COMPONENTELE PROCESULUI

DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

 Componentele sunt reprezentate de totalitatea elementelor
vizate în procesul didactic, în acord cu idealul, scopul,
obiectivele şi finalităţile educaţiei fizice, şi care într-o sinteză a
principalelor puncte de vedere ale domeniului, pot fi prezentate
astfel:

 cunoştinţe teoretice de specialitate;

 indici morfologici şi funcţionali ai organismului;
 calităţi motrice;
 deprinderi şi priceperi motrice;
 obişnuinţe;
 atitudini;
 elemente aparţinând altor laturi ale educaţiei.
 1. Cunoştinţele teoretice de
specialitate CATEGORII
 argumente privind importanţa practicării exerciţiului fizic (sub
orice formă), în acord cu efectele obţinute

 denumirile principalelor segmente ale corpului uman, a grupelor

musculare şi articulaţiilor importante

 elemente privind poziţiile, planurile şi posibilităţile de mişcare, ale

diferitelor segmente corporale

 elemente minimale privind efortul de natură psiho-fizică

(parametri, dozare) şi ecoul său la nivel funcţional (frecvenţă
respiratorie şi frecvenţă cardiacă)

 reguli privind conceperea, organizarea şi desfăşurarea, în condiţii

de eficienţă şi siguranţă, a proceselor de practicare a exerciţiului
fizic
 denumiri specifice pentru elemente, procedee şi acţiuni tehnico-
tactice, specifice anumitor discipline sportive

 reguli privind mecanismele de executare şi exersare a acţiunilor

motrice specifice activităţii desfăşurate

 regulamente de practicare a disciplinelor sportive

 reguli privind igiena practicării exerciţiului fizic

 competiţii, recorduri, performanţe şi personalităţi din domeniul

educaţiei fizice şi sportului

 elemente de istoria şi filosofia educaţiei fizice şi sportului

( olimpism, mişcare olimpică, fair-play)
2. Indicii morfologici şi funcţionali
ai organismului
Indici morfologici (somatici)
 înălţime
 greutate Indici
 dimensiunea segmentelor funcţionali
 perimetre, diametre
 anvergura braţelor frecvenţă
cardiacă
frecvenţă
respiratorie
capacitate
respiratorie
 3. Calităţile motrice

Pot fi definite drept caracteristici înăscute

ale motricităţii individului, al căror nivel se
dezvoltă pe parcursul vieţii după o dinamică
dependentă de mai mulţi factori.
 Factori care influenţează
dezvoltarea calităţilor motrice:

 fondul genetic al individului

 caracteristicile procesului de creştere şi dezvoltare

biologică, la diferite categorii de vârstă

 cadrul geografic şi social în care se dezvoltă

individul (familie, locaţie, gen de activitate
desfăşurat, tip de şcolarizare)

 implicarea într-un proces formativ organizat şi

specializat, de tip educaţie fizică sau activitate
sportivă
 Tipologia calităţilor motrice

•calităţimotrice de bază: viteza, rezistenţa, forţa,

capacităţile coordinative, supleţea.

•calităţimotrice specifice anumitor ramuri sportive,

reprezentate prin combinaţii ale calităţilor motrice
de bază.
 R. Manno realizează o clasificare a calităților motrice în funcție de factorii
limitativi care stau la baza manifestării lor, evidențiind:

 calități condiționale (viteza, forța, rezistența);

 calități de coordonare (capacitățile coordinative);
 calități intermediare (suplețea).
Dacă ne oprim la principalele capacităţi
condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă),
putem prezenta raportul dintre acestea,
după Harre şi Leopold 1985, ajungând
în zona calităţilor motrice combinate
( fig.nr. 1).
 VITEZA – DEFINIREA TERMENULUI

N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind capacitatea de a

efectua rapid mişcarea.

V.M. Zaţiorski (1968) înţelege prin viteză capacitatea omului

de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru
condiţiile respective.

A. Demeter afirma ca viteza este capacitatea omului de a

executa mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.
Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) au definit viteza ca fiind “iuţeala
(rapiditatea) cu care se efectuează acţiunile motrice în structurile şi
combinările cele mai diverse”.

Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este “capacitatea de a

executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu anumite
segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu rapiditate
maximă, în funcţie de condiţiile existente”.
 VITEZA – FORME DE MANIFESTARE

1. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T. Ardelean

(1990, 1991), viteza parţială, viteza de bază, viteza sau zona
de latenţă pură) reprezintă timpul scurs de la momentul
apariţiei (acţiunii) unui stimul şi momentul declansării
raspunsului motor adecvat.
Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de reacţie
are 5 componente:
1) apariţia excitaţiei în receptor;
2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central
(S.N.C.);
3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea
comenzii;
4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;
5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.
 Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh.
Mitra, Al. Mogoş, 1980, şi Gh. Cârstea, 1997) situează
timpul de latenţă între 140 şi 180 mili secunde): 140
ms la excitanţii cutanaţi; 150 ms la excitanţii sonori;
180 ms la excitanţii vizuali.
În cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult timp
se consumă pentru prelucrarea excitaţiei la nivelul
S.N.C. şi formularea comenzii adecvate, de aceea, în
procesul de educare a vitezei de reacţie, în principal, se
urmăreşte scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt
de două feluri:
a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuri
cunoscute la excitanţii cunoscuţi;
b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea
răspunsurilor în situaţii care nu au mai fost exersate în
prealabil în aceleaşi condiţii. Cele mai frecvente cazuri
sunt acelea în care răspunsurile sunt elaborate în funcţie
de acţiunile adversarilor şi chiar ale coechipierilor.
Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la
segmentele corpului. Cei mai buni indici de regulă se
înregistrează la membrele superioare.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8
şi 25 ani, apoi se stabilizează până în jurul vârstei de 60
ani, după care începe să scadă. Viteza de reacţie se poate
îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.
2. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate,
după N. Ozolin (1972), sau viteza maximă, cum este
numită de către V.M. Zaţiorski (1968), este capacitatea
de a efectua cât mai rapid un act motric sau o acţiune
motrică. Se măsoară prin timpul care trece de la
începutul până la sfârşitul actului sau acţiunii ce se
execută.
“Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se
poate realiza, mai mult, pe seama îmbunătăţirii
coordonării, dezvoltării forţei maxime optime,
îmbunătăţirea supleţei şi perfecţionarea tehnicii” (după
T. Ardelean, 1991).
 3. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor
constă în capacitatea de a putea executa un număr de
mişcări identice într-un timp prestabilit.
4. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de a
dezvolta viteza până la nivelul vitezei limită, pentru
individul respectiv, într-un timp cât mai scurt.
5. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a
parcurge o anumită distanţă cât mai rapid. Formula
fizică a vitezei este V = S/T (credem noi că exprimă
cel mai corect viteza de deplasare).
6. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în
regimul celorlalte calităţi motrice, vom face referiri în
mod special la acest tip, deoarece viteza în regim de
forţă, care se mai numeşte şi detentă, şi nu de puţine ori
este confundată cu forţa explozivă, adică forţa în regim
de viteză. Mulţi specialişti consideră că reprezintă unul
şi acelaşi lucru, fapt nereal, deoarece la viteza în regim
de forţă (detenta), calitatea predominantă este viteza, iar
la forţa în regim de viteză (forţa explozivă), calitatea
predominantă este forţa.
7. Viteza în regim de rezistență;
8. Viteza în regim de capacități coordinative;
9. Viteza de opțiune – exprimă inteligența
executantului.
 VITEZA – FACTORI DE CONDIȚIONARE

Viteza depinde de două categorii de factori:

 factorul central eminamente nervos;
 factorul periferic muscular sau neuromuscular.
Factorul central este reprezentat de:
 rapiditatea cu care alternează procesele fundamentale,
excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese va
depinde rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se
relaxează. Factorul central nervos este interpretat de
mulţi fiziologi ca fiind capacitatea de coordonare şi
reglare a mişcărilor rezultante ale ciclurilor contracţie
-relaxare.
 coordonarea intra- şi intermusculară.
 Factorul periferic este reprezentat de:
 tipul de fibre din structura muşchiului;
 forţa musculară;
 sursele de energie;
 elasticitatea, întinderea şi capacitatea de relaxare;
 starea de încălzire a muşchiului;
 oboseala;
 alţi factori (vârsta, sexul).
 FORȚA – DEFINIREA TERMENULUI

