BAZELE FIZIOLOGICE ALE

DEZVOLTĂRII CALITĂŢILOR
MOTRICE
 PLAN:

 Aspectul morfofuncţional al forţei musculare;

 Mecanismele fiziologice ale calităţii „viteza”;

 Mecanismele fiziologice ale calităţii

„rezistenţa”;
 Mecanismele fiziologice ale dibăciei. Memoria
motrice;
 Caracteristica fiziologică a supleţei;

 Evoluţia calităţilor motrice la copii.

 Activitatea motrică a omului este caracterizată
prin unii indici care apreciază calitatea îndeplinirii
ei. Aceşti indici calităţi motrice.
Cu toate că calităţile motrice ale omului, în
mare măsură au un caracter genetic determinat,
antrenamentul sportiv, datorită procesului biologic
de adaptare, duce la îmbunătăţirea capacităţilor
funcţionale ale diferitor organe, aparate şi sisteme
ale organismului în întregime, ceea ce exprimă de
fapt dezvoltarea calităţilor motrice.
 În timpul antrenamentului creşte labilitatea şi
excitabilitatea SN şi a celui muscular şi ca urmare se
creează condiţii optimale pentru reglarea de către
centrii nervoşi a funcţiilor aparatului locomotor, fapt
care dă posibilitate de dezvoltare a forţei, vitezei,
dibăciei etc. Acelaşi fenomen se petrece şi în
funcţionarea sistemelor vegetative ale organismului.
Deci, dezvoltarea calităţilor motrice prin intermediul
antrenamentului sportiv este condiţionată pe deoparte
de acţiunea reflectoare şi umorală asupra organelor şi
ţesuturilor şi reconstruirea lor morfologică, biochimică şi
fiziologică, iar pe de altă parte de perfecţionarea
funcţiilor organismului prin formarea noilor reflexe
condiţionate vegetative şi motrice corespunzătoare.
 Dintre factorii care influenţează asupra
perfecţionării calităţilor motrice un rol important îl are
formarea în timpul antrenamentului a conexiunilor
temporare în scoarţa cerebrală, care îmbunătăţesc
procesul coordonării activităţii musculare şi organelor
interne.
Evoluarea proceselor de coordonare, care asigură
manifestarea maximală, sau parţială, a calităţilor
motrice se înfăptuieşte prin intermediul nervilor motrici
(acţiunea de declanşare) şi prin nervii vegetativi
(acţiunea adaptivo-trofică). Un rol important în acest
proces îl are reglarea funcţiilor organelor interne şi
formarea reflexelor ce țin de procesele de circulaţie,
respiraţie etc. SN în procesul de coordonarea are atât o
acţiune directă, cât şi indirectă, prin intermediul
glandelor endocrine.
 Calităţile motrice au un caracter specific şi
oglindesc particularităţile tipului de sport practicat
(reacţia de viteză a scrimerului sau boxerului se
deosebeşte de cea a sprinterului). De aceea,
apreciind aceste calităţi în timpul unui regim de
lucru e inadmisibil de a le transfera în mod
mecanic asupra altora. Calităţile motrice, cu toate
că au caracterul lor specific, posedă și mecanisme
fiziologice principale comune, care stau la baza
formării şi perfecţionării lor. Acest fapt dă
posibilitate de a găsi particularităţile fiziologice ale
fiecărei calităţi fizice ce caracterizează sportivii din
diferite sporturi.
 ASPECTUL MORFOFUNCŢIONAL AL FORŢEI
MUSCULARE
Forţa musculară se caracterizează prin gradul
de încordare pe care poate să-l dezvolte muşchiul
pentru a învinge o rezistenţă externă sau de a
acţiona împotriva acesteia.
Ea depinde de un şir de factori morfologici,
fiziologici şi biochimici. Dintre factorii morfologici
mai importanţi pot fi enumeraţi: forma muşchilor,
tipul de inserţie, structura histologică (procentul
fibrelor lente şi rapide) etc.
 Aspectul biochimic al forţei musculare este
condiţionat de conţinutul în muşchi a
substanţelor macroergice, temperatura
musculară, de care depinde viteza reacţiilor
biochimice etc.
În literatura pedagogică-sportivă şi
fiziologică există mai multe laturi ale noţiunei
de forţă musculară.
REPREZENTAREA PROCENTUALĂ A FIBRELOR MUSCULARE ROȘII ȘI ALBE ÎN
COMPONENȚA MUȘCHILOR SPORTIVILOR
Grupele de mușchi Tipul fibrelor musculare
Roșii Albe
Sportivi ce practică sportul orientării pe teren
M. biceps femural 68% 3%
M. gastrocnemian 67% 2%
M. deltoid 68% 17%
Alergători - fond
M. gastrocnemian 61% 0%
Înotători
M. biceps femural 58% 8%
M. deltoid 68% 0%
M. dorsal mare 66% 0%
Nesportivi – adolescenți
M. biceps femural 53,9% 13%
Nesportivi (bărbați)
M. biceps femural 51% 16%
M. deltoid 52% 18%
 În condiţiile contracţiei izometrice muşchiul îşi
manifestă forţa maximală, care depinde de numărul şi
grosimea fibrelor musculare ce îl alcătuiesc. Numărul şi
grosimea fibrelor musculare formează circomferinţa
muşchiului în întregime, care la rândul ei condiţionează
secţiunea transversală a muşchiului. Raportul dintre
forţa maximală a muşchiului către suprafaţa secţiunii lui
transversale (secţiunea anatomică) formează forţa
relativă a muşchiului. Ea se măsoară în kg/cm2. Există
de asemenea şi secţiune transversală fiziologică a
muşchiului care reprezintă secţiunea făcută
perpendicular faţă de fibrele musculare. Raportul dintre
forţa maximală a muşchiului către secţiunea
transversală fiziologică a lui exprimă forţa absolută a
muşchiului.
 În practica medico-sportivă există şi alte
concepţii ale sus numitelor noţiuni. Aşa, de
exemplu forţa relativă exprimă valoarea forţei care
revine la 1 kg greutate corporală şi poate fi
calculată prin formula:
Forţa relativă = forţa maximală / greutatea corporală
De aceea, când se vorbeşte despre forţa
musculară a unui individ se are în vedere forţa
maximală pe care el o poate manifesta prin
contracţia voluntară a unor anumite grupe de
muşchi.
 Această forţă depinde de următorii factori:
 lungimea fibrelor şi a pârghiilor musculare;
 cantitatea de fibre lente şi rapide din componenţa
muşchiului ce se contractă;
 contracția unor grupe şi loturi musculare
voluminoase;
 starea funcţională a centrilor nervoşi care
coordonează gradul de contracție şi relaxare a
grupelor musculare agoniste şi antagoniste etc.
 Reieşind din aceşti factori manifestarea forţei
maximale musculară voluntară prezintă un proces
extrem de complicat. De aceea, în condiţiile vitale
obişnuite forţa maximală voluntară prezintă valori
cantitative mai mici decât forţa fiziologică maximală a
muşchiului, care poate fi obţinută numai în mod
experimental (în laborator) prin excitarea cu un curent
electric a tuturor motoneuronilor ce aparţin muşchiului
dat.
Diferenţa care există între valoarea forţei fiziologice
maximale şi forţa maximală voluntară a primit numirea
– deficit de forţă (deficitul forţei). În mod experimental a
fost demonstrat că deficitul de forţă este cu atât mai
mic cu cât este mai perfect procesul coordonării
centrale a aparatului muscular.
 În general, valoarea deficitului de forţă
depinde de următorii factori:
 starea emoţională a sportivului;

