa.
Secretia de HCl
• Cand celulele parietale (oxintice) sunt stimulate se secreta HCL in concentratie foarte mare, cu un
pH de 0,8. La acest pH, concentratia ionilor de H+ este de 3 milioane de ori mai mare decat in
sangele arterial.
• Acidul Clorhidric (HCl) este secretat în microtubulii din celulele parietale, prin mecanism activ. La
suprafaţa apicală, aceste celule prezintă microvili, care conţin microfilamente de actină.
• Când celulele sunt stimulate, tubulo-veziculele aderă la microtubuli si se activează canalele ionice
de Cl şi K.
• Ionii de H provin din disocierea apei şi sunt transportaţi activ, la nivelul acestor canalicule prin
pompa ATP-azică de protoni, prin care hidrogenul este introdus în microtubuli, iar potasiul este
scos în citoplasmă
Rolurile acidului clorhidric din sucul gastric

- conferă pH-ul optim pentru acţiunea enzimelor


gastrice;
- acţiune bactericidă
- favorizează transformarea Fe3+ în Fe2+ absorbabil;
- stimulează eliberarea bilei.
- solubilizează şi pregăteşte proteinele pentru a fi
digerate de pepsină.
FUNCTIA SECRETORIE – SECRETIA DE ENZIME

• Celulele peptice sau principale sau chief sau zimogene ale glandelor din
mucoasa gastrica (localizate predominant in regiunea fundica) secreta:
pepsinogen, labferment, lipaza, gelatinaza.
• Pepsinogenul – este forma inactiva, de proenzima a pepsinei, principala
enzima proteolitica a sucului gastric.
Rolurile pepsinei
1. Hidrolizează şi digeră proteinele, solubilizate în prealabil de acidul
clorhidric transformându-le în peptide mai mici: albumoze primare,
secundare şi peptone.;
• Pepsina acţionează asupra albuminelor, globulinelor, caseinei şi
condrinei, dar nu acţionează asupra mucinei, keratinei şi
nucleoproteinelor.
• Este responsabilă de 15 % din digestia proteinelor.
2. La adult, în absenţa labfermentului, realizează digestia proteinelor din
lapte.
FUNCTIA SECRETORIE – SECRETIA DE ENZIME

Labfermentul - ENZIMĂ PROTEOLITICĂ prezentă numai în secretia


gastrică a sugarului
Rol: în prezenta Ca2+, coaguleaza laptele, transformand
cazeina in paracazeinat de calciu.
Gelatinaza - ENZIMĂ PROTEOLITICĂ
Rol: acţiune lichefiantă asupra câtorva
proteoglicani, în special asupra gelatinei.
Lipaza - ENZIMĂ LIPOLITICĂ
Rol: hidrolizează lipidele fin emulsionate din lapte,
frişcă, maioneză .
FUNCTIA SECRETORIE – SECRETIA DE MUCUS
Mucusul reprezinta AMESTECUL UNEI GLICOPROTEINE NUMITĂ MUCINĂ CU
APA. Este secretat de celulele mucoase de suprafaţă, mai ales cele
de la nivelul glandelor pilorice.
Roluri:
1. Protecţie mecanică şi chimică a mucoasei gastrice.
Formează un gel alcalin care se dispune pe suprafaţa epiteliului
gastric, realizând protecţia împotriva digestiei mucoasei de către
pepsină şi HCl.
Alături de HCO3- formează bariera alcalină, protectoare a
mucoasei gastrice;
2. Lubrefiază alimentele, favorizand formarea chimului gastric.
•Mucusul gastric este o substanţă vâscoasă, cu o consistenţă asemănătoare unui
gel. Are o grosime variabilă, de 0,1 -0,5 mm.
•Stratul de mucus se înnoieşte permanent, secreţia sa fiind continuă, dar este
mai abundentă după alimentaţie.
•Reţine în grosimea sa apa şi bicarbonatul, cu acesta din urmă formând o barieră
alcalină care împiedică digestia mucoasei de către pepsină şi acidul clorhidric.
SECRETIA DE MUCUS - continuare
Producţia de mucus este dependentă de un flux sanguin
normal şi este stimulată de:
prostaglandine, acetilcolină, gastrină, histamină,
glucagon, iar pe cale nervoasă de nervul vag.
Inhibiţia secreţiei este determinată de
atropină (anticolinergic care acţionează prin blocarea
receptorilor muscarinici, M),
glucocorticoizi – hormoni secretaţi de corticosuprarenală
antiinflamatorii nesteroidiene: aspirină, ibuprofen,
indometacin, care prin inhibiţia enzimei ciclooxigenază
deprimă producţia de prostaglandine.
Bariera de protecţie a mucoasei gastrice formată din mucus şi bicarbonat,
poate fi degradată sub acţiunea:
■ Pepsinogenului şi acidului clorhidric în exces. Secreţia de HCl în exces
poate fi deprimată prin administrarea de inhibitori ai pompei de protoni.
■ Infecţiei cu Helicobacter Pylori. Implicarea acestei bacterii în producerea
ulcerului gastric explică tratamentul cu antibiotice, alături de inhibitori ai
sintezei de HCl;
■ Prin alterarea secreţiei de mucus atât din punct de vedere cantitativ, cât
şi calitativ;
■ Prin administrarea de aspirină şi alte medicamente antiinflamatorii
nesteroidine, indicate pentru tratarea durerii, febrei şi a inflamaţiei.
•Aceste medicamente inhibă Ciclooxigenaza 1 (COX1), enzima care intervine în
sinteza prostaglandinelor (PG). Scăzând cantitatea de PG, acestea nu-şi vor mai
exercita efectul de stimulare a secreţiei de mucus şi bicarbonat.
•Lipsită de bariera protectoare, mucoasa gastrică este supusă acţiunii de digestie
realizată de pepsină şi HCl, chiar în condiţiile în care aciditatea sucului gastric este
normală.
•Apare astfel ulceraţia (eroziunea), din ulcerul gastric sau duodenal.
FUNCTIA SECRETORIE – SECRETIA DE FACTOR INTRINSEC
FACTORUL INTRINSEC (FI) sintetizat in celulele oxintice, parietale ale mucoasei
gastrice, alături de HCl.
ROL. Absorbţia vitaminei B12 (ciancobalamina).
•FI formează un complex cu vit. B12, formă sub care este absorbit în
intestinul subţire.
•De aici, vit. B12 este preluată de transcobalamină şi transportată în
plasmă.
•Cel mai important rol al Vit B12 este in sinteza acizilor nucleici
•Când FI este absent sau în cantitate mică (rezectie gastrica sau gastrita
atrofica), apare deficitul de vit. B12, care determină anemia
megaloblastică Biermer, numită şi anemia pernicioasă.
•Deficitul de vitamina B12 afecteaza toate liniile celulare cu indice mitotic
mare, producand alterari severe ale sistemului digestiv, sanguin.
•Deoarece B12 intervine si in sinteza tecii de mielina, deficitul acestei
vitamine va determina si grave disfunctii neurologice.
Mucoasa gastrica mai secreta:

