Facultatea de Educație Fizică și Sport Iași

Fitness și Estetică Corporală II

Exerciții pentru conștientizarea timpului

( componentele psihomotrice și calitățile
motrice)

Student: Balan Claudiu-Ștefan

 Cuprins:
I. Definire psihomotricitate
I.2Componentele psihomotrice
I.2.1 Lateralitatea
I.2.2 Schema corporală
I.2.3 Ideomotricitatea
I.2.4 Coordonarea dinamică
I.2.5 Coordonarea statică
I.2.6 Coordonarea perceptiv-motrică
2.Calitățile motrice
2.1 Definire
2.2 Viteza
2.3 Îndemânarea
2.4 Forța
2.5 Rezistența
2.6 Suplețea
3. Exerciții pentru conștientizarea timpului
4. Bibliografie
I.Definire psihomotricitate
Epuran M. (1993) - dezvoltarea psihomotorie :
 dezvoltarea calităţilor motrice, precum viteza, forţa, rezistenţa, supleţea, îndemânarea;
 dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, săritură,
căţărare, împingere, tracţiune etc.);
 dezvoltarea chinesteziei (percepţia complexă a mişcării);
 dezvoltarea capacităţii de lucru a organismului şi de adaptare la sarcina de mişcare
(stăpânirea corpului, stăpânirea mediului).
Robert Lafon: psihomotricitatea – este rezultatul integrării interacţiunilor educaţiei, maturizării
sinergiei funcţiilor psihice şi motrice; - include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice
care asigură atât recepţia şi prelucrarea informaţiei cât şi execuţia adecvată a actului de
răspuns.
Henri Wallon: psihomotricitatea stă la baza inteligenţei practice – a inteligenţei situaţiilor – în
care fuzionează dispoziţiile afective, atitudinile şi mişcările care rezultă din ele şi câmpul
perceptiv exterior.
Jean Piaget - inteligenţa este o consecinţă a achiziţiilor conduitelor practice, o asimilare
senzorio-motrică, de la operativ la figurativ.

I.2 Componente ale psihomotricităţii

I.2.1 Lateralitatea:
 Este legată de funcţia dominantă a unei emisfere cerebrale, ce determină inegalitatea
jumătăţilor dreaptă şi stângă ale corpului.
 Apare un fenomen de asimetrie senzorio-motrică, ce are o puternică condiţionare
ereditară, tradusă într-o anumită organizare funcţională a emisferelor cerebrale.
 Lateralitatea se manifestă în mişcările mâinilor, picioarelor, în utilizarea ochilor şi
urechilor (în ochire, ascultare) şi se poate evalua prin probe simple (Horghidan, 1997).
  La dreptaci există o dominanţă funcţională a emisferei stângi, iar la stângaci a emisferei
drepte.
 Stângacii pot fi educaţi să se folosească de mâna dreaptă, dar se pune întrebarea dacă
beneficiile unei asemenea acţiuni sunt mai mari decât dezavantajele care pot să apară:
tulburări ale limbajului oral şi/sau scris, tulburări de comportament, tulburări afective şi
ale schemei corporale. Toate aceste manifestări sunt de regulă reunite sub denumirea
de contrariere a lateralităţii (Ciucurel & Ciucurel, 2002).
 Fenomenele de contrariere a lateralităţii sunt relativ frecvente în sport deoarece cele
mai multe ramuri de sport cer cu necesitate dezvoltarea de abilităţi senzorio-motorii
atât pentru jumătatea dominantă, cât şi pentru partea contralaterală.