 numărul grupelor de muşchi simultan activaţi;

 gradul de perfecţionare a proceselor dirijării

centrale voluntare a grupelor de muşchi.
 S - a demonstrat că omul în anumite condiţii
emoţionale (starea de stres) poate dezvolta o aşa forţă
musculară care depăşeşte cu mult forţa maximală
demonstrată în condiţii vitale obişnuite.
Indicii de bază ce caracterizează capacitatea de
efort a muşchilor sunt forţa (puterea) şi rezistenţa. Forţa
musculară se măsoară cu ajutorul dinamometrelor şi
este exprimată în kg/m.
Capacitatea muşchiului de a realiza şi de a întreţine
o contracție maximă un anumit timp reprezintă
rezistenţa musculară. Rezistenţa musculară are două
aspecte: statică şi dinamică. Pentru caracterizarea
rezistenţei statice se folosesc indicii forţei şi timpului, ea
reprezentând valoarea produsului F x T.
 Rezistenţa dinamică se apreciază prin timpul
maximal în care poate fi executat un efort de o
anumită intensitate. Ea se determină cu ajutorul
cicloergometrului şi se exprimă în kg / min.
Datele experimentale obţinute demonstrează
că antrenamentul îndreptat la dezvoltarea forţei
musculare duce la perfecţionarea mecanismelor
acestei calităţi şi mai puţin influenţează asupra
perfecţionării rezistenţei locale a muşchilor, adică a
rezistenţei statice şi dinamice a acestora.
 Procesul antrenării forţei musculare are la
baza sa mai multe aspecte fiziologice dintre care
mai importante sunt:
1. Aplicarea unui excitant biologic eficient,
reprezentant prin intensitatea, volumul şi
complexitatea efortului depus în timpul
antrenamentului.
2. Asigurarea organismului cu o cantitate
corespunzătoare de proteine cu valoare biologică
mare, printr-o alimentaţie raţională.
3. Prezenţa în organism a unor hormoni anabolizanţi
în cantităţi suficiente şi de calitate corespunzătoare.
 Conform primului aspect s – a demonstrat postulatul fiziologiei
clasice, „că numai învingerea repetată a unor rezistenţe neobişnuit de mari
duce la sporirea forţei maxime a muşchilor”.
Contracția maximă a muşchiului este însoţită de apariţia, în centrii
nervoşi corespunzători, a impulsurilor aferente venite de la muşchii intens
solicitaţi. Aceste salve de impulsuri provoacă în centrii nervoşi focare de
excitaţie pe o suprafaţă mare. După stingerea focarului de excitaţie datorită
fenomenului de inducţie consecutiv reciprocă în locul excitaţiei apare un focar
de inhibiţie, proporţional cu parametrii focarului precedent de excitaţie. Deci,
un focar de excitaţie puternic va induce apariţia unui focar puternic de inhibiţie.
În perioada de restabilire, după excitaţie, are loc nu doar reinstalarea
stării iniţiale a sistemului biologic (în cazul dat muşchii şi centrii nervoşi) dar şi
apariţia fazei de „exaltare” sau de „supracompensare”. Luând în considerație
faptul că procesele de refacere în muşchi şi în centrii nervoşi, după un efort, au
loc în timpul perioadei de inhibiţie şi a celei de supracompensaţie, valoarea
biologică a excitantului capătă o importanţă esenţială.
Adică, intensitatea, volumul şi complexitatea efortului muscular
executat, devin factori decisivi pentru dezvoltarea forţei.
 În practica antrenamentului forţei musculare
se aplică ridicarea greutăţii maxime în combinaţie cu
ridicarea unor greutăţi mai mici „până la refuz” sau
cu o viteză maximă. O importanţă mare o are
numărul de repetări, numărul seriilor, durata pauzei
între repetări şi serii, pentru ca aceste eforturi
succesive să nimerească în perioada de exaltare
atât a muşchilor cât şi a centrilor nervoşi. În aşa
mod va fi asigurată persistenţa şi succesiunea
îndelungată a focarului puternic de excitaţie, a celui
de inhibiţie şi a fazelor de supracompensare, fapt
care va asigura în această complexitate excitantul
biologic necesar dezvoltării forţei maxime.
Al doilea aspect fiziologic a creşterii forței musculare
necesită aprovizionarea sporită a organismului cu
proteine. Cercetările efectuate au demonstrat
intensificarea metabolismului proteic la sportivii care
depun eforturi intense de forţă în comparaţie cu
nesportivii. De aceea, sportivilor li se recomandă ca
valoarea energetică a raţiei zilnice să fie alcătuită
din 16-18 % proteine, menţionându-se ca cel puţin
50 % din aceasta să fie de origine animală. În
ultimul timp la dispoziţia sportivilor au fost puse o
serie de preparate de concentrate proteice care
asigură ingerarea unor cantităţi mari de proteine, cu
valoare biologică mare.
Al treilea aspect al dezvoltării forţei musculare îl reprezintă
participarea hormonilor anabolizanţi. Hormonii steroizi
anabolizanţi au rol important în instalarea hipertrofiei
musculare. Cel mai efectiv dintre hormoni este hormonul
sexual masculin (testosteronul), care este de 60 de ori mai
eficient decât hormonii sexuali feminini (estrogenii). Prin
aceasta se explică faptul că unul şi acelaşi efort în condiţii
de aport proteic identic duce la o hipertrofie mult mai
evidentă la bărbaţi decât la femei. Reieşind din aceste
date unii sportivi încearcă întrebuinţarea hormonilor
anabolizanţi exogeni sintetici. Aceste tentative sunt oprite
de către comisiile antidoping deoarece provoacă daune
organismului sportivului (dezechilibru hormonal, artropatii,
deformări ale coloanei vertebrale etc.).
 Un efect anabolizant îl au şi unele vitamine
(tiamina, riboflavina, acidul ascorbic etc.), care sub
formă de coenzime, participă activ la intensificarea
reparaţiilor tisulare şi la hipertrofia musculară.
După cum a fost menţionat forţa muşchiului
depinde de secţiunea transversală a acestuia. De
aceea, creşterea secţiunii duce la sporirea forţei
muşchiului.
Creşterea secţiunii transversale a muşchiului
sub acţiunea antrenamentului fizic poartă
denumirea – hipertrofie de efort sau funcţională,
care duce la sporirea masei musculare.
 Se produce în special pe
contul creşterii cantităţii
de sarcoplasmă în fibrele
musculare. Această
Hipertrofia
sarcoplasmatică hipertrofie prea puţin
influenţează asupra
creşterii forţei musculare
în schimb ea măreşte cu
mult rezistenţa muşchilor.