ELECTROLIŢI: H+, Na+, K+, Mg+, Ca++ (cationi); Cl—, HPO4 —,


SO4—(anioni)

BICARBONAT (HCO3-) – este secretat de către celulele


mucoase.
Difuzează în stratul de mucus unde tamponează HCl care
difuzează din lumen în mucoasă, protejând mucoasa gastrică
de acţiunea HCl.

APA – zilnic, stomacul unui adult secretă cca. 2 – 2,5 l de apă.


FAZELE SECRETIEI GASTRICE
Sucul gastric este secretat in 3 faze: cefalică, gastrică şi intestinală.
1.Faza cefalică asigura 30% din secreţia gastrică.
•Este iniţiată de pătrunderea alimentelor în gură (reflex neconditionat), dar
si de vazul, evocarea sau mirosul alimentelor (reflex conditionat).
•Secreţia se obţine dupa 5-10 minute, se înregistrează un maximum la o
jumătate de oră, care se menţine pe parcursul unei ore. Se produc
aproximativ 500 ml de suc gastric, care este considerat sucul de apetit,
bogat în acid clorhidric.
•Reglarea acestei faze se face predominant prin mecanism nervos asigurat de
reflexe necondiţionate şi condiţionate.
• Reflexele necondiţionate sunt declanşate de pătrunderea
alimentelor în gură, când sunt stimulaţi receptorii gustativi.
Informaţia parcurge fibrele aferente ale nervilor IX, X.
Ajunge la centrul gastrosecretor din bulb (nucleul
dorsal al vagului), de unde, prin fibre vagale eferente, stimulii ajung la
mucoasa gastrică, stimulând secreţia de HCl şi de enzime = reflexe
vagale (vago- secretorii)

FAZELE SECRETIEI GASTRICE – faza gastrica
2. Faza gastrică va continua secreţia declanşată in faza cefalică.
•Această fază se activează la intrarea alimentelor în stomac.
•Asigură 60% din răspunsul secretor, având o latenţă de 30-60 minute, un maximum la 2 ore
şi o durata de 4-5 ore.
•Se secretă un suc foarte acid şi cu putere peptică mare (cantitate mare de pepsina).
•La controlul acestei faze participă atât mecanismul nervos, cât şi cel umoral care este
predominant.
•Mecanismul nervos este declanşat de distensia peretelui la patrunderea bolului
alimentar şi activarea receptorilor de intindere. Se declanşează atat reflexe locale
coordonate de plexurile intramurale, cât şi reflexe vagale (vago-vagale).
•Mecanismul umoral este realizat în principal prin sinteza si eliberarea de gastrină şi
histamină.
• Gastrina se secreta in: celulele G ale mucoasei gastrice din regiunea antro-
pilorică, la contactul cu produşii de digestie proteică; mucoasa duodenală;
anumite segmente ale sistemului nervos (hipotalamus);
• Patologic se secreta în tumorile pancreatice, gastrice sau duodenale
secretoare de gastrină (gastrinoame).
• Dupa eliberare pătrunde în circulaţia sanguină şi apoi, prin circulaţie
ajunge la celulele ţintă ale glandelor fundice, pe care le stimulează.
FAZELE SECRETIEI GASTRICE – faza gastrică - continuare
Rolurile gastrinei:
•principala acţiune fiziologică constă în stimularea secreţiei de HCl, pepsinogen
si factor intrinsec (faza gastrică a secreţiei gastrice);
•alte acţiuni:
- rol trofic: stimulează creşterea mucoasei gastrice şi a
intestinului subţire;
- stimulează motilitatea gastrică;
- stimulează secreţia de histamină din celulele like-
enterocromafine;
- stimulează secreţia de insulină, dar numai după un prânz cu
proteine.
FAZELE SECRETIEI GASTRICE – faza intestinala

