RECUPERAREA TRAUMATISMELOR SPORTIVE

Medicina sportivă a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii,

concomitent cu evoluţia sportului pe plan internaţional, care poate fi considerată
extraordinară, atât în planul activităţilor sportive de amatori, cu corespondenţă în
jocurile olimpice, cât şi în disciplinele sportive în care activează în competiţii
sportivi profesionişti. Este edificator dacă cităm faptul că în SUA aproximativ 55%
din populaţie participă activ la evenimente sportive şi că numărul celor ce practică
jogging-ul depăşeşte 25 de milioane de oameni de toate vârstele, ceea ce este
considerat de unii „nebunia antrenamentelor aerobe".
Intre atribuţiile medicului sportiv, în afara controlului periodic al stării de
sănătate şi al nivelului antrenamentului sportivilor şi asistenţei medicale în cursul
evenimentelor sportive şi asistării sportivului şi antrenorului în perioadele de
antrenament şi pregătire specifică a competiţiilor, cu accent pe probleme de
nutriţie şi antrenament aerob şi anaerob (în funcţie de cerinţele sportului respectiv)
un rol deosebit de important revine:
- activităţii educative, pentru prevenirea traumatismelor în timpul antre-
namentului şi competiţiilor sportive, a supraantrenamentului şi consecinţelor sale;
- managementului (îngrijirilor) leziunilor traumatice acute şi al celor asociate
cu microtraumatisme cronice, repetate şi, în final
- recuperării sportivilor cu traumatisme, asigurând acestora condiţiile
necesare pentru vindecarea leziunilor, şi menţinerea cât mai complet posibilă a
antrenamentului aerobic, refacerea funcţiilor afectate de traumatism până la un
nivel compatibil cu revenirea la antrenamente şi apoi în competiţii sportive.
Recuperarea traumatismelor la sportivi prezintă multiple particularităţi faţă de
recuperarea leziunilor similare la nesportivi, care impun adaptări substanţiale ale
managementului recuperării şi metodologiei utilizate.

1
 Domeniul recuperării sportive este foarte larg prin natura sa, însă există
principii de bază, metode şi tehnici care se pot aplica într-o mare varietate de
situaţii din patologia posttraumatică sportivă, îndeosebi a sistemului musculo-
scheletic.
Activitatea de recuperare este activitate de echipă, la care participă medici
(ortoped, medic sportiv, medic recuperator), cadre tehnice (kineto-terapeut,
fizioterapeut, maseur) şi psihologi, antrenori, proprietarii echipelor şi familiile
sportivelor.
Procesul de recuperare, în mod normal, trebuie coordonat de medicul
specialist în medicină fizică şi recuperare medicală care are cunoştinţe de anatomie
funcţională şi biomecanica, de fiziopatologie şi patologie posttraumatică şi este
capabil să aplice principiile fiziologice şi metodologia de aplicare a kineto-
fizioterapiei. In condiţiile traumatologiei sportive medicul recuperator în
colaborare cu medicul sportiv, trebuie sâ fie bine informat în ceea ce priveşte
solicitările fiziologice şi musculo-scheletice în diferite sporturi, particularităţile
organismului sportivului şi antrenamentului pe care îl solicită sportul practicat de
sportivul traumatizat.

UNELE ASPECTE DE FIZIOPATOLOGIE TRAUMATICĂ A

STRUCTURILOR SISTEMULUI MUSCULO - SCHELETIC

Muşchii. Leziunile musculare pot să fie produse direct prin traumatism, prin
microtraumatisme repetate (suprasolicitare) sau prin invazie tisulară (prin
lacerare). După procesul de reparare şi remodelare apar modificări ale funcţiei
muşchiului, ca deficite de forţă, tulburări ale echilibrului de forţe în grupele
agoniste şi antagoniste, în flexibilitate, propriocepţie (prin receptoriii cutanaţi,
musculari şi articulari). în lipsa unor tratamente adecvate, sportivul riscă să facă
noi leziuni în aceleaşi structuri sau într-o altă regiune, în lanţul kinetic funcţional.
Noţiunea de lanţ kinetic este considerată de mulţi autori ca un sistem în lanţ de
muşchi, articulaţii şi segmente ale corpului care sunt implicate într-o mişcare
2
biomecanica anumită. De multe ori, suferinţele algice şi deficitele de forţă,
flexibilitate sau rezistenţă ale muşchilor cu anumită localizare nu îşi au originea în
leziuni la nivelul respectiv, ci sunt expresia unor disfuncţii la distanţă în lanţul
kinetic.
Tendoanele. Sunt formate din pachete dense de fibre de colagen, cu mare
forţă de întindere, aranjate paralel între ele şi orientate spre forţa de tracţiune a
muşchiului.
Leziunile tendoanelor pot să apară în anumite circumstanţe, dacă:
• forţa se aplică pe tendon rapid şi oblic;
• tendonul este sub tensiune înainte de aplicarea sarcinii:
• grupul musculo-tendinos este întins;
• muşchiul ataşat este contractat la maximum;
• structura tendinoasă este slabă în comparaţie cu muşchiul.

Vindecarea tendonului are o evoluţie în trei faze:

• faza inflamatorie (în primele 48-82 ore), cu aflux de substanţe vasoactive,
factori chemotactici şi enzime degradante;
• faza reparatorie, cu producere de fibre de colagen, care se stratifică la
întâmplare şi au forţă redusă;
• faza de vindecare, în care forţa mecanică a tendonului creşte datorită
maturării şi remodelării arhitecturii fibrelor de colagen, articulate pe direcţia forţei
muşchiului.
Acest ultim aspect motivează mobilizarea precoce în leziunile tendi-noase (cu
excepţia cazurilor în care tipul de leziune impune imobilizări prelungite). Forţa de
tensiune a ţesutului cicatricial tendinos nu devine optimă decât după ce se aplică
stresuri specifice adecvate şi gradate.
După leziuni inflamatoare acute, microtraumatismele cronice, repetate asupra
tendonului pot determina procese degenerative (tendinoze) frecvente la fasciile
plantare, epicondilite laterale, tendinita patelară şi tendinita achiliană. în care
durerile şi disfuncţiile au la bază procese degenerative celulare şi modificări
3
tisulare şi nu o inflamaţie activă. In tendinoze este necesară o analiză completă a
lanţului kinetic, privind flexibilitatea, echilibrul muscular, biomecanica şi
kineziologia proximală şi distală. „Veriga slabă" din funcţia lanţului kinetic trebuie
corectată pentru a reduce stresul repetat asupra structuri1 tendinoase respective.
Ligamentele. Sunt structuri formate din ţesut conjunctiv dens, ce leagă os cu
os. Conţin aferente proprioceptive ce asigură feed-back-ul în sistemu musculo-
scheletic. Ca şi la tendoane, leziunile ligamentare rezultă de obice din aplicarea
unor forţe mari, cu suprasarcini. în procesul de vindecare este necesară ca şi la
tendoane, mobilizarea precoce, pentru a mări forţa lor de tensiune. Nu sunt încă
bine studiate perioadele necesare pentru revascula-rizarea şi refacerea forţei în
diferite ligamente după leziuni corectate chirurgical sau prin grefe tisulare.
Rolul neuro-muscular al ligamentelor este deosebit de important, prc-
prioceptorii pe care-i conţin stând la baza reflexului artro-kinetic iar în lanţul ki-
netic reprezintă prima verigă, care asigură un flux senzorial bogat spre SNC Studii
recente arată că în constrângeri mecanice pasive (în leziuni traumatice cu
imobilizare) se produc pierderi importante ale feed-back-ului aferent. Recuperarea
completă necesită în aceste cazuri o reantrenare a stabilităţii dinamice, pentru a
compensa diminuarea stabilităţii pasive.
Bursele. Formaţiuni sacciforme din ţesut sinovial, cu conţinut de lich :
sinovial, localizate în zone de fricţiune între tendon şi os, uneori cu comunicare cu
un sac sinovial adiacent, bursele pot fi lezate prin suprasolicitai sau traumatisme
repetate. Pot fi inflamate secundar, în urma degenerării si calcificării tendonului
supraiacent (bursitele subacromiale în tendinitele de supraspinos). Răspunsul
burselor la injurii se face prin inflamaţie, cu revărsat si subţierea pereţilor.