Hipertrofia funcțională a
mușchilor Este rezultatul înmulţirii
numărului miofibrelor
musculare prin
despicarea lor care
generează creşterea
Hipertrofia miofibrilară
densităţii de
împachetare a lor în
componenţa muşchiului.
Acest tip de hipertrofie
duce la creşterea
substanţială a forţei
musculare.
 Creşterea forţei musculare în timpul antrenamentului
sportiv urmăreşte mai multe scopuri: în unele cazuri pentru
executarea mai efectivă a exerciţiilor statice, în altele – pentru
exerciţiile dinamice. Reieşind din aceste scopuri şi metodele de
antrenare a forţei musculare sunt diverse. Există de fapt două
metode de bază ale antrenării forţei musculare: antrenament în
regim de contracţie izometrică şi în regim de contracţie dinamică.
Atât eforturile dinamice cât şi cele statice provoacă în
organism modificări a hemodinamicii, respiraţiei şi proceselor
energetice. Gradul acestor modificări este diferit. De exemplu, în
timpul eforturilor statice sunt activizate mai mult reacţiile
vasoreflectoare, pe când în eforturile dinamice se activează mai
intens reacţiile respiratoro-energetice. Predominarea unuia sau
altui tip ale modificărilor vegetative din organism, depind de
particularităţile impulsurilor ce sosesc de la musculatura
scheletică.
 MECANISMELE FIZIOLOGICE ALE CALITĂŢII
„VITEZA”
Viteza reprezintă capacitatea individului de
a executa mişcările cu o mare rapiditate sau
frecvenţă într-un timp minimal posibil. Ea poate
să se manifeste sub forma:
a) timpului latent al raţiei motrice;
b) vitezei mişcărilor singulare;
c) frecvenţei mişcărilor în timpul locomoţiei.
Timpul latent al reacţiei motrice reprezintă intervalul ce trece din
momentul aplicării excitaţiei – până la începerea mişcării. El este
alcătuit din următoarele perioade:
1) recepţionării;
2) conducerii aferente a excitaţiei;
3) decodificarea şi prelucrării informaţiei în centrii nervoşi;
4) conducerii eferente a comenzii;
5) activării mecanice a muşchilor.
Din aceste 5 componente ale latenţei reacţiei motrice cea mai
lungă durată o alcătuieşte timpul central de decodificare şi prelucrare a
informaţiei, în decursul căruia ia naştere programul de acţiune. „Timpul
central” depinde în mare măsură de numărul şi „permiabilitatea”
sinapselor centrale străbătute de impulsul nervos, şi de asemenea de
starea funcţională actuală a scoarţei cerebrale. Un rol important îl au şi
alţi factori ca: concentrarea atenţiei, buna dispoziţie, starea de odihnă
etc. Starea de oboseală, spre exemplu, lungeşte „timpul central” al
latenţei reacţiei motrice.
 Latenţa reacţiei motrice depinde, de
asemenea de natura excitantului (sonor, luminos,
termic etc.) şi de complexitatea lui. În cazul unui
excitant simplu, durata totală a latenţei motrice
este mai scurtă.
Cercetările arată că practicarea educaţiei
fizice şi sportului duce la perfecţionarea
complexă a organismului şi concomitent la
scurtarea latenţei reacţiei motorice. De aceea la
sportivi latenţa reacţiei motorice este mai scurtă
în comparație cu nesportivii de aceeaşi vârstă.
 Viteza mişcărilor singulare sau viteza de execuţie –
reprezintă timpul scurs de la momentul începerii şi până la
încheierea unei mişcări. Aceste mişcări pot fi simple
(mutarea unui obiect) sau complexe (lovirea sau aruncarea
mingii). Viteza acestor mişcări depinde de latenţa reacţiei
motorice, forţa şi coordonarea contracţiilor musculare.
Conform legilor biomecanicei cu cât este mai mare forţa
aplicată unei mase cu atât va fi mai mare viteza cu care se
deplasează această masă. Deci forţa contracţiei
muşchiului influenţează asupra vitezei mişcării: cu cât va fi
mai mare forţa cu atât va fi mai rapidă mişcarea. Viteza de
contracţie a muşchiului depinde de asemenea şi de
structura histologică a lui (fibre albe sau roşii).
 Viteza frecvenţei mişcărilor sau viteza de
repetiţie – se exprimă prin frecvenţa maximă a
mişcărilor pe care le poate executa sportivul într-o
unitate de timp (ex. frecvenţa paşilor la sprint, seria
loviturilor la box etc.).
Acest aspect al vitezei în afară de corelaţia cu
primele două precedente mai depinde şi de
labilitatea funcţională a SNC şi capacitatea lui de a
comuta semnalele de excitaţie în cele de inhibiţie şi
invers. Cercetările arată că această mobilitate a
proceselor nervoase fundamentale este determinată
genetic şi caracterizează tipul de activitate nervoasă
superioară: puternic, echilibrat, mobil.
 În practica educaţiei fizice şi sportului calitatea
motrice viteza – se manifestă printr-o sinteză
complexă a diferitor elemente componente. Astfel,
în diferite mişcări specifice ale educaţiei fizice şi
sportului, exprimarea maximă a vitezei depinde de
rapiditatea manifestărilor tuturor componenţilor
enumeraţi anterior. Cu toate acestea e necesar de a
menţiona că în mişcările bazate pe o coordonare
complexă, viteza de deplasare depinde nu doar de
nivelul elementelor constructive ale vitezei, ci şi de
alţi factori. De exemplu, la probele de alergări sau
înot – viteza deplasării corpului, deci performanţa,
depinde şi de lungimea piciorului sau braţelor
sportivului.
 La manifestarea calităţii motrice – viteza,
participă un şir de factori anatomo-fiziologici şi
biochimici ca lungimea sarcomerilor, raportul
dintre numărul fibrelor albe şi roşii din mușchi,
conţinutul şi reactivitatea compuşilor macroergici
din nervi şi muşchi etc.
Cu cât sarcomerul are o lungime mai mică
cu atât viteza lui de contracţie este mai mare şi
invers. Lungimea sarcomerului este genetic
programată, rămânând neschimbată în procesul
dezvoltării individuale și antrenamentului sportiv.
 Conţinutul şi reactivitatea compuşilor
macroergici din fibrele albe ale muşchilor este
mai mare decât ale celor roşii. Ca rezultat fibrele
albe au o viteză mai mare de contracţie. De
aceea, alergătorii la distanţe scurte, muşchii
gastrocnemiani conţin 60% fibre albe, posedă o
viteză de deplasare în spaţiu mult mai mare
decât alergătorii la distanţe lungi, muşchii
analogi ai cărora conţin numai 35% fibre albe.
 Cercetările efectuate au demonstrat corelaţia dintre
forţa şi viteza de contracţie a muşchiului şi anume: forţa
maximală muşchiul o dezvoltă în timpul unei contracţii
izometrice când viteza contracţiei este egală cu zero, iar viteza
maximală muşchiul o dezvoltă în timpul unei contracţii când
forţa contractării alcătuieşte 0,2 din forţa izometrică a acestui
muşchi. Această dependenţă este valabilă atât pentru fibrele
albe cât şi pentru fibrele roşii ale muşchiului.
Reieşind din această dependenţă, au fost elaborate
unele principii fiziologice necesare pentru antrenarea calităţilor
fizice viteză-forţă. Spre exemplu, pentru antrenarea forţei
musculare este necesară aplicarea exerciţiilor izometrice cu un
volum de 70-100% din forţa izometrică maximală a grupului de
muşchi dat. Pentru dezvoltarea calităţii complexe viteză-forţă,
volumul exerciţiilor izometrice aplicate trebuie să fie 40-70 %.
 MECANISMELE FIZIOLOGICE ALE CALITĂŢII
„REZISTENŢA”
Rezistenţa reprezintă capacitatea omului de a efectua o
activitate oarecare cu o intensitate constantă, un timp cât mai
îndelungat, fără a reduce din eficacitatea ei.
Rezistenţa se manifestă atât în timpul activităţii
musculare cât şi a celei intelectuale. Rezistenţa ca o calitate
motrice a omului are un caracter specific şi. În fiziologia
sportului noţiunea de rezistenţă în linii generale este
precăutată ca o proprietate complexă a organismului de a
manifesta o capacitate înaltă de muncă şi de a se opune
procesului de oboseală. Această situaţie apare, în special, în
timpul executării exerciţiilor fizice de intensitate mare şi
moderată, adică în timpul lucrului organismului în condiţii mai
ales aerobe.
 Rezistența