3. Faza intestinală - asigură aproximativ 10% din răspunsul secretor şi se


declanşează prin pătrunderea alimentelor în intestin.
•Controlul acestei faze se realizează atât prin mecanism nervos, cât şi umoral,
care este predominant.
✓Mecanismul nervos este declanşat de distensia duodenală şi are drept căi de
conducere a stimulilor, nervul vag.
✓Mecanismul umoral are două componente - una stimulatoare şi alta
inhibitoare.
• Componenta stimulatoare -mai puţin importantă. Este asigurată de
gastrina secretată la nivel duodenal si de motilină şi bombesină. În
acesastă faza, secreţia de gastrină este redusă, deoarece aciditatea
chimului gastric deprimă celulele G din duoden
• Componenta inhibitoare - mai importantă. Este activată prin
pătrunderea chimului gastric acid, cu pH-ul redus, în duoden şi prin
prezenţa grăsimilor.
• Aceşti factori sunt responsabili de eliberarea enterogastronului,
substanţă cu efect inhibitor asupra secreţiei gastrice pe o durată de
3 ore, dar şi a motilităţii gastrice, pentru un interval de o oră.
FUNCTIA ENDOCRINA A STOMACULUI
• În structura glandelor din mucoasa gastrica (ca si in cea
duodenala) se gasesc şi celule cu activitate endocrină cunoscute
sub denumirea de APUD sau sistem neuroendocrin difuz digestiv.
APUD: Amine Precursor Uptake and Decarboxilation).
• Din această clasă fac parte diverse celule:
- celulele G care secretă gastrină;
- celulele enterocromafin – like (ECL), care secretă histamină
si catecolamine.
- celulele D care secretă somatostatinul;
- celulele enterocromafine, care sunt mai abundente în antrul piloric şi
la nivelul duodenului, care secretă serotonina;
- celule L care secretă glucagon;

• Aceste celule eliberează hormoni gastro-intestinali, care


stimulează sau inhibă activitatea secretorie şi motorie digestivă
sau au doar un rol modulator al acestor procese.
Histamina
•Intervine în asigurarea mecanismului umoral de reglare a secreţiei gastrice,
alături de gastrină.
•Este eliberată de celulele enterocromafin – like (ECL) din mucoasa gastrică si
duodenală (celule APUD) si de mastocite, în urma stimulării vagale
•ROL: sensibilizează receptorii glandelor gastrice la actiunea gastrinei şi
acetilcolinei.
•Acţionează pe 3 tipuri de receptori:
- H1 - produc vasodilataţie, hipotensiune şi contracţia musculaturii netede
intestinale şi bronşice;
-H2 - creşterea secreţiei gastrice, în special a HCl si activează anhidraza
carbonică
Acesti receptori pot fi blocati prin administrare de cimetidina,
ranitidina, famotidina etc. In acest fel, histamina nu-si mai poate exercita rolul
de stimulator al productiei de gastrina si HCl
-H3 - intervin în modularea cantităţii de histamină eliberată.
-Bombesina - are acţiune stimulatoare asupra celulelor G; a fost asimilată cu
peptidul eliberator de gastrină (GRP)
FUNCTIA ENDOCRINA A STOMACULUI
• Catecolaminele - Sistemul nervos simpatic are în general un efect trofic
asupra mucoasei gastrice.
• În condiţii de stres intens, se stimulează componenta simpatică
hipotalamică, se eliberează catecolamine in cantitate mare
(inclusiv la nivelul medulosuprarenalei)
ROL: stimuleaza eliberarea gastrinei, histaminei şi creste secreţia
gastrică.
• Ghrelin – hormon secretat de glandele din mucoasa fundica a stomacului si
in pancreas care stimuleaza pofta de mancare (foamea) si favorizeaza
depunerea de grasime la nivel abdominal. Nivelul lui creste inaintea
meselor si scade dupa masă. Are actiune opusa leptinei secretata in tesutul
adipos, care declanseaza senzatia de satietate
• Hormonii inhibitori = chalone.
• enterogastronul – hormon secretat de mucoasa duodenală, la
contactul cu produşii de digestie lipidică. Inhibă secretia de
gastrina
• somatostatinul (GIF/GIH-Growth Inhibiting Factor/Hormon) –
inhibă celulele G, reducând eliberarea gastrinei din porţiunea
antrală;
• vagogastronul este o substanţă eliberată la nivelul duodenului -
inhiba eliberarea gastrinei
FUNCTIA MOTORIE a stomacului
Functia motorie a stomacului consta in:
1. depozitarea unor cantitati mari de alimente pana cand acestea vor putea
fi procesate de sucurile digestive;
2. amestecarea alimentelor cu sucul gastric pana la formarea unei mixturi
semifluide numita chim gastric;
3. Evacuarea lenta a chimului in duoden, cu o frecventa care sa permita o
digestie completa si o buna absorbtie la nivelul intestinului subtire.
FUNCTIA MOTORIE
• Cand alimentele patrund in stomac prin orificiul cardia, fibrele musculare din
peretele gastric se destind.
• Se declanseaza o inhibitie cu punct de plecare in neuronii inhibitori ai
plexului mienteric care scade tonusul muscular, producand relaxarea
stomacului; acest lucru permite intrarea unor cantitati variabile de alimente,
intre 0.8 - 1.5 litri.
• Presiunea din stomac ramane scazuta daca nu se depaseste limita de 1,8 litri.
• Alimentele aflate langa mucoasa gastrica vin in
contact imediat cu sucul gastric.
• Apar unde lente peristaltice circulare care se
propaga din jumatatea corpului pana la antrum,
cu o frecventa de 3 - 4/minut. Ele cresc in
intensitate pe masura ce se apropie de antrum.
Au rolul de a amesteca alimentele cu sucul
gastric.
• Simultan, in regiunea antro-pilorica iau nastre
miscari care se opun undelor peristaltice ale
corpului gastric. Se numesc miscari de
retropulsie. Combinatia celor 2 tipuri de miscari
permite amestecul alimentelor cu sucul gastric.
FUNCTIA MOTORIE
• In cea mai mare parte a timpului, contractiile ritmice sunt slabe si au doar
functia de a mixa alimentele.
• In aprox. 20% din timp aceste contractii devin puternice si determina
evacuarea continutului stomacului.
• Pe masura ce stomacul se goleste, contractiile peristaltice determina
mutarea alimentelor din corpul stomacului in antrum.
• Alimentele solide raman in stomac pana cand sunt bine maruntite in
particule cu diametrul mai mic de 1 mm, rezultand un amestec semifluid
numit chim.
• Evacuarea stomacului se face dupa un timp variabil, în functie de
consistenta alimentelor:
Prima care trece in duoden, dupa 10-12 minute este apa.
Substantele solide sunt evacuate dupa 3-4 ore, in ordinea:
glucide, proteine si la urma si lipidele.
• Sfincterul piloric are mereu un tonus marit datorita unei stari de
semicontractii permanente. In ciuda acestui tonus, ramane suficient de
deschis pentru a permite trecerea apei si a substantelor fluide.
Undele peristalice, in plus fata de mixarea alimentelor produc de
asemenea si o actiune de pompa numita pompa pilorica.

