SISTEMUL ENDOCRIN

Glandele endocrine sunt majoritatea formate din epiteliu glandular care produce hormoni direct în sânge şi limfă. Principalele glande endocrine
sunt: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul şi suprarenalele. Mai sunt şi glande mixte (pancreas, testicul şi ovar) care secretă
hormoni. Temporar funcţionează ca glandă endocrină şi placenta. Hormonii endocrini acționează departe de locul unde au fost produși (de
exemplu hormonul de creștere este produs în hipofiză și acționează în tot corpul. Există și alte organe care secretă hormoni dar aceștia au efecte
doar local în sistemul în care au fost produși și de aceea se numesc hormoni paracrini (de exemplu gastrina este un hormon produs în sistemul
digestiv și are efect doar în sistemul digestiv, de aceea este un hormon paracrin). Aceste organe sunt: stomacul (în zona antrului piloric) secretă
gastrina, duodenul (intestinul subțire) secretă 8 hormoni cu rol în reglarea activității digestive (vezi reglarea digestivului), iar rinichiul secretă
eritropoietina, hormon ce stimulează eritropoieza (producerea de globule roșii), în lipsa căruia apar anemii incompatibile cu viața și de aceea se
administrează pacienților dializați la care rinichii nu funcționează și deci nu îl produc.
Alte organe care secretă hormoni mai sunt: ficatul secretă un hormon care stimulează creșterea cartilajelor, inima secretă un hormon (factor)
natriuretic atrial (pentru că este secretat de pereții atriilor) care stimulează eliminarea natriului din sânge în urină, care atrage după el apa din
sânge în urină, deci scade volumul de sânge
adică scade presiunea arterială.
Hormonii determină: creșterea, dezvoltarea,
diferențierea tisulară (a țesuturilor), reglarea
metabolismului, a parametrilor mediului intern
(sângele), a psihicului, a intelectului precum și
a instinctelor și stărilor sufletești.
Sistemul endocrin și cel nervos au deci rol în
coordonarea și controlul organismului.

HIPOFIZA

Hipofiza este cea mai importantă glandă

endocrină pentru că prin unii hormoni pe care
îi produce coordonează şi multe alte glande
endocrine (hipofiza este considerată împreună
cu hipotalamusul creierul endocrin).
Hipofiza (se mai numeşte şi glanda
pituitară) are 0,5 g, formă rotundă şi mărime de
bob de fasole (1,3 cm diametru), așezată la
baza creierului în spatele chiasmei optice, într-
o cavitate a osului sfenoid (șaua turcească)
căptușită cu duramater. Hipofiza este împărțită
în 3 lobi inegali: lobul anterior hipofizar, lobul
intermediar (mijlociu) hipofizar (care împreună
formează adenohipofiza) și lobul posterior
hipofizar (neurohipofiza).
Hipotalamusul este format din 3 grupe de
nuclei: nuclei anteriori ai hipotalamusului,
nuclei mijlocii ai hipotalamusului și nuclei
posteriori ai hipotalamusului (care au rol în
comportament, de exemplu cel matern).
Legendă
Ht- hipotalamus
NAH- nucleii anteriori ai hipotalamusului
NMH- nucleii mijlocii ai hipotalamusului
NPH- nucleii posteriori ai hipotalamusului
Lah- lobul anterior hipofizar
Lih- lobul intermediar hipofizar
Lph- lobul posterior hipofizar
Hh – hipotalamo-hipofizar

Hipofiza se află în faţa hipotalamusului cu care

se leagă anatomic prin:
- tija pituitară (o gâtuitură).
- tractul hipotalamo-hipofizar format din
neuroni cu corp celular în NAH, ai căror axoni
străbat tija pituitară și se termină LPh. NAH
(corpii celulari ai neuronilor din tractul Hh)
secretă 2 hormoni: ADH şi ocitocină. Acești
hormoni, produși de NAH sunt transportați
prin axonii tractului hipotalamo-hipofizar în
LPh, unde se depozitează și de unde trec în
sânge care îi transportă în tot corpul (deci
tractul Hh e și legătură funcțională).
- sistemul port hipotalamo-hipofizar
(descris de Grigore T. Popa și Unna Fielding)
format din 2-3 vene ce leagă NMH de LAh,
astfel: o arteră intră în hipotalamus și se
ramifică în mai multe ramuri, dar importantă
este cea care intră în NMH unde se ramifică în
capilare primare (primele) ce se reunesc în 2-3
vene, care ies din hipotalamus, înconjoară tija pituitară iar apoi se ramifică din nou în capilare (secundare sau sinusoide, după formă) în lobul
anterior și intermediar; aceste capilare se reunesc din nou într-o venă care iese din hipofiză și distribuie sângele în tot corpul. Cele 2-3 vene,
precedate de capilare (primare) și urmate de capilare (secundare) se numesc sistem port hipotalamo-hipofizar. Deoarece același sânge circulă
prin tot corpul, sângele care iese din hipofiză, va ajunge (peste câteva minute) să treacă din nou prin hipotalamus.
Pe capilarele secundare din LAh, sunt așezate cordoane de epiteliu glandular, care secretă hormonii lobului anterior hipofizar: STH, prolactina și
hormonii glandulari tropi (TSH, ACTH și gonadotropine=Gn). Se pune întrebarea de unde ”știe” LAh câți hormoni să secrete și când să nu mai
secrete; îi ”spun” nucleii mijlocii ai hipotalamusului, care secretă hormoni reglatori pentru Lah (deci sistemul port Hh e și legătură funcțională).
Astfel, NMH, secretă următorii hormoni reglatori:
- hormon stimulator al secreției de STH (somatoliberina)
- hormon inhibitor al secreției de STH (somatostatina)
- hormon stimulator al secreției de prolactină
- hormon inhibitor al secreției de prolactină
- hormon stimulator al secreției de TSH (TRH = tirostimulin releasing hormon)
- hormon stimulator al secreției de ACTH (ACTRH = adeno cortico trop releasing hormon)
- hormon stimulator al secreției de Gn (GnRH = gonadotropin releasing hormon)
Sistemul port Hh (Popa-Fielding) transportă de la NMH la LAh sânge cu hormoni reglatori (stimulatori şi inhibitori) produși de NMH, care
stimulează sau inhibă LAh să facă sau să nu mai facă hormoni.
*Observați că pentru STH și prolactină, NMH secretă 2 hormoni reglatori unul stimulator și unul inhibitor, pe când pentru hormonii
glandulari tropi NMH secretă doar hormon stimulator.

LOBUL ANTERIOR HIPOFIZAR (adenohipofiza)

Are origine embrionară în epiteliu nazal, din care se desprinde o veziculă ce va deveni LAh și reprezintă 75% din masa hipofizei,
înconjurând aproape complet LPh. Lobul anterior hipofizar (cordoanele de epiteliu glandular) secretă următorii hormoni: STH, prolactina
(hormoni nonglandulotropi) și hormonii glandulari tropi (TSH, ACTH și gonadotropinele).
STH = somato trop hormon (somato = corp, trop = creștere) → este hormonul de creștere umană deoarece împreună cu hormonii tiroidieni,
hormonii gonadici (estrogeni și testosteron) și insulina stimulează creșterea corpului.
Efecte: - stimulează în toate celulele sinteza de proteine (deci este anabolizant proteic), cu care se construiesc celule noi → cresc organele →
crește corpul.
- stimulează dezvoltarea cartilajelor (condrogeneza) dintre diafiza și epifiza oaselor (cartilaje diafizoepifizare sau metafizare)
ceea ce duce la creșterea oaselor.
- obligă rinichii să rețină în sânge săruri minerale de N, P, K, Ca, Na, cu care vor crește oasele → crește corpul.
- deoarece sinteza proteinelor consumă energie, STH-ul trebuie să asigure această energie, din 2 direcții: - descompune lipide (prin aceasta
produce scădere în greutate) din care rezultă energie, doar că de obicei din descompunerea lipidelor rezultă corpi cetonici (cetogeneză)
- obligă ficatul să-și descompună glicogenul la glucoză (glicogenoliză hepatică) și să treacă glucoza în sânge → crește glicemia,
ca să aibă celulele de unde să consume glucoză din care să-și producă energia necesară creșterii. Deoarece STH crește glicemia, în hipersecreție
de STH pe termen lung, glicemia este mereu mare, ceea ce obligă pancreasul să secrete continuu insulină pentru a scădea glicemia, ducând la
epuizarea pancreasului, deci la diabet metahipofizar (din cauza hipofizei).
- după pubertate când oasele nu mai pot crește în lungime deoarece s-a epuizat cartilajul de creștere, STH stimulează creșterea
în grosime a oaselor lungi și late.
- stimulând sinteza de proteine (actină și miozină), STH stimulează creșterea mușchilor (de aceea unii ”sportivi” își injectează
STH pentru creșterea masei musculare) și a viscerelor (cu excepția creierului care nu are nici capacitate de creștere și nici nu acumu-lează
grăsime, deoarece nu ar încăpea în cutia craniană).
- toate efectele sunt realizate direct de STH (descompunerea lipidelor, creșterea glicemiei, reținerea în organism a sărurilor
minerale etc.), doar creșterea corpului este produsă indirect prin niște substanțe (factori de creștere sau somatomedine) aflate în celule pe care le
activează STH-ul; de fapt STH-ul stimu-lează celulele să producă somato-medine inactive, pe care STH-ul le acti-vează și care la rândul lor
stimulează divi-ziunea celulelor din cartilajele de creștere rezultând cartilaj nou, deci condrogeneză, care apoi se va transforma în os.

BOLI ALE SECREȚIEI DE STH

Sunt de 2 tipuri:
- hiposecreție (prea puțin STH)
- hipersecreție (prea mult STH)

Au efecte diferite după vârstă.

a. Hiposecreția de STH
1. la copii (înainte de pubertate) boala se numește nanism hipofizar (piticism)
Cauza este genetică (o genă mutantă care nu permite LAh să secrete destul STH).
Manifestări: STH ar trebui să stimuleze creșterea, dar în lipsă de STH copiii rămân mici până la 1,20-130 m, dar proporționați și fără probleme
psiho-intelectuale.
2. la adulți boala se numește cașexie hipofizară (boala Simmonds) – rară.
Cauza este o boală cronică a hipofizei.
Manifestări: - regresia organelor, inclusiv genitale → sterilitate.
- căderea unghiilor, dinților și părului.
- slăbire accentuată până la moarte (deci la maturitate, secreția de STH scade, dar lipsa lui totală duce la îmbătrânire
prematură prin atrofierea țesuturilor → moarte).
b. Hipersecreția de STH
1. la copii se numește gigantism
Cauza: o tumoare a hipofizei în care se divid celulele → crește glanda, deci produce mai mulți hormoni.
Manifestări: deoarece este prea mult hormon de creștere se stimulează prea tare creșterea (întregului corp sau doar a anumitor segmente) →
înălțimi de peste 2 m și extremități exagerate, dar normali psihointelectual.
2. la adulți (după pubertate) boala se numește acromegalie.
Cauza: o tumoare a hipofizei (de regulă continuarea celei din copilărie).
Manifestări: - deoarece fiind adult oasele nu mai pot crește, dar din cauza excesului de STH vor crește extremitățile (nas, urechi, pomeți, buze,
mâini și picioare etc.) și viscerele (inimă, ficat, rinichi și țesuturi moi), creșterea în grosime a oaselor lungi → deformarea corpului, iar prin
exagerarea sintezei de proteine rezultă și proteine anormale, care se depun de exemplu în pereții vaselor de sânge, slăbindu-le → aorta crapă →
hemoragii interne masive → deces brusc.
- prin creșterea oaselor late (ale feței și mandibula) și a limbii, are loc deformarea inestetică a feței.

