Curs 3+4

DUALISM ȘI HOLISM ÎN SPORT1

Dualismul sau dualitatea reprezintă o concepție filozofică prin intermediul

căreia se explică existența prin prezența a două principii opuse și ireductibile, și
anume: corpul și sufletul, materia și spiritul (Decartes), materia și forma
(Aristotel), lucruri sensibile și idei (Platon), binele și răul (religie)2 (DEX). Este un
concept uzitat cu precădere în domenii precum filozofia, teologia, fizica,
antropologia, istoria, dar care își dovedește aplicabilitatea și în domeniului
activităților motrice.
Enciclopaedia Universalis (2012)3 definește termenul drept o doctrină
potrivit căreia oamenii nu își pot explica anumite lucruri, fenomene, categorii de
fapte în afara presupunerii că la baza acestora stau două principii fundamentale,
distincte și ireductibile. Se cunosc următoarele forme ale dualismului, așa cum
rezultă acestea din terminologia specifică domeniilor în care a fost aplicat
conceptul:
- dualismul cosmologic - explică faptul că lumea este dominată de concurența,
de alternanța sau de opoziția permanentă între două cauze primordiale;
- dualismul metafizic - plasează existența unei realități transcendente în raport
cu lumea sensibilă;
- dualismul antropologic - explică faptele umane prin prezența a două realități
ireductibile în interiorul acestuia: corpul și sufletul, rațiunea și pasiunea,
libertatea și necesitatea;
- dualism epistemologic - prezintă cunoașterea ca depinzând permanent de
ipostazele: obiect și subiect (observator și fenomen);
- dualism etic – pune în opoziție necesitatea cu sensibilitatea;
- dualism ontologic – include dualismul cosmologic, antropologic și
metafizic;
- dualism critic – include dualismul etic și epistemologic.
Este cunoscut faptul că între aceste forme ale dualismului există relații de
legătură, utilizându-se argumente furnizate în cadrul unora pentru a putea fi mai
bine explicate celelalte.

1
Sinteză după Kretchmar R.S., 1994. Practical Philosofy of sport. Human Kinetics, Illinois
2
Dicționarul explicativ al limbii române 2016. Ed. Univers Enciclopedic, București
3
Enciclopaedia Universalis, 2012
 Abordarea dualismului în sport are drept punct de plecare diferențierea
manifestată evident în plan profesional și social, între domeniul activităților
motrice și alte domenii: economie, informatică, politică, filologie etc. (Kretchmar,
1994). Numeroase studii de filozofia sportului analizează aspecte realiste legate de
plasarea meseriilor aferente domeniului educației fizice și sportului pe o treaptă
inferioară în mentalitatea unei societăți și implicit, în viziunea factorilor decizionali
care gestionează bugetul și care trasează parcursurile educaționale ale indivizilor.
Astfel, activitățile în care este solicitat preponderent fizicul sunt lăsate într-un plan
secundar, comparativ cu cele care stimulează direct inteligența cognitivă, procesul
instructiv educativ fiind centrat pe formarea deprinderilor de gândire (cu toate
operațiile acesteia) ale persoanei și într-o măsură redusă asupra dezvoltării
motricității, lăsând organismul acesteia sub influențele sporadice ale lecțiilor de
educație fizică școlară.
Kretchmar (1994)4 prezintă dualismul în sport din perspectiva filozofică a
separării corpului de minte, metaforic vorbind, fără a face vreo trimitere la valențe
de altă natură ale termenului sau la vreuna dintre practicile spirituale. În opinia
autorului, corpul poate fi privit ca o mașinărie care pompează sânge, consumă
energie, își reglează temperatura și se supune legilor fizicii, biomecanicii, chimiei,
biologiei etc. Cu toate acestea, mișcările omului, mai ales cele aparținând
domeniului sportiv, nu pot fi explicate și înțelese numai prin prisma principiilor
aplicabile în cazul mașinilor, fiind vorba de mult mai mult atunci când un atlet
doboară un record sau când un dansator atinge excelența în execuția tehnică a
coregrafiei. O asemenea manieră de abordare a ființei umane aduce beneficii în
planul cunoașterii, furnizând informații valoroase despre cum se manifestă
organismul în efort, despre cum reacționează individul la stimuli, despre cum se
adaptează sportivul la solicitare, informații care permit conducerea științifică a
antrenamentului orientat spre dezvoltarea capacității de performanță. Însă, lasă
neacoperită o vastă arie de procese și fenomene care țin de alte aspecte ale
personalității și care se fac resimțite odată cu evoluția sportivului în arenele de
întrecere, conducând la rezultate inimaginabile obținute de acesta, cu atât mai mult
cu cât anumite funcții ale organismului nu au o evoluție liniară și complet
predictibilă. Exemplul se poate extinde și în cazul activităților motrice de timp
liber pentru care indivizii optează pentru a-și dezvolta armonios corpul, pentru a-și
4
Kretchmar, R.S., 1994. Practical philosophy of sport, Human Kinetics, Ilinois
menține tonusul muscular sau psihic și care, deși urmează același program de
instruire, obțin rezultate diferite. Dacă ne îndreptăm atenția spre activitățile motrice
incluse în sistemul școlar de educație, putem observa cu ușurință progresul diferit
al copiilor de la o lecție, la alta și manifestările distincte ale acestora la același tip
de exersare. Astfel, coexistența celor două părți corp și minte (rațiune și suflet la
un loc, după unii autori), precum și interacțiunea și interdependența acestora ne fac
să ne gândim la necesitatea abordării integrale a complexității ființei umane, știind
că nici o operație a gândirii nu se poate face în afara corpului și nici o mișcare a
segmentelor în absența comenzii sistemului nervos.
În acest context, se disting patru valențe ale dualismului manifestat în sport,
menite să ofere premisele necesare pentru combaterea viziunii dualismului, în
favoarea promovării holismului, ca doctrină care susține existența întregului, cu
trăsături distincte, superioare însumării părților componente ale acestuia.
În continuare, prezentăm sintetic aceste aspecte de dualitate ale activităților
motrice, după Kretchmar (1994)5:
- corpul separat de minte;
- corpul ghidat de minte;
- corpul implicat în a face și nu în a gândi;
- corpul ca furnizor al simbolurilor nonverbale.
1. Corpul separat de minte – are ca argument faptul că partea fizică este
cea care constituie corpul individului, în vreme ce mintea este non-fizică. Corpul
este cel care ocupă un loc în spațiu și își desfășoară acțiunile în timp, în vreme ce
mintea nu este analizată ca parte fizică a creierului care ocupă cutia craniană, ci ca
„sediu” al gândurilor și al ideilor, dând naștere unor întrebări de genul: ce greutate
are o idee sau ce culoarea are sentimentul de dispreț?
Chiar dacă îi pot fi atribuite corpului uman însușirile unei mașinării, iar
minții rolul de rațiune supremă de ancorare la realitate, ființa umană presupune
existența ambelor dimensiuni care interacționează între ele pentru a fi posibilă
execuția actelor și acțiunilor motrice, pentru ca mâna să pompeze mingea în sol, de
exemplu, știind că în situația unei accidentări survenite la nivelul vreunui segment,
traumatismul sau afecțiunea în sine, precum și limitarea în mișcare generează
permanent gânduri legate de recuperare și de suportabilitatea durerii.