4
FACTORII FAVORIZANŢI Al TRAUMATISMELOR SPORTIVE Şl Al
REDUCERII PERFORMANŢEI SPORTIVULUI

a) Factori extrinseci (fără legătură cu sportivul):

• Erori de antrenament-condiţionare şi pregătire;
• Climat, lichide şi hidratare;
• Kineziologia sportului;
• Factori de risc ai anumitor sporturi;
• Echipament;
• Terenul de antrenament sau competiţie.
în ce priveşte condiţionarea şi pregătirea, este importantă analiza modului de
antrenament al sportivului (volum, intensitate, terenul sau traseul etc). Leziunile de
suprasolicitare sunt uneori determinate de ambiţia sportivilor, care aplică
principiile competiţiei „mai mult, mai repede, mai tare", insuficient antrenaţi, în
perioadele de trecere de la un sezon la altul când recurg intempestiv la solicitările
bruşte ale unor exerciţii susţinute, cu impact mare.
Este necesar de asemenea să ne asigurăm că s-a făcut o condiţionare specifică
sportului şi pregătirea sportivă corespunzătoare, înainte de trecerea la practicarea
sportului respectiv.
Condiţiile climaterice şi aportul de lichide pot să aibă o influenţă importantă
asupra organismului, mai ales în tipurile extreme de climat sau în sezonul cald,
când agresiunile termice, neînsoţite de o hidratare adecvată pot deveni stresante
pentru competitori, mai ales în sporturile de rezistenţă (ciclism, maraton, etc).
Uneori pierderile cutanate şi pulmonare de lichide pot depăşi 2 litri/oră şi de aceea
trebuie repetate cu stricteţe recomandările medicale privind ingestia de lichide
înainte şi în timpul activităţii fizice în antrenament sau competiţii. în timpul
antrenamentelor ce durează mai mult de 90 de minute poate fi utilă suplimentarea
cu glucide. Sportivii ce utilizează suplimente de creatină trebuie să se hidrateze
5
corect, întrucât creatina atrage apa în celulele musculare şi se poate ajunge la o
depletie relativă a volumului extraceiuiar.
Kineziologia sportului şi sarcinile specifice ale sportului respectiv trebuie
bine cunoscute de sportiv, dat fiind că fiecare sport plasează stresuri unice
kineziologice şi biomecanice asupra lanţului kinetic implicat în mişcările specifice
pentru efectuarea sa corectă. Dacă în cadrul antrenamentului se pune un accent
corespunzător pe optimizarea mecanismelor sportului respectiv, leziunile pot fi
prevenite. Cu o cameră video pot fi înregistrate componentele suboptimale ale
lanţului kinetic, care asigură feed-back-ul necesar pentru corectarea tehnicilor.
Riscurile inerente în diferite sporturi care predispun la leziuni ale anumitor
părţi ale corpului trebuie identificate şi factorii de risc respectivi pot fi reduşi prin
antrenamente adecvate. Este important să fie identificate leziunile specifice pentru
o anumită activitate sportivă şi să fie amplificată funcţia lanţului kinetic legată de
părţile corpului cu risc de a fi traumatizate. S-a observat că se produc leziuni la un
mare procent dintre subiecţi după obişnuitul test aerobic la scăriţă, explicabile prin
faptul că exerciţiul respectiv produce unele solicitări anatomice, biomecanice, de
forţă şi flexibilitate, ce devin manifeste, pe măsură ce lanţul kinetic este stresat.
Echipamentul sportiv are deseori un rol semnificativ în apariţia unor leziuni:
încălţămintea, legăturile la schi, racheta de tenis, echipamentul de protecţie în
sporturile de contact sunt numai câteva exemple.
Terenul de antrenament sau de joc, calităţile sale, compoziţia suprafeţei,
duritatea sau elasticitatea sunt deosebit de importante în anumite discipline
sportive în raport cu anumite tipuri de leziuni ce pot fi produse.
b) Factori intrinseci (legaţi de caracterele anatomice şi biomecanice ale
sportivului):
• Malaliniament/variaţii anatomice;
• Discrepanţe în lungimea picioarelor;
• Muşchi cu forţă redusă (asimetriile de forţă);
• Flexibilitate redusă;
• Dezechilibre musculare;
6
• Deprinderi neuro-musculare reduse;
• Disfuncţii ale lanţului kinetic.
Malaliniamentul şi variantele anatomice, ca pronaţia excesivă a ante-
piciorului, piciorul cav, deviaţiile în var/valg, torsiunea excesivă a tibiei, diferenţe
de lungime între membrele inferioare (mai mari de 2 cm) şi anteversia excesivă a
femurului pot determina probleme biomecanice, ce stau la baza apariţiei unor
leziuni. în asemenea situaţii pot fi utile ortezele adecvate, sau încălţăminte care
absoarbe şocurile.
Asimetriile de forţă sau deficitul de forţă, de flexibilitate sau o bază aerobică
redusă pot să explice rezultatele insuficiente ale recuperării după traumatisme la
unii sportivi. De exemplu, o rotaţie internă relativ redusă a umărului la tenismeni,
considerată compensată de o rotaţie externă excesivă s-a dovedit că predispune la
leziuni ale coafei rotatorilor.
Dezechlibrele musculare pot crea unele probleme. De exemplu, mulţi
tenismeni se antrenează pentru forţă predominant pe musculatura anterioară a
umărului (dinţat anterior, mare dorsal, trapez sau romboizi), mărind riscul unor
leziuni ale coafei rotatorilor.
Deprinderi neuro-musculare specifice sportului insuficiente pot mări riscul
de leziuni.
Disfuncţii ale lanţului kinetic, tulburări în aliniamentul static şi dinamic,
deosebit de importante în biomecanica sportului trebuie examinate şi corectate.
Laxităţile ligamentare generalizate sunt considerate de unii, factori de risc,
însă nu există studii clare, ba chiar sunt semnalate uneori efecte protectoare faţă de
leziuni.
In prevenirea leziunilor este importantă respectarea principiilor psihologiei
sportului, potrivit cărora sportivul învaţă să se concentreze, să se relaxeze şi să se
apere de stres.
Un rol important revine tehnicilor imagistice care facilitează engramele2
neuro-musculare şi citirea motorie.