După R. Manno (1992), forţa este capacitatea

motrică care permite omului să învingă o
rezistenţă, să i se opună printr-un efort intens al
musculaturii.
Forţa organismului uman este capacitatea de a
învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.
Forța este capacitatea organismului uman de a
realiza eforturi de menținere, învingere și cedare,
în raport cu o rezistență externă sau internă prin
contracția unei sau multor grupe musculare.
 FORȚA – FORME DE MANIFESTARE

Criteriile de clasificare şi
diviziune a forţei sunt diferite,
de unde şi multiplele modalităţi
de expresie a forţei.
J. Weineck, în 1992, prezintă o
schemă a diferitelor forme de
expresie a forţei (figura nr.2)
Criteriile de clasificare sunt :
 Masa musculară implicată; în
funcţie de această se vorbeşte de
forţa locală şi generală.
 Forţa generală şi forţa specifică
în funcţie de activitatea în care
este solicitată forţa.
 După criteriul caracterul contracţiei musculare
avem :
- forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se
obţine atunci când nu se modifică dimensiunile
fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv. Un
tip special de forţă statică este cea izometrică, atunci
când “rezistenţa externă” de învins este mai mare
decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii
celui care execută.
 - forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regim de
învingere şi în regim de cedare. Mai este întâlnită şi sub
denumirea de forţă izotonică, forţă care se manifestă
atunci când prin contracţie se modifică dimensiunile
fibrelor musculare fie în sens de creştere, fie în sens de
descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică
este de tip învingere (regim miometric). În cazul acestui
regim se înţelege forţa îndreptată împotriva mişcării şi
care este eliberată de acţiunea muşchilor agonişti
(motori).
 Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa
acţionează în sensul mişcării, este o forţă dinamică de tip
cedare (regim pliometric) rezultat al intrării în acţiune a
muşchilor antagonişti (frenatori).
- forţa mixtă (combinată sau auxotonică). În cadrul acestui
tip de forţă se întâlnesc atât contracţii statice, cât şi dinamice.
 Forţa dinamică se subîmparte în :
- forţă maximă dinamică - este cea mai mare
forţă posibilă dezvoltată de sistemul
neuromuscular printr-o contracţie musculară cu
realizarea unei mişcări. În realitate forţa nu se
manifestă niciodată în stare pură ci în combinaţie
cu celelalte calităţi motrice şi astfel întâlnim:
- forţă în regim de viteză care mai este numită şi
forţă explozivă, care reprezintă capacitatea de a
manifesta valori mari de forţă în cea mai mică
unitate de timp (D.M. Ioseliani, 1957).
- forţă în regim de rezistenţă.
 După greutatea corporală avem două tipuri de forţă
(este vorba de termeni uzuali):
- forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi
măsurată nu ia în calcul greutatea corporală. Este un
termen mai mult convenţional decât de utilitate
practică.
- forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa
absolută şi greutatea corporală exprimată în kg:
Fr=Fa/G.
 FORȚA – FACTORI DE CONDIȚIONARE
Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur
didactic în următoarele categorii :
 factori centrali;
 factori periferici;
 alți factori.
Factorul central se referă la :
 activitatea instanţelor nervoase;
 stimulii, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale
sunt transformaţi în senzaţii;
 capacitatea de coordonare a muşchilor;
 coordonarea intermusculară;
 reglarea tonusului muscular.
 Factorii periferici se referă la:
 diametrul muşchiului;
 hipertrofia musculară;
 cantitatea de resurse energetice;
 volumul muşchiului;
 structura muşchiului;
 lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune.
 Alţi factori de care depinde forţa sunt:
 Motivaţia;
 Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra
sarcinii;
 Durata contracţiei musculare;
 Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin,
a ligamentelor şi articulaţiilor;
 Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice;
 Vârsta și sexul;
 Ritmul circadian;
 Continuitatea și calitatea procesului de instruire.
 REZISTENȚA – DEFINIREA TERMENULUI
În activitatea de educaţie fizică şi sport, prin
termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general se
înţelege ”capacitatea organismului de a face faţă
oboselii fizice, provocată de activitate musculară”
(D. Harre, 1973; V. M. Zaţiorski, 1969).
Calitatea motrică rezistenţă reprezintă capacitatea
omului de a face faţă oboselii fizice, provocate de
activitatea musculară desfăşurată într-un efort de o
intensitate precizată şi un regim determinat, fără
modificarea intensităţii prescrise (T. Ardelean, 1990).
 A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiind capacitatea
omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice o
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.
 REZISTENȚA – FORME DE MANIFESTARE