5
Kretchmar R.S., 1994. Practical philosophy of sport, Human Kinetics, Ilinois
 2. Corpul ghidat de minte – pornește de la premisa că individul este format
tot din două dimensiuni, corp și minte, dar cu atribuirea rolului de conducere
gândirii, dat fiind faptul că partea fizică este mai puțin capabilă de a raționa. Se
cunosc cel puțin trei motive pentru care mintea este considerată a fi superioară
corpului în această abordare, și anume:
- capacitatea individului de a reflecta asupra unui obiect sau fenomen este mai
puternică decât capacitatea acestuia de a percepe întocmai fenomenul sau obiectul
în cauză; de exemplu, o gimnastă își poate imagina o coborâre perfectă de pe
bârnă, dar nu are capacitatea de a executa o acțiune motrică ideală;
- deoarece corpul se supune adesea tentațiilor, plăcerilor și poftelor, acesta
este privit ca fiind partea slabă a individului, comparativ cu mintea care intervine
pentru a ghida acțiunile și pentru a preveni erorile ce pot surveni în astfel de
situații; de exemplu, apare frecvent dorința, pofta de a consuma produse care nu
sunt sănătoase datorită modalității de preparare sau a compușilor alimentari, iar
mintea este cea care intervine pentru ca individul să nu își facă singur rău;
- durabilitatea limitată a corpului îl plasează pe acesta pe un loc secundar
comparativ cu sufletul (care include și mintea) care este considerat de filozofi a fi
nelimitat, indivizibil, permanent și neschimbător.
3. Corpul implicat în „a face” și nu în „a gândi” - aduce în prim plan
efectuarea deprinderilor motrice în baza acțiunilor de a gândi și de a executa, de a
reflecta și de a acționa. Orice acțiune motrică presupune elaborarea unui plan
mental, a unui program motor care este responsabil de succesiunea actelor motrice
și de particularitățile de execuție ale mișcării. În viziune dualistă, corpul este
mașina care execută întocmai comenzile pilotului, respectiv ale minții. Astfel,
întregul comportament motric uman este coordonat de minte.
Cu toate acestea, sportivul nu analizează separat cele două operații atunci
când execută un element sau procedeu tehnic, ba chiar mai mult, pe măsură ce
ajunge la supraînvațare și la automatizarea completă a deprinderilor motrice, acesta
are capacitatea de a declanșa și de a realiza mișcarea în mod spontan, automat. La
nivel de înaltă performanță, acțiunile motrice sunt executate intuitiv, în funcție de
cum simte sportivul să acționeze, în baza unui alt tip de inteligență, nu de natură
cognitivă. De multe ori, marii sportivi au fost întrebați cum au făcut de au înscris
un gol spectaculos sau cum au întors acțiunea adversarilor de partea echipelor lor,
într-o anumită situație problematică, iar aceștia nu au găsit argumente logice pentru
a explica. Au acționat pur și simplu, instinctiv, iar creativitatea s-a manifestat pe
fondul unui bagaj de priceperi motrice superioare.
4. Corpul ca furnizor de simboluri nonverbale – are drept reper
comunicarea nonverbală, pusă în scenă prin intermediul corpului individului. În
societatea actuală, accentul se pune pe dezvoltarea limbajului verbal, chiar dacă
transmiterea informațiilor pe cale gestuală poartă uneori semnificații mai profunde
și mai subtile decât cuvântul. Este adevărat că limbajul verbal al unei persoane este
dovada nivelului de cultură a acesteia și este rezultatul unor procese cognitive în
baza cărora se uzitează anumiți termeni, în funcție de context. Deopotrivă, limbajul
nonverbal poate fi educat până la nivel de înaltă expresivitate corporală, cum ar fi
cazul dansului sportiv, baletului sau dansului contemporan. Adesea, oamenii se
lasă impresionați de indivizi care folosesc un limbaj elevat, creditându-i pe aceștia
cu un înalt nivel de inteligență, fără însă a emite aceleași judecăți de valoare vizavi
de mișcările creative, spectaculoase ale unui sportiv sau de pașii unui dansator care
transmite un mesaj prin coregrafia sa. În acest context, educația este orientată
predominant spre verbalizare, spre îmbunătățirea vocabularului, spre dezvoltarea
capacității de formulare a propozițiilor și a frazelor, lăsând într-un plan secundar
vocabularul gestual, prin lipsa activităților și a instrumentelor practice care să aibă
finalități legate de expresivitatea corporală a indivizilor.
Din cel mai general punct de vedere, expresivitatea corporală este calitatea
de a avea o expresie. În mod curent însă, “această calitate se referă la acea
proprietate biotipică ce se sprijină pe un înalt grad de plasticitate şi armonie a
mijloacelor de expresie”. Însă în sensul ei special, expresivitatea se conturează ca
„însuşire aptitudinală complexă, înglobând putinţa de a proiecta în plan mintal şi
de a exprima adecvat şi sugestiv, într-o situaţie dată, o idee sau o stare psihică”
(Neacşu, 1971)6.
Vişan (2003)7 subliniază aspectul de ordin general al expresivităţii, cât şi
aspectul special al acestuia, înţelegând prin aceasta capacitatea de a utiliza
conştient, într-o manieră elaborată şi adecvată, diferite mijloace de expresie, cu
scopul de a comunica un înţeles bine definit, care se dorește a fi recepţionat ca
atare de către interlocutor.