Substantele nedigerabile – os, fibre, corpi straini, nu sunt evacuate


in timpul fazelor digestive, ci in perioadele interdigestive prin
contractii speciale numite complexe motorii migratoare care apar la
un interval de 1,5 ore.

Contractiile de foame - cand stomacul este gol de mai multe ore (12
– 24 ore) apar contractiile ritmice de foame care devin tot mai
puternice daca nu mancam. Ele pot fuziona in contractii tetanice cu
o durata de 2 – 3 minute.
•Aceste contractii apar mai frecvent la persoanele tinere sanatoase
care au tonus gastrointestinal crescut, fata de persoanele mai in
varsta.
•Apar de asemenea la persoanele cu hipoglicemie.
•Uneori sunt insotite de dureri, motiv pentru care se numesc “foame
dureroasa”
•In caz de infometare cresc in intensitate in urmatoarele 3 – 4 zile,
dupa care slabesc treptat.
primul segment al
intestinului subţire,
continuând
stomacul;
situat profund, fiind
fixat de peretele
abdominal posterior;
Formă:
•de potcoavă
cu
concavitatea în
sus şi spre
stânga;
•în
concavitatea
duodenului
pătrunde capul
pancreasului.
Limite:
•Superior :
separat de
stomac prin şanţul
duodeno-piloric,
în care se află
vena prepilorică;
•Inferior: flexura
duodeno-jejunală.
Împărţire: prezintă patru porţiuni şi trei flexuri
(unghiuri).
Porneşte de la nivelul pilorului (corespunzător
vertebrei L1), se îndreaptă în sus, la dreapta şi
posterior pănă la nivelul veziculei biliare, nivel la
care se flectează (flexura duodenală superioară);
merge de-a lungul capului pancreasului,
corespunzător vertebrelor L2 şi L3 până la
extremitatea inferioară a rinichiului drept;
se flectează din nou (flexura duodenală inferioară) ;
se îndreaptă transversal spre stânga, urcând apoi
pe flancul stâng a lui L2;
formează un unghi ascuţit (flexura duodeno-
jejunală).
Porţiuni:
prima porţiune (superioară şau bulbul duodenal) se
întinde de la nivelul şanţului duodeno-piloric la colul
veziculei biliare;
a doua porţiune (descendentă) de la colul veziculei
biliare la extremitatea inferioară a rinichiului drept.
Este încrucişată anterior de mezocolonul transvers;
prezintă un segment supramezocolic şi un segment
submezocolic.
a treia porţiune (inferioară sau orizontală) de la
extremitatea inferioară a rinichiului drept la flancul
stâng al coloanei vertebrale; este intersectată
anterior de inserţia mezenterului; prezintă un
segment situat la dreapta mezenterului şi un segment
situat la stânga mezenterului.
Proiecţie: corespunde
epigastrului şi zonei
ombilicale.
Superior: plan orizontal
dus prin extremitatea
anterioară a coastelor
8.
Inferior: plan orizontal
prin ombilic.
Dreapta: plan sagital ce
trece la aproximativ 3-4
laturi de deget de linia
mediană.
Stânga: plan sagital ce
trece la aproximativ
două laturi de deget de
linia mediană.
Mijloace de fixare:
•Presa abdominală;
•Peritoneul;
•Mezocolonul transvers;
•Ductele coledoc şi
pancreatic;
•Vene şi nervi;
•Muşchiul suspensor al
duodenului: suspendă
flexura duodeno-jejunală
la pilierul stâng al
diafragmului şi la ţesutul
conjunctiv din jurul
trunchiului celiac şi artera
mezenterică superioară.
Prin acest muşchi, flexura
duodeno-jejunală, este
Raporturi: duodenul, pancreasul şi ductul coledoc
formează un complex şi vin în raport cu fascia de
coalescenţă retroduodeno-pancreatică a lui Treiz (lamă
de ţesut conjunctiv între duoden, pancreas şi peretele
abdominal posterior).
Porţiunea I:
Anterior: lobul pătrat al ficatului şi colul veziculei biliare;
Posterior: în porţiunea juxtapilorică se insinuiază vestibulul bursei
omentale; este încrucişată de ductul coledoc, vena portă şi artera
gastro-duodenală;
Superior: se inseră omentul mic; această faţă va delimita inferior
orificiul epiploic (hiatusul lui Winslow);
Inferior: capul pancreasului, omentul mare.
Porţiunea II:
Anterior: este încrucişată de mezocolonul transvers rezultând două
segmente:
supramezocolic: raporturi cu faţa viscerală a ficatului, vezicula biliară,
extremitatea dreaptă a colonului transvers;
submezocolic: raport cu ansele intestinale.
Posterior: faţa anterioară a rinichiului drept, pediculul renal, vena cavă
inferioară; între duoden şi aceste organe se interpune fascia
retroduodeno-pancreatică a lui Treiz;
Medial (faţa stângă): capul pancreasului; la acest nivel pătrund ductele
excretoare ale pancreasului şi ficatului;
Lateral (faţa dreaptă): ca şi faţa anterioară prezintă două segmente:
supramezocolic: are raport cu ficatul pe care lasă o amprentă;
Porţiunea III:
•anterior: este încrucişată de inserţia mezenterului şi are
raport cu vasele mezenterice superioare;
•posterior: prin intermediul fasciei retroduodeno-
pancreatică a lui Treiz are raport cu aorta, vena cavă
inferioară şi coloana vertebrală;
•superior: capul pancreasului;
•inferior: ansele intestinale.
Porţiunea IV:
•anterior: mezocolonul transvers; prin intermediul acestuia
şi separat de bursa omentală are raport cu faţa posterioară
a corpului stomacului şi antrul piloric,
•posterior: vasele renale drepte şi vasele ovariene sau
testiculare drepte;
•medial (dreapta) aorta, procesul uncinat al pancreasului şi
rădăcina mezenterului;
•lateral (stânga): marginea medială a rinichiului stâng; între
cele două organe se se formează arcul vascular a lui Treiz
Flexura duodeno-
jejunală:
•superior: rădăcina
mezocolonului
transvers şi faţa
inferioară a corpului
pancreasului;
•dreapta: L2
•stânga: rinichiul
stâng de care este
separat prin arcul
vascular a lui Treiz;
•posterior: stâlpul
stâng al diafragmului.
Structură:
•tunica seroasă (peritoneul):
prima jumătate a porţiunii I este învelită în
întregime de peritoneu; în rest duodenul
este extraperitoneal, fiin acoperit de
seroasă numai pe faţa sa anterioară;
porţiunea II este întretăiată de
mezocolonul transvers;
porţiunea III este întretăiată de inserţia
mezenterului; peritoneul din vecinătatea
duodenului formează o serie de recesuri:
recesul duodenal superior, recesul
duodenal inferior, recesul paraduodenal şi
recesul retroduodenal;
•tunica subseroasă: lamă de ţesut
conjunctiv lax;
•tunica musculară prezintă două
straturi: extern format din fibre
musculare netede şi intern format din
fibre musculare circulare;
•tunica submucoasă: ţesut elastic lax;
formează axul conjunctiv al plicilor
circulare; conţine vase sangvine şi
linfatice, nervi, plex Meissner, foliculi
limfoizi; la acest nivel pătrund glandele
Brunner;
•tunica mucoasă: plici circulare
Kerkning şi vilozităţi intestinale.
•Plicile circulare lipsesc în porţiunea
superioară a duodenului. În partea
medială a peretelui posterior al
porţiunii descendente se găseşte o
cută longitudinală a mucoasei numită
plica longitudinală a duodenului şi
dispusă perpendicular pe plicile
circulare.
•Această cută este determinată de
trecerea prin peretele duodenului a
ductelor coledoc şi pancreatic.
•La extremitatea inferioară a plicii
longitudinale se află o proeminenţă
numită papila duodenală mare pe
care se deschid împreună ductele
coledoc şi pancreatic.
•La aproximativ 3 cm mai sus de
plica longitudinală se află papila
duodenală mică, prin care se
Vascularizaţia:
Arterele:
din artera gastro-duodenală pleacă două artere pancreatico-duodenale superioare;
din artera mezenterică superioară pleacă două artere pancreatico-duodenale inferioare;
aceste ramuri se anastomozează şi formează două arcade în jurul capului pancreasului
din care se desprind ramuri pentru duoden şi pancreas.
porţiunea I este mai puţin vascularizată; va primi ramuri din arterele supra şi retro-
duodenale (ramuri din artera gastro-duodenală).
Venele:
vor însoţi arterele, formându-se vene pancreatico-duodenale ce se varsă în vena
mezenterică superioară sau direct în vena portă; există o venă mică, vena prepilorică,
situată în şanţul duodeno-piloric.
Limfaticele: ajung la noduri limfatice hepatice şi celiace.