Rezistența Rezistența
specială generală

Este condiţionată de
mecanisme fiziologice
Rezistență Rezistență în capabile de a înfrunta
dinamică și regim de forță și devierile generale şi locale
ale homeostaziei şi
statică viteză capacitatea de coordonare
a lor.
 Mecanismele fiziologice şi biochimice ale dezvoltării
rezistenţei generale şi speciale sunt diferite. Rezistenţa
specială este precăutată ca o rezistenţă musculară,
deoarece ea se obţine pe baza creşterii capacităţilor de
lucru a muşchilor, a sistemelor neuromusculare, a
posibilităţii de întreţinere a excitaţiei optimale un timp
foarte îndelungat. Ea se datorează de asemenea,
capacităţii de a rezista acumulării acidului lactic în grupele
de muşchi care lucrează.
Rezistenţa generală este determinată şi totodată
limitată de capacitatea de aprovizionare şi transport al
oxigenului, de cantitatea totală a rezervelor energetice ale
organismului şi de economia funcţională în utilizarea lor.
 Rezistenţa anaerobă condiţionează capacitatea maximală
Rezistența
de lucru a organismului în condiţiile insuficienţei de oxigen.
Ea poate fi antrenată prin exerciţii speciale care duc la
creşterea stabilităţii enzimelor sistemului alactacid a
organismului. În practica sportivă pentru acest scop se
folosesc antrenamentele ce prevăd alergări sprint,
repetate, la intervale scurte de timp.

Rezistenţa aerobă reprezintă capacitatea

organismului de a realiza un efort fizic în
condiţie de echilibru între cerinţa de O2 şi
consumul maximal (VO2max) al acestuia.
Rezistenţa anaerobă din punct de vedere funcţional
este caracterizată prin intermediu a doi indici:
1)puterea maximală anaerobă este asigurată de
stocurile de ATP şi CrP, cantitatea cărora în organism
este foarte mică şi de aceea efortul în această
situaţie poate fi întreţinut un timp limitat (câteva zeci
de sec);
2) capacitatea anaerobă maximală se apreciază prin
volumul maximal al datoriei de oxigen care se
formează după un efort executat într-un ritm
maximal, susţinut un timp cât mai îndelungat.
Sportivii bine antrenaţi pot întreţine un asemenea
efort timp de 1-3 min.
CLASIFICAREA INDICILOR INTENSITĂȚII ANAEROBE MAXIMALE
(kgm/sec)

Tipul Vârsta, ani

intensității
15-20 20-30
Barbați
Insuficientă ˂113 ˂106
Suficientă 113-149 106-139
Medie 150-187 140-175
Bună 188-224 176-210
Foarte bună 224˃ 210˃
Femei
Insuficientă ˂92 ˂85
Suficientă 92-120 85-111
Medie 121-151 112-140
Bună 152-182 141-168
Foarte bună 182 ˃ 168 ˃
 Valorile medii ale datoriei de O2 pe care le
suportă sportivii bărbaţi sunt egale cu 10,5l (140
ml/kg), la sportive acest indice este 5,9l (95 ml/kg).
La nesportivii bărbaţi aceşti indici sunt – 5,1l (68
ml/kg), la femei – 3,1l (50ml/kg). Sportivii de
performanţă pot suporta o datorie de 20l (exemplu
alergătorii la distanţele 400 şi 800m). Deci cu cât
este mai bine antrenat sportivul cu atât el poate
întreţine la un nivel înalt efortul cu un deficit mare
de O2. Sportivii slab pregătiţi, având o capacitate
anaerobă mică întrerup efortul chiar şi la apariţia
unui volum scăzut al deficitului de O2.
 Consumul maximal de oxigen (VO2 max) caracterizează
puterea maximală aerobă a sportivului şi este condiţionat de
capacitatea de aprovizionare – captare, transportare şi de
utilizare a O2. Aceste potenţialităţi fiind realizate de către SR,
SCV şi de intensitatea activităţii enzimatice la nivelul
ţesuturilor. De aceea, el reprezintă un indice integral al
pregătirii fizice a sportivului, deoarece furnizează date despre
activitatea sistemelor funcţionale menționate anterior.
Valoarea VO2max depinde de un şir de factori, ca presiunea
parţială a oxigenului în aerul inspirat, ventilaţia pulmonară,
viteza difuziei gazelor din plămâni în sânge, volumul oxigenic al
sângelui, viteza volumetrică a sângelui, particularităţile
circulaţiei sanguine în organele ce sunt antrenate în efort,
intensitatea activităţii enzimelor oxidative etc.
 VO2max se află în raport direct cu vârsta,
masa corpului, şi nivelul pregătirii funcţionale a
organismului. El are de asemenea şi anumite
particularităţi de sex, având la bărbaţi valoare
mai mare decât la femei. Valoarea absolută al
VO2max la femei este în mediu cu 20-30 % mai
mică decât la bărbaţi. Asupra valorilor absolute şi
relative ale VO2max influenţează în mare măsură
proba sportivă practicarea şi gradul de pregătire
al sportivului.
VO2max și calificativul lui la sportivii de diferite vârste și probe sportive