Prolactina (hormon mamotrop sau luteotrop = LTH)

Efecte:
- Stimulează dezvoltarea glandelor mamare și secreția de lapte la femei.
- Dar glanda mamară este sensibilă la acțiunea prolactinei doar în prezența progesteronului și estrogenilor, adică după naștere.
- Prolactina inhibă acțiunea FSH-lui de a stimula maturarea foliculilor ovarieni (previne ovulația) și de aceea în timpul alăptării, adică
aproximativ 3 luni după naștere, când este multă prolactină, femeia nu are ciclu menstrual.
- Prolactina (ca și hipofiza) există și la bărbați dar cu funcție necunoscută, deoarece ei nu au progesteron destul, iar în lipsa lui glanda
mamară nu este sensibilă la stimularea prolactinei și de aceea la bărbați nu se produce lapte.

Hormonii glandulari tropi

Stimulează creșterea și secrețiile altor glande endocrine. Aceștia sunt:

- TSH (tirostimulinhormon, tirostimulina sau tirotropina) stimulează toroida să secrete hormoni toroidieni. De aceea hipersecreția de TSH duce
la hipersecreție de hormoni tiroidieni, iar hiposecreția de TSH duce la hiposecreție de hormoni tiroidieni.
- ACTH (adeno cortico trop hormon sau corticotropina) stimulează corticosuprarenala să-și secrete hormonii corticoizi (glucocorticoizi,
sexosteroizi și mai puțin mineralocorticoizi). De asemenea, ACTH stimulează și producerea de melenină în celulele pielii (melanocite) ceea ce
duce la bronzarea pielii. De aceea, dacă LAh secretă prea mult ACTH, se ajunge la exces de glucocorticoizi și sexosteroizi precum și la
bronzarea masivă a pielii (boala se va numi diabetul bronzat).
- GONADOTROPINELE (Gn) stimulează gonadele (testiculele și ovarele) și sunt 2:
- FSH (foliculo stimulant hormon) la bărbați stimulează în testicule dezvoltarea tubilor seminiferi (care produc spermatozoizi) și
producerea de spermă (spermatogeneza), iar la femei stimulează în ovare secreția de hormoni estrogeni și maturarea foliculilor ovarieni.
- LH (luteinizant hormon) la bărbați stimulează testiculele să secrete testosteron (hormonul androgen), iar la femei stimulează în ovare
secreția de hormon progesteron (și puțini estrogeni), precum și spargerea foliculului matur în ziua 14 (ovulație) și transformarea epiteliului
folicular rămas în urma ovulației în corp galben prin acumularea de grăsime.

LOBUL INTERMEDIAR HIPOFIZAR (adenohipofiza)

Reprezintă doar 2% din masa hipofizei, are origine tot în epiteliu

nazal (fiind o lamă epitelială aderentă la lobul posterior) și secretă
un hormon numit MSH (melanocito stimulant hormon) care
determină distribuția uniformă a granulelor de melanină în
celulele pielii → piele normal pigmentată. În lipsa MSH granulele
de melanină stau grupate în jurul nucleului celulelor din piele → piele albinotică. Tot MSH stimulează și secreția melaninei, care dă culoare
pielii, părului și irisului, precum și producerea de rodopsină în ochi. De fapt hipofiza produce o proteină care se rupe ulterior în 2 proteine: una
se numește ACTH iar cealaltă se numește MSH. NMH produc hormon stimulator și hormon inhibitor al secreției de MSH, ca și pentru STH și
prolactină.

LOBUL POSTERIOR HIPOFIZAR (neurohipofiza)

Are origine nervoasă în hipotalamus (de aceea se mai numește neurohipofiza) și reprezintă aproximativ 23% din hipofiză.
Nu secretă hormoni, ci depozitează ADH și ocitocină, hormoni care au fost secretați de nucleii anteriori ai hipotalamusului și au ajuns în
lobul posterior hipofizar transportați prin neuronii tractului hipotalamo-hipofizar (neuroni secretori).
Ocitocina (oxitocina): - contractă celulele mioepiteliale (mușchi netezi) din pereții canalelor galactofore (cu lapte din mamele) → ejecția
(eliminarea) laptelui din alveolele glandei mamare.
*Observați că prolactina stimulează secreția (producerea) de lapte, pe când ocitocina stimulează excreția (eliminarea) laptelui.
- contractă mușchii uterului (dacă este gravid) →
expulzarea fătului (travaliul) adică nașterea, dacă
sarcina a ajuns la termen, sau avortul dacă sarcina nu
este la termen. Stresul stimulează secreția de ocitocină
și de aceea o durere puternică sau o succesiune de
decese în familie pot declanșa nașterea sau pot provoca
avort spontan.
Stresul stimulează NAH să producă ocitocină care prin
tractul hipotalamo-hipofizar ajunge în LPh, de unde
prin sânge ajunge la:
-canalele galactofore din mamele, pe care le
contractă, rezultând ejecția laptelui la stres (de
exemplu la plânsetul copilului începe să picure lapte din mamele).
-uter (pe care are efect doar dacă este gravid, adică în prezența unei cantități mari de progesteron produs de corpul galben în primele 3 luni de
sarcină) pe care îl contractă, ceea ce duce la expulzia fătului (de aceea un stres sau emoție poate declanșa nașterea mai devreme).
În timpul travaliului (contracțiile uterine din timpul nașterii), cu cât contracțiile miometrului (mușchiul uterului) sunt mai puternice, cu atât se
secretă mai multă ocitocină, care stimulează și mai tare contracțiile uterine, contracțiile și secreția de ocitocină amplificându-se reciproc, până în
momentul nașterii, când se autostopează (deoarece scade presiunea din uter care stimula receptorii endometrului (mucoasa uterină) să trimită
impuls la NAH stimulându-i să secrete ocitocină). Acest mecanism de reglare prin stimulare a secreției unui hormon cu cât cantitatea lui este mai
mare, se numește feed-back pozitiv și este o raritate.

ADH (anti diuretic hormon) (vasopresina)

Efecte: - obligă rinichii (tubii distali și colectori ai nefronului) să reabsoarbă apa din urină înapoi în sânge → scade volumul de urină (scade
diureza) și crește volumul de sânge (volemia) → crește presiunea (tensiunea) arterială. De fapt ADH stimulează reabsorbția facultativă (adică în
plus față de normal) a apei din urină în sânge la nivelul tubilor contorți distali și colectori ai nefronilor, ceea ce duce la scăderea volumului și
creșterea concentrației urinei, în paralel cu creșterea volumului și scăderea concentrației sângelui.
- ADH-ul conservă apa în sânge și prin inhibarea secrețiilor glandelor exocrine (salivare, sudoripare etc.) prin care s-ar mai
putea pierde apa din corp.
- de asemenea ADH se mai numește vasopresină, deoarece determină contracția vaselor de sânge (mai ales arteriole, care sunt
numeroase); astfel, prin creșterea volumului de sânge concomitent cu contracția vaselor, ADH-ul crește presiunea arterială, pe termen lung.

BOLI ALE SECREȚIEI DE ADH

a. Hiposecreția se mai numește diabet insipid.
Cauza: este genetică (individul a moștenit o genă mutantă care împiedică nucleii anteriori ai hipotalamusului să producă ADH), sau o leziune a
hipotalamusului, ori a LPh.
Manifestări: - în lipsa ADH, rinichii nu mai reabsorb destulă apă din urină în sânge → urinează mult (poliurie) până la 40 litri/24 h, dar pentru că
pierd apa din sânge, bolnavilor le este mereu sete → beau multă apă (polidipsie).
- deoarece pierd apă din sânge în urină → scade volumul de sânge → scade presiunea arterială → leșină.
- deoarece pierd multă apă, aceasta duce cu ea și mulți ioni → dezechilibru mineral.
- se ameliorează prin injecții de ADH.
b. Hipersecreția
Cauza: o problemă de reglare a secreției de ADH.
Manifestări: din exces de ADH se reabsoarbe prea multă apă din urină în sânge → crește volumul de sânge → crește presiunea arterială → crapă
vasele de sânge → accidente vasculare hemoragice → posibil deces.

PANCREASUL ENDOCRIN

Pancreasul este așezat în curbura duodenului (primul segment al intestinului subțire) și este format din: partea exocrină (acinii
pancreatici) 98-99% și partea endocrină (insulele Langherhans) 1-2%.
Produce prin insulele Langerhans 2 hormoni: insulină (care scade glicemia) şi glucagon (care creşte glicemia). Insulele Langerhans sunt formate
din 3 tipuri de celule: celule α (20%) care secretă glucagon, celule β (60-70%) care secretă insulină și celule δ (5-10%) care secretă
somatostatină, produsă și de intestin și de NMH, ca hormon inhibitor al secreției de STH (de fapt somatostatina inhibă toate procesele de
secreție, inclusiv pe cele digestive și de aceea o produce pancreasul pentru inhibarea sistemului digestiv la sfârșitul digestiei).

INSULINA
A fost descoperită în 1921 de Nicolae Paulescu, iar în 1922 doi canadieni au primit Premiul Nobel pentru traducerea din franceză în engleză a
studiilor românului.
Este principalul hormon hipoglicemiant și singurul hormon care stimulează sinteza de lipide, proteine și glucide (glicogen) și de aceea este
anabolizant protidic, glucidic și lipidic.
Scoate glucoza din sânge (ca să scadă glicemia) astfel:
- Obligă trecerea glucozei din sânge în celule, inclusiv în ţesut muscular şi adipos în care glucoza nu intră fără insulină.
- Obligă celulele să consume aerob şi anaerob glucoza (glicoliză).
- Obligă ficatul şi muşchii să transforme glucoza în glicogen (glicogenogeneză).
- Obligă ţesutul adipos să producă enzime lipogenetice care să transforme glucoza în glicerină și acizi grași, iar pe aceștia în trigliceride
(lipide), deci face lipogeneză, adică insulina este anabolizant lipidic şi te îngraşă. De asemenea insulina nu permite descompunerea lipidelor din
corp (inhibă lipoliza) și de aceea diabeticii care își injectează prea multă insulină, sunt grași.
- Nu permite transformarea altor substanţe (cum ar fi aminoacizii) în glucoză, adică inhibă gluconeogeneza, dar cruţă aminoacizii să nu fie
nici oxidaţi de celule ca material energogenetic (nu lasă celulele să consume aminoacizi, adică inhibă proteoliza), deci aminoacizii se
acumulează în sânge (creşte aminoacidemia), ceea ce stimulează sinteza de STH, care transformă aminoacizii în proteine, adică de aceea se
spune că insulina este un anabolizant proteic (stimulează sinteza de proteine). Tot insulina, stimulează și trecerea aminoacizilor din sânge în
celule, pentru ca celulele să facă din ei proteine sub influența STH-ului.
*Observați că insulina este singulul hormon anabolizant pe toate metabolismele intermediare (glucidic, protidic, lipidic).