Inervaţia:
porţiunea superioară primeşte filete din nervii destinaţi ficatului; celelalte
porţiuni din plexul celiac;
filete nervoase pătrund în peretele duodenal şi formează două plexuri
(mezenteric şi submucos).
ANATOMIA PANCREASULUI SI
SPLINEI
PANCREASUL
Glanda cu secretie
• interna(endocrina)
• externa (digestiva)
! asemanari cu glandele salivare (“glanda salivara
abdominala”
PANCREASUL
• Situat profund, inaintea coloanei
vertebrale, inapoia stomacului si micului
epiploon
• Ocupa planul cel mai profund al regiunii
celiace, depasind-o spre stanga
PANCREASUL
• Culoare roz- cenusie/ rosie in timpul
activitatii
• Aspect lobulat

• Consistenta ferm-elastica, aspect carnos


pe sectiune (pan= tot, creas=carne)
• Dimensiuni: L: 15-20 cm, H: 4-5 cm, G: 2
cm; greutate: 80 g
PANCREASUL
• La nivelul peretelui abdominal anterior :
proiectie la 5-10 cm deasupra ombilicului
De la duoden pana la splina
Coada- extraperitoneal
Plasat transversal pe coloana vertebrala- T10, T11, L1, L2
Directie oblica: capul: L1, L2, L3
Mijloace de fixare

•Conexiunea cu dd
•Fascia Treitz
•Peritoneul parietal posterior
•Conexiunile vasculare, canalele
biliare si pancreatice
•Radacina mezocolonului
transvers
•Presa abdominala

LA NIVELUL COZII PANCREASULUI ELEMENTELE SALE DE FIXARE DISPAR,


SEGMENTUL ESTE IN INTREGIME INTRAPERITONEAL (ligamentul frenico-
lienal)
CAPUL PANCREASULUI
• Segmentul cel mai voluminos
• Plasat inaintea si la dr. L1, L2, L3
• Formeaza cu duodenul un complex
inseparabil
CAPUL PANCREASULUI