Sexul Vârsta Probele VO 2 max (ml/minkg)

sportive
Foarte bun Bun Mediu Scăzut Foarte scăzut

Bărbați Mai mare de Grupa A 78 68-78 57-67 46-50 46

18 ani
Grupa B 68 60-68 50-59 42-49 42

Grupa C 58 51-58 46-50 41-45 41

Femei Mai mare de Grupa A 69 60-69 50-59 40-49 40

18 ani
Grupa B 59 52-59 44-51 36-43 36

Grupa C 50 46-50 41-45 36-40 36

Bărbați și Până la 18 Grupa A 70 62-70 53-61 45-52 45

femei ani
Grupa B 60 54-60 47-53 40-46 40

Grupa C 56 46-56 41-45 35-40 35

Grupa A – schi, alergări pe distanțe medii, pentatlon, ciclism, patinaj, canotaj, înot, biatlon;
Grupa B – jocuri sportive, sporturile individuale, atletism(distanțele sprint), ciclism (track), patinaj artistic, gimnastica artistică;
Grupa C – haltere, atletism (aruncări), tragerea la țintă, hipism, sporturi automobilistice.
 Cele mai mari valori au fost atestate la sportivii care
practică sporturile ciclice cu aspect de rezistenţă (schi, canotaj,
alergări de fond etc.). VO2max fiind un indice, care exprimă
puterea maximă aerobă a organismului, găseşte o aplicare
practică şi în aprecierea gradului de sănătate al populaţiei şi de
asemenea pentru calcularea duratei activităţii fizice admisibilă
cu un anumit procent al VO2 max. Spre exemplu, practicarea
eforturilor fizice zilnice efectuate cu un consum de 50 % din
VO2max se admite (fără a dăuna sănătăţii) nu mai mult de 12
săptămâni. În acelaşi timp, practicarea unui efort cu un
consum de 60-70 % din VO2max este admisibil 2-3 zile. Diferite
devieri a capacităţilor funcţionale ale sistemului respirator şi
cardiovascular duc la scăderea esenţială a VO2max care poate
fi de 1,5-5 ori mai mic decât la persoanele sănătoase
neantrenate.
 Creşterea capacităţii VO2max are la baza sa un şir
de modificări morfologice, funcţionale şi biochimice care
se petrec în organism în timpul antrenamentului sportiv.
Aceste modificări se referă în primul rând la
sistemul respiraţiei externe, circulaţiei şi sistemului
sangvin. În procesul de antrenament are loc creşterea
factorilor dimensionali al organelor care formează sistemul
de captare şi de transport al O2, adică a SR şi SCV. Se
constată o creştere a dimensiunilor toracelui, o mărire a
suprafeţei totale, a alveolelor pulmonare şi a patului
capilar pulmonar. Creşte volumul sangvin total, ceea ce
duce la sporirea cantităţii de hemoglobină şi, deci, la
mărirea volumului de oxigen al sângelui.
 Modificări importante se petrec şi în
dimensiunile inimii ceea ce duce la creşterea
volumului compartimentelor ei (atrii şi ventricule).
Aceste modificări favorizează creşterea volumului
cardiac, care la o persoană adultă ce nu practică
sportul este în jur de 700 ml, în timp ce la un sportiv
cu o rezistenţă aerobă excelentă poate fi de 1200-
1500 ml. Un rol apreciabil în perfecţionarea VO2max
îl are şi sporirea patului vascular muscular (în
special capilar), inclusiv a miocardului – proces care
se desfăşoară în timpul antrenamentului sportiv.
 Dintre modificările biochimice poate fi menţionată
activizarea enzimelor oxidative, ceea ce duce la
îmbunătăţirea procesului utilizării oxigenului la nivelul
alveolelor pulmonare şi a ţesuturilor diferitor organe şi
sisteme antrenate în efort.
Totalitatea modificărilor enumerate mai sus duc la
creşterea capacităţii organismului de a capta, a transporta
şi a utiliza oxigenul, deci la creşterea indicelui VO2max.
Antrenamentul rezistenţei generale (aerobă)
provoacă nu numai creşterea valorilor VO2max, dar şi
mărirea capacităţii organismului de a îndeplini un efort
aerob de lungă durată fără sporirea esenţială a
concentraţiei acidului lactic în sânge. Aceasta servind
drept indice al gradului de antrenare a rezistenţei.
 Pragul lactacid anaerob (PLA) reprezintă
cea mai mică valoare a efortului (încărcăturii
fizice) ce provoacă creşterea concentraţiei
acidului lactic în sângele arterial până la 4
mmol/l. Valoarea pragului lactacid anaerob (PLA)
este aproape egală cu valoarea ventilaţiei
anaerobe (PVA). Reieşind din această corelație,
pragul lactacid anaerob a fost numit pragul
metabolismului anaerob (PMA).
 PMA serveşte drept indice al capacităţii aerobe a
organismului: cu cât aceasta este mai mare cu atât este
mai înalt pragul metabolismului anaerob. PMA are o
valoare diferenţială, la sportivii ce practică diferite
discipline sportive. Cea mai mare valoare o au sportivii
care practică alergări de fond. Există o legătură directă
între valoarea VO2max şi performanţele fondiştilor pe de o
parte, PMA – pe de altă parte. PMA este atins când efortul
se îndeplineşte cu un consum de O2 egal cu 70-80 % din
VO2max. La persoanele neantrenate PMA apare deja la un
efort executat cu un consum de 45-60 % al VO2max. Unii
maratonişti de clasă internaţională parcurg distanţa cu o
viteză a consumului de O2 de 80-85 % din valoarea
VO2max având un indice mai mic al PMA. Adică
concentraţia acidului lactic fiind mai mică, de 4 mmol/l.
 Un rol important în antrenarea calităţilor de
rezistenţă îl joacă muşchii scheletici, aceştia fiind
principalii consumatori ai surselor energetice şi ai
oxigenului necesar pentru procesele de ardere.
De aceea, rezistenţa sportivului în mare măsură
depinde de particularităţile fiziologice ale aparatului
muscular, iar aceasta la rândul său fiind determinată de
structura histologică, şi proprietăţile biochimice ale fibrelor
musculare.
E cunoscut faptul că muşchii scheletici ai omului
conţin două tipuri de fibre musculare: lente (I) – roşii; şi
rapide (II) – albe. Fibrele rapide sunt de două specii (IIA) –
oxidativ-glicolitice şi (IIB) – pur glicolitice.
 Fibrele lente roşii posedă o capacitate de muncă
deosebit de mare în timpul eforturilor de intensitate moderată
de lungă durată, deoarece îşi asumă energia necesară pe baza
reacţiilor aerobe, ele fiind elementele de bază la executarea
eforturilor de rezistenţă. S-a constatat că există un raport direct
între cantitatea de fibre lente şi valoarea VO2max a sportivului.
Cercetările efectuate au demonstrat că compoziţia
muşchilor membrilor inferioare la alergătorii de fond este
alcătuită în măsură de 80 % din fibre lente, ceea ce alcătuieşte
o cantitate aproximativ de 1,5 ori mai mare decât la
persoanele neantrenate. Această compoziţie are un caracter
genetic determinat, deoarece n-au fost găsite dovezi, care să
demonstreze transformarea fibrelor rapide (albe) în fibre lente
(roşii), datorită antrenamentului sportiv.
Însă, sub influenţa antrenamentelor de rezistenţă
aerobă, se petrec unele modificări morfologico-
biochimice a fibrelor (IIA) şi (IIB) şi anume,
antrenamentul favorizează transformarea unor
fibre (specia IIB-glicolitice) în fibre (IIA) – oxidativ-
glicolitice. Acest fapt duce la sporirea numărului
de fibre pentru metabolismul aerob, necesar la
îndeplinirea eforturilor de rezistenţă generală.
 Antrenamentul rezistenţei generale duce la