I.2.2 Schema corporală

 concept introdus de P. Schilder, care asocia schema corporală cu activitatea motrică;
 J. Lhermitte a fost cel care a inclus pentru prima dată schema corporală în structura
psihomotricităţii generale (apud Păunescu, 1990).
Caracteristici (apud Gorgos, 1992):
 Este imaginea totală sau segmentară, statică sau dinamică pe care individul şi-o face
despre propriul corp în raport cu diferitele segmente constitutive, precum şi cu spaţiul şi
cu obiectele înconjurătoare (Porot; Sutter);
 Normalitatea schemei corporale este reprezentată de percepţia spaţială a propriului
corp, delimitată plastic, conştient, schematic şi structural, construită din datele
premergătoare senzoriale şi curente, obişnuite, mai ales somestezice (Fredericks, 1969);
 Schema corporală se constituie pe baza unor date senzoriale multiple, proprioceptive şi
exteroceptive. Schema corporală se referă la sentimentul vag al existenţei şi posesiei
corpului, la care se adaugă şi conştiinţa clară a corpului ca întreg şi a părţilor care-l
compun; Schema corporală  schema corporală este extinsă dincolo de limitele fizice ale
corpului cu câţiva cm, spaţiu denumit “zonă de siguranţă” (Vasilescu, Botez, 1987).
 Schema corporală se elaborează în ontogeneză pe baza experienţelor de viaţă pe care
copilul le are.
I.2.3 Ideomotricitatea

 Reprezintă o sinteză dinamică între schema corporală, coordonarea perceptiv-motrică şi

sarcina motrică.
 Constă în manifestări comportamentale declanşate de o idee sau imagine evocată. 
Ideomotricitatea are un rol important în învăţarea actelor motrice prin antrenament
mental.
 În plus, la copii se constată prezenţa unei micromotricităţi involuntare: contracţii
musculare de mică amplitudine implicate în desfăşurarea unui proces cognitiv
(perceptiv, imaginativ). Copilul, deşi citeşte în gând, mişcă buzele ca şi cum această
activitate l-ar ajuta să înţeleagă mai bine sensul textului scris.
I.2.4 Coordonarea dinamică

 reprezintă capacitatea de a sincroniza activitatea diferitelor părţi ale organismului şi a

organismului ca întreg.
 un rol important îl au senzaţiile chinestezice, care sunt senzaţii musculoarticulare ce
informează despre poziţia şi mişcările diferitelor părţi ale organismului şi ale
organismului ca întreg.
 Excitanţii sunt contracţiile musculare, presiunile exercitate asupra tendoanelor,
articulaţiilor.
 Simţul chinestezic informează scoarţa cerebrală despre: - poziţia părţilor corpului; -
mişcarea părţilor corpului; direcţia, amplitudinea, rapiditatea şi forţa necesară efectuării
mişcării sunt percepute cu atât mai bine cât persoana are o experienţă motrică mai
bogată; - rezistenţa întâlnită la mişcare.
I.2.5 Coordonarea statică
 Este asigurată de senzaţiile chinestezice în strânsă legătura cu senzaţiile de echilibru şi
de orientare a mişcărilor corpului în spaţiu.
 Componentele coordonării statice sunt:
- senzaţia de verticalitate şi de înclinare a capului;
- senzaţia de mişcare rectilinie; - senzaţia de rotaţie.
I.2.6Coordonarea perceptiv-motrică
Se realizează prin trei categorii de percepţii (Epuran, 1976) :
 spaţiale, care asigură orientarea în mediu şi oferă informaţii despre mărimea şi forma
obiectelor, volumul şi profunzimea lor, distanţele dintre obiecte;
 temporale (durata, succesiunea, ritmul evenimentelor);
 ale mişcărilor.

2. Calitățile motrice

2.1Definire
Calităţile motrice reprezintă „însuşiri ale organismului, concretizate în capacitatea de efectuare
a acţiunilor de mişcare cu anumiţi indici de forţă, viteză, îndemânare şi rezistenţă“. (I. Şiclovan,
1972)