3 margini
– Superioara: raport cu bulbul duodenal, pedicului
hepatic; intra in raport intim cu D1, la 3 cm de pilor,
unde artera GD incruciseaza D1
– Dreapta
– Inferioara: contact intim cu D2, D3,
CAPUL PANCREASULUI
2 fete:
– Anterioara, impartita de radacina mezocolonului
transvers in
• Supramezocolica (rap cu fata post a stomacului si
artera gastroduodenala)
• Submezocolica (rap cu radacina mezenterului si vasele
mezenterice superioare)
– Posterioara, in raport cu fascia Treitz; raporturi cu:
• L1, L2, L3
• Pilierul dr. al diafragmului
• Arcada psoasului
• Vena cava inferioara
• Artera renala dreapta
CAPUL PANCREASULUI
• Un raport special: CBP abordeaza pancreasul la mijlocul D1
• Plasata intr-un sant tisular
• In drumul spre ampula Vater (unirea 1/3 superioare cu 2/3
inferioare) devine net intraglandulara
CAPUL PANCREASULUI

• Procesul uncinat: de la nivelul extremitatii


inferioare stangi , o prelungire de tesut
pancreatic care merge spre stanga,
inapoia VMS (uneori si inapoia arterei)
• ! Detasarea procesului uncinat de vena
mezenterica superioara este unul dintre
timpii delicati ai DPC!
CAPUL PANCREASULUI
In 12 % din cazuri , in acelasi plan cu procesul uncinat, insa
mai profund, pe fata posterioara se desprinde prelungirea
retroportala a pancreasului, fixata printr-o lama conjunctiva
constituita de elemente nervoase si limfatice de:
Aorta/Trunchi celiac/Artera mezenterica superioara
cuprinzand vena mezenterica superioara ca intr-o potcoava
ISTMUL PANCREASULUI
• Situat pe linia mediana
• La dreapta unghiului duodeno-jejunal
• Incruciseaza originea AGD, artera hepatica si splenica
• In jos: rap cu vasele mezenterice sup
• Post: rap cu originea venei porte
CORPUL PANCREASULUI
• Supramezocolic
• Pe sectiune: prismatic
– 2 fete
– 2 margini
CORPUL PANCREASULUI
Fata anterioara: raport cu fata posterioara a
stomacului
CORPUL PANCREASULUI
Fata posterioara raport cu : Ao abdominala, plexul
celiac,vena renala stanga, suprarenala stanga,
rinichiul stang
PENSA AORTO-MEZENTERICA

• Vena renala stanga se orienteaza spre dreapta,


in pensa aorto-mezenterica pentru a se varsa
in vena cava inferioara
CORPUL PANCREASULUI
• Marginea superioara este relativ libera
• Vine in raport cu micul epiploon si artera
splenica
CORPUL PANCREASULUI
• Marginea inferioara se desprinde de duoden,
intra in raport cu unghiul duodeno-jejunal si
mezocolonul transvers, flancata de artera
pancreatica inferioara
COADA PANCREASULUI
• Segmentul intraperitoneal
• In grosimea epiploonului pancreatico-splenic
• Pe marginea sup: artera splenica (inainte de a
emite vasele scurte, gastro-epiploica stanga)
CANALELE EXCRETORII
Canalul pancreatic principal- WIRSUNG
– Rectiliniu la nivelul corpului si cozii
– Strabate in intregime glanda
– La nivelul capului emite in “Y” canalul Santorini care dreneaza
partea sup. a capului pancreatic
– Se indreapta in jos si se deschide separat/ comun in coledoc, in
ampula mare Vater, in D2
– Plasarea canalului: centrala la nivelul cozii/ ant in corp/ posterioara
cefalic (calibru de 2,5-3 cm)
CANALELE EXCRETORII
Canalul Santorini
– Dreneaza partea superioara a capului
– De la origine se indreapta spre dreapta
– Mai superficial dacat Wirsungul
– Se deschide in caruncula mica
– !canal inferior al capului
– !canale accesorii
VASCULARIZATIA PANCREASULUI
• La nivelul capului
Arcada superioara:
• Pancreatico-duodenala superioara dreapta (ram din gastro-
duodenala)
– Incruciseaza fata ant a coledocului
– Inapoia D1
– Coboara inapoia pancreasului si fetei post a coledocului
– Se anastomozeaza cu
• Pancreatico-duodenala stanga din mezenterica superioara
VASCULARIZATIA PANCREASULUI
La nivelul capului:
• Arcada inferioara:
– Pancreatico-duodenala inferioara dreapta (din gastro-duodenala) se
anastomozeaza cu pancreatico-duodenala stanga (din mezenterica
superioara)
– Pancreatico-duodenalele inferioare stangi-din prima sau a 2-a artera
jejunala
VASCULARIZATIA PANCREASULUI

La nivelul capului
• O a 3-a arcada: din artera pancreatica dorsala cu origine
in artera splenica, trunchiul celiac sau a. hepatica
• La nivelul istmului emite 2 rr pentru capul pancreasului
VASCULARIZATIA PANCREASULUI
La nivelul corpului pancreasului
– Vascularizatia este variabila, cu originea in a.
splenica, mezenterica superioara sau hepatica
VENELE PANCREASULUI
• Vena pancreatico-duodenala dreapta se varsa (retrocefalo-
pancreatic si retrocoledocian) pe flancul drept al venei porte
• Vena pancreatico-duodenala inferioara stanga se varsa pe
fata posterioara a trunchiului mezenteric superior
• Vena pancreatico-duodenala inferioara dreapta se uneste cu
vena gastro-epiploica dreapta si colica dreapta superioara pe
fata ant a pancreasului , rezulta un trunchi gastro-colic ce se
varsa in mezenterica sup
LIMFATICELE PANCREASULUI