creşterea numărului de capilare care alimentează fibrele
musculare, sporind numărul de capilare ce înconjoară
fiecare fibră aparte. Numărul mediu de capilare, ce revin
la un mm2 a secţiunii transversală a fibrelor musculare la
o persoană neantrenată este de 325, la persoanele
antrenate – 400. La sportivii bine antrenaţi fiecare fibră
musculară este înconjurată de 5 – 6 capilare. Cu toate că
fibrele rapide şi cele lente pot avea capilare comune
densitatea capilarelor în jurul fibrelor lente este mai mare.
E necesar de a menţiona că fenomenul amintit se observă
numai la fibrele muşchilor care participă activ la procesul
de antrenament al rezistenţei.
 Creşterea densităţii capilarelor în muşchi
măreşte suprafaţa de difuzie a substanţelor
energetice din sânge în muşchi, în primul rând al
oxigenului. Deci, numărul mai mic de capilare,
care aprovizionează muşchii similari la
persoanele ce nu se antrenează, sau la sportivii
care practică probele de sprint este un factor
esenţial, care limitează calitatea rezistenţei
generale.
 Antrenamentul rezistenţei generale (aerobă) duce nu numai la
îmbunătăţirea capacităţii de transport şi aprovizionarea cu O2 a
muşchilor, concomitent el provoacă un şir de modificări biochimice în
structura acestora , care au ca urmare creşterea volumului şi puterii
metabolismului aerob a muşchilor.
Antrenamentul rezistenţei măreşte activitatea enzimelor
mitocondrice musculare, fapt care asigură creşterea energogenezei în
muşchi. Totodată are loc creşterea concentraţiei acestor enzime, a
mioglobinei, a glicogenului muscular. De asemenea e necesar de a
menţiona că antrenamentul rezistenţei aerobe favorizează includerea în
procesul energogenezei a rezervelor de lipide, fapt care a fost confirmat
prin prezenţa unui coeficient respirator mai mic, observat la sportivii
fondişti. Acest fapt duce la utilizarea într-o cantitate mai mică a glucozei
din muşchi şi deci la protejarea organismului de la hipoglicemie, care
limitează capacitatea de efort a sportivului.
 Antrenamentul rezistenţei aerobe provoacă
modificări morfologice a sistemului de transport
şi utilizare a oxigenului, perfecţionarea reglării
nervoase şi neurohumorale a acestor sisteme,
ceea ce duce la o desfăşurare mai economă a
proceselor din organism şi, deci, la creşterea
randamentului activităţii motrice a organismului.
 MECANISMELE FIZIOLOGICE ALE DIBĂCIEI.
MEMORIA MOTRICE
Dibăcia reprezintă o calitate motrice
complexă, exprimată printr-o sinteză a
proceselor fiziologice, care asigură
desfăşurarea deprinderilor şi calităţilor
individului cu o amplitudine, viteză, direcţie şi
coordonare corespunzătoare cerinţelor impuse
de situaţia momentului.
 Farfel V.S. (1975) evidențiază trei laturi
componente ale dibăciei:
1) capacitatea de executare precisă a mişcărilor
în spaţiu;
2) capacitatea de executare precisă a mişcărilor
în timp;
3) viteza şi precizia realizării reacţiilor motrice
corespunzătoare cu schimbarea bruscă a
împrejurărilor.
 Un rol considerabil în perfecţionarea dibăciei îl are SNC
şi sistemele senzoriale. SNC trebuie să posede o capacitate
înaltă de analiză şi sinteză a informaţiei ce vine de la
periferie, de dozare precisă a răspunsului reflector la
această informaţie.
Dirijarea şi perfecţionarea actelor motrice se
înfăptuieşte pe baza informaţiei venită la centrele de dirijare
referitoare la calitatea executării acestor mişcări. Această
informaţie soseşte prin mai multe canale la care participă
diferite sisteme senzoriale, în activitatea cărora iau parte
receptorii pielii, muşchilor, tendoanelor, capsulelor
articulare, analizatorilor auditivi, vestibulari, vizuali etc.
Informația dată are două aspecte de bază: principală
(fundamentală) şi suplimentară (complimentară).
 Informaţia fundamentală semnalizează
despre gradul de contracţie a muşchilor şi
acceleraţiei mişcării, poziţia corpului şi raportul
lui cu dimensiunile spaţiului etc. Această
informaţie nu totalmente este adresată
centrilor activităţii conştiente. O parte din ea se
îndreaptă către centrele coordonării
automatizate a mişcărilor, asigurând în acest
mod desfăşurarea reflexelor stato-cinetice,
reflexelor motrice necondiţionate, executarea
deprinderilor motrice automatizate.
 Informaţia suplimentară sportivul o primeşte prin
intermediul antrenorului, având un caracter subiectiv.
Ea are aspectul unor aprecieri (bine, rău, suficient etc.)
şi unor comenzi (mai repede, mai lent). Subiectivismul
acestei informaţii se explică prin faptul că antrenorul
observând vizual nu poate aprecia precis (obiectiv în
milimetri, grame, secunde etc.) precizia executării
mişcărilor. Această informaţie poate avea şi ea un
caracter obiectiv în cazul când este obţinută cu ajutorul
aparatajului, care poate furniza indici precişi ai mişcării:
milimetri, grame, secunde etc. Acest tip al informaţiei
poate fi comunicată direct sportivului sau prin
intermediul antrenorului, nemijlocit în timpul executării
exerciţiului sau în timpul calităţii executării mişcărilor.
 O importanţă mare pentru capacitatea de coordonare a
mişcărilor o are memoria motrice, care reprezintă
posibilitatea SNC de a memoriza mişcările şi de a le
reproduce în momentul necesar.
Memoria provoacă la nivelul SN un şir de reacţii
vestigiale ce se păstrează un timp destul de îndelungat.
Aceste reacţii morfofuncţionale din SN au fost numite
procesul formării engramei. Memoria motorie depozitează un
număr foarte mare de elemente de coordonare a mişcărilor,
de deprinderi complexe, care în caz necesar sunt extrase din
aceste depozite şi folosite pentru construirea noilor mişcări.
În unele cazuri la sportivi extragerea acestor resurse ale
memoriei motorie este agravată de unele emoţii negative,
fapt care duce la înrăutăţirea executării noilor exerciţii
(mişcări).
 Capacitatea de relaxare a mușchilor se formează
treptat în timpul antrenamentului. De aceea, la
persoanele antrenate ea este mai mare decât la cei
care nu practică sportul. Relaxarea musculară are la
baza sa mecanisme fiziologice legate de activitatea SNC
şi depinde de capacitatea fină a centrilor scoarţei
cerebrale, de diferenţierea şi redistribuirea impulsurilor
destinaţi contracției sau relaxării muşchilor. Cercetarea
acestei capacităţi se face prin controlarea tonusului
muşchilor scheletici. Procesul de relaxare musculară la
sportive decurge mult mai activ decât la sportivii
bărbaţi. Acest fapt presupune că efortul muscular este
efectuat de către sportive cu un consum mai econom de
energie.
 O corelaţie destul de evidentă există între
procesele de coordonare a mişcărilor şi
oboseala organismului. A fost demonstrat că în
timpul apariţiei oboselii se dereglează procesul
coordonării mişcărilor, fapt care se reflectă
asupra dibăciei şi ca consecinţă are loc
scăderea randamentului efortului.
CARACTERISTICA FIZIOLOGICĂ A SUPLEŢEI