În legătură cu formele de manifestare ale rezistenţei, diferiţi specialişti iau în

considerare mai multe criterii. Astfel:

 sub aspectul masei musculare implicate, rezistenţa este locală şi generală;

 în raport cu disciplina sportivă în care rezistenţa este dominantă, se vorbeşte

despre rezistenţă specifică şi generală;
 în funcţie de caracteristicile metabolice ale proceselor
furnizoare de energie, rezistenţa este anaerobă (alactacidă
și lactacidă), mixtă şi aerobă;

 în funcţie de durata efortului se cunoaşte rezistenţa sau

anudanţa de scurtă durată (RDS), de durată medie (RDM), şi
de lungă durată (RDL).
 Harre (1976) recunoaşte:
 anduranţă - forţă;
 anduranţă - viteză;
 anduranţă în regim de forţă viteză.

Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţa sau lipsa

mişcării în menţinerea unui efort :
 rezistenţă dinamică;
 rezistenţă statică.
 REZISTENȚA – FACTORI DE CONDIȚIONARE

După T. Bompa (1990), factorii care influenţează rezistenţa sunt :

 scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos central ;
 voinţa individului;
 capacitatea aerobă;
 capacitatea anaerobă;
 Majoritatea specialiştilor din domeniul nostru consideră
importanţi următorii factori care determină dezvoltarea
rezistenţei:
 capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare cuprinse
în activitate;
 resursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele
hormonale de reglare;
 capacitatea cardiovasculară;
 capilarizarea şi reglarea periferică;
 compoziţia biochimică a sângelui;
 capacitatea pulmonară;
 factorii psihici;
 stabilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi
inhibiţia).
 SUPLEȚEA – DEFINIREA TERMENULUI
Supleţea, denumită şi flexibilitate, este
capacitatea individului de a putea executa mişcări cu
mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii (J.
Weineck, 1992).
R. Manno (1992) încadrează supleţea în grupa
capacităţilor motrice “intermediare“, respectiv între
capacităţile condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) şi
capacităţile coordinative, iar “dezvoltarea sa
defectuoasă constituie un factor limitator al vitezei
maxime de execuţie al deprinderii tehnicilor,
deoarece se măreşte consumul energetic, facilitând
apariţia oboselii.“ Tot el consideră supleţea o
aptitudine motrică ai căror factori limitativi sunt de
tip anatomic, structurali şi de reglare.
 SUPLEȚEA – FORME DE MANIFESTARE
Supleţea se referă la două componente ale aparatului locomotor:
 articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despre mobilitate articulară;
 muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre capacitate de
întindere (elasticitate).
În funcţie de numărul de articulaţii prin care se realizează mişcarea
distingem supleţea generală şi specific.
Supleţea generală se referă la supleţea principalelor mari articulaţii ale
corpului (ale centurii scapulare coxofemurală, ale coloanei vertebrale). Ea
poate atinge parametri maximi numai în urma unui antrenament
specializat care urmăreşte aceasta.
Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume (exemplu supleţea
articulaţiei centurii scapulare).
 R. Manno (1992), ca de altfel mulţi alţi specialişti,
consideră că supleţea poate fi clasificată astfel:
 Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care se destind
antagonişti, care semnifică amplitudinea maximă a unei
articulaţii.
 Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992) afirmă că
este datorată acţiunii inerţei sau gravitaţiei greutăţii corpului
sau acţiunii unui partener sau unui aparat. După părerea
marii majorităţi a speciliaştilor supleţea pasivă se referă la
amplitudinea articulară a unui individ sub efectul unei forţe
externe. Ea este determinată de capacitatea de întindere şi
relaxare a muşchilor antagonişti.
 Supleţea mixtă - determinată de interacţiunea dintre
supleţea activă şi pasivă sub diferite forme.
 SUPLEȚEA – FACTORI DE CONDIȚIONARE
Factorii care influențează suplețea sunt:
 tipul articulaţiei;
 masa musculară;
 hipertrofia musculară;
 tonusul muscular şi capacitatea de relaxare;
 capacitatea de întindere musculară (elasticitatea);
 capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar.
 vârsta;
 sexul;
 starea de încălzire a aparatului locomotor;
 oboseala;
 ritmul circadian.
 CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – FORME DE
MANIFESTARE
Se disting capacităţi coordinative generale şi
speciale. Capacităţile coordinative generale
sunt rezultatul unei instruiri gestuale polivalente
în diferite sporturi. Ele se manifestă deci în
diferite domenii ale vieţii cotidiene şi în sport
prin faptul că problemele gestuale oarecare pot
fi rezolvate în mod creator (după Harre, Deltow,
Ritter).
Capacităţile coordinative speciale se dezvoltă
mai mult în cadrul disciplinelor sportive
considerate şi după Ozolin: caracterizate prin
însuşirile variate în tehnica sportivă: în funcţie
de disciplină sau de diverse combinaţii.
 Forme de manifestare