7
PREVENIREA LEZIUNILOR

In ultimii ani a fost dezvoltată o concepţie preventivă a recuperării

(prerecuperare) denumită de americani pre-rehabilitation sau prehabilitation
(prehab), care se referă la exerciţii de recuperare aplicate preoperator cu scopul de
a îmbunătăţii rezultatele postoperatorii (de exemplu, înainte de o intervenţie
ortopedico-chirurgicală de protezare a şoldului). Teoretic, pre-recu-perarea
mizează pe posibilitatea ca prin aplicarea unor exerciţii adecvate preoperator, să se
amplifice engramele neuro-musculare, prin care s-ar putea grăbi învăţarea motorie
a programelor de recuperare după intervenţia chirurgicală. Practic, în clinica de
Recuperare de la Spitalul Clinic Universitar practicăm acest sistem de peste 20 de
ani. în colaborare cu clinicile de ortopedie şi neurochirurgie, făcând prerecuperarea
la bolnavii cu indicaţii chirurgicale pe şold şi coloană lombară (radiculopatii
sciatice), cu rezultate evidente.
Mai nou, pre-recuperarea s-a extins prin aplicarea de programe de exerciţii
utilizate pentru prevenirea unor leziuni sau a deficitelor funcţionale determinate de
tulburări anterioare biomecanice sau ale lanţului kinetic, ce contribuie la instalarea
unor leziuni musculo-scheletice, denumite şi programe de protecţie. Suportul
ştiinţific al rolului unor exerciţii specifice în prevenirea unor leziuni specifice este
încă insuficient. Cu toate acestea, componenta preventivă a medicinii de
recuperare şi-a găsit o aplicare entuziastă în medicina sportivă americană,
practicată de medici fiziatri (specialişti în medicină fizică şi recuperare) profilaţi
prin supraspecializare.
Un program de exerciţii are 7 componente principale:
• Flexibilitate
• Antrenament de forţă
• Antrenament aerobic
• Analiza funcţiilor lanţului kinetic
8
• Propriocepţia
• Deprinderi specifice sportului la înalt nivel
• Programe practice de antrenament.

Flexibi itatea

In mod tradiţional, se aplică un program de întinderi adecvat şi cuprinzător,

pentru a reduce riscul leziunilor. Efectele unor asemenea programe au fost puţin
studiate până în prezent. Se consideră că o flexibilitate slabă poate contribui la
apariţia de leziuni, însă nu a fost încă definită o flexibilitate optimă. Protecţia de
leziuni nu necesită probabil o flexibilitate excesivă (ca în balet), dar este necesar
un anumit nivel de bază (nedeterminat încă) pentru a preveni suprasarcinile de
întindere asupra muşchilor în toate planurile de mişcare, mai ales la extreme.
Există păreri diferite asupra contribuţiei relative a sistemului nervos asupra
flexibilităţii musculare.
Muşchii biarticulari pot să aibă un impact puternic asupra lanţului kinetic.
Aceşti muşchi pot avea sechele mult mai largi decât muşchii monoarticulari.
Pentru măsurarea flexibilităţii muşchilor membrelor inferioare există teste
specifice: pentru ischio-gambieri - măsurarea unghiului popliteu (cu coapsa la 90°
şi genunchiul extins complet); pentru cvadriceps (în special dreptul anterior) -
testul Ely (în decubit ventral, se face flexia gambei pe coapsă şi se măsoară
distanţa călcâi-fesă); pentru tendonui achilian - prin măsurarea unghiului de dorsi-
flexie a piciorului, care este în supinaţie parţială.
La membrul superior, la cot şi pumn se măsoară goniometric, ca şi la umăr,
îndeosebi rotaţiile internă şi externă.
Trebuie urmărit orice deficit de flexibilitate ca şi asimetriile, întrucât pot mări
riscul leziunilor musculo-scheletice şi recidivelor.
Mecanismele prin care pot contribui întinderile la prevenirea leziunilor au fost
studiate de Janda şi colaboratorii, care au constatat că muşchii groşi şi inflexibili
pot avea un tonus debordant, cu efect inhibitor asupra grupului de muşchi
9
antagonişti, ca si de Noonau şi colaboratorii, care au constatat că întinderea
măreşte temperatura tendonului, aceasta putând avea un efect protector prin
creşterea forţei de întindere a muşchiului.
Tehnica de aplicare a întinderilor este deosebit de importantă pentru obţinerea
unor rezultate maximale. Este necesară încălzirea prealabilă a muşchiului şi
tendonului (efectul este dovedit cu creşteri de la 25° la 45°). Poziţionarea corectă
este de asemenea importantă. De exemplu, o poziţionare incorectă pentru
întinderea ischio-gambierilor poate produce leziuni la bolnavii cu sindroame
dureroase lombo-sacrate.
Durata este de asemenea importantă. întinderile de scurtă durată (5-10
secunde) nu produc probabil stimuli suficient de puternici pentru a produce
modificări permanente ale lungimii muşchiului. Deşi durata optimă este încă
controversată, se preferă durate de 15-30 secunde, repetate de 3-5 ori. Ameliorarea
relaxării poate contribui la creşterea flexibilităţi (prin SNC).
Ideal, întinderile se practică înainte şi după programele de exerciţii sau
rempetiţie. Pentru muşchiii groşi, cea mai eficace metodă de întindere este prin
creşterea forţei antagonistului (pentru triceps-muşchii anterolaterali ai zambei,
pentru ischiogambieri-cvadricepsul).
Muşchii ce necesită întindere pentru creşterea flexibilităţii diferă în functie de
sport: în tenis adductoriii coapsei şi rotatorii urmărului, în fotbal - flexorii si
adductorii coapsei, la alergători - ischiogambierii. La vârstnici este importanta
flexibilitatea ischio-gambierilor şi flexorilor coapsei.

Antrenamentul de forţă

In scop protector are la bază 2 mecanisme:

• Primul - un muşchi puternic este capabil să absoarbă o greutate şi o
fortă de tensiune, înainte de a ceda muşchiul sau joncţiunea musculo-ten-
dinoasă;
• Al doilea - orice deficit de forţă musculară, asimetrie sau dezechilibru
10
:e vor fi discutate ulterior) pot produce leziuni musculo-scheletice, ca de
exemplu durerile şi leziunile patelo-femurale ce succed scăderii forţei fibrelor
cciice ale vastului medial sau durerile şi disfuncţia umărului în caz de scădere
a forţei stabilizatorilor scapulei.