Supleţea reprezintă proprietăţile morfologice şi

funcţionale ale aparatului locomotor, care asigură
amplitudinea mişcărilor executate. În teoria şi
practica educaţiei fizice şi sportului termenul se
foloseşte pentru exprimarea sumară a mobilităţii
(flexibilităţii) tuturor articulaţiilor corpului.
În afară de acest termen în practica sportivă
mai există şi noţiune de mobilitate (flexibilitate) a
diferitor articulaţii separate.
 Mobilitatea articulaţiilor este baza perfecţionării tehnicii
de executare a exerciţiilor. Insuficienţa acestei calităţi
deteriorează posibilităţile sportivului de însuşire a noilor
deprinderi motrice, limitează capacităţile organismului de
manifestare a forţei, dibăciei, capacităţii de coordonare a
mişcărilor, diminuează eficacitatea randamentului efortului
muscular. Diferite tipuri de sport înaintează cerinţe diverse,
ale mobilităţii pentru diferite articulaţii.
Particularităţile structurale ale articulaţiilor, a aparatului
ligamento-muscular determină graniţele mobilităţii fiecărei
articulaţii aparte.
Particularităţile de antrenament modifică
particularităţile morfofuncţionale ale articulaţiilor,
ligamentelor, muşchilor, fapt care duce la îmbunătăţirea
supleţei întregului organism.
 capacitatea de a
executa mişcările cu o
activă mare amplitudine pe
baza activităţii diferitor
grupuri musculare