Coordonare

Îndemânare
 Precizie

Echilibru

Diferențiere
kinestezică
 Se admit ca fiind componente ale capacităţii
coordinative, următoarele:
 capacitatea de adaptare;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de ghidare, de combinare;
 capcitatea de echilibru;
 capacitatea de agilitate de îndemânare.
Pentru diversele capacităţi coordinative putem
prezenta trei capacităţi generale de bază (Schnadel,
1976):
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);
 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;
 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.
 La Blume, citat de (R. Manno, 1992), stabilește
următoarea clasificare a componentelor capacităţilor
coordinative (de coordonare):
 capacitatea de combinare şi înlănţuire (cuplare) a
mişcărilor;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală;
 capacitatea de diferenţiere kinestezică;
 capacitate de echilibru;
 capacitatea de reacţie motrică;
 capacitatea de transformare a mişcărilor;
 capacitatea ritmică.
 CAPACITĂȚILE COORDINATIVE – FACTORI DE
CONDIȚIONARE
Dezvoltarea capacităţile de coordonare depinde de o serie de factori:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi mobilitatea proceselor corticale
fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);
 coordonarea intra- şi intermusculară;
 starea de funcţionalitate a analizatorilor;
 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
 vârsta;
 sexul;
 oboseala centrală sau periferică;
 alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimul de viaţă defectuos.
 4. Deprinderile motrice

Deprinderile motrice se prezintă drept

componente voluntare ale motricității
individului, care se formează în ontogeneză ca
rezultat al solicitărilor vieții cotidiene şi
ocupaționale, sau urmare a instruirii într-un
proces specializat.
Mecanismul de formare a deprinderilor motrice are la bază
formarea reflexelor condiţionate prin intermediul repetării
multiple, ceea ce conduce, în cele mai multe situaţii, la formarea
stereotipurilor dinamice şi o eficientizare a proceselor
energetice.
 Caracteristicile deprinderilor
motrice:
 sunt componente ale conduitei voluntare umane ce
se formează în mod conştient
 sunt rezultatul calitativ al exersării mişcărilor
 sunt structuri de mişcări coordonate care constau în
integrarea sistemică a mişcărilor însuşite anterior
 valorifică, prin capacitatea de diferenţiere fină,
informaţiile senzorial-perceptive, rezultând o
dirijare a acţiunilor
 prezintă o aferentaţie inversă, rapidă şi eficientă
 dovedesc o relativă stabilitate în condiţii constante,
şi plasticitate în condiţii variabile
 sunt condiţionate de aptitudinile motrice, motivaţie,
nivelul instruirii
 Caracteristici ale mişcărilor care
compun deprinderile:

 unele elemente, sau chiar întreaga deprindere, se

pot automatiza complet, asigurând o eficienţă
deosebită a mişcărilor şi un control redus al scoarţei
cerebrale, ceea ce permite reorientarea atenţiei către
alţi factori implicaţi în acţiune

 elementele componente ale deprinderilor sunt

legate logic, precis, într-un sistem unic şi ireversibil

 chiar dacă deprinderile pot fi automatizate complet

(la nivelul mecanismului de realizare), există
situaţii în care ele se manifestă original, adaptându-
se la modificările condiţiilor de execuţie
Tipologia deprinderilor
motrice
• în funcţie de componentele  în funcţie de finalităţile urmărite
senzoriale implicate în activitate

