SELECȚIA ÎN SPORT

Din punct de vedere sportiv, tipul antropologic optim are 3 secţiuni importante:
somatofiziologic, motric şi psihic. Aceasta este o delimitare arbitrară, pentru că
organismul este un tot unitar, tipologia constituţională, deşi ne ajută la o mai bună
cunoaştere a acestuia, prezintă limite foarte mari, iar interpretarea datelor trebuie
realizată în mod strict individualizat.

1. Tipul somatofiziologic
Este definit de totalitatea parametrilor morfologici şi funcţionali care intră în
constituţia organismului uman. Parametrii principali care au importanţă pentru
activitatea sportivă sunt următorii:
a. Parametrii morfologici sunt reprezentați de înălțimea corpului, anvergura
dimensională a diferitelor segmente corporale, proporţiile şi forma lor,
greutatea, compoziţia chimică tisulară - din care interesează masa
corporală activă, masa musculară, cantitatea de apă liberă și intracelulară,
structura histologică şi histochimică a fibrei viscerale, elemente care
definesc tipul constituțional somatic și care pot fi evidențiate pe larg în
cadrul metodologiei antropologice.
b. Paramentrii fiziologici vizează nivelul funcțional al diferitelor structuri
evaluate prin parametrii morfologici. Pentru activitatea sportivă și pentru
selecția și dirijarea antrenamentului sportiv, cei mai importanți sunt: forța
musculară, mobilitatea articulară, tonusul muscular, acuitatea vizuală,
simțul cromatic, câmpul vizual, simțul kinestezic, simțul echilibrului, tipul de
sistem nervos, emisfera dominantă, excitabilitatea, reactivitatea (viteza de
execuție, viteza de repetiție), coordonarea neuromotorie, timpul de latență
(funcționalitatea sinapselor), mobilitatea toracică, frecvența respiratorie,
capacitatea vitală, frecvența cardiacă, tensiunea arterială, debitul cardiac,
capacitatea aerobă, capacitatea anaerobă.
Atât parametrii morfologici cât şi cei fiziologici recunosc un grad mare de
condiţionare genetică, de aceea, la stabilirea lor se impune şi determinarea nivelului
de condiţionare genetică.

2. Tipul motric
Tipul motric este în strânsă legătură cu nivelul calităţilor motrice. Calităţile
motrice sunt caracteristicile care definesc mişcarea. Ele exprimă în esenţă
posibilităţile şi substratul efectuării actului motric. Calităţile motrice considerate clasic
sunt:viteza, rezistența, forța și îndemânarea.
Viteza este capacitatea de a executa rapid mișcarea în condițiile date.
Sub raport funcţional este condiţionată, în principal de două componente
fundamentale: activitatea sistemului nervos (scoarţa cerebrală) şi
metabolismul de la nivelul muşchiului care asigură energia necesară
contracţiilor musculare în condiţii de anaerobioză. De aceea este important de
subliniat că viteza este una din calităţile biomotrice cu cel mai înalt nivel de
determinare genetică. Ea poate avea mai multe forme de manifestare: viteză
de reacţie, de execuţie, de repetiţie şi de deplasare.
 Viteza de reacţie este timpul de realizare a unor procese fiziologice şi
biochimice, care se produc în urma acţiunii unui excitant şi care conduc la o reacţie
simplă. Fazele acestor procese sunt:
1. durata recepţionării stimulului (3-5 sec.) este timpul de depolarizare a membranei
receptorului căruia i se adresează stimulul şi transformarea lui în influx nervos;
2. transmiterea aferentă spre sistemul nervos central (5-10 ms., la impulsuri vizuale,
acustice, olfactive şi 20-25 ms., la cele proprioceptive);
3. timpul central de analiză, sinteză şi elaborarea comenzii (70-80 ms.) Acest timp se
poate îmbunătăţi în urma antrenamentului, dar depinde şi dedeterminarea genetică a
sistemului nervos;
4.transmiterea eferentă de la cortex la periferie (8-10 ms.);
5. timpulefector (25 - 35 ms.) este de la depolarizarea plăcii motorii până la contracţia
fibrelor musculare. El este mai lung, cu cât actul motric este mai complex.

Forța reprezintă proprietatea aparatului locomotor ca prin deplasarea

segmentelor sale în urma contracției musculare, declanşate ca urmare a activităţii
sistemului nervos, să învingă diferite rezistenţe externe sau chiar greutatea şi inerţia
unor părţi ale organismului. Forţa poate fi sub diferite
aspecte: forţa generală, explozivă (detenta), dinamică, statică, în regim de rezistenţă,
sau în regim de viteză. Două segente principale ale organismului asigură forţa la
care se adaugă activitatea celorlalte aparate şi sisteme, acestea sunt sistemul
nervos și sistemul muscular.