Suplețea

capacitatea de a obţine
cea mai înaltă mobilitate
pasivă în diferite articulaţii cu
ajutorul unor forţe
externe
 Gradul manifestării supleţei depinde de mai
mulţi factori: vârstă, sex, temperatura mediului
ambiant, capacitatea de încordare şi relaxare a
muşchilor antagonişti etc. La femei ea este mai
mare decât la bărbaţi, la copii mai dezvoltată
comparativ cu maturii. Supleţea suferă modificări
chiar în decursul zilei de muncă: dimineaţa valorile
ei fiind mai mici, spre mijlocul zilei ea creşte, iar
către seară din nou scade. Procesul de încălzire
sportivă, masajul, diferite proceduri hidro-
terapeutice, duc la creşterea flexibilităţii
articulaţiilor, pe de altă parte, pauzele prea mari în
antrenamentul sportiv cât şi procesul de oboseală
şi supraoboseală provoacă scăderea acestor
indici.
EVOLUŢIA CALITĂŢILOR MOTRICE LA COPII
Formarea şi dezvoltarea calităţilor motrice în timpul
ontogenezei are un caracter neuniform – heterocron şi este
subordonată dezvoltării sistemelor somatice şi vegetative ale
organismului. De aceea, formarea şi perfecţionarea
principalelor calităţi motrice (forţa, viteza, rezistenţa, dibăcia,
supleţea) nu se poate imagina fără desăvârşirea şi
stabilizarea funcţiilor SN, SE, SCV, SR etc. Cercetările
anatomo-fiziologice şi biochimice a proceselor de creştere şi
dezvoltare ontogenetică a organismului uman au
demonstrat prezenţa unor etape, aşa numite, perioade
senzitive, când se observă o eficienţă maximală de
dezvoltare atât în mod natural cât şi prin intermediul
antrenamentului sportiv a calităţilor motrice.
 Evoluţia forţei – decurge neuniform pentru
diferite grupe de muşchi. La vârsta de 6-7 ani
se observă o intensificare a creşterii forţei
muşchilor flexori ai trunchiului, ai coapsei şi
tălpii piciorului. Mai târziu începe să predomine
forţa muşchilor extensori a acestor zone
topografice. Aceste oscilaţii a creşterii forţei
diferitor grupe de muşchi se repetă de mai
multe ori şi către vârsta de 16-17 ani, în aşa
mod, se termină formarea corelaţiei topografice
a forţei diferitor grupe de muşchi caracteristică
pentru organismul adultului.
 Sporirea forţei musculare are un ritm mai mare
în perioadele de vârstă 13-14 ani până la 16-17
ani. În anii următori (18-20) ritmul scade. O
dezvoltare esenţială a forţei prin antrenament
special poate fi obţinută după încheierea
perioadei de pubertate, până în jurul vârstei de 40
ani.
Odată cu creşterea forţei absolută decurge şi
creşterea relativă a forţei muşchilor (valoarea
forţei raportată la 1 kg/corp). Cel mai înalt grad de
creştere al acestui indice se observă la vârsta de
6-7 ani până la 9-11 ani, iar pentru muşchii
extensori ai spatelui – până la 13-14 ani.
 De asemenea, e necesar de a ţine cont de
faptul că exerciţiile de forţă, de mare greutate,
pot influenţa în mod negativ asupra procesului
dezvoltării normale a aparatului locomotor, în
special creşterea oaselor în lungime. Reieşind
din aceasta, specializarea tinerilor sportivi, la
probele de haltere, este indicată numai de la
vârsta de 14 ani. Însuşirea tehnicii de
executare a acestor exerciţii poate fi începută
la o vârstă şi mai mică.
 Evoluţia vitezei. Viteza are mai multe forme de
manifestare:
 viteza de reacţie;
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie.
Dezvoltarea vitezei şi a componentelor ei
este condiţionată de starea anatomo –
fiziologică a aparatului locomotor, de
activitatea mecanismelor centrale de inervaţie
a acestui aparat şi de mobilitatea proceselor
nervoase din SNC.
 Viteza de reacţie (sau perioada latentă), a executărilor mişcărilor
la copiii de 2-3 ani este de 0,54 – 0,84 sec, la vârsta de 5-7 ani –
0,30 – 0,40 sec, iar la vârsta de 13-14 ani ea se apropie de valoarea
persoanelor mature (0,11-0,25 sec). Procesul de antrenament duce
la îmbunătăţirea reacţiei de viteză. Vârsta optimă pentru
îmbunătăţirea acestei reacţii este perioada 9-12 ani.
În procesul dezvoltării creşte şi viteza executării mişcărilor
singulare. Această creştere se caracterizează cu anumite oscilaţii
corespunzătoare perioadelor de vârstă. De exemplu, la 13-14 ani
viteza este aproape egală cu a persoanelor mature. La vârsta de 16-
17 ani se observă o oarecare scădere a ei, iar în perioada de 20-30
ani din nou o creştere. Creşterea optimă a vitezei executării
mişcărilor sub influenţa antrenamentului, a fost observată în
perioada 9-13 ani.
 O componentă foarte importantă a vitezei este
influenţa de repetiţie a mişcărilor singulare
succesive într-o unitate de timp. Această viteză
este diferită pentru diferite articulaţii ale
membrelor. Ea creşte odată cu înaintarea în
vârstă.
Atunci când se vorbeşte despre viteză ca o
calitate integrală, ce cuprinde toate cele trei
aspecte enumerate e necesar de a sublinia faptul
că aceasta se dezvoltă cel mai bine în preajma
pubertăţii, iar în perioada de vârstă 25-30 de ani –
stagnează, înregistrând chiar un regres.
 O corelaţie foarte strânsă există între
calităţile de forţă şi viteză. Corelaţie, care se
evidenţiază elocvent în exerciţiile de viteză-
forţă, cum ar fi săriturile în lungime, în înălţime.
Cea mai mare creştere a rezultatelor în acest
tip de exerciţii se observă între 12 şi 13 ani.
Deci şi manifestarea complexă a calităţilor
viteză-forţă posedă anumite oscilaţii
condiţionate de particularităţile de vârstă a
tinerilor sportivi.
DINAMICA INDICILOR ”VITEZĂ-FORȚĂ” LA PUBERTARI ȘI POSTPUBERTARI

Vârsta (ani) Rezultatele eforturilor (exprimate în cm)

Săritura în Săritura în Triplusalt

înălțime( fără lungime (fără
elan) elan)
12 35 171 517

13 38 185 560

14 40 194 591

15 42 201 615

16 44 211 636
 Evoluţia rezistenţei. Rezistența poate fi
statică, dinamică, aerobă, anaerobă. Dintre
toate mai detaliat a fost cercetată rezistenţa
diferitor grupe de muşchi, faţă de eforturile
statice. Observaţiile au arătat că în perioada de
8 la 13 ani rezistenţa cea mai înaltă o
manifestă muşchii extensori ai trunchiului. Între
11 şi 14 ani simţitor creşte rezistenţa
muşchilor gastroenemieni. Pe măsura înaintării
în vârstă la copii şi adolescenţi creşte durata
menţinerii anumitor poze din gimnastica
sportivă.
 Concomitent cu înaintarea în vârstă creşte
şi rezistenţa organismului la îndeplinirea
eforturilor dinamice atât anaerobe cât şi
aerobe. A fost demonstrat că rezistenţa aerobă
are o creştere mai mare în perioada dintre 15-
16 ani până la 17-18 ani. Rezistenţa anaerobă
are un progres mai simţitor în perioada 10-12
până la 13-14 ani. Cercetările au confirmat, de
asemenea că progresarea acestei calităţi este
mai evidentă la copiii şi adolescenţii, care
practică sportul.
 Dibăcia, fiind o calitate motrică importantă se manifestă
prin capacitatea organismului de a executa mişcări precise
în spaţiu şi timp, şi maximală posibilitate de redresare a lor
conform modificărilor spontane a situaţiei. Aceste capacităţi
se dezvoltă şi se perfecţionează treptat. De exemplu,
precizia executării mişcărilor simple – creşte începând cu
vârsta de 7 până la 10 ani. În această perioadă s-a
constatat, de asemenea, şi o capacitate înaltă de a executa
mişcări sincronice, precise, de către sectoarele simetrice ale
corpului. Datorită antrenamentului special se poate obţine
un progres al dibăciei chiar şi la vârstă mai înaintată. Un rol
important în acest proces îl are practicarea jocurilor sportive.
Privită în ansamblu, integrativ al componenţilor ei,
dibăcia are cel mai rapid progres în perioada atingerii unui
echilibru funcţional între procesele nervoase fundamentale
(16-20 ani).
 Pe măsura dezvoltării organismului
suplețea evoluează neuniform. Aşa, de
exemplu, mobilitatea coloanei vertebrale, în
dezdoire – creşte la băieţi considerabil între 7
şi 14 ani, iar la fete între 7 şi 12 ani. Cea mai
mare mobilitate a coloanei vertebrale pentru
exerciţiile de îndoire, la băieţi se observă la
vârsta 7-10 ani. La vârsta de 11-13 ani
mobilitatea – scade. În alte articulaţii ale
corpului o mobilitate înaltă se constată la băieţi
la vârsta de 15 ani, la fete 14 ani.
 În concluzie se poate menţiona că toate
calităţile motrice descrise, atingând la o anumită
perioadă de vârstă (separat pentru fiecare din ele)
indici maximali, În continuare, odată cu înaintarea
în vârstă a organismului – valoarea acestor indici
treptat scade. Acest fapt are explicaţie în acele
modificări morfofuncţionale ale organismului, care
se petrec în decursul dezvoltării lui ontogenetice.
Aceste modificări reduc posibilităţile
funcţionale ale tuturor sistemelor somatice şi
vegetative ale organismului, fenomen care
generează diminuarea indicilor calităţilor motrice.