• Cap: spre ggl subpancreatici, la marginea


inferioara a corpului
• Corp, coada: in ggl subpilorici
Relee limfatice
1. Suprapancreatic (de-a lungul vaselor splenice)
2. Subpancreatic (intre foitele mezocolonului transvers
3. Ggl mezenterici superiori
4. Ai mezocolonului transvers
5. Ai hilului splenic
6. Pancreatico-duodenal (ggl constant in spatele
genunchiului superior)
7. subpilorici
8. Ai lig gastro-pancreatic (! Ggl de-a lungul a hep)
9. juxtaaortici
Relee limfatice centrale
• Ggl latero-aortici
• Ggl intercavo-aortici
• Ggl trunchiului celiac
INERVATIA
• PLEXUL CELIAC
– SIMPATIC
– PARASIMPATIC
Structura si functiile
pancreasului

Pancreasul este alcătuit din două categorii de țesut cu rol


funcțional major și distinct, cărora li se adaugă ca elemente
structurale, cu rol în constituirea și menținerea aspectului
macroscopic al organului, capsula periferică și structura
conjunctivă vasculară dispusă în septuri fine.
Pancreasul exocrin

• Pancreasul exocrin cu origine endodermală, are ca unități anatomo-funcționale acinii care produc secreția pancreatică
destinată digestiei intestinale.

• Sucul pancreatic are în compoziția sa enzime digestive pentru toate principiile alimentare; el mai conține mari cantități de
acid bicarbonic care neutralizează chimul acid deversat din stomac în duoden.

A. Secreția pancreatică. Sucul pancreatic este un lichid clar, transparent, puternic alcalin (pH 7,6-8,2) secretat zilnic la adult în
cantitate medie de 1500 ml și conținând 98,6% apă și 1,5% reziduu uscat format din substanțe anorganice (cationi – Na+,
K+, Ca2+ și anioni – HCO3, Cl, SO4 etc.) și substanțe organice.

• Secreția hidroelectrolitică. Este produsă de celulele epiteliale ale canaliculelor și ducturilor ce pornesc de la acini, ionii
fiind secretați prin mecanisme active (pompa de Na+, pompa de HCO3) iar apa suferind transferuri pasive pe baza
gradienturilor osmotice prin transferurile ionice. Conținutul bogat în HCO3 al sucului pancreatic (concentrații de 4-5 ori
superioare celor din plasmă) explică tulburările echilibrului acido-bazic instalate în condițiile patologice caracterizate prin
pierderi masive de lichid duodenal.
• Secreția enzimelor digestive pancreatice. Enzimele proteolitice sunt reprezentate de
endopeptidaze (tripsina, chimiotripsina, elastaza, colagenaza), exopeptidaze
(carboxipeptidazele) și nucleaze (ribonucleaze și dezoxiribonucleaze) care desfac
legăturile interne ale nucleotidelor din nucleoproteine eliberând oligonucleotide.

• Diversele enzime proteolitice pancreatice sunt secretate sub formă inactivă și sunt
activate în lumenul intestinal.

• Tripsina și chimiotripsina scindează proteinele în polipeptide de diferite dimensiuni,


dar nu eliberează aminoacizi. Carboxipeptidaza pe de altă parte desface peptidele în
aminoacizi individuali, completând digestia celei mai mari cantități a proteinelor
până la stadiul de aminoacizi.
Enzimele lipolitice se secretă sub formă activă în sucul pancreatic. Sub influența lipazei
pancreatice cea mai mare parte a lipidelor emulsionate de către sărurile biliare este scindată
în monogliceride și acizi grași. Ionii de calciu sunt de asemenea necesari pentru ca lipaza
să poată acționa în prezența sărurilor biliare, ei permițând legarea enzimei de substanțele
insolubile.
Colesterolesteraza este singura enzimă care scindează esterii colesterolului având o
importanță deosebită la om, la care colesterolul nu poate fi absorbit din intestin decât după
ce a fost eliberat prin hidroliză enzimatică din esterii săi.
Fosfolipaza A2, secretată ca proenzimă și activată de către tripsină, clivează legăturile
acizilor grași ale fosfolipidelor; de exemplu scindează lecitina într-un acid gras și
lizolecitina, substanță cu acțiune hemolitică. Activarea fosfolipazei intrapancreatic și
generarea de lizolecitină intracanalicular deține probabil o importanță deosebită în
patogenia pancreatitei acute.
A. Reglarea secreției pancreatice. Controlul cantitativ și calitativ al secreției pancreatice se
realizează predominant hormonal și secundar nervos vegetativ.

• Reglarea hormonală este efectuată de anumiți hormoni ai sistemului endocrin difuz (APUD),
în special secretina, colecistokinina, pancreozimina (CCK-PZ), gastrina, VIP, glucagonul,
somatostatina etc.
• Reglarea nervoasă se realizează atât de către parasimpatic cât și de către simpatic,
acționând concomitent și corelat cu cea endocrină
Pancreasul endocrin

• Pancreasul endocrin are drept origine celulele neuroectodermale din creasta neurală
primitivă, iar ca unitate morfofuncțională de bază, insulele Langerhans.

• Pancreasul endocrin face parte din grupul periferic al sistemului APUD (Amine
Precursor Uptake and Decarboxilation) și este alcătuit din patru tipuri de celule
diferențiate ultrastructural și funcțional:

• Celulele α (alfa) – produc glucagon, proglucagon, glucagon-like, peptide;

• Celulele β (beta) – produc insulină, peptid C, proinsulină;

• Celulele δ (delta) – produc somatostatină;

• Celulele F (sau PP) – produc polipeptidul pancreatic.