 perceptiv-motrice (cognitiv-
– de bază / de locomoţie (mers,
motrice), scrimă, lupte, jocuri alergare, săritură)
sportive
 motrice (propriu-zise), – utilitar-aplicative (aruncare-
atletism, patinaj, gimnastică prindere, târâre, căţărare,
escaladare, transport de greutăţi,
tracţiune-împingere)
• în funcţie de gradul de
automatizare
– specifice disciplinelor sportive
(elementele şi procedeele tehnice)
– elementare - complet automatizate,
dezvoltând stereotipii (mers,
alergare, săritură)
– complexe - parţial automatizate
(jocuri sportive, sporturi de luptă)
Etapele formării deprinderilor motrice (învăţarea motrică)

FIZIOLOGIA
FORMA
ELABORATĂ

FORMA
GLOBALĂ AUTOMATISMUL
AUTOMATISMUL

Etapa informării şi formării imaginii mentale, sau a TEORIA

configuraţiei spaţiale a mişcării (cognitivă) ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE
Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate

Etapa consolidării mişcării, a coordonării fine

Etapa perfecţionării şi supraînvăţării

 În procesul de formare a deprinderilor motrice pot fi
întâlnite două fenomene, transferul şi interferenţa, cu
implicaţii asupra calităţii însuşirii informaţiei.
Transferul defineşte influenţa pozitivă exercitată de o
deprindere anterior formată, asupra procesului de formare
a unei deprinderi noi.
De exemplu, stăpânirea la nivel corespunzător a tehnicii de
realizare a driblingului, se repercutează pozitiv asupra
însuşirii aruncării la coş din dribling, prin scurtarea timpului
de învăţare, dar mai ales prin faptul că atenţia elevului
poate fi concentrată în special pe momentul aruncării.
 Interferenţa desemnează influenţa negativă
exercitată de o deprindere deja însuşită, asupra
procesului de formare a unei deprinderi noi. Ca
exemplu, planificarea în acelaşi timp a săriturii în
lungime cu elan şi a săriturii în înălţime, poate
îngreuia procesul de învăţare, având în vedere
aspectele diferenţiate în ceea ce priveşte tehnica
de realizare a fazelor de elan, bătaie-desprindere,
zbor şi aterizare.
Etapa Obiective Caracteristicile exersării
1. Etapa - formarea unei reprezentări - abordarea analitică a
iniţierii în clare asupra deprinderii deprinderii
bazele - formarea ritmului general de - folosirea preponderent a
tehnice de execuţie cursivă a deprinderii explicaţiei, demonstraţiei
execuţie a - preîntîmpinarea sau - predomină volumul
deprinderilor corectarea greşelilor tipice de efortului
motrice execuţie
2. Etapa - formarea tehnicii de execuţie, - exersare în condiţii
consolidării în concordanţă cu relativ constante,
deprinderilor caracteristicile spaţiale, standardizate
motrice temporale şi dinamice optime - se creează premisele unei
- întărirea legăturilor exersări în condiţii
temporale variabile
- corectarea greşelilor - creşte intensitatea
individuale efortului, autocontrolul
execuţiei
3. Etapa - creşterea numărului - exersarea în condiţii cât
perfecţionării variantelor de execuţie a mai variate, apropiate de
deprinderilor fiecărei deprinderi practica competiţională
motrice - executarea unor combinaţii - exersarea unor legări de
tehnice, sau alte înlănţuiri de elemente, sau scheme
elemente tehnico-tactice
- asigurarea premiselor pentru - creşte complexitatea
trecerea la priceperile motrice efortului
 5. Priceperile motrice
Priceperile motrice sunt componente voluntare
neautomatizate ale motricității individului,
rezultate ale procesului de învățare motrică,
care valorifică prin intermediul inteligenței,
ansamblul deprinderilor cunoscute, în condițiile
adaptării la sarcini motrice variabile.