Antrenamentul aerob

Sunt bine cunoscute efectele protectoare ale exerciţiilor aerobe asupra

vineţiilor cardio-vasculare, ca şi valoarea lor pentru ameliorarea consumului
maximal de O2 în sporturile de anduranţă.
Mai puţin cunoscute şi corelate sunt beneficiile exerciţiilor aerobe asupra
sistemului musculo-scheletic. Forţa musculară şi unele componente ale I exibilităţii
depind de o bază aerobică solidă, datorită faptului că abilitatea muşchiului de a
genera şi de a absorbi forţă depinde de cantitatea adecvată fe ATP. Alte efecte
dovedite sunt creşterea densităţii capilare, creşterea numărului de mitocondrii şi
enzime exidative mitocondriale, ameliorarea utilizării de acizi graşi liberi şi
creşterea procentului de fibre de tip II A (capabile ie adaptare la anduranţă sau la
activităţi cu arderi scurte). Toate aceste mo-zf.cări favorizează creşterea „pragului
de lactat" şi toleranţa la acumulări de lactat în sânge, favorabilă în sporturile de
anduranţă, pentru că reduc oboseala şi favorizează şi amplifică performanţa
musculo-scheletică. Prin scăderea oboselii musculare se reduce riscul de leziuni
musculo-scheletice observate la schiori (la care cele mai multe leziuni apar spre
sfârşitul zilei pe fondul oboselii musculare cauzate de depleţia glicogenului).
Deci, exerciţiile aerobe trebuie să fie o componentă esenţială a antrena-
mentului, pentru a preveni oboseala precoce musculară şi prin aceasta şi leziunile
musculo-scheletice. în plus, prin creşterea densităţii capilare, este combătută
ischemia relativă a grupului muscular de forţă şi este prevenită acumularea de acid
lactic în muşchi.
Dat fiind ca în sporturile care utilizează membrele superioare (înot, caiac),
pragul acumulării de lactat apare mai devreme decât la exerciţiile cu membrele
11
inferioare, antrenamentul de anduranţă cu membrele superioare va reduce
acumulările de lactat şi va mări valorile V02 maxim.
În funcţie de specificul sportului, pentru scăderea oboselii şi reducerea
riscului de leziuni musculo-scheletice, antrenamentul aerob trebuie orientat către
sistemul energetic predominant pe care îl solicită sportul respectiv: ATP-
fosfocreatină, anaerobic sau aerobic.
• Sistemul energetic ATP-fosfocreatină asigură o putere explozivă pentru 5-
10 secunde (extrem de scurt). Antrenamentul în acest sistem ajută la creşterea
vitezei şi rapidităţii. Se folosesc activităţi de tip pliometric, ce stre-sează puterea
musculară (vor fi prezentate mai jos). Se folosesc greutăţi mici, repetiţii
numeroase, ce antrenează viteză şi explozivitate în mişcare. Se urmăreşte
recrutarea maximă de unităţi motorii „la cerere". în plus, antrenamentele cu
rezistenţe maxime (RM) cu o repetiţie contribuie la dezvoltarea activităţii maxime
a unităţii motorii.
• Sistemul energetic anaerob. Antrenamentele cu durată de 60-90 secunde
(intermediare) solicită sistemul energetic anaerob (glicolitic). Se cere viteză mare,
intensitate mare a efortului susţinut perioade scurte de timp. Activităţile de acest
tip includ alergările de 100 şi 200 m (sprint), alergarea pe scări, antrenamentele cu
intervale la bicicletă.
• Sistemul energetic aerob necesită exerciţii de intensitate mare, susţinute, cu
interval şi cu refacere rapidă între şedinţele de exerciţii. în fitness aerob transportul
de 02 la ţesuturi şi muşchi este mai eficient şi refacerea după o zi de sport sau
exerciţii intense este mai rapidă.

Funcţia lanţului kinetic

În traumatismele sportive este uneori insuficientă terapia locală de exemplu,

gheaţă şi AINS la un tenismen cu epicondilită). Este necesa-§ analiza biomecanicii
lanţului kinetic, pentru a depista deficienţa care a de:e'-minat leziunea respectivă -
deficit biomecanic al pumnului, forţa umărului sau fexibilitatea insuficientă sau

12
probleme cu echipamentul sportiv (corzile rachetei foarte tensionate). înlăturarea
acestor deficienţe va reduce şi riscul leziunilor ulterioare.
În sindroamele de suprasolicitare sau după macrotraumatisme musculo-
scheletice, ţesuturile lezate trebuie modificate, adaptate (pentru a face faţă
eficient sarcinilor şi biomecanicii sportului) şi în acelaşi timp integrate în
lanţul kinetic, prin exerciţii specifice sportului respectiv, aplicate într-o
progresiune ogică. Gray (1991) defineşte prin termenul „izolare integrată"
depistarea locului leziunii, malaliniamentului, deficitului de forţă şi integrarea
zonei respective în lanţul kinetic. Există multe tipuri de exerciţii ale lanţului
kinetic, care se aplică într-un mediu îmbogăţit proprioceptiv şi care pot integra
specific mişcări oiomecanice ale membrelor superioare şi inferioare (incluzând
utilizarea multor articulaţii şi contracţii musculare). Aceste exerciţii sunt
specifice sportului respectiv şi utilizează grupe musculare într-o manieră
coordonată. După Gray, întinderi funcţionale reale pot fi performante numai
când ţesuturile solicitate sunt încorporate în sarcini integrate în lanţul kinetic.

Propriocepţia

Noţiune controversată, propriocepţia poate fi definită ca un proces com-

plex neuromuscular care permite corpului să menţină o stabilitate corectă şi o
orientare corectă în ortostatism şi mers.
Leziunile articulare pot determina modificări directe şi indirecte în iner-
vaţia mecanoreceptorilor. Ca urmare, mesajele spre şi de la aceşti receptori pot
fi întrerupte şi deaferentarea explică activarea insuficientă sau necoordonată a
grupelor musculare. O asemenea „instabilitate" funcţională la început nu
mecanică) poate reduce performanţa şi mări riscul de repetare a leziunii
(observată prin studiii stabilometrice la fotbalişti). Prin exerciţii adecvate
pentru ameliorarea stabilometriei, un studiu prospectiv al aceloraşi autori a
constatat reducerea riscului de leziuni. Este important ca după leziuni să fie
rezolvat şi deficitul de propriocepţie, prin antrenarea echilibrului şi exerciţii în
13
lanţ kinetic închis la membrele inferioare. Testele funcţionale (sărituri într-un
picior) şi testările specifice sportului permit aprecierea stabilităţii dinamice
înainte de revenirea în activitatea sportivă.

Deprinderi (abilităţi) de înalt nivel, specifice sportului

Pentru revenirea în activitatea sportivă după un traumatism, trebuie să ne

asigurăm că abilităţile specifice sportului pot fi realizate. Nu trebuie „să faci
sport pentru a fi în forţă", ci să „fii în formă pentru a face sport". Cheia
practicării unui anumit sport este întărirea engramelor neuromusculare
necesare pentru executarea mişcărilor complexe şi de fineţe prin sportul
respectiv. Stereotipurile dinamice motorii în fiecare sport se însuşesc printr-o
practică repetată până la perfecţiune. Tipurile de mişcări şi manevre
fundamentale pentru un sport anume, ca şi poziţia specifică a sportivului în
timpul jocului trebuie învăţate şi practicate, pentru a reduce riscul leziunilor
musculo-sche-letice potenţiale. înainte de revenirea în competiţie, după
traumatisme, sunt necesare exerciţii de mers şi coordonare, de înalt nivel,
pliometrice, ca şi manevre şi poziţii specifice sportului.

Programe practice de antrenament

Toate componentele protecţiei şi prerecuperării traumatismelor sportive,

menţionate mai sus, pentru a deveni eficiente, trebuie încorporate într-un program
de antrenament individual sau de grup. Educaţia este esenţială şi trebuie inclusă în
programele sportive din şcoli şi universităţi, ca şi în programele echipelor şi
cluburilor sportive.