BOLI ALE SECREȚIEI DE INSULINĂ

HIPOSECREŢIA

Se numeşte diabet zaharat.

Cauza este dublă:
- genetică, moşteneşti un pancreas sensibil, care se epuizează repede şi nu mai produce insulină, deci ajungi la diabet.
- consumul exagerat de glucide şi lipide, obligă pancreasul să secrete insulună până la epuizare, ajungând la diabet.

Manifestări:
- În lipsa insulinei, glucoza se acumulează în sânge, adică va creşte glicemia (hiperglicemie la mai multe analize consecutive), deci creşte
concentraţia sângelui, ceea ce stimulează centrii setei din hipotalamus, care se excită şi dau senzaţie de sete, deci diabeticii beau multă apă
(polidipsie), dar şi urinează mult (poliurie) iar apa pierdută duce cu ea și ioni și săruri minerale din corp, ceea ce duce la dezechilibre
electrolitice (de ioni). Cînd crește concentrația sângelui, acesta devine mai vâscos, ceea ce crește presiunea arterială rezultând probleme de
circulație.
- Normal, rinichii reabsorb din urină înapoi în sânge toată glucoza, dar la glicemii mari (adică la diabet) nu fac faţă şi „scapă” o parte din
glucoză în urină (glucozurie sau glicozurie) ceea ce afectează rinichii.
- Fără insulină, glucoza nu intră în celule, nici măcar în neuronii din centrii foamei din hipotalamus, care se comportă ca în lipsa glucozei,
adică se excită şi dau senzaţie de foame, rezultă că diabeticii mănâncă mult (polifagie).
- Fără insulină, celulele nu pot consuma glucoza şi sunt obligate să-şi producă energie descompunând lipide (lipoliză), deci diabeticii
scad în greutate (slăbesc), dar din descompunerea lipidelor rezultă şi corpi cetonici (acetona), toxici pentru sistemul nervos, care intră în comă
până la moarte. Corpii cetonici având caracter acid produc în sânge acidocetoză, ceea ce modifică pH-ul sângelui în sens acid (dezechilibru
acido-bazic) și de aceea sunt toxici.

HIPERSECREŢIA

Cauza:
 - O tumoare a pancreasului, în care se divid celulele, deci creşte glanda → produce şi mai mult hormon.
- O supradoză de insulină.
Manifestări:
Din exces de insulină, rămâne prea puţină glucoză în sânge (hipoglicemie), iar celulele n-au de unde să ia glucoză să consume, dar nu pot
consuma nici lipide, pentru că există insulină care stimulează lipogeneza (te îngraşă) şi inhibă lipoliza, deci glucoză nu au, iar lipide nu le lasă
insulina să consume, în consecință celulele rămân în criză de material energogenetic şi cel mai sensibil este sistemul nervos care intră în comă,
cu pierderea conștienței până la moarte, deci insulina este o armă mortală.

GLUCAGONUL.

Este principalul şi cel mai prompt hormon hiperglicemiant. Aduce glucoză în sânge, astfel:
- obligă ficatul dar nu şi muşchii să-şi descompună glicogenul la glucoză, adică face glicogenoliză hepatică dar nu şi musculară.
- activează lipaza din celulele adipoase să descompună lipide, deci face lipoliză, adică te slăbeşte, dar din descompunerea lipidelor rezultă şi
corpi cetonici (cetogeneză). Din resturile rezultate din descompunerea lipidelor, produce glucuză (gluconeogeneză).
- stimulează descompunerea proteinelor (proteoliza) la aminoacizi (e catabolizant proteic), iar din aminoacizi face glucoză (gluconeogeneză).
Deci și inhibă sinteza proteinelor (inhibă proteogeneza).
- scade consumul celular de glucoză, adică nu lasă celulele să consume glucoză.

TIROIDA

Este așezată în zona anterioară a gâtului (loja tiroidei) sub laringe, formată din 2 lobi uniți printr-un istm, învelită într-o capsulă din
ț.c.m.f. Tiroida are 25 g și este cea mai mare glandă endocrină. Este formată dintr-o stromă (țesut conjunctiv lax) în care se află foliculi (vezi
epitelii glandulare).
Epiteliul folicular produce în coloid, o proteină numită tiroglobulina (forma de depozitare a hormonilor tiroidieni), al cărui aminoacid numit
tirozina, poate adiţiona 1 sau 2 atomi de iod şi astfel, tiroglobulina devine monoiodtirozina sau diiodtirozina. Prin legarea unei monoiodtirozine
cu o diiodtirozină, rezultă un hormon numit triiodotironina (T3), iar prin legarea a două diiodtirozine rezultă alt hormon, numit tetraiodotironina
(tiroxina = T4), cu aceleaşi efecte dar mai lente.

Efecte:
1. Stimulează în toate celulele (în afară de creier, testicule, uter, unde nu au efect), reacţia de ardere a glucozei în O2, rezultând ca din orice
ardere, căldură, adică hormonii tiroidieni te încălzesc (efect calorigen).
2. Stimulând reacţia 1. cresc consumul de oxigen, deci accelerează și amplifică respiraţia şi circulaţia, adică accelerează inima (tahicardie)
și cresc forța contracțiilor dar și dilată vasele din corp, pentru a putea prelua și transporta la plămâni cât mai mult CO 2 de la celule și de la
plămâni cât mai mult O2 la celule.
3. Stimulează reacţiile metabolismului bazal, adică cel mai slab nivel de metabolism care produce doar atâta energie cât să supravieţuieşti
( să bată inima, să respiri, clipeşti etc.)
4. Stimulează creşterea oaselor şi a dinţilor.
5. Determină mielinizarea neuronilor, diferențierea lor la embrion și formarea sinapselor, deci și creșterea creierului încă din timpul vieții
intrauterine.
6. Împreună cu STH, stimulează creşterea corpului.
7. Împreună cu prolactina, stimulează secreţia lactată.
8. Împreună cu hormonii sexuali, stimulează dezvoltarea sexuală.
9. Stimulează catabolismul proteinelor (plasmatice și musculare) la aminoacizi şi al acestora mai departe, iar din grupările amino, adică
NH2 ale aminoacizilor rezultând NH3 (amoniac), care se elimină prin urină (cresc eliminările urinare de azot).
10. Activează lipaza din celulele adipoase, să descompună lipide, (lipoliză), deci te slăbesc.
11. Obligă ficatul să ia colesterolul din sânge şi să-l treacă în bilă, împreună cu care îl elimină prin intestin (scad colesterolemia = efect
hipocolesterolemiant).
12. Pe metabolism glucidic:
-cresc consumul celular de glucoză (prin stimularea reacţiei 1.) deci scade glicemia.
-stimulează absorbţia glucozei din intestin în sânge deci creşte glicemia.
-obligă ficatul să-şi descompună glicogenul la glucoză, adică glicogenoliză hepatică, ce creşte glicemia, ceea ce înseamnă că per ansamblu sunt
hiperglicemianţi.
13. Stimulează hematopoieza (producerea de elemente figurate).
14. Stimulează hrănirea foliculilor piloşi ai firelor de păr.
15. Stimulează SRAA, ceea ce dă supraexcitare corticală, adică nervozitate şi iritabilitate.
16. Stimulează trecerea apei din ţesuturi în sânge, spre a se elimina prin urină.
17. Cresc tonusul muscular (pentru producerea de căldură) deci accentuează reflexele somatice miotatice (osteotendinoase).

BOLI ALE TIROIDEI

I. Hiposecreţia (hipotiroidismul = prea puțini hormoni tiroidieni, nu lipsa totală a lor)
Are efecte diferite după vârstă:

A. Din naştere sau la copii sub 3 ani, boala se numeşte cretinism guşogen sporadic.
Cauza e de obicei genetică, o genă mutantă recesivă, care obligă tiroida copilului să secrete o tiroglobulină anormală care nu adiţionează iod şi
deci nu devine hormon şi nu trece în sânge ci se acumulează în tiroidă, care astfel se umflă rezultând guşă. Deoarece gena e rară, boala este rară,
adică sporadică. Mai rar ca şi cauză este lipsa iodului din alimantaţia mamei, deci lipseşte iodul din laptele mamei adică si din sângele copilului
şi fără iod, tiroglobulina chiar normală nu devine hormon şi nu trece în sânge ci se acumulează în tiroidă care se umflă, dând guşă la copil.
Manifestări:
În lipsă de hormoni tiroidieni:
- Apare guşă (vezi cauze)
- Creşterea este afectată şi rămân mici. De aceea boala se mai numeşte nanism tiroidian.
- Nu li se mielinizează neuronii, deci impulsurile sunt conduse cu viteză mică inclusiv în neuronii din creier, deci vor gândi încet,
adică sunt cretini.
- Nu descompun destule lipide rezultând obezitate tipică, adică sunt graşi peste tot.
 - Nu produc destulă căldură, rezultă senzaţii permanente de frig, deci intoleranţă la frig şi de aceea nu transpiră deloc, iar pielea
este uscată şi îngroşată.
- Oase şi dinţi deformaţi → față caracteristică.
- Dezvoltare întârziată a organelor genitale, rezultă sterilitate.
- Slabă stimulare a SRAA, deci slabă excitare corticală, rezultă că vor avea reacţii întârziate (nu sunt activi = letargie).
- Se ameliorează prin tratament cu hormoni tiroidieni.
B. La copii peste 3 ani, boala se numeşte guşă endemică.
Cauza este lipsa iodului din apă şi sare, care este absent în anumite regiuni geografice unde sunt mulţi oameni afectaţi (este endemică, adică pe
regiuni). În lipsa iodului, anumite substanțe oxidante gușogene din alimente afectează tiroida producând umflarea (hipertrofierea) ei.
Manifestări:
În lipsă de hormoni tiroidieni:
- Apare guşă deoarece în lipsa iodului tiroglobulina nu devine hormon și rămâne în tiroidă, NMH secretă mai mult TRH → LAh
secretă mai mult TSH → tiroida este obligată să secrete și mai multă tiroglobulină care rămânând tot în tiroidă, umflă și mai tare tiroida (vezi
cauze de la cretinism).
- Apare obezitate.
- Nu produc destulă căldură, adică au senzaţii permanente de frig, nu transpiră deci au piele uscată şi îngroşată.
- Slabă stimulare a SRAA, deci slabă excitare corticală, adică reacţii întârziate, dar nu devin cretini deoarece mielinizarea s-a
încheiat la 3 ani.
- Creşterea, oasele, dinţii şi dezvoltarea sexuală relativ afectate după vârstă (de exemplu dacă apare la 16 ani, e tot copil peste 3 ani,
dar nu mai rămâne pitic).
- Alte manifestări vor fi mai vizibile la adult.