Principala cale de formare a priceperilor

motrice o constituie problematizarea, ca
metodă euristică cu cea mai largă aplicabilitate
în activitatea de educaţie fizică şi sport.
 Nivelul de exprimare a priceperilor motrice depinde de următorii
factori:
Tipuri de priceperi motrice

Tipuri de
priceperi
motrice
 6. Obişnuinţele

Obişnuinţele pot fi descrise drept

conduite voluntare ale individului, care
includ preferinţe, predilecţii, pasiuni, pentru
un anumit domeniu sau activitate.
Obişnuinţele, generează reacţii similare
ale individului în anumite situaţii, bazate pe
motive şi convingeri puternice.
 Prin activitatea de educaţie fizică şi sport pot fi generate următoarele
tipuri de obişnuinţe:

Obișnuințe
 7. Atitudinile

Atitudinile sunt componente structurale

ale personalităţii umane, rezultate mai ales
din educaţie şi influenţe sociale, a căror
caracteristică principală o constituie
disponibilitatea sistemului psihic de a
percepe şi judeca realitatea şi de a
reacţiona în consecinţă.
 Educaţia fizică şi sportul favorizează atitudini favorabile ale
individului faţă de următoarele situaţii:

Societate
 Elemente de conţinut ale
celorlalte laturi ale educaţiei
generale
Abordarea integrativă a cunoştinţelor reprezintă o
cerinţă a procesului de învăţământ modern.
În acest sens, educaţia fizică acţionează în direcţia
valorificării achiziţiilor din alte domenii (biologie,
fizică, muzică etc) în activitatea specifică, şi totodată a
influenţării laturilor educaţiei generale a individului.
Este bine cunoscută influenţa educaţiei fizice asupra
sferei intelectuale, prin solicitarea memoriei,
capacităţii de observare şi analiză, atenţiei,
imaginaţiei, creativităţii, sau capacităţii de
generalizare.
 Contactul cu valorile domeniului, respectarea
regulamentelor, corectitudinea, spiritul de ajutorare,
fair-play-ul manifestat de individ în relaţile cu ceilalţi
participanţi la activitate, sunt numai câteva din
elementele specifice activităţii de educaţie fizică, care
se adresează sferei morale a educaţiei.
Prin armonia dezvoltării fizice, corectitudinea şi
acurateţea actelor şi acţiunilor motrice, simbolistica
mişcărilor, educaţia fizică se adresează sferei estetice
a educaţiei.
 O promovare a acestor aspecte în procesul de educaţie
fizică are două avantaje: se asigură elementele
necesare perceperii şi aprecierii frumosului, prin
cunoaşterea şi recunoaşterea valorilor estetice, şi se
formează înclinaţia pentru frumos (gust estetic), prin
implicarea în actul de creaţie a mişcărilor.
Caracterul formativ al procesului de educaţie fizică şi
sport reiese din abordarea tuturor laturilor
educaţionale, prin corelarea efortului preponderent
psiho-fizic, specific activităţii, cu efortul intelectual
implicat prioritar în celelalte situaţii.
 De reținut!!!
 Viteza: definiți viteza, prezentați formele de manifestare
ale vitezei și factorii de condiționare a vitezei;
 Forța: definiți forța, prezentați formele de manifestare ale
forței și factorii de condiționare a forței;
 Rezistența: definiți rezistența, prezentați formele de
manifestare ale rezistenței și factorii de condiționare a
rezistenței;
 Capacitățile coordinative: definiți capacitățile
coordinative, prezentați formele de manifestare ale
capacităților coordinative și factorii de condiționare a
capacităților coordinative;
 Suplețea: definiți suplețea, prezentați formele de
manifestare ale supleței și factorii de condiționare a
supleței;
 De reținut!!!

 Componentele procesului de EFS: definiți și analizați

dezvoltarea fizică. Definiți calitățile motrice, prezentați
tipologia calităților motrice și analizați elementele de
conținut ale celorlalte laturi ale educației generale ;
 Componentele procesului de EFS: precizați cunoștințele
teoretice de specialitate, analizați priceperile motrice,
obișnuințele și atitudinile;
 Prezentați și analizați etapele formării deprinderilor
motrice din perspectiva psihologiei, fiziologiei, teoriei
activităților motrice și metodicii menționând obiectivele și
caracteristicile exersării în fiecare etapă. Analizați
fenomenele de transfer și interferență în formarea
deprinderilor motrice;
 Deprinderile motrice: definiți deprinderile motrice,
analizați caracteristicile deprinderilor motrice și prezentați
tipologia deprinderilor motrice;