Splina un organ plin
de mistere
ISTORIC
• Mileniul III a.c. – Huang-Ti: prima
descriere
• 1549 – A. Zaccarello – prima extirpare
• 1659 – Malpighi – prima descriere
microscopică
• 1881 – Severeanu – prima splenectomie
în România
• 1935 – prima splenectomie Cl. I Chirurgie
ORGANOGENEZĂ

• Apare în săpt. V – VI

• La naştere – imatură histologic şi funcţional

• Matură la vârsta de 15 ani

• Involuează după vârsta de 30 ani

• Spline accesorii (10 – 35%)


ANATOMIA SPLINEI
• Forma ovoidala
• Polul superior: in apropierea unghiului costo-
vertebral 9
• Polul inferior: pe sustenacului lienal, linia axilara
medie, sp. X intercostal
• Dimensiuni de 13/7/3 cm
• G: 180-200g
• Culoare rosie – bruna
• Friabila
CONFIGURATIE SI RAPORTURI
• Fata ext: convexa, acoperita de diafragm,
intre coastele 9 si 11
• Fata interna:
– Fateta antero-interna (prehilara, rap cu
stomacul si retrohilara, rap cu pancreasul)
– Fateta postero-interna (rap cu rinichiul si
suprarenala stanga)
– Fateta infero-interna (rap cu colonul)
• 2 poli, 2 margini
• Acoperita in intregime de peritoneu
• In zona hilului este lipsita de peritoneu
• Elemente de sustinere:
– Lig gastro-splenic
– Lig pancreatico-splenic
– Lig spleno-lienal
– Lig freno-colic
LOJA SPLENICA
• DELIMITARE:
– CUPOLA DIAFRAGMATICA
– LIGAMENTUL FRENO-COLIC STANG
(SUSTENACULUL LIENAL)
– DESCHISA IN PARTEA INTERNA
VASCULARIZATIA
• ARTERA SPLENICA
Ram din trunchiul celiac
Emite ramuri:
– Polare, superioare si inferioare
– Pancreatice (5-6)
– Cardio-tuberozitare posterioare
– Gastro-epiploica stanga
– Vasele scurte
VENELE
• Retroarterial
• 6-8 rr
• Formeaza vena splenica; aceasta
primeste vena gastro-epiploica stanga,
venele pancreatice
• Traiect lung
• Se uneste cu VMinf= trunchiul spleno-
mezenteric (+ VMS= vena porta)
LIMFATICELE
• Origine in pulpa alba
• Din retelele profunde perivasculare
• Se varsa in ggl hilului splenic la care
converg
– Limfaticele marii curburi gastrice
– Limfaticele marelui epiploon
– Limfaticele cozii pancreasului
• Se varsa in ggl pancreatico-splenici si
celiaci
FUNCŢIILE SPLINEI

• Hemodinamică
• Hematopoietică
• Control al hematopoiezei
• Filtru
• Imunologică
• Metabolică
• Endocrină
FUNCŢIA HEMODINAMICĂ

• CIRCULŢIA AORTOPORTALĂ
″INIMA CIRCULAŢIEI PORTALE″

• REZERVOR
– MONOCITE (15-25%)
– PLACHETE (30%)

• ROLUL HEMODINAMIC AL PRODUŞILOR DE


METABOLISM SPLENIC (amine)
FUNCŢIA HEMATOPOIETICĂ

• 5-6 luni de viată intrauterină – organ


hematopoietic
• Adult – limfopoeza
• Patologic: hematopoeza splenică în sdr.
mieloproliferative, anemii (epuizare
medulaă, regenerare intensă)
FUNCŢIA DE CONTROL A
HEMATOPOIEZEI

• FERRATA – control hormonal

• Linia
ERITROCITARĂ nu
LEUCOCITARĂ da
TROMBOCITARĂ nu
FUNCŢIA DE FILTRU
• STOCARE
– Concentraţii mari de elemente
• SELECTARE
– Detectare elemente cu defecte
• EPURARE
– Extragere particule citoplasmatice
• HEMOLIZA
– Fiziologică 25% - hematii îmbătrânite
– Patologică 35% - hematii cu defecte
• GRANULOCITELE
– 10%
• TROMBOCITELE
– 70%
HEMOLIZA
ÎMBĂTRÂNIRE FIZIOLOGICĂ

SCADE HIDRATAREA

CREŞTEREA CONSUMULUI DE O2

SCADE PLASTICITATEA
SCADE GLICOLIZA

SECHESTRARE STRESS METABOLIC

MODIFICĂRI REOLOGICE + FRAGILIZARE

FAGOCITOZĂ MACROFAGICĂ
FUNCŢIA IMUNOLOGICĂ

• Nedezvoltată la naştere

• Dezvoltată la 10 – 15 ani

• Involuează progresiv de la 30 ani

• Dispare după vârsta de 60 ani


MECANISME DE APĂRARE
UMORALE CELULARE
SPECIFICE Limfocite B Limfocite T
- Ig. - T helper
- T memorie
- T supresor
- T killer
NESPECIFICE Complement Macrofage
Sist. Kininic - monocite
Lizozim - granulocite
Interferon Celule killer
Tuftsina Trombocite
FUNCŢIA
METABOLICĂ ŞI
ENDOCRINĂ A
SPINEI
FUNCŢIA METABOLICĂ

• Stochează şi redistribuie fierul


• Participă la formarea bilirubinei
• Sinteza unor proteine şi imunoglobuline
• Rol în metabolimsmul glicolopidelor
• Rol în metabolimsmul catecolaminelor
FUNCŢIA ENDOCRINĂ
• Hormoni splenici:
– Splenina
– Splenopentina
– Splenotritina
• Inhibă secreţia şi eliberarea gonadotrofinelor
• Scade tirtul corticosteroizilor serici şi inhibă eliberarea lor
din suprarenală
• Splenectomie:
– Hiperfuncţie tiroidiană, a corticosuprarenalei
– ↑ volum şi greutate a ovarelor
– Hipertrofie timică