C. La adulţi boala se numeşte mixedem.

Cauza este lipsa iodului, deci este endemică (dacă era genetică se manifesta de la naștere).
Manifestări:
În lipsă de hormoni tiroidieni:
- Apare guşă.
- Senzaţii de frig, deci piele uscată şi îngroşată.
- Obezitate prin stimularea anabolismului (dacă erau destui hormoni tiroidieni, se stimula catabolismul).
- Insuficientă hrănire a foliculilor piloşi, rezultă căderea părului.
- Hematopoieză deficitară, rezultă anemie.
- Slabă stimulare a SRAA, deci slabă excitare corticală, rezultă reacţii psihice şi motorii întârziate (adică diminuarea atenției, a
memoriei, a capacității de învățare, le vin idei greu şi se mişcă lent → moleșeală = letargie) dar nu devin cretini.
- Apa din ţesuturi nu trece în sânge ci se acumulează împreună cu mucus și electroliți (deci dezechilibru hidroelectrolitic) mai ales
la articulaţii, care se umflă ceea ce se numeşte mixedem.
- Scade metabolismul bazal și de aceea sunt lipsiți de energie.
- Deoarece în lipsa hormonilor tiroidieni nu elimină suficientă apă din sânge în urină, crește volumul de sânge → crește presiunea
arterială.
- Se tratează cu hormoni tiroidieni de sinteză. Efectul mixedem apare mai slab și la copii dar boala se numește mixedem doar la
adult pentru că la aceștia mixedemul este manifestarea dominantă.

*Atiroidia, adică lipsa totală de hormoni tiroidieni este genetică, deci rară, dar copilul nu supraviețuiește niciodată.

II. Hipersecreţia. Se numeşte guşă exoftalmică sau boală Basedow-Graves (gușa toxică).
Cauza este o tumoare a tiroidei în care se divid celulele, deci creşte glanda, deci produce şi mai mulţi hormoni, adică nu este distribuită pe
regiuni, deci e sporadică.
Manifestări:
Sunt aceleaşi la orice vârstă. Din exces de hormoni tiroidieni:
- Se stimulează prea tare catabolismul mai ales lipidic, rezultă scădere în greutate, dar le dă şi poftă de mâncare, deci mănâncă
mult (polifagie sau hiperfagie).
- Se stimulează prea tare SRAA, rezultă supraexcitare corticală, rezultă iritabilitate şi nervozitate până la tremurături ale mâinilor
(tremură de nervi).
- Produc prea multă căldură, ceea ce le dă senzaţii permanente de cald, rezultă intoleranţă la cald şi transpiră întruna, adică au
piele caldă şi umedă (sunt uzi în palmă).
- Se stimulează prea tare (cu 100%) metabolismul bazal.
- Prin creșterea metabolismului, crește consumul de O2, deci se accelerează circulația și respirația pentru aducerea oxigenului la
celule.
- La jumătate dintre pacienți (în stadii grave) se produce în spatele ochilor un mucus (edem retroorbitar) și umflarea mușchilor
extrinseci ai globilor oculari (tumefacția) ceea ce împinge ochii înafară (exoftalmie sau protruzia ochilor) până cănd pleoapele nu mai clipesc
complet, deci se usucă corneea, care devine opacă deci apare orbire. Doare cumplit prin ruperea lentă a nervului optic.

PARATIROIDELE

Sunt 4 boabe (2 perechi) de 0,5 cm fiecare, în total 130 mg, așezate pe fața posterioară a toroidei; sunt vitale pentru că secretă parathormon
(PTH) şi calcitonină.
PTH-ul este secretat de celulele principale din paratiroide, fiind principalul hormon hipercalcemiant şi aduce calciu în sânge astfel:
- PTH stimulează secreția vitaminei D3 (în piele la soare).
- Împreună cu vitamina D3, PTH stimulează absorbţia de calciu din intestin în sânge (nu si din nefron).
- Obligă rinichii (tubii distali ai nefronului) să reabsoarbă din urină în sânge Ca şi Na, deci creşte şi calcemia şi natremia.
- Activează osteoclastele să producă enzime care descompun oasele şi scot sărurile minerale de calciu (fosfat tricalcic) din oase,
care vor trece în sânge.
- Obligă rinichii să nu mai reabsoarbă din urină în sânge fosfaţi şi potasiu, care astfel se elimină prin urină, deci scade
fosfatemia şi potasemia.

BOLI ALE SECREȚIEI DE PTH

HIPERSECREŢIA (Boala Recklinghausen)
Cauza:
- o tumoare a paratiroidelor, în care creşte glanda, deci face şi mai mult hormon.
Manifestări:
- din exces de PTH, se activează prea multe osteoclaste deci prea multe săruri de calciu trec din oase în sânge, rezultă creşte prea tare
calcemia, iar excesul de calciu din sânge se depune în rinichi (calcifiere renală) → eliminare de calciu în urină (hipercalciurie), formând pietre
la rinichi (calculi renali sau urinari), dar şi în ţesuturile moi (în artere și în jurul articulațiilor).
- Oasele rămase fără calciu, devin poroase (osteoporoză) şi se deformează, de exemplu coloana vertebrală, ceea ce se numește
cifoscolioză (→ dureri osoase) şi se fracturează uşor şi chiar spontan, rezultă deformări osoase şi fracturi spontane.
- Excesul de PTH elimină prea mulți fosfați din sânge în urină → hipofosfatemie.

HIPOSECREŢIA
Cauza:
- distrugerea accidentală a paratiroidelor în
operaţiile pe tiroidă.
Manifestările sunt diferite după vârsta la care apare:
1. La copii:
- din lipsa PTH-ului, e prea puţin calciu în
sânge, iar dinţii aflaţi în creştere, nu au de unde să-şi ia
calciu şi apar defecte de dentiţie, dar şi înapoiere
mintală, din probleme de excitabilitate (vezi la adulţi).
2. La adulţi:
- din lipsa PTH-ului, e prea puţin calciu în sânge şi fără
calciu, neuronii şi muşchii se excită prea uşor rezultă
contracţii musculare spontane (spasme), care dacă apar
la muşchii laringelui dau moartea prin asfixie (boala se
mai numeşte spasmofolie sau tetanie).
- fără PTH, nu se activează osteoclastele, deci
sărurile de calciu, nu trec din oase în sânge, deci oasele sunt bine calcefiate.
- deoarece muşchii sunt continuu contractaţi, obosesc şi apare slăbiciune musculară.
Normal, ionii de calciu străjuiesc pe interior canalele pentru Na+, pe care-l resping afară (deoarece au aceeași sarcină) şi de aceea e mai mult Na +
afară decât în celule, deci se menţine potenţialul normal de repaus, de -70 mv. În lipsa Ca2+-lui, Na+ intră prea mult în celule, iar potenţialul scade
şi dacă ajunge la -55 mv, celula se excită singură, de aceea persoanele cu lipsă de calciu se excită mai uşor (transpiră mai tare, se sperie mai tare
etc.).
Calcitonina este produsă de paratiroide (de celule C -clare) și de celule ”C” de printre foliculii tiroidei (parafoliculare), fiind hipocalcemiantă
(scade calcemia) și hipofosfatemiantă (scade și fosfatemia), deci rol în echilibrul fosfo-calcic.
Efecte:
- inhibă absorbția de calciu din intestin în sânge.
- inhibă reabsorbția renală a calciului și fosfaților din urină înapoi în sânge, deci stimulează eliminările urinare de calciu și fosfați
→ scade calcemia și fosfatemia.
- stimulează trecerea calciului din sânge în oase, ceea ce întărește oasele (deci stimulează osteogeneza) și de aceea calcitonina se
utilizează în tratamentul osteoporozei.

SUPRARENALELE

Sunt o pereche, au formă de coif așezat deasupra fiecăriu rinichi,

greutate 8-10g, fiind formate fiecare din 2 zone: una externă
(corticosuprarenala) cu origine în mezoderm (foița mijlocie a
embrionului) și una internă (medulosuprarenala) cu origine
ectodermică (adică în foița externă a embrionului). Din fig. 59.
observați că medulosuprarenala nu este împărțită în zone iar
corticosuprarenala este împărțită în 3 zone, de la exterior spre
interior: glomerulară, fasciculată, reticulată, fiecare secretând
anumiți hormoni.

Medulosuprarenala
Este de fapt un ganglion simpatic, fiind fomată din neuroni postganglionari simpatici care au doar corp celular (fără dendrite și axon),
care secretă în sânge 2 hormoni care sunt adrenalină (epinefrină) 80% şi noradrenalină (norepinefrină) 20%, care sunt şi mediatorii chimici ai
simpaticului.
Efecte: sunt strict simpatice.