2.2 Viteza

Definiţie.
Noţiunea viteză poate fi înţeleasă din două perspective: - prima este cea de calitate a actelor şi
acţiunilor motrice de a fi executate cu rapiditate; - a doua se referă la acea capacitate a
organismului uman de a executa acte şi acţiuni motrice, cu respectarea anumitor cerinţe de
rapiditate, impuse în anumite condiţii.
Forme de manifestare ale vitezei. Viteza poate fi analizată prin prisma următoarelor sale forme
de manifestare:
Viteza de reacţie - reprezintă timpul scurs între recepţionarea unui stimul şi aparrăspunsului
motor. Există unele puncte de vedere conform cărora este vorba, de fapt, de latenţa reacţiei
motrice (C. Bota, B. Prodescu, 1997) rezultată din însumarea timpilor necesari pentru:
- recepţionarea informaţiei-stimul din mediu şi transformarea ei în semnal nervos (3-5 ms);
- transmiterea aferentă spre centrii nervoşi (timpul diferă în funcţie de impulsuri - pentru
impulsurile vizuale, acustice - 5-10 ms; pentru cele cutanate sau proprioceptive - 20-25 ms);
- analiza - sinteza şi elaborarea răspunsului la nivelul ariilor motorii - 70-90 ms;
- transmiterea eferentă, pe căi piramidale (pentru mişcări voluntare) sau extrapiramidale
(mişcări semivoluntare sau automate) 8-10 ms;
- apariţia răspunsului motor, consecinţa depolarizării plăcii motorii şi contracţiei musculare 25-
35 ms.
Viteza de execuţie - reprezintă capacitatea de a efectua cât mai rapid un act sau o acţiune
motrică. Mai este numită viteza mişcărilor separate (C. Florescu şi colab., 1969) sau viteza
propriu-zisă a mişcărilor (N. Ozolin, 1972). Se măsoară prin timpul scurs între începerea şi
încheierea unei mişcări; se exprimă în milisecunde.
Viteza de repetiţie - numită şi frecvenţa mişcărilor, se referă la capacitatea individului de a
efectua un număr cât mai mare de mişcări într-un timp prestabilit. Se exprimă prin numărul de
repetări efectuat pe unitate de timp.
Viteza de deplasare - reprezintă capacitatea individului de a parcurge o distanţă cât mai mare,
în timp cât mai scurt. Se exprimă în secunde. Gh. Cârstea (1993) consideră că este o variantă a
vitezei de repetiţie.
Viteza de accelerare - reprezintă capacitatea de a atinge nivelul maxim de manifestare a
vitezei, în timp cât mai scurt (I. Şiclovan, 1972.) Analizată în contextul manifestării vitezei în
cadrul anumitor acte şi acţiuni motrice, se poate vorbi de combinarea acesteia cu alte calităţi
motrice. Astfel, avem viteza în regim de forţă (detentă), de îndemânare sau de rezistenţă.
2.2 Capacităţile coordinative (Îndemânarea)
Această componentă a capacităţii motrice este prezentată sub numele de în d em â n a re, fiind
definită „formă complexă de exprimare a mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate,
conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor deprinderi motrice de bază şi
aplicative“. (A. Dragnea, 1993)
Acelaşi termen este definit de Gh. Cârstea (1999) drept „capacitatea organismului uman de a
efectua acte şi acţiuni motrice [...] în condiţii variate şi neobişnuite, cu eficienţă maximă şi cu un
consum minim de energie din partea executantului“.
Formele de manifestare ale capacităţilor coordinative.
Capacităţile coordinative se prezintă sub următoarele forme:

 Capacităţile coordinative generale: necesare însuşirii şi efectuării tuturor actelor şi

acţiunilor motrice.
 Capacităţile coordinative specifice: evidenţiate în practicarea diferitelor ramuri şi probe
sportive.
 Capacităţile coordinative în regimul altor calităţi motrice (în regim de viteză, rezistenţă,
forţă).