14
RECUPERAREA ÎN TRAUMATISMELE MUSCULO-SCHELETICE DIN
SPORT

Analiza leziunilor musculo-scheletice

Majoritatea traumatismelor musculo-scheletice pot fi împărţite în două

categorii: 1) acute şi 2) subacute şi cronice.
Leziunile acute sunt legate deseori de macrotraumatisme, şi întreruperea
integrităţii sistemului musculo-scheletic (fracturi osoase sau rupturi de ligamente).
Există o gamă largă de situaţii. Este important diagnosticul, transportul corect, în
siguranţă al sportivului, uneori intervenţii chirurgicale precoce, pentru revenirea
cât mai repede în activitate.
Traumatismele subacute sau cronice pot fi considerate deseori ca leziuni
repetitive de „suprasolicitare" a sistemului muscular. Exemple de micro-
traumatisme repetate găsim la muşchii extensori ai antebraţului şi grupul de
tendoane în „cotul tenismenului" sau în stresul susţinut de tibie în şutares mingii.
în aceste cazuri tratamentul nu este neapărat chirurgical, marea majoritate se
tratează conservator, cu aplicarea principiului „repausului relativ" în care partea
traumatizată este protejată de noi traumatisme şi este recuperată treptat la funcţia
normală şi menţinerea antrenamentu _ aerobic prin metode adecvate.
Educaţia joacă un rol important în prevenirea leziunilor de suprasolicitare şi
este necesară aplicarea unor programe speciale de recuperare, după analiza
biomecanica şi a lanţului kinetic şi depistarea disfuncţiilor care stau la oaza
15
leziunilor repetate. Utilizarea de orteze şi alte dispozitive corectoare ca şi a unui
echipament sportiv adecvat poate fi utilă mai ales la membrele inferioare, unde
tulburările de statică sunt frecvente şi produc dezechilibre în .anţul kinetic utilizat
în sportul respectiv.
Pentru ca recuperarea să fie eficientă, medicul recuperator trebuie să
examineze complet sportivul, dat fiind că efectele traumatismelor musculo-
scheletice sunt rareori limitate la o singură articulaţie, cel mai adesea producând
alterări anatomice şi biomecanice proximal, distal şi colateral de locul eziunii
directe. La acestea se adaugă în cazurile cronice adaptări în urma unor erori de
antrenament şi mai ales neadaptării la suprasarcinile musculo-tendinoase.
Prima etapă este stabilirea unui diagnostic clinico-funcţional corect şi complet.
Trebuie recunoscute leziunile musculare şi tendinoase prin suprasarcină, care
cunosc un ciclu vicios.
Când o unitate musculo-tendinoasă este supusă unei sarcini de întindere, se
produc leziuni la nivel celular, care produc simptome tipice, ca durere, disfunctie şi
instabilitate, cu reducerea performanţei sportive. Dacă aceste suprasarcini sunt
mici (microrupturi) şi nutriţia şi vindecarea sunt adecvate, activitatea poate fi
reluată. Dacă, însă, leziunile nu sunt tratate corect şi progresează spre
macrorupturi, vindecarea este însoţită de dezvoltarea de ţesut cicatricial, cu
adaptări subclinice ca reducerea flexibilităţii şi a forţei sau dezechilibre de forţă. în
aceste condiţii se reduce şi mai mult performanţa şi se instalează substituţii
biomecanice care perpetuează „ciclul vicios de feed-back negativ", cu posibilitatea
apariţiei unor noi leziuni şi exacerbarea leziunilor cronice. în muşchi apar leziuni
microscopice tipice ca zone de mionecroză la joncţiunea mio-tendinoasă. în
tendoane apar procese inflamatorii acute sau cronice (tendinite) sau procese
degenerative intratendi-noase, fără mediatori ai inflamaţiei (tendinoze).
A doua treaptă este managemenul terapeutic acut cu obiective de reducere a
inflamaţiei şi control al durerii cu medicaţie AINS şi antialgică, plus protecţie,
repaus relativ, gheaţă, compresie şi ridicarea membrului deasupra corpului.
A treia treaptă este recuperarea iniţială, cu accent pe vindecarea corectă,
16
restaurarea mobilităţii pentru reducerea efectelor imobilizării, tracţiuni, întinderi
ale membrului cu greutăţi controlate pentru promovarea depunerii colagenului în
fibre ordonate şi aliniate după liniile de forţă, iniţierea corectării dezechilibrelor
biomecanice.
A patra treaptă include corectarea dezechilibrelor, prin dezvoltarea
mişcărilor şi forţelor simetrice, aplicarea unor programe de forţă excentrice
(capabile să facă faţă unor noi stresuri de întindere), însoţite de un antrenament
aerobic.
A cincea treaptă urmăreşte revenirea la funcţia normală prin antrenamente
încrucişate, antrenament în apă, includerea treptată a unor activităţi specifice
sportului, concomitent cu restaurarea la nivelul de bază anterior traumatismului a
anduranţei, puterii şi agilităţii.

Examenul sportivului în recuperare

Din anamneză sunt necesare informaţii utile pentru precizarea diagnosticului

şi elucidarea mecanismului de producere a leziunilor.
• Cronologia leziunii - momentul apariţiei durerii, înainte sau după leziune,
instalată brusc sau treptat.
• Mecanismul leziunii - prin traumatism? Cu membrul inferior cu picioru în
aer au pe sol, în inversie sau eversie, cu genunchiul în valg sau var însoţi: de un
zgomot? în ruptura LIA sunt tipice piciorul pe sol, în valg şi rotit, fără contact, cu
zgomot.
• Natura durerii - constantă sau intermitentă, asociate sau nu cu gra-
isiia, localizată sau extinsă, asociată sau nu cu inflamaţia? Sunt caracteristice
durerile din fracturi în repaus sau activitate minimă, în sindromul de compartiment
- lipseşte în repaus, prezentă după unele activităţi, în sindromul patelo-femural -
după şedere prelungită pe scaun (semnul teatrului), în bursită infrapatelară - dureri
acute la extensia genunchiului.
• Leziuni anterioare - câte, când şi cu ce localizări?
17
• Practica exercitiiior - frecvenţă, intensitate, ritm, precedate sau nu de intinderi.
• Echipament - încălţăminte, orteze.
• Mediul exterior - suprafeţe la antrenamente şi în competiţii.
• Consideraţii de vârstă - în caz de dureri distale ale tendonului achilian, la
tineri pot fi suspectate apofizite calcaneene, la vârstnici tendinite. Durerile de şold
la tineri pot fi date de fracturi de stres femurale sau apofizite de tracţiune, la
vârstnici de fracturi sau de afecţiuni ale coloanei lombo-sacrate -canal îngust.
La examenul obiectiv al sportivului trebuie aplicat conceptul de lanţ ki-netic:
se examinează clinic şi funcţional coloana, şoldurile, genunchii şi gleznele la
sportivii cu traumatisme ale membrului inferior, în timp ce la cei cu :rice acuze la
membrul superior se examinează pumnul, cotul, umărul şi coloana cervico-dorsală.
Se începe evaluarea în repaus a posturilor, lungimii membrelor, volumului
muşchilor, se continuă cu examinarea mersului (poziţia piciorului şi genunchiului)
apoi pe covor rulant pentru leziunile în alergare, eventual se face analiza alergării
pe video. La gleznă si picior se palpează tendonul achilian şi originea inserţiei
fasciei plantare, se examinează mobilitatea talară, subtalară şi medio-talară,
laxitatea ligamentelor laterale şi mediale ale gleznei si se măsoară goniometric
inversia, eversia, deviaţiile de la normal (2:1) sau în var sau valg.
La genunchi se examinează poziţia şi mobilizarea rotulei, ligamentele aterale
şi încrucişate, meniscurile, mobilitatea articulară şi se face testingul muscular.
La coapsă se face bilanţul articular şi testingul muscular.
La membrele superioare se examinează mobilitatea articulaţiilor pumnu-lui,
cotului, umărului şi scapulei, precum şi muşchii umărului, braţului şi antebraţului.
Se examinează inserţiile tendoanelor pe epicondil şi epitrohlee, tendoanele
supraspinosului şi părţii lungi a bicepsului.
Coloana cervico-dorso-lombară se examinează complet din punct de vedere al
posturii, mobilităţii şi musculaturii paravertebrale şi abdomino-pelvine.
Se aplică testele specifice pentru articulaţiile sacro-iliace.
în final se face un scurt examen neurologic cu accent pe semnele de

18
radiculopatii cervicale sau lombare şi pe sindroamele de încarcerare a nervilor
periferici.