Efecte Adrenalina Noradrenalina

- obligă ficatul și mușchii să descompună glicogenul depozitat la glucoză (glicogenoliză hepatică și
Pe musculară) și să trimită glucoza în sânge → va creşte glicemia pentru muşchi la efort. - aceleași efecte
metabolism - stimuleză descompunerea (mobilizarea) lipidelor și catabolismul acizilor grași (prin activarea lipazei din dar mai slabe.
celulele adipoase) pentru a produce energie pentru muschi → scăderea în greutate.
- relaxează muşchii stomacului, intestinului, bronhiolelor (bronhodilatație), vezicii urinare şi contractă
sfincterele (ca și sistemul nervos simpatic); contractă splina și ficatul (pentru a direcționa sângele spre
Efecte - aceleași efecte
mușchi) contractă mușchii radiari ai irisului mărind pupila (pentru creșterea câmpului vizual) contractă
viscerale dar mai atenuate.
mușchii erectori ai firelor de păr → zburlirea părului sau piele de găină (piloerecție) ca și sistemul simpatic
la frig și emoții (pentru a încălzi corpul); inhibă secrețiile digestive.
Pe - crește excitabilitatea inimii, deci accelereză inima (tahicardie) şi dilată vasele coronare (din care se - Noradrenalina
sistem cardio- hrănește inima), dar şi contractă vasele stomacului ca să direcţioneze sângele spre creier, (rezultă fluturași accelerează inima
vascular în stomac la emoții), dilată vasele din muşchi (ca să primească mai mult sânge necesar pentru a putea face și doar contractă
 mai mult efort), dilată vasele pulmonare din mica circulație (ca să ia mai mult oxigen pentru efort) și
toate vasele de
contractă vasele din mucoasele unor viscere (pentru a direcționa sângele spre mușchi) și pe cele din piele
sânge deci va
pentru a nu pierde căldura la frig (tipic simpatic).
creşte presiunea
- după mâncare (postprandial) dilată vasele din stomac și intestin (gastrointestinale) pentru a absorbi mai
arterială.
multe nutrimente necesare efortului.
- produce alertă corticală prin stimularea SRAA, deci activează scoarța cerebrală şi nu te lasă să dormi,
Pe - aceleași efecte
accelerează creierul în producerea de idei, dă anxietate și frică (noradrenalina nu produce frică), dilată
sistem dar mai atenuate și
vasele din creier, rezutând oxigenarea bruscă a creierului, ceea ce dă senzaţiile de euforie și exaltare la
nervos nu produce frică.
sporturi extreme;

Reglarea secreției medulosuprarenalei este strict nervoasă, prin nervii simpatici (de la T9-T10):
- La stres neobişnuit (sporturi extreme – saltul cu parașuta, traumatisme) se produce mai multă adrenalină;
- La stres obişnuit (trezirea de dimineață, încordarea neuropsihică, emoții, frig sau căldură excesivă) se produce mai multă noradrenalină
care creşte presiunea arterială. Adrenalina și noradrenalina au deci rol în adaptarea organismului la agresiuni.

Corticosuprarenala

Formată din epiteliu glandular, are 3 zone (de la exterior spre interior: glomerulară, fasciculată și reticulată), produce din colesterol 3
grupe de hormoni lipidici vitali:
1. Mineralocorticoizi (aldosteron, corticosteron) – au efecte pe metabolismul mineral.
2. Glucocorticoizi (cortizol (hidrocortizon), cortizon, prednison) – au efecte predominant pe metabolism glucidic. Corticosteronul are efecte și pe
metabolismul mineral și pe cel glucidic de aceea este trecut și la mineralocorticoizi și la glucocorticoizi.
3. Sexo-steroizi (testosteron, estrogenii, progesteronul).
*Toţi hormonii produşi din colesterol se numesc steroizi.

1. Mineralocorticoizii
Sunt reprezentaţi în general de aldosteron.
Efecte:
 obligă rinichii (tubii distali și colectori ai nefronilor) să reabsoarbă din urină în sânge apă şi Na → creşte volumul de sânge (volemie)
→ creşte presiunea arterială brusc, de aceea în hemoragii aldosteronul salvează viaţa, deoarece creşte la loc presiunea arterială şi nu te lasă să
leşini;
 ca să crească rapid volumul de sânge aldosteronul inhibă glandele sudoripare, salivare și pe cele din colon (colice) ca să nu piardă prin
secrețiile lor apa din sânge.
 obligă rinichii să elimine din sânge în urină (prin stimularea secreției tubulare în tubii distali și colectori ai nefronilor) K + şi H+, deci
scade aciditatea sângelui şi creşte aciditatea urinei (H+ este foarte toxic), astfel aldosteronul are rol în reglarea echilibrului acido-bazic.
 astfel aldosteronul elimină K (kaliu) în urină (kaliurie).
 de fapt aldosteronul stimulează celulele din tubii distali și colectori ai nefronilor să absoarbă din urină în sânge un ion de Na + și să
elimine în schimbul lui un ion de K+ sau de H+.
 Deoarece aldosteronul absoarbe din urină în sânge Na+, acesta trage după el pasiv ionii negativi de Cl -, care în sânge reconstituie NaCl,
care crește concentrația sângelui (crește presiunea osmotică a sângelui) ceea ce atrage pasiv apa care vine din urină în sânge prin diferență de
concentrație (în gradient osmotic).

2. Glucocorticoizii
Reprezentați de cortizon, existent şi în farmacii sub formă de cortizolul (hidrocortizon) și predninson. 95% din glucocorticoizi circulă prin
sânge și limfă legați de o preteină și doar 5% circulă liberi și produc efecte.

Efecte:
 sunt asemănătoare cu ale simpaticului (sunt hormonii stresului).

Efecte
- descompun lipidele (lipoliză) din depozite şi le trec în sânge → creşte lipemia → lipidele din sânge se depun pe
Lipidic
pereţii vaselor, mai ales cele subţiri din inimă (coronare) pe care le înfundă → infarct miocardic şi deces.
- cresc glicemia prin gluconeogeneza (din descompunerea proteinelor din mușchii striați), ceea ce stimulează
Pe Glucidic
sinteza de insulină, transformă glucoza în lipide, rezultă obezitate.
metabolis
- stimulează descompunerea proteinelor în mușchii scheletici, rezultă amoniac care se elimină prin urină (astfel
m
cresc eliminările urinare de azot); glucocorticoizii stimulează sinteza de proteine în ficat (pentru regenerarea
Protidic
ficatului afectat de stres), dar deoarece catabolismul proteinelor din mușchi este mult mai amplu decât anabolismul
din ficat, per ansamblu sunt catabolizanți proteici.
- cresc numărul de hematii (ca să transporte mai mult O2 necesar adaptării la stres – hormonii stresului), cresc
numărul de trombocite (pentru protecția antihemoragică), cresc numărul neutrofilelor (pentru protecția împotriva
microbilor).
- sunt antialergici pentru că întăresc membrana lizozomilor și bazofilelor care astfel nu se mai sparg şi nu mai
eliberează histamină, care producea alergia, inclusiv stimula neuronii din piele să producă impulsuri nervoase ce
Sanguine dau senzaţie de mâncărime; de asemenea scad numărul de bazofile și eozinofile tot pentru protecția împotriva
alergiilor (de aceea se administrează în șocul anafilactic, adică atunci când faci alergie la anumite medicamente, de
ex. penicilina).
- scad numărul de limfocite (limfopenie) ca să nu producă anticorpi care ar amplifica reacția alergică.
- reduc inflamaţiile (infecţii microbiene, inclusiv reumatice) deoarece contractă vasele de sânge din jurul infecției,
limitând astfel răspândirea în corp a toxinelor bacteriene.
- stimulează producerea de acid clorhidric în stomac, care produce rană în peretele stomacului → ulcer la stres.
- stimulează producerea de pepsinogen (enzimă inactivă din stomac, care va deveni activă – vezi digestia).
Digestive
- scad absorbția intestinală a lipidelor și le descompun pe cele din depozite, deci te-ar slăbi dacă nu ar interveni
insulina.
Renale - stimulează filtrarea glomerulară (trecerea apei din sțnge în urină) dar apoi scad permeabilitatea tubilor distali și
 colectori pentru apă (adică nu lasă apa din urină să se reabsoarbă înapoi în sânge) deci stimulează eliminarea de
apă prin urină (cresc diureza);
- stimulează creierul (SRAA) atât de tare, încât la stres te fac iritabil şi deci scad puterea de concentrare, cu
alterarea personalității (devii nervos);
Pe sistem nervos - graficul curenților de depolarizare produși de creier se numește elecroencefalogramă (EEG).
Glucocorticoizii stimulând activitatea creierului, amplifică EEG-ul.
- cresc sensibilitatea olfactivă și gustativă
- inhibă sinteza matricei organice a osului și favorizează catabolismul ei
Pe sistem osos
- scad absorbția intestinală a Calciului, ambele efecte ducând la osteoporoză

3. Sexosteroizi Sunt: testosteron, estrogeni şi progesteron, produşi şi de testicul şi de ovar, completând efectele lor.

BOLILE CORTICOSUPRARENALEI

I. HIPOSECREȚIA se numește boală Adison și se datorează hiposecreției generalizate adică glanda nu secretă nici unul dintre hormoni
(dar lipsa de sexosteroizi nu este vizibilă deoarece sunt compensați de gonade).
Manifestări: ca urmare a lipsei de aldosteron, rinichii nu mai reabsorb apă din urină în sânge, deci scade volumul de sânge (volemia) și astfel
scade presiunea arterială (hipotensiune) → tulburări cardiovasculare, din care cauză intervine oboseala (scade capacitatea de efort = adinamie
sau astenie). Deoarece nu mai reabsorb apa din urină în sânge → pierd apa în urină → deshidratare și pierdere în greutate (prin pierdere de
apă). Tot din lipsă de aldosteron rinichii nu reabsorb destul Na + din urină în sânge, bolnavii având un deficit continuu de Na+, iar ca să-l
recupereze au tendința de a mânca sărat (NaCl). Dar în același timp nu mai elimină în urină destul K + (ceea ce ar fi făcut aldosteronul) → K + se
acumulează în sânge (hiperkaliemie) fiind toxic. De aceea, dacă bolnavul nu este tratat cu corticosteroizi poate muri în câteva zile din cauza
deshidratării și a pierderii de electroliți (ioni). Din lipsă de glucocorticoizi scade drastic imunitatea (vezi efecte), rezultând predispoziție la
infecții. Glucocorticoizii fiind hiperglicemianți, în lipsa lor apare hipoglicemie. Dacă sunt prea puțini hormoni corticoizi, se stimulează NMH și
produc ACTRH, care stimulează LAh să producă mult ACTH. Dar, ACTH-ul și MSH-ul se formează prin clivarea (ruperea) aceleiași proteine;
deci cînd se produce mult ACTH se produce și mult MSH, care stimulează prea tare pigmentarea pielii, rezultând și hiperpigmentare (boala
Adison se mai numește diabetul bronzat).

II. HIPERSECREȚIA are manifestări diferite după hormonul care este secretat în exces și poate fi:
a. Boala Conn este dată de hipersecreția de aldosteron, din care cauză bolnavii reabsorb prea multă apă și sare din urină în
sânge (dezechilibru hidroelectrolitic), deci crește volumul de sânge → crește presiunea arterială (hipertensiune) care duce la accidente
vasculare. Excesul de apă se depune sub formă de edeme (li se umflă picioarele).
b. Boala (sindrom) Cushing este provocată de excesul de glucocorticoizi, datorat unei tumori a corticosuprarenalei sau a
LAh care secretă prea mult ACTH care obligă corticosuprarenala să secrete prea mulți hormoni. Boala poate fi și cauzată de medic (iatrogen)
când apar prea mulți glucocorticoizi în sânge prin injecția lor cu scopul de a trata unele inflamații grave (glococorticoizii au efect antiinflamator
și de aceea sunt utilizați ca medicament în tratarea inflamațiilor prin capacitatea acestor hormoni de a reduce răspunsul imun al organismului la
inflamații). Manifestări: hipertensiune arterială (deoarece cortizolul face vasele de sânge să reacționeze mai puternic la noradrenalină care le
contractă), obezitate (deoarece cortizolul crește glicemia, ceea ce stimulează sinteza de insulină, care transformă glucoza în lipide → obezitate).
Lipidele rezultate se depun mai ales la nivelul feței → față de lună plină și în ceafă → ceafă de bizon. Excesul de glucocorticoizi (catabolizanți
proteici în mușchi) descompune proteinele din mușchi, apare oboseală (astenie) musculară. Deci boala afectează metabolismul glucidic, lipidic
și protidic.
c. Sindrom androgenital provocat de excesul de testosteron (de regulă asociat cu boala Cushing de cauză tumorală,
deoarece, dacă există o tumoare corticosuprarenală aceasta secretă nu doar glucocorticoizi ci și sexosteroizi) care la femei adulte produce
masculinizare mai ales prin pilozitate facială (le crește mustață, li se îngroașă vocea etc.) iar dacă apare la copii oprește creșterea și produce
pubertate precoce (de exemplu le crește păr pubian de la grădiniță = pilozitate excesivă, li se îngroașă vocea, hipertrofia (exagerarea) organelor
genitale externe).