2.3 Forţa
Literatura de specialitate prezintă o serie de definiţii care nu se deosebesc esenţial una de
cealaltă. În sinteză, se poate aprecia că forţa reprezintă „capacitatea organismului uman de a
realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă sau internă,
prin contracţia uneia sau mai multor grupe musculare“. (A. Dragnea, 1993)
Form ele de m anifestare ale forţei.
Autorii care au abordat această calitate motrică, în funcţie de formaţia profesională - fiziologi
(A. Demeter, 1980; J. Weineck, 1992; C. Bota, B. Prodescu, 1997) sau specialişti în metodica
educaţiei fizice şi sportului (Gh. Mitra, A. Mogoş, 1980;; A. Dragnea, 1993; Gh. Cârstea, 1993)
prezintă o serie de criterii de clasificare, cum ar fi:
1. în funcţie de masa musculară implicată:
- forţă generală - dezvoltată prin contracţia întregii musculaturi scheletice;
- forţă locală - expresia forţei unui singur muşchi sau grupe de muşchi.
2. In funcţie de activitatea prestată:
- forţă generală
- solicitată în general de activitatea cotidiană a individului;
- forţă specifică - dezvoltată de actele motrice implicate într-un anumit tip de activitate.
3. în funcţie de lucrul mecanic efectuat:
- f o r ţ ă dinam ică - apare atunci când prin contracţie musculară se efectuează lucru mecanic;
este expresia forţei în cursul execuţiei unei mişcări;
se subîmparte în forţă maximă (cea mai mare forţă care poate fi dezvoltată de sistemul
neuromuscular în cadrul unei contracţii musculare), forţă-viteză (capacitatea sistemului
neuromuscular de a învinge o rezistenţă cu cea mai mare viteză de contracţie posibilă),
rezistenţa-forţa dinamică (capacitatea musculară de a rezista la oboseală în efortul de lungă
durată);
- forţă statică - apare în condiţiile contracţiei izometrice, fără efectuare de lucru mecanic, ci
doar cu dezvoltare de tensiune internă;
- forţă mixtă (combinată, auxotonică) - pentru învingerea rezistenţei alternează contracţiile
musculare statice cu cele dinamice.
4. în funcţie de m odificările care apar la nivelul fibrelo r m usculare în timpul contracţiei, se
poate vorbi despre:
- forţă izometrică (statică) - muşchiul nu îşi modifică lungimea;
- forţă pliometrică (în regim de cedare) - cu creşterea lungimii fibrelor;
- forţă miometrică (în regim de învingere) - cu scurtarea lungimii totale a fibrelor.
5. Raportată la greutatea corporală, se poate vorbi despre:
- forţă absolută - când forţa dezvoltată nu ia în considerare greutatea corporală;
- forţă relativă - când forţa dezvoltată este raportată la greutatea corporală (kgf/kgde greutate
corporală).
6. în funcţie de combinarea cu alte calităţi motrice:
- fo rţă în reg im de viteză (fo rţă e x p lo zivă );
- forţă în regim de rezistenţă;
- forţă în regimul capacităților coordonative.