Tratamentul traumatismelor acute (principii de bază)

Tratamentul precoce al traumatismelor acute (în primele 24-48 ore după

traumatism) are ca obiective ameliorarea durerii şi controlul inflamaţiei şi în acest
scop cele mai importante principii sunt:
• Repausul relativ;
• Protecţia zonei traumatizate;
• Crioterapia locală;
• Compresia ţesuturilor traumatizate şi
• Poziţia declivă, cu ridicarea membrului traumatizat deasupra nivelului
cordului.
Aceste cinci principii sunt definite prin iniţialele lor în limba engleză PRICE,
respectiv: protecţie, repaus relativ, gheaţă (ice), compresie şi elevare (ridicarea
membrului).
Repausul relativ. Repausul este necesar pentru refacerea tisulară şi vindecarea
leziunilor, însă la sportivi (şi nu numai) repausul este relativ, pentru că trebuie
menţinută condiţionarea aerobă şi fitnesul cardiovascular. Este practic menţinută în
repaus şi protejată doar partea lezată, prin imobilizare cu aţele, aparat gipsat,
orteze, extensie cu contragreutăţi, în cazul membrului superior imobilizarea cu
sprijin într-o eşarfă, iar în caz de traumatisme la membrele inferioare, cu
imobilizare şi protecţie în aparate de contenţie, deplasarea se face cu cârje, baston,
fotoliu rulant, etc.
Masa musculară din celelalte regiuni ale corpuiuui trebuie menţinută în
activitate, pentru a-şi menţine tonusul şi troficitatea şi pentru a produce un stres
adecvat pentru sistemul cardiovascular, în scopul întreţinerii capacităţii aerobe şi
optimale a sportivului. în caz contrar după 4 săptămâni de neantre-nare apare o
scădere semnificativă a capacităţii aerobe. Muşchii contralateraii sunt supuşi unor
19
exerciţii de forţă, pentru efecte contralaterale.
Ca exerciţii aerobe eficiente pot fi aplicate orice tip de exerciţii care utilizează
grupe musculare mari timp de 20-60 minute: exerciţii ritmice (cu partea lezată bine
protejată) sau exerciţii la bicicleta ergomethcă cu 2 sau 3 membre sau alergare
(jogging) în apă, în bazin, cu veste gonflabile ce mentir corpul deasupra apei
(rezistenţa apei contribuie la fitnes aerobic, apa însăs asigură un „corset
proprioceptiv" şi asigură stabilitatea trunchiului).
• Crioterapia. Punga cu gheaţă sau masajul cu gheată produce vazo-
constricţie, reduce tumefacţia şi contribuie la ameliorarea durerii. Crioterapia
trebuie aplicată 20 minute pe oră.
• Compresia. în jurul zonei traumatizate limitează tumefacţia, măreşte
confortul şi facilitează mobilizarea precoce. Stresul presor asupra ţesuturile
determină formarea de colagen mai liniar şi cu forţă elastică mai mare. Se pe:
folosi bandaje elastice schimbate la fiecare 4 ore. Compresia şi crioterapia pe: fi
aplicate simultan.
Cu scop antiinflamator şi antialgic pot fi folosite în fazele precoce
antiinflamatoare nesteroidiene şi medicaţie analgetică selectate de medic, ca şi
tehnici de stimulare electrică analgetică de tip TENS, curenţi diadinamici, curenţi
interferenţiali. Mai poate fi folosit şi curentul galvanic sub forma unor iono-
galvanizări cu substanţe antiinflamatoare, ca şi ultrasunetele (eventual
ultrasonoforeză cu hidrocortizon) în acelaşi scop. Efectul antiinflamator al
electroterapiei cu curenţi de joasă şi medie frecvenţă este discutabil. După ieşirea
din faza acută posttraumatică pot fi utile în scop antalgic şi vasculo-trofic şi
aplicaţiile locale de căldură (pungi termice, parafină) sau diatermia cu unde scurte
sau microunde.
Tratamentul precoce al leziunilor de suprasolicitare diferă de tratamentul
leziunilor acute posttraumatice. De obicei inflamaţia şi tumefacţia nu sunt
semnificative şi nici permanente.
Nu este necesară compresia şi elevaţia membrului afectat.
Sunt esenţiale protecţia şi aplicaţiile de gheaţă. Crioterapia se dovedeşte
20
deosebit de eficace.
Este necesară întreruperea sau interzicerea activităţii care a determinat
.eziunile de suprasolicitare, urmată de educaţia sportivului, care trebuie să
cunoască foarte bine principiile biomecanice şi kineziologice ale sportului său.
Aplicaţiile locale de căldură se dovedesc deosebit de eficiente, combinate
cu întinderi blânde prelungite pentru flexibilitate şi extensibilitatea
colagenului. Ultrasunetele, ca şi diatermia cu unde scurte (profundă) ajută la
reducerea durerilor şi a redorilor musculare. Este util masajul adecvat pentru
mobilizarea ţesutului cicatricial cutanat (îndeosebi manevrele de fricţiune şi
„cross fiber"), ca şi pentru refacerea propriocepţiei.
Sunt indicate tehnicile de relaxare generală şi a muşchilor specifici şi
".ehnicile de întindere.
în cazul unor muşchi dureroşi sau inhibaţi, pentru refacerea sensibilităţii
-anestezice musculare sunt eficiente tehnicile de electrostimulare musculară şi
Tehnicile de biofeedback. Este tipică siderarea, inhibiţia vastului medial oblic
în :raumatisme de genunchi cu hidartroză. O hidrartroză de numai 20 ml inhibă
cu 60% activitatea muşchiului. De asemenea, durerile afectează aferentaţia
neuromusculară şi produc o inhibiţie neurală (deaferentaţie sau impulsuri
asincrone).
Rolul medicamentelor antiinflamatoare nesteroidiene în leziunile de
suprasolicitare nu este bine definit. La început şi pentru scurt timp pot ajuta în-
ceperea recuperării prin reducerea durerii. Durerile pot produce inhibiţie
importantă asupra muşchilor iar procesele de substituţie şi contracţie reprezintă
două dintre efectele biomecanice suboptimale ce pot fi produse în condiţii
de .mers cu durere".
În macrotraumatismele cu sângerare importantă, din stadiile precoce,
AINS sunt contraindicate pentru că pot mari sîngerarea prin scăderea agregării
trombocitelor.
La sportivi nu este indicată utilizarea AINS pe termen lung, ci trebuie
căutate insistent cauzele specifice ale durerilor: deficite biomecanice şi de
21
flexibilitate, de forţă sau asimetrii.