EPIFIZA

A fost (pe vremea dinozaurilor) al treilea ochi din ceafă al animalelor, care a regresat în evoluţie şi a devenit glandă care este mai mare la copii
(cât o alună) şi scade la bătrâneţe. Este așe-zată între coliculii cva-drigemeni superiori (dar a-parține epitalamusului) și are formă de con de pin
(glanda pineală). Inervația epifizei este simpatică: trac-tul optic se ramifică și al doilea neuron al căii optice face sinapsă într-un nucleu vegetativ
din hipotalamus, cu un neuron care face sinapsă în substanța reti-culată cu fasciculul reti-culospinal lateral, care face sinapsă în coarne laterale
T1-T3 cu neuron pregan-glionar simpatic, care face sinapsă în ganglion cervical superior cu neuron postganglionar simpatic, ce merge la epifiză.
În lipsa stimulării nervoase simpatice, activitatea epifizei încetează. Produce 2 hormoni (melatonina și vasotocina).
Melatonina inhibă dezvoltarea sexuală (inhibă NMH să nu mai secrete GnRH, iar în lipsa lui, LAh nu secretă FSH și LH, iar testiculul și ovarul
nu secretă hormoni sexuali și în lipsa lor dezvoltarea sexuală este tardivă), adică te menţine copil (glanda copilăriei). Secreția de melatonină este
stimulată de lumina slabă (la copii scandinavi), rezultând dezvoltare sexuală tardivă. Este inhibată de lumina puternică (la copii crescuți la
ecuator), rezultând dezvoltare sexuală precoce (prin extirparea epifizei apare la copii pubertate precoce). Melatonina determină și somn adânc
(inhibă SRAA) și cum la copii epifiza este mai mare, deci secretă mai multă melatonină, bebelușii „dorm ca bebelușii”. Și vasotocina inhibă
dezvoltarea sexuală, mai ales prin inhibarea secreției de LH de către NMH. Deci ritmul circadian (alternanța zi-noapte) influențează activitatea
epifizei.
De asemenea melatonina influențează și alte
glande endocrine cu rol în dezvoltarea corpului:
tiroida, paratiroide, timu, pancreas.
De asemenea per ansamblu, prin ambii hormoni
epifiza are efecte pe metabolism protidic (e
anabolizantă, pentru creșterea copiilor), lipidic
(catabolizant pen-tru producere de energie) și
glucidic (hiperglice-miant pentru a asigura
glucoza necesară creșterii) și mineral (pentru asi-
gurarea mineralelor nece-sare creșterii).
 TIMUSUL (organ limfoid central)

Este așezat în spatele sternului, între plămâni, fiind mare la copii (10 – 12 cm) și se reduce cu vârsta masiv (sub 5 cm) (deoarece este inhibat de
hormonii sexuali estrogeni și testosteron) dar nu dispare complet nici la bătrâni. Este de fapt organ limfoid (cu rol în producerea limfei) dar care
are și rol endocrin începând cu prima parte a dezvoltării embrionare (ontogeneză) și în copilărie până la pubertate.
Timusul este format din 2 lobi și acoperit cu o capsulă formată din țesut conjunctiv moale fibros, care trimite prelungiri ce împart lobii în lobuli,
în care se află vezicule numite foliculi timici. Foliculul timic este delimitat de epiteliu glandular și are 2 zone:
- medulară (în mijloc) care conține corpusculi Hassal, de forma foițelor de ceapă ce se îmbracă una pe alta, care secretă un amestec de
hormoni (timocrescina) cu următoarele efecte:
- inhibă dezvoltarea sexuală, adică te menține copil, de aceea timusul se mai numește glanda copilăriei ca și epifiza (deoarece
ca și melatonina, timocrescina inhibă MNH să nu secrete GnRH de aceea LAh nu secretă FSH și LH iar gonadele devin inhibate și nu se
dezvoltă, deci nu produc hormoni sexuali).
- introduce calciu în oase.
- inhibă diviziunile de creștere (mitoze) și astfel nu te lasă să crești (te menține copil).
- stimulează limfocitele T să își inensifice participarea la acțiunea de fagocitare a microbilor.
- corticală, în care prin sânge și limfă ajung limfocite
primordiale (stem) produse în măduva roșie. Limfocitele
staționează câteva săptămâni în zona corticală a foliculilor
timusului (printre niște celule reticulare) și se numesc timocite,
apoi când ies, se numesc limfocite T și prin sânge și limfă ajung în
organe limfoide periferice (ganglioni limfatici, amigdale, splina
etc.) unde se depozitează limfocitele T (chiar și câțiva ani). Când
apare o infecție în corp, limfocitele T se deplasează prin sânge și
limfă la locul infecției unde ajută la fagocitarea microbilor din zonă
(nu ele direct fagocitează ci marchează microbii pentru a putea fi
recunoscuți și fagocitați de către neutrofile și monocite).

LIMFOCITELE

Sunt celule circulante prin sânge și limfă, care se formează în:

măduva roșie, ganglioni limfatici, amigdale și splină, iar apoi
urmează două căi și devin de două tipuri:
1. Limfocite T, care se maturizează în timus, unde sunt
„educate„ cu ajutorul factorilor timici să recunoască și să ajute la
distrugerea celulelor străine organismului, nu și a celor proprii
(imunitate celulară sau specifică).
2. Limfocite B, care se maturizează în măduva oaselor
(bone = os), unde sunt „învățate„ să producă anticorpi (proteine
plasmatice numite gamma-globuline sau imuno-globuline)
împotriva fiecărui tip de microbi în parte (imunitate plasmatică, umorală tot specifică).

SISTEMUL LOCOMOTOR

Deplasează organismul sau diferitele sale segmente, integrându-l astfel în mediu. Este format din:
- sistemul osteoarticular sau schelet (partea pasivă) și
- sistemul muscular (parte activă, pentru că mușchii prin contracții deplasează oasele).

Scheletul (Sistemul osos)

Creșterea în lungime a
oaselor se realizează prin diviziunea
spre diafiză a celulelor din cartilajele
de creștere diafizo-epifizare (mai
numite metafizare) (osificare de
cartilaj). În jurul vârstei de 20-25 de
ani cartilajele de creștere se
transformă integral în țesut osos,
oasele nu mai pot crește în lungime,
iar astfel epifizele se sudează la
diafiză (până atunci epifizele nu sunt
unite cu diafiza ci doar puțin lipite
între ele.
 Creșterea în grosime a oaselor se realizează prin diviziunea spre interior a celulelor periostului (osificare de membrană).

Scheletul cuprinde totalitatea oaselor (206 cu tot cu dinți care nu au structură tipică de os), așezate în poziție normală (anatomică). După
forma lor, oasele sunt de 3 tipuri: lungi, scurte și late și se împarte în: scheletul capului, trunchiului și membrelor.
 Oasele lungi au diafiză, epifize și canal medular.
 Oasele late nu au epifiză nici diafize nici canal medular, fiind mult mai late decât lungi.
 Oasele scurte nu au diafiză, nici epifize, nici canal medular.
 Oase alungite (de ex coastele și claviculele) care nu sunt oase lungi pentru că nu au nici diafiză, nici epidize nici canal medular,
dar sunt mult mai lungi decât groase.
Mai există oase prinse într-un tendon și se numesc sesamoide (rotula se află în tendonul mușchiului cvadriceps).

SCHELETUL CAPULUI (craniul)

Se împarte în: neurocraniu și viscerocraniu.
A. Neurocraniul protejează creierul și este împărțit în bolta craniului și baza craniului.
1. Bolta craniului cuprinde următoarele oase: frontal (1), parietal (2), occipital (1) și temporal (2).
Osul occipital prezintă: - gaura occipitală prin care trece măduva spinării spre creier
- 2 condili occipitali care se articulează pe prima vertebră a gâtului, permițând rotația capului.
Osul temporal prezintă: - orificiul auditiv prin care urechea externă se deschide la exterior.
- o cavitate de articulare a mandibulei.
- apofiza mastoidă (în spatele urechii) pe care se prinde mușchiul sternocleidomastoidian care rotește capul.

2. Baza craniului cuprinde următoarele oase: etmoid (1) și sfenoid (1). Osul etmoid prezintă lama ciuruită străbătută de nervii
olfactivi care trec din nas spre creier pentru a da senzație de miros. Osul sfenoid prezintă: - o cavitate (șaua turcească) care adăpostește glanda
hipofiză.
- găuri prin care ies nervii cranieni din creier.

Desigur frontalul, temporalul și occipitalul intră și în baza craniului.

A. Viscerocraniul (scleletul feței) cuprinde oasele:
- nazale (2) susțin baza nasului (vârful nasului este cartilaginos)
- vomer (1) separă fosele nazale
- cornete nazale (2) delimitează nările
- lacrimal (2, străbătute de canalul nazolacrimal prin care lacrimile se scurg în nas (de aceea când plângem ne curge nasul)
- zigomatic (2) susține umerii obrajilor iar prin arcada zigomatică se articulează cu temporalul
- maxilar (2) susțin dinții superiori și formează 2/3 anterioare ale cerului gurii
- palatine (2) susțin treimea posterioară a cerului gurii
- mandibula (1) susține dinții inferiori și se articulează pe temporal.
Orbita (cavitatea în care este adăpostit globul ocular) este formată de următoarele oase: frontal, maxilar, lacrimal, etmoid, sfenoid și
zigomatic
Sub craniu, anterior la gât, se află osul hioid sub formă de potcoavă (cu concavitatea posterior), fiind singurul os care nu se articulează cu alt
os. Pe hioid se inseră mușchii limbii și unii mușchi ai gâtului (hioidieni).

SCHELETUL TRUNCHIULUI
Conţine: coloană vertebrală, stern, coaste și oasele bazinului (coxale).