.
2.4 Rezistenţa
Rezistenţa reprezintă „capacitatea organismului uman de a depune o activitate, un timp cât
mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide“. (A. Demetef, 1980) Formele de m
anifestare ale rezistenţei. în funcţie de criteriul invocat, pot fi descrise următoarele tipuri de
rezistenţă:
1. După masa m usculară implicată: rezistenţă generală (angrenează aproximativ 70% din masa
musculară), regională (angrenează între 30 şi 70 % din masa musculară) şi locală (în efort este
angrenată sub 30% din masa musculară). 127 Educaţia fizică - Disciplină de învăţământ în cadrul
curriculum-ului naţional
2. După activitatea în care se manifestă: rezistenţă generală (solicitată de activitatea cotidiană a
individului) şi specifică (solicitată de o anumită ramură şi probă sportivă).
3. După p ro cesele m etabolice care furnizează energie: - rezistenţă aerobă - solicitată de efort
cu durată de peste 2 minute; -r e z is te n ţă anaerobă - alactacidă (până la 10 secunde),
lactacidă (între 10 secunde şi 2 minute).
4. In funcţie de durata efortului, în regim aerob: - rezistenţă de scurtă durată manifestată în
eforturi cu durata de 2-10 minute; - rezistenţă de durată m edie manifestată în eforturi cu
durata cuprinsă între 10 şi 30 de minute; - rezistenţă de durată lungă - solicitată de eforturi cu
durate mai mari de 30 de minute (Keul, 1975, citat de C. Bota, 1997).
5. În funcţie de modalitatea de combinare cu celelalte calităţi motrice: rezistenţă în regim de
forţă, rezistenţă în regim de viteză, rezistenţă în regim de forţă.
2.5 Supleţea
Este considerată a fi „capacitatea unui sportiv de a executa mişcări cu mare amplitudine, în una
sau mai multe articulaţii“. (J. Weineck, 1992). Este inclusă de unii autori (R. Manno, 1992; J.
Weineck, 1992) în categoria capacităţilor motrice intermediare, situând-o între cele
condiţionale (forţa, viteza, rezistenţa - determinate de procesele energetice) şi cele
coordinative (influenţate de procesele de control a mişcărilor). Frey (citat de C. Bota, 1997)
consideră că supleţea include mobilitatea articulară şi capacitatea d e întindere (elasticitatea m
usculară). Abordând-o ca pe o capacitate a mecanismelor musculo-articulare care oferă
autonomia de mişcare a aparatului locomotor, unii autori (L.P. Matveev, A.D. Novicov, 1980;
E.L. Fox, 1988; Ch.L. Hubley, Kotey, 1991; citaţi de V. Tudor, 1999) consideră ca supleţea este
unul dintre cei mai importanţi factori determinanţi pentru manifestarea celorlalte calităţi
motrice. într-un amplu studiu privind supleţea, S. Macovei (1998) defineşte această calitate ca
re prezentând „capacitatea de a mobiliza una sau mai multe articulaţii prin intervenţia unor
forţe externe (acţiunea altor segmente, partener, aparatură etc.)“ Printre componentele
supleţei, autoarea enumeră: supleţea musculo-ligamentară, supleţea neuro-motrică, supleţea
articulară. F orm ele de m anifesţare ale su pleţei.
Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt (R. Manno, 1992):
- supleţea generală - exprimată prin intermediul mobilităţii principalelor articulaţii ale corpului
(centura scapulară, coxo-femurală, coloana vertebrală);
- supleţea specifică - solicitată în cadrul anumitor ramuri şi probe sportive - aruncarea suliţei,
înot etc.; - su p leţea activă - caracterizează amplitudinea maximă a unei mişcări executate prin
contracţia musculaturii agoniste; - su p leţea pasivă
- caracterizează amplitudinea unei mişcări efectuate sub efectul unei forţe externe. Depinde de
capacitatea de întindere şi de relaxare a muşchilor antagonişti (D. Harre, 1979, citat de C. Bota,
1997); - su p leţea m ixtă - manifestată în condiţiile de alternare a supleţei active cu cea pasivă.
3. Exerciții pentru conștientizarea timpului
În ceea ce privește exercițiile fizice pentru constientizarea timpului și dezvoltarea componentelor
psihomotrice și calităților motrice, avem următoarele exemple:
Antrenarea forței și rezistenței - Exercițiile care implică antrenarea forței și rezistenței, cum ar fi ridicarea
greutăților sau alergarea pe o distanță mai lungă, pot ajuta la dezvoltarea capacității de a fi conștient de
timp și de a menține un ritm constant și o respirație controlată pe parcursul întregii activități fizice.
Exerciții care implică coordonarea și echilibrul, cum ar fi yoga sau pilates, pot ajuta la dezvoltarea
capacității de a fi conștient de timpul petrecut într-o anumită poziție și de a menține o stare de echilibru și
control.
Antrenarea vitezei și agilității - Exercițiile care implică antrenarea vitezei și agilității, cum ar fi alergarea
la viteză sau jocuri de salt peste obstacole, pot ajuta la dezvoltarea capacității de a fi conștient de timp și
de a menține un ritm rapid și un control precis asupra corpului.
Exerciții de respirație și meditație - Exercițiile de respirație și meditația pot ajuta la îmbunătățirea
capacității de a fi conștient de timpul petrecut într-o anumită stare și de a menține o respirație controlată și
un ritm stabil în timpul activității fizice.
Exerciții de dans și aerobic - Exercițiile de dans și aerobic pot ajuta la dezvoltarea capacității de a fi
conștient de timp și de a menține un ritm stabil și o mișcare sincronizată cu muzica sau cu instrucțiunile
date de instructorul de fitness.

4. Bibliografie:
Curs EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT - TEORIE ŞI DIDACTICĂ - Adrian Dragnea 2006

Curs -MOTRICITATE ŞI PSIHISM- Mihai Epuran 2002