Rezistența reprezintă calitatea organismului de a efectua o anumită activitate

motrică, psihică, intelectuală, la un anumit nivel de intensitate, o perioadă de timp cât
mai lungă fără scăderea eficienţei, fără apariţia oboselii sau în condiţiile de oboseală
compensată, pe care o poate depăşi. Rezistenţa poate fi de mai multe
feluri:rezistenţa generală motrică, rezistenţa locală motrică,rezistenţa intelectuală,
rezistența senzorială, rezistenţa vegetativă, rezistenţa aerobă, rezistenţa anaerobă.
Dar activitatea nu este în exclusivitate motrică, sau intelectuală, ci doar
preponderentă, iar angrenarea organismului, în ansamblul său, este o realitate
pentru orice formă de activitate. În activitatea de educaţie fizică şi sport predomină
rezistenţa motrică generală, manifestată în condiţii de aerobioză. La începutul
efortului, energia este furnizată pe cale anaerobă (1-2 min.), apoi mixt, aerob-
anaerob (2-5 min.), pentru ca apoi, peste 6 min. să fie aproape în totalitate provenită
din procese aerobe. Deci, în condiţii de rezistenţă, factorul hotărâtor al performanţei
va fi consumul maxim de oxigen(VO2) şi capacitatea aerobă.

Îndemânarea este calitatea motrică a aparatului locomotor, exprimată prin

precizia mișcărilor, respectiv a contracţiilor musculare şi adaptarea lor la condiţiile
impuse de cerinţele victoriei sportive. Se manifestă în prim plan la scrimă, box, lupte,
etc. Îndemânarea este condiţionată major de activitatea corticală, respectiv de
comanda primită de muşchi pe căile motorii corticale şi în măsură mai mică de
musculatura însăşi.

Selecția sau “identificarea talentelor” este un proces organizat și repetat de

depistare timpurie a disponibilității înnăscute pentru practicarea și specializarea
ulterioară într-o disciplină sau probă sportivă. Pentru fiecare probă sportivă s-a
descris un “model ideal al performer-ului”. Acesta se numește “biotip constituțional” și
este caracterizat de anumite calități motrice, fizice și comportamentale specifice.
 Selecția utilizează un sistem complex de criterii pentru identificarea subiecților
care se apropie cel mai mult de acest model ideal.
Selecția medico-sportivă folosește criterii și indici medico-sportivi pentru
alegerea celor mai talentați și mai apți subiecți care, în urma unui program de
antrenament stiințific să obțină maximum de performanță.
Criteriile utilizate in selectia medico-sportiva sunt:

1.criteriul sanogenetic (starea de sănătate)

Este un criteriu esențial în selecție, doar un organism perfect sănătos având
șanse reale de obținere a performanței sportive. Performanța sportivă presupune
atingerea și chiar depășirea limitelor fiziologice ale organismului. Participarea la
ședințe zilnice de antrenament și la competiții reprezintă un stres fizic și psihic
important căruia sportivul ii poate face față doar dacă are o stare de sănătate foarte
bună. Boala reprezintă un stres suplimentar care impiedică performanța sportivă.

2.criteriul genetic
Constă în identificarea sexului genetic al sportivului. Sexul genetic este
determinat de prezența sau absența cromozomului Y în perechea de cromozomi
sexuali astfel: embrionul a cărui pereche de cromozomi sexuali este XX este femnin,
embrionul masculin fiind caracterizat de perechea XY. Teoretic, prezența
cromozomului Y face ca din creasta sexuală a embrionului să se secrete testosteron
către sfârșitul primului trimestru al vieții intrauterine care va detemina masculinizarea
somatică a embrionului. Dacă din diferite motive această secreție testosteronică nu
se produce, embrionul respectiv, deși masculin din punct de vedere genetic, se va
dezvolta catre genul feminin (de unde si expresia ”femeia este regula, barbatul este
excepția”!!!). Deși ca aspect un organism poate să prezinte toate aspectele sexuale
feminine, atât pe cele principale cât și pe cele secundare, el poate fi din punct de
vedere genetic masculin, cu repercusiuni asupra calităților fizice ale persoanei
respective. Testul Barr identifică sexul genetic al sportivului.

3.criteriul somatic
Antropometria sportivă urmarește măsurarea anumitor segmente ale
organismului (diametre, perimetre, statura, inălțime etc). Indicii furnizați de
antropometria sportivă sunt deosebit de importanți pentru selecția acelor organisme
care se suprapun cel mai bine peste biotipul constitutional ideal al performer-ului în
ramura sportivă respectivă. De exemplu, un halterofil este avantajat de un centru
de greutate situat cât mai jos deoarece îi permite o stabilitate crescută motiv
pentru care, pentru această probă sportivă ar trebui aleși sportivii care au membrele
inferioare scurte. Membrele superioare scurte permit o “cursă” mai scurtă de ridicare
a halterei pe când membrele superioare lungi sunt preferate în sporturi ca înotul,
tenisul de câmp, polo etc. Înălțimea este un criteriu extrem de important în anumite
sporturi cum ar fi baschetul, iar greutatea reprezintă în box baza împărțirii în categorii
competiționale. Chiar în cadrul aceluiași sport, diferitele poziții pe teren necesită
caracteristici somatice specificespre exemplu: pivotul la baschet poate avea o statură
mai mică, portarul din fotbal este bine să fie cât mai înalt, etc.