Coloana vertebrală este alături de craniu scheletul axial (un ax osos)

Formată din 33-34 de vertebre distribuite pe 5 regiuni: 7 cervicale (ale gâtului), 12 toracale (dorsale), 5 lombare, 5 sacrate, 4-5
coccigiene. Prin suprapunerea vertebrelor rezultă canalul vertebral care adăposteşte măduva spinării. Coloana prezintă în plan sagital (antero-
posterior) 4 curburi fiziologice:
- cervicală cu concavitate posterior
- toracică cu concavitate anterior
- lombară (cele mai mari vertebre pentru că susțin cea mai mare greutate) cu concavitate
posterior
- sacrată (sacrală) cu concavitate anterior. Cele 5 vertebre sacrale sunt unite formând osul
sacru (care are formă de triunghi cu baza în sus), între ele rămânând găurile intervertebrale prin care
ies nervii spinali sacrali. Pe fețele laterale ale sacrului se articulează oasele coxale.
- regiunea coccigiană (coccigele) are cele 4-5 vertebre unite şi între ele şi cu vârful osului
sacru formând sacrococcisul care reprezintă peretele posterior al bazinului. Vertebra coccigiană 5,
nu există la toți oamenii, dar are dimensiuni neglijabile (sub 1 cm) iar lipsa ei este insesizabilă.
Coloana prezintă curburi normale (fiziologice) în plan sagital (antero-posterior)
Curburile fiziologice sunt necesare pentru atenuarea şocurilor la sărituri și mers.
Coloana mai poate prezenta și curburi patologice (anormale) în plan frontal (adică un umăr
este mai sus decât celălalt) și pot avea convexitate la stânga (dacă umărul stâng este mai sus decât
cel drept) respectiv cu convexitate la dreapta (dacă umărul drept este mai sus).
O vertebră tipică conține: - corp vertebral (situat anterior)
- arc vertebral cu apofize (situat posterior). Apofizele sunt de 2
feluri: musculare (pe care se prind mușchii coloanei) adică apofiza spinoasă de pe spate și apofizele
transverse, și apofize articulare, 2 superioare (prin care vertebra se articulează de vertebra de mai
sus) și inferioare (prin care vertebra se articulează cu vertebra de mai jos). Arcul se leagă de corp
prin 2 piciorușe numite pediculi vertebrali. Între corp, pediculi și arc se află gaura vertebrală (orificiu vertebral), care prin suprapunere formează
canalul vertebral în care este adăpostită măduva spinării. Înte corpurile a două vertebre succesive se află un disc intervertebral. Între pediculii a 2
vertebre succesive este câte un orificiu intervertebral (de conjugare) prin care ies din măduva spinării nervii spinali. Primele 2 vertebre cervicale
(atlas și axis) au forme speciale pentru a permite rotația capului.
 Sternul este un os lat, așezat pe linia mediană anterioară a toracelui format din: manubriu (superior), pe care se articulează claviculele şi
prima pereche de coaste, corpul sternului pe care se articulează restul coastelor şi apendice xifoid (inferior) care rămâne cartilaginos până la 30-
40 de ani.
Coastele (oase alungite)
Sunt 12 perechi de arcuri osteo-cartilaginoase (adică formate din os posterior și cartilaj costal anterior) articulate posterior cu coloana,
direct fără cartilaj, iar anterior cu sternul astefel: primele 7 se articulează cu sternul prin cartilaj propriu (coaste adevărate), următoarele 3 prin
cartilajul coastei a7-a (coaste false), iar ultimele 2, mai scurte, nu se articulează deloc cu sternul și nu au cartilaj costal (coaste flotante).
Sternul, coastele şi coloana toracică formează cutia toracică ce adăposteşte inima şi plămânii.

Oasele bazinului
Oasele bazinului sunt pereche şi se numesc coxale. Fiecare coxal se articulează: posterior cu osul sacru şi anterior cu celălalt coxal prin
simfiza pubiană care la femei e mai ridicată şi susţine „muntele lui Venus”. Fiecare os coxal s-a format prin unirea a 3 oase care au devenit astfel
regiuni ale osului coxal:
- ilion (sus)
- ischion (jos)
- pubis (anterior)
Ilionul, ischionul şi pubisul erau separate la amfibieni şi s-au unit în evoluţie. Fiecare os coxal
prezintă:
- o gaură prin care trec spre picior nervi şi vase de sânge.
- o cavitate cotiloidă în care se inseră capul femurului.

Bazinul are 2 etaje: - inferior mai strânt (micul bazin)

- superior mai larg (marele bazin)

SCHELETUL MEMBRELOR
Se împarte în: scheletul membrului superior și scheletul membrului inferior.

A. Scheletul memebrului superior are 2 parţi:

1. Centura scapulară: ce leagă membrul la torace (nu se articulează cu coloana), formată din claviculă și omoplat (scapula).
Clavicula: se articulează cu capătul medial pe manubriul sternal şi cu capătul lateral pe omoplat (pe umăr). Omoplatul este un triunghi
cu vârful în jos. În partea laterală omoplatul formează o cavitate glenoidă în care se inseră capul humesurului.
2. Scheletul membrului propriu-zis cuprinde:
- humerusul (1): care susţine braţul
- radius (în dreptul degetului mare) și ulna care susţin antebraţul
Ulna (cubitus) are o prelungire (process stiloid) care, când atinge humerusul blochează extensia antebraţului. Radius și ulna sunt legate
printr-o membrană care le permite mișcarea la rotația mâinii. Radius e așezat în dreptul degetului mare.
- carpiene (8 oase scurte) care susţin încheietura mâinii
- metacarpiene (5 oase scurte) ce susţin palma
- falange (14 oase scurte), câte 3 pentru fiecare deget și 2 pentru police (degetul mare = degetul 1 de la mână).

B. Scheletul membrului inferior are 2 părți:

1. Centura pelviană reprezentată de oasele bazinului (coxale) care leagă scheletul membrului inferior la coloana
vertebrală.
2. Scheletul membrului propriu-zis cuprinde:
- femur (1, cel mai lung os): susţine coapsa
- tibia (1) voluminoasă, situată medial (spre linia mediană a corpului), iar lateral peroneu sau fibula (1) mai subțire: care susţin gamba
- la articulaţia genunchiului, anterior este un os numit rotula (patela) care limitează extensia gambei. Surprinzător, rotula are formă de
triunghi, cu vârful în jos care se articulează posterior cu epifiza distală (mai depărtată de corp) a femurului.
- tarsiene (7 oase scurte inclusiv calcaneu) care sustin incheietura gleznei
- metatarsiene (5 oase scurte) care susţin talpa.
- falange (14 oase scurte), câte 3 pentru fiecare deget și 2 pentru haluce (degetul mare = degetul 1 de la picior).
Talpa are o construcţie în boltă pentru a atenua şocurile la fiecare pas, lipsa boltei (platfus) dă dureri la mers îndelungat.

Rolul oaselor:
1. Susţin greutatea corpului.
2. Protejează organe vitale (creierul, măduva spinării, inima, plămânii și organele bazinului).
3. Conțin măduva roșie hematopoietică.
4. Sunt rezervă de săruri minerale ( de Ca, P și ioni).
5. Rol antitoxic prin absorbția bruscă din sânge a
substanțelor toxice (ca să nu afecteze organele) pe care apoi le
eliberează treptat în sânge (ca să nu ajungă la concentrație
toxică) pentru a fi eliminate prin urină.
6. Oasele formează cu mușchii sistem de pârghii prin a căror
mişcări deplasează segmentele corpului. O pârghie are 3
puncte: F (forța pe care o exercită un mușchi), S (sprijinul) și
R (rezistența sau greutatea pe care o susține pârghia)
Articulațiile reprezintă legăturile dintre oase. După
gradul de mobilitate articulațiile sunt de 2 feluri: sinartroze și
diartroze.
Sinartrozele sunt articulații fixe, în care oasele nu se
mișcădecât foarte puțin. Dacă oasele se leagă între ele prin
țcmf, articulația se numește sindesmoză, dacă între oase se
interpune cartilaj, articulația se numește sincondroză. La bătrâni, sindesmozele și sincondrozele se osifică iar articulația devine os pe os
numindu-se sinostoză deoarece.
Diartrozele au grad variabil de mobilitate și se împart în amfiartroze și artrodii.
Amfiartrozele sunt articulații semimobile (adică se mișcă mai puțin, de ex. articulațiile intervertebrale).
Artrodiile sunt articulațiile cu cea mai mare mobilitate. Mișcările pot fin în jurul unui ax (între falange), în jurul a 2 axe (la încheietura
mâinii) și în jurul a 3 axe (articulația umărului). Artrodiile sunt articulații sinoviale, adică cu lichid sinovial în care se mișcă oasele.
Din fig. 64. observați cu care oase se articulează fiecare os al craniului. Din fig. 65. observați că clavicula se atriculează medial cu
manubriul sternal și lateral cu omoplatul nu și cu humerusul. Humerusul se articulează doar cu omoplatul nu și cu clavicula. Și radius și ulna se
articulează atât cu humesus cât și cu carpienele pe când fibula se articulează și proximal și distal doar cu tibia.

SISTEMUL MUSCULAR
Este componenta activă a sistemului locomotor și cuprinde aproximativ 500 de mușchi striați scheletici, reprezentând aproximativ 40%
din greutatea corpului. Muşchii striaţi scheletici se contractă voluntar fiind prinşi pe oase. Muşchii se leagă de oase prin tendoane. Tendonul
prins pe osul fix se numește tendon de origine iar tendonul prins pe osul mobil (pe care îl mișcă mușchiul) se numește tendon de inserție. De ex.
bicepsul brahial are 2 tendoane prinse pe omoplat și unul pe radius. Deoarece prin contracție bicepsul mișcă osul radius, înseamnă că pentru
biceps radiusul este osul mobil iar omoplatul este osul fix. Deci cele 2 tendoane prinse pe omoplat (osul fix) sunt tendoane de origine (fiind 2, se
numește bi-ceps) iar tendonul prins pe radius (osul mobil) se numește tendon de inserție.
Mușchiul este un organ care are și vase de sânge. Deci inervația mușchiului este dublă: și somatică (pentru fibrele musculare striate) și
vegetativă (pentru vasele de sânge, determinând contracția sau dilatarea lor = reacții vasomotorii).
Se împart în 4 grupe: ai capului, gâtului, trunchiului și membrelor.
MUŞCHII CAPULUI
-sunt de 2 feluri: pieloşi şi ai articulaţiei temporo-mandibulare.
Muşchii pieloşi
Au cel puțin un capăt prins pe piele pe care o deplasează și dau expresia fetei (se mai numesc muşchii mimicii). Aceștia sunt mușchi laţi:
- frontal (încreţeşte fruntea)
- zigomatic - prins cu un capăt pe arcada zigomatică şi cu celălalt pe colțurile gurii; dă expresia feţei, veselă sau tristă.
- orbiculari (circulari în jurul unor orificii pe care le inchid sau deschid ) și sunt: orbiculari ai gurii, ai narinelor și ai orbitelor
(pleoapelor).
- mental (al bărbiei).
Muşchii ai articulaţiei temporo-mandibulare
Se mai numesc masticatori, sunt prinși cu un capăt pe mandibulă iar cu celălalt pe osul temporal şi ridică mandibula (când strângi din
dinţi). Aceștia sunt: mușchii maseteri și mușchii temporali.
MUŞCHII GÂTULUI sunt:
- muşchiul pielos al gâtului: deplasează pielea gâtului (sub piele)
- muşchiul sternocleidomastoidian are un capăt prins pe stern, unul pe claviculă și unul pe mastoida osului temporal; rotesc capul.
- muşchii hioidieni, prinși cu un capăt pe osul hioid (care este o potcoavă deasupra laringelui) și sunt: - suprahioidieni ce intră în limbă
-subhioidieni ridică laringele la
înghiţit

MUŞCHII TRUNCHIULUI

Sunt împărţiţi în 2 grupuri: - anteriori ai toracelui si ai abdomenului.