Recuperarea în traumatismele sportive

Trebuie concepută cât mai precoce după stăpânirea durerii şi leziunilor acute
şi are ca obiective: refacerea funcţională cât mai completă, prin
ameliorarea mobilităţii, flexibilităţii, forţei şi rezistentei musculare, agilităţii
sportive şi coordonării (propriocepţiei).

Mobilitatea, flexibilitatea şi echilibru muscular

Toate aceste obiective pot fi uşurate concurent în programul de recuperare.

În funcţie de leziuni, mobilitatea poate să necesite protecţie în stadiile iniţiale
(doar mişcări pasive şi limitate), dar dacă este tolerată trebuie dusă la amplitudine
completă. Mobilizările articulare asigură nutriţia cartilajului articular prin presiune
hidrostatică, previne contractarea ţesuturilor moi şi asigură propriocepţia
articulară şi feedback-ul muscular.
Muşchii pot fi mult mai eficienţi mecanic dacă se pot scurta şi lungi la
maximum, mai ales în exerciţiile izotonice.
Pentru o mobilitate completă sunt necesare întinderi terminale blânde, după
aplicarea prealabilă de căldură superficială, ultrasunete ori diatermie.
In timpul procesului de vindecare trebuie aplicate stresuri specifice blânde
asupra ţesuturilor prin imobilizări articulare şi întinderi, cu scopul de a promova
aliniamentul liniar al colagenului.
Întinderile combinate cu un program de forţă asigură echilibrul muscular,
pentru a evita disfuncţiile rezultate din dominanţa unui agonist asupra unu: grup
antagonist slăbit şi nefuncţional, urmat de contractură şi disfuncţie articulară.

Antrenamentul de forţă

Poate fi început precoce, progresând pe măsura vindecării leziunii s creşterii

mobilităţii articulare. în primele săptămâni de antrenament forţa creste prin efecte
22
neurale (sincronizare şi recrutarea de unităţi motorii). Hipertrofia fibrelor
musculare nu se produce decât după cel puţin 3-4 săptămâni de antrenament de
forţă. Creşterea forţei musculare permite refacerea precoce a funcţiei şi
performanţei.

Există o serie de tehnici de antrenament de forţă: izometric, izotonic,

izokinetic, cu bandă rezistivă, cu diferite rezistenţe, pliometric, ca şi exerciţii în
lanţ kinetic.
• Izometric. Contracţii fără mişcare, fără lucru mecanic, prin care se pot
obţine creşteri de forţă semnificative (cu 5% pe săptămână cu o singură con
tracţie de 6 secunde pe zi, după Hettinger). Cele mai bune rezultate se obţin
cu 5-10 contracţii maximale de 6 secunde pe zi (Clarke). Contracţia izometrică
trebuie să fie aproape maximală şi destul de lungă pentru a recruta total
fibrele, repetată de mai multe ori pe zi (Atha). Câştigul de forţă este specific
unghiului articular.
Exerciţiile izometrice nu modifică abilitatea de a exercita rapid forţă şi nu
asigură un stimul important pentru hipertrofie şi rezistenţă în activitatea dinamică.
Nu este un tip funcţional de exerciţii, dar protejează articulaţia de unda de stres şi
provoacă mai puţine reacţii inflamatorii în articulaţie decât exerciţiile izotonice.
Exerciţiile izometrice pot pregăti muşchiul pentru întinderea lanţului kinetic
funcţional în ultimul stadiu. Contracţiile izometrice sunt obişnuite în viaţa de zi cu
zi şi în sport. Rolul cel mai important al exerciţiilor izometrice este aceia de
stabilizare a corpului în ortostatism şi utilizarea membrelor inferioare.
Antrenamentul corect de stabilizare ca şi antrenamentul cu greutăţi libere este
esenţial pentru a ne asigura că utilizăm efectiv muşchii într-o manieră izolată şi că
nu creem condiţiiii de risc altor elemente ale lanţului kinetic datorită unei sarcini
excesive sau dezechilibrate.
• Izotonic. Contracţia constantă a muşchiului, cu aplicare constantă de
tensiune egală. Exerciţiul dinamic produce mişcare în articulaţie, pentru a de
plasa o sarcină în cursă completă. Sarcina minimă este greutatea membrului

23
şi progresează în exerciţiile rezistive.
Forţa izotonică depinde de forţa contracţiilor musculare şi biomecanica
mişcării în articulaţie. Muşchiul nu se contractă la capacitate constantă şi apare un
procent specific în funcţie de unghiul articular. De aceea, termenul izotonic nu este
tehnic corect.
Exerciţiile izotonice sunt concentrice şi excentrice (respectiv, la biceps
-ridicarea şi coborârea unei greutăţi prin scurtarea şi apoi alungirea fibrelor
musculare). Exerciţiile excentrice sunt considerate capabile de a produce leziuni
musculare (inflamatorii, iritative). S-au constatat constante creşteri ale nivelului
plasmatic al creatinkinazei (Clarkson) şi eliberarea de proteine celulare cu
creşterea tumover-ului proteic muscular (Evans şi Cannon), considerate ca
modificări adaptative pentru repararea leziunilor musculare produse de contracţiile
concentrice, esenţiale prin hipertrofie (creşterea capacităţii oxida-tive a
muşchiului), concomitent mecanism de protecţie faţă de noi leziuni.
• Izokinetic. Exerciţii la viteza prestabilită (egal) a mişcării articulare,
care permit producerea de forţă maximă în toată cursa de mişcare. Forţa
izokinetică este torque (mişcare de torsiune) maximă ce poate fi dezvoltată la
orice viteză de contracţie. Vitezele realizate sunt mai mari decât cele atinse cu
echipamente tradiţionale de antrenament cu greutăţi, dar mai mici decât unele
mişcări sportive (de 10-20 ori).
Acest tip de exerciţii asigură informaţii obiective despre torque muscular de
vârf, putere şi rezistenţă la viteze reproductibile, în comparaţie cu muşchiul
sănătos, utile pentru dirijarea antrenamentului. Sunt considerate ca nefuncţionale,
întrucât aceste exerciţii se aplică la o singură articulaţie şi un singur muşchi la
contracţie maximală. Aceste exerciţii nu stimulează căile utilizate de muşchi în
sport sau în activităţile zilnice obişnuite. După acest tip de antrenament de forţă,
sportivii trebuie să recâştige agilitate, coordonare şi deprinderi specifice sportului
înainte de a reveni în competiţie. Nu există corelaţie între scorul indicat de aparat
şi performanţele sportive. In plus, exerciţiile izokinetice pot produce sarcini patelo-
femurale crescute şi forţe de compresiune mari şi de aceea sunt contraindicate în
24
cazurile de traumatisme de genunchi cu ligament încrucişat deficient sau
reconstruit.
• Bandă elastică rezistentă. Permite exerciţii cu rezistente progresive în
multiple planuri de mişcare. Este utilă pentru stimularea funcţiilor şi activităţilor
specifice unor sporturi. Acest tip de exerciţii utilizează muşchii în mai multe
planuri de mişcare complexe şi diagonale (spirale solicitate în diferite sporturi), în
antrenamentul după leziuni, utilizarea unor sarcini mari trebuie făcută cu atenţie,
pentru a preveni forţele de compresie excesivă asupra articulaţiilor afectate.