4.criteriul funcțional și al capacității de efort

Tipul de efort implicat este diferit în funcție de fiecare sport în parte. Astfel,
caracteristici biomotrice de tipul forței, vitezei, exploziei se bazeazăpe eforturi de tip
anaerob pe când anduranța este susținută de mecanisme aerobe. Cele două tipuri
de efort depind de compoziția fibrelor musculare: fibrele albe sunt specializate pentru
eforturi anaerobe pe când cele roșii, denumite și fibre lente, sunt mult mai bine
echipate cu enzimele caracteristice metabolismului aerob. Proporția acestor fibre
poate fi modificată prin antrenament dar are în mare parte determinanța genetică.
Pentru probele de fond și semifond spre exemplu ar trebui selecționați sportivi cu o
bună capacitate aeroba de efort dar se preferă proporții crescute de fibre musculare
rapide și capacitate anaerobă bună pentru sprinteuri, aruncători, săritori etc.

5.criteriul neuropsihic
Criteriul neuro-psihic este din ce în ce mai atent folosit în zilele noastre în
procesul de selecție. Se cunosc multe cazuri în care succesul unui sportiv nu s-a
bazat pe calități fizice excepționale ci mai degrabă pe o componentă psihică și
motivațională deosebită. Capacitatea de concentrare, rezistența la stress și la
monotonie, atenția distributivă, etc sunt câțiva dintre indicatorii psihologici investigați
pentru selecția sportivă.
Foarte importante pentru toate grupele de sporturi, abilitățile psihologice sunt
esențiale pentru obținerea performanței în anumite probe sportive (auto, moto, piloții
de la bob, tir, etc). Identificarea, cuantificarea și implementarea atributelor
psihologice în decizia selecționării au un impact deosebit asupra obținerii succesului.

6.criteriul biochimic
Anumiți parametrii biochimici favorizează performanța sportivă. Amintim aici
doar hemoglobina saguină, un factor de creștere al capacității aerobe de efort sau
efectele anabolice proteice ale hormonului somatotrop hipofizar.

Procesul de selecție se desfășoară în etape care utilizează doar o parte dintre

criteriile enumerate.
Astfel, selecția primară, care are loc în copilărie, urmărește criteriul
sanogenetic, pe cel somatic și pe cel genetic. Organismele copiilor sunt în continua
transformare motiv pentru care identificarea talentelor la această vârstă nu reprezintă
neapărat o garanție a succesului deoarece sunt prea multe variabile asociate cu
creșterea și maturizarea. Este în schimb posibilă elaborarea unei “prognoze de
creștere” care, pe baza inălțimii actuale a copilului dar și a caracteristicilor ereditare
ale parinților poate prognoza cu o marjă de eroare acceptabilă, inălțimea maximă la
care poate ajunge la maturitate copilul respectiv.
De remarcat însă că și în acest caz există factori care pot interveni asupra
cartilajelor de creștere și care pot modifica astfel prognoza de creștere: sexualizarea
precoce, stresul psihologic, alimentație incorectă, exercițiile cu incărcătură.
Capacitatea de efort este dependentă de echipamentul enzimatic al fibrelor
musculare care se maturizează dupa vârsta de 15 ani, motiv pentru care investigarea
capacității de efort la copii nu prea se justifică. În loc de această investigare, se
preferă teste funcționale de tipul probei Ruffier, probei Schellong, etc.

Selecția secundară se aplică celor care au practicat deja sportul de câțiva ani
și reprezintă cea mai importantă etapă a procesului de selecție. Scopul său este
identificarea “micromodelului biologic” specific probei sportive respective. Este
adevarata selecție pentru performanță și din acest motiv trebuie să fie drastică și să
cuprindă toate criteriile de selecție enumerate. Implicarea în sportul de performanță
este o opțiune cu consecințe deosebite asupra vieții sportivului respectiv. Chiar și din
punct de vedere financiar, selecția secundară poate scuti statul sau pe sportiv de la o
investiție neprofitabilă pe termen lung.
Din aceste considerente o toleranță prea mare în acest moment nu poate fi
decât nocivă. Desigur, există calități imposibil de cuantificat (ceea ce generic se
numește “talent”) care pot compensa mici incălcări ale standardelor de selecție dar
sportivul trebuie conștientizat despre riscul pe care și-l asumă. În cazurile în care
sportivul iși dorește o carieră în sport dar calitățile sale nu îl califică pentru sportul
practicat, i se vor recomanda alte sporturi cu cerințe mai apropiate de cele pe care le
posedă.

Selecția terțiară se aplică în general echipelor naționale și olimpice și

urmărește “macromodelul biologic”.În principiu, performanța obținută deja până la
acel moment îl califică pe sportiv. În cazul competițiilor desfășurate în condiții
deosebite de mediu este de preferat cooptarea sportivului cu o biologie mai bună
decât celui cu performanțe ceva mai bune dar cu sechele posttraumatice sau alte
probleme.
Succesul sau eșecul procesului de identificare a talentelor depinde de
capacitatea de a cuantifica și a suprapune calitățile sportivului peste cerințele
sportului respectiv.