- posteriori ai spatelui si cefei
Muşchii anteriori ai toracelui si abdomenului sunt:
- muşchiul pectoral mare (pe sub el pectoral mic) are o margine pe stern si un capăt pe humerus; aduce braţele înainte.
- sub ei mușchiul subclavicular
- lateral de pectorali se află muşchii dinţaţi, cu rol în respirație forțată.
- muşchii intercostali externi, prinşi pe coaste pe care le ridică în inspiraţie; pe sub ei intercostali interni care coboară coastele în expiraţie
forţată (când sufli).
- mușchiul diafragm este lat și separă cavitatea toracică de cea abdominală. Diafragmul are formă de boltă cu concavitatea spre abdomen
și convexitatea spre torace.
- muşchii drepţi abdominali: formează peretele anterior al abdomenului și sunt principalii mușchi care se contractă când faci exerciții
pentru abdomen.
- în partea inferioară a abdomenului, mușchii drepți intră pe sub mușchii piramidali, astfel că piramidalii se găsesc anterior de drepți.
- lateral de drepți se află muşchii oblici abdominali interni și externi, iar pe sub ei muşchiul transvers abdominal; rotesc trunchiul și
flectează abdomenul.
Muşchii posteriori ai spatelui și cefei sunt:
- muşchiul trapez, are un capăt pe osul occipital, o margine pe coloană pana la T12 şi un capăt pe umăr; trage capul pe spate şi ridică
umerii.
- muşchiul romboid (al omoplatului), deplasează omoplatul.
- muşchiul dorsal mare: are un capăt pe coloană şi celălalt pe humerus; trage mâinile în jos şi înapoi.
- profund sunt muşchii jgheaburilor vertebrale, prinşi cu ambele capete pe vertebre, menţin poziţia coloanei (poziţie dreaptă sau
ortostatică).

MUȘCHII MEMBRELOR
Se împart în: ai membrelor superioare și ai membrelor inferioare.

a) Mușchii membrului superior sunt:

 la umăr: mușchiul deltoid - ridică brațul în toate direcțiile îndepărtându-l de corp (abducția brațului); prins cu un capăt pe claviculă
și omoplat, iar cu celălalt pe humerus.
 la braț: - mușchiul biceps brahial (situat anterior): flectează antebrațul pe braț.
- sub biceps se află mușchiul coracobrahial
- mușchiul triceps brachial (situate posterior): extensează antebrațul.
 la antebraț: -pe fața anterioară sunt mușchii flexori ai mâinii și degetelor, iar pe sub ei sunt mușchii pronatori (rotesc palma spre
interior).
 -pe față posterioară sunt mușchii extensori ai mâinii și ai degetelor, iar pe sub ei sunt mușchii supinatori (rotesc palma
spre exterior).
 mușchii mâinii se găsesc pe fața palmară peste tot iar pe fața dorsală numai în spații interosoase (dintre oasele metacarpiene).

b) Mușchii membrului inferior:

 fesieri (mușchii bazinului) în jurul articulației șoldului: trag femurul posterior la 180° față de coloană rezultând poziția ortostatică
 coapsa prezintă: - posterior (loja posterioară): - mușchiul biceps femural, mușchiul semitendinos și semimembranos care flectează
gamba spre coapsă.
-anterior (loja anteromedială): - mușchiul croitor (cel mai lung mușchi) care flectează coapsa spre exterior.
- mușchiul cvadriceps (sub croitor) cu un capăt pe femur iar celălalt se leagă prin
tendonul rotulian pe tibie și extensează gamba spre anterior (la genoflexiuni).
-pe față internă (medială): - sunt 3 mușchi adductori și mușchiul drept medial care
toți 4 aduc coapsele una spre alta (adducția coapselor).
• gamba prezintă: - pe fața anterolaterală (loja anterolaterală): - mușchiul tibial anterior care ridică talpa (flexia labei).
- mușchii extensori ai degetelor, care trimit tendoane peste talpă și
ridică degetele.
- lateral se află mușchii peronieri scurt și lung
-pe fața posterioară (loja posterioară): - triceps sural format din mușchii gemeni sau gastrocnemian pe sub care e
mușchiul solear, uniți inferior în tendonul lui Achile care se prinde pe oasele tălpii (te ridică pe vârfuri); pe sub ei sunt mușchii flexori ai
degetelor care trimit tendoane pe sub talpă și strâng degetele de la picior.
- dedesupt se află mușchiul tibial posterior și mușchii flexori ai degetelor.
Acești mușchi trag degetele în jos (flectează degetele) și trag talpa în jos (extensia labei).
 mușchii piciorului sunt așezați pe ambele fețe ale labei.

Proprietățile mușchilor

1. Extensibilitatea = capacitatea mușchiului de a se întinde.

2. Elasticitatea = capacitatea mușchiului de a reveni după ce a fost întins.
3. Tonusul muscular este o stare de contracție continuă a oricărui mușchi în repaus. Tonusul se datorează impulsurilor plecate de la fusuri
neuromusculare prin neuronii senzitivi și revenite înapoi la mușchi prin neuroni motori. De aceea după denervare (tăierea nervilor) tonusul
muscular dispare. Deci tonusul muscular se datorează unor impulsuri nervoase (este de natură reflexă).
4. Excitabilitatea = capacitatea mușchiului de a-și inversa polaritatea electrică a membranei celulare, devenind + pe interior și - pe exterior
când e stimulat adecvat (ex: cu impuls nervos sau electric
5. Contractilitatea = capacitatea mușchiului de a se contracta (scurta) când este stimulat adecvat (cu impuls nervos sau electric). Baza
anatomică a contractilității (cea mai mică parte care se contractă) este sarcomerul.
Manifestări ale contracției: contracția musculară se manifestă prin fenomene mecanice, electrice și termice.

Manifestări electrice constau în depolarizarea și repolarizarea membranei celulei musculare, adică în excitabilitate. Prin
stimularea sarcolemei fie natural cu IN, fie cu curent electric, pe sarcolemă se produce PA care este condus de-a lungul sarcolemei cu 30 m/s.
Înregistrarea potențialelor de acțiune ale mușchiului se numește electromiograma.
Manifestări chimice sunt reacțiile din timpul contracției (legarea actine de miozină, formarea actomiozinei care determină
descompunerea ATP-ului cu eliberarea de energie, descompunerea CP-ului, descompunerea glucozei etc.). aceste reacții sunt inițiate de ieșirea
Calciului din RER care reprezintă mecanismul de cuplre a excitației cu contracția. În primele 45-90 de s ale cntracției moderate sau intense,
metabolismul muscular este anaerob deoarece nu există în mușchi suficient oxigen deoarece încă n-au apucat să se dilate vasele de sânge. După
2 minute s-au dilatat deja vasele de sânge și aduc destul oxigen astfel că metabolismul muscular se desfășoară majoritar aerob.
Manifestari termice:

Randamentul mecanic al mușchiului este de 30%, restul transformând în căldură.

Manifestări mecanice sunt reprezentate de contracții (mișcări), adică lucru mecanic (L = F·d). Lucrul mecanic este 0 la
greutăți pe care nu le poate deplasa (pentru că d=0); lucrul mechanic este 0 la contracții fără nici o greutate (pentru că forța pe care o dezvoltă
mușchiul este considerată 0); între cele două limite lucrul mecanic crește proportional cu greutatea deplasată.
Tipuri de contracții:
 Contracții izotonice: tensiunea în mușchi e constantă, dar lungimea mușchiului variază → deci o mișcare → lucru
mecanic. De exemplu când mergi sau când ridici o greutate (de fapt sunt caracteristice majorității mușchilor scheletici).
 Contracții izometrice: lungimea mușchiului e constantă, dar tensiunea în mușchi variază → nu produc lucru mecanic
extern (adică nu produc mișcare) doar lucrul mecanic intern (alunecă totuși niște actinepentru a susține greutatea) restul energiei consumate se
transformă în căldură. Ex: mușchii coloanei vertebrale mențin poziția coloanei, dar nu-și modifică lungimea căci distanța dintre vertebre nu se
modifică → mențin poziția ortostatică (postura) dar produc numai căldură nu și lucru mecanic extern.
 Contracții auxotonice în timpul cărora variază și lungimea și tensiunea mușchiului.
De fapt, în timpul unei mișcări, se succed toate cele 3 tipuri de contracții.

Miograful:

Este un aparat care realizează graficul contracției (miograma)

Dacă prin nerv trimitem la mușchi un singur impuls electric acesta execută o contracție simplă = secusă.
Secusa este o contracție scurtă (la un singur impuls electric) și are loc în: frison, sistola cardiacă, contracția din reflexul miotatic.
Amplitudinea (înălțimea) secusei este cu atât mai mare cu cât intensitatea stimulului aplicat pe nerv (curent electric) este mai mare deoarece cu
cât stimulul e mai puternic, cu atât se contractă din ce în ce mai multe fibre musculare.
Dacă prin nerv se trimit impulsuri repetate se obțin mai multe secuse care se sumează devenind astfel tetanosuri.
Tetanosul incomplet nu este o contracție naturală.
Tetanosul complet este contracția obișnuită a mușchilor.
Particularități ale contracției sunt:
Forța musculară: este proporțională cu lungimea și cu grosimea mușchiului (mușchii mari sunt mai puternici).
Tonusul muscular: este o contracție continuă a oricărui mușchi în repaus (fără să te miști). Consumă energie și nu produce mișcări,
doar căldură. Este util pentru că: fixează articulațiile și produce căldura corporală (37 oC).
Oboseala musculară se datorează epuizării rezervelor de energie (ATP și glucoză) din mușchi și acumulării de acid lactic (rezultat în
timpul contracției) și de aceea scade forța și viteza de contracție a mușchiului.