Exerciţiile pliometrice şi antrenamentul de putere

Exerciţiile pliometrice sunt contracţii musculare concentrice precedate de

întinderi ale aceloraşi grupe musculare. Ele măresc viteza şi puterea, ajută reacţia
neuromusculara şi reduc inhibiţia neurală, permiţând efectuarea unor contracţii
musculare mai puternice şi cu mai multă forţă. Exerciţiile pliometrice conţin
elemente concentrice şi excentrice şi adaugă elemente elastice şi con-tractiie
muşchiului.
Exemple de exerciţii pliometrice de înalt nivel sunt săriturile rapide de o parte
şi de alta a unei linii sau a unor obiecte, sărituri înainte şi înapoi peste obiecte joase
sau manevre de antrenament cu greutăţi (ridicarea rapidă a unei haltere de la podea
prin mişcări ale membrelor inferioare, trunchiului şi membrelor superioare în lanţ
kinetic coordonat).
Exerciţiile pliometrice specifice sportului trebuie efectuate pe o suprafaţă
adecvată (preferabil iarbă faţă de zgură), sub supraveghere atentă şi cu bază de
forţă adecvată în grupul de muşchi utilizat. Exerciţiile pliometrice de nivel scăzut
(sărituri, variaţii de şotron, step) pot fi practicate în siguranţă de multe persoane.
Exerciţiile de viteză mare şi solicitare la nivel avansat crează un mare potenţial de
leziuni.
Antrenamentul de putere are multiple aplicaţii în recuperare. în afară de forţa
musculară intervine distanţa şi timpul.

25
 Putere = [forţă x distantă]/Timp

De exemplu, un vârstnic are nevoie de forţa muşchilor şoldului şi ge-

nunchiului nu numai pentru a se ridica de pe scaun, ci şi pentru transfer cu anumită
durată - deci „putere" pentru a traversa strada în timpul cât durează culoarea verde.
Dezoltarea puterii la sportivi la un nivel maxim necesită mobilizarea maximă
la cerere a tuturor unităţilor motorii pentru realizarea mişcărilor specifice sportului
(deci largă componentă neurală). Exerciţiile pliometrice funcţionale, care se
bazează pe mişcări similare cu cele din sportul practicat par benefice în mărirea şi
rafinarea engramelor neuromusculare. Antrenamentul de putere la sportivi trebuie
însă să utilizeze, în afara exerciţiilor pliometrice, antrenamente cu greutăţi (care nu
contribuie însă la mărirea mobilizării de unităţi motorii şi prezintă riscuri de leziuni
la decelerare).

Exerciţiile lanţului kinetic

Concepţia şi metodologia lanţului kinetic au fost dezvoltate original de

Steindler în 1973. Termenul „în lanţ kinetic închis" a devenit popular (însă în
realitate există numai în exerciţiile izometrice).
Exerciţiile în lanţ kinetic închis includ contracţii musculare coordonate
prestabilite cu mişcări în multiple articulaţii şi un membru ale cărui segmente
întâmpină o rezistenţă fixă sau o constrângere (de exemplu, presiunea piciorului
sau poziţia de genuflexiune). La membrul superior o împingere în sus poate fi
considerată un exerciţiu în lanţ închis.
Exerciţiile în lanţ închis sunt fundamentale fiziologic pentru membrul in-
ferior: genuflexiunile includ contracţii ale cvadricepsului, ischiogambierilor si
tricepsului în manieră funcţională, similară cu multe activităţi sportive sau
activităţi zilnice (ridicarea de pe scaun). Ele sunt mult mai apropiate de engra-mele
musculare utilizate în sporturile dominante pentru membrele inferioare. Sunt
indicate în recuperarea leziunilor posttraumatice la nivelul membrelor inferioare.
Exerciţiile în lanţ kinetic deschis sunt esenţiale pentru membrul superior
26
înainte de revenirea în sport, pentru că sunt similare cu mişcările folosite în sport.
Pentru membrul inferior ele sunt criticate, preferându-se exerciţiile în lanţ închis.
în exerciţiile în lanţ deschis, extensia genunchiului tinde să izoleze un grup
particular de muşchi (cvadricepsul) şi include o mişcare distală de axa articulaţiei.
în ultimele 5-10° şi hiperextensie este posibilă lezarea ligamentului tibio-femural.
în plus, la flexia externă a genunchiului (mai mare de 60°) apar forţe de
compresiune patelo-femurală crescute, potenţial periculoase. Flexia şi extensia
excesive trebuie deci evitate în exerciţiile în lanţ deschis.
Aceste exerciţii sunt utile pentru cvadriceps izolat (extensia cu greutăţi)
pentru stabilizarea genunchiului.

Izolarea/integrarea articulară reprezintă noţiuni ce pot înlocui noţiunile de

lanţ kinetic:
• Exerciţiile cu articulaţie izolată (lanţ kinetic deschis).
• Exerciţii cu articulaţia integrată (lanţ kinetic închis).
Ambele tipuri sunt importante în recuperarea sportivilor. Modelul pentru
antrenament de forţă trebuie să cuprindă antrenament de forţă izolat, antrenament
de forţă integrat (exerciţii în lanţ kinetic închis pentru membrele inferioare) şi în
final practicarea perfectă a manevrelor specifice, cu adaptări individuale necesare.

Agilitate, propriocepţie şi dexterităţi specifice sportului

După refacerea forţei sau concomitent cu antrenamentul de forţă sportivii

trebuie să recâştige agilitatea şi coordonarea optimală pentru revenirea în sport. în
caz de întrerupere a feed-back-ului proprioceptiv de la o articulaţie, tendon sau
muşchi lezate, recâştigarea propriocepţiei poate fi realizată prin exerciţii pe
planşetă mobilă, care permite ameliorarea echilibrului şi refacerea mişcărilor de
coordonare ale membrului inferior, în special ale gleznei. Grupul de muşchi ai
gleznei sunt reantrenaţi pentru a se ajusta postural, în vederea menţinerii
echilibrului şi stabilizării ortostatice. Propriocepţia genunchiului poate fi
ameliorată cu exerciţii în ortostatism şi în decubit, cu mingea pediatrică (mare,
27
elastică, moale) şi mişcări specifice ale genunchiului. Dacă este afectat mersul,
sunt necesare activităţi de reeducare, prin mers carioca sau în cruce şi activităţi
specifice de echilibru pentru sportivi (alergări în cerc sau în labirint de pârghie).
Antrenamentul trebuie să fie specific, cu includerea mişcărilor dorite,
respectând cât mai fidel tipurile anatomice de mişcare, viteză, tipul şi forţa de
contracţie. Cunoaşterea kineziologiei sportului este esenţială pentru programul de
recuperare. Este importantă şi testarea funcţională a diferitelor dexterităţi specifice
înaintea competiţiei. Recuperarea este completă numai după ce pot fi performate
optimal poziţiile şi mişcările specifice sportului, fără dureri, fără disfuncţii.
Ultimul obiectiv pentru sportivi este să aibă forţa şi agilitatea maximă pentru
a mări performanţa şi a preveni recidiva leziunilor.

28