6
Neacșu, Gh. 1971. Transpunere și expresivitate scenică. Ed. Academia Republicii Socialiste România, București
7
Vișan, A., 2003. Expresia corporală: Bazele psiho-pedagogice şi metodele de formare şi educare a expresivităţii
corporale în educaţia fizică şcolară. Teză de doctorat, ANEFS, București
 Expresiile corporale sunt condiţionate de structura internă afectivă şi de
personalitatea individului, precum şi de factori externi sociali şi educativi care îi
imprimă acestuia, de-a lungul ontogenezei, forme de exteriorizare a emoţiilor şi
sentimentelor, mai mult sau mai puţin expresive, în funcţie de cultură şi tradiţii.
Mersul, postura, contactul fizic sau vizual, spaţiul ocupat, întreaga gestualitate care
populează limbajul nonverbal reprezintă, de fapt, o emblemă a socializării.
De multe ori gestul este considerat drept un satelit al cuvântului (Jourdan &
Motta, 1991)8 care, în funcţie de caz, precizează o semnificaţie, schematizează o
formă (ex. arătatul cu degetul) sau acompaniază un discurs. Unele persoane, fie
datorită trăsăturilor de personalitate, fie datorită experienţei motrice reduse sau a
cunoaşterii limitate a semnificaţiilor diferitelor gesturi, se află uneori în
imposibilitatea de a transmite mesajul pe care îl doresc, fiind greşit percepuţi de
către semeni, deformându-se intenţia iniţială de comunicare şi pierzându-se din
înţeles.
Anumite situaţii sociale de relaţionare cu ceilalţi pot genera dificultăţi în
exprimare şi pot da naştere unor stări de disconfort, de jenă, de frustrare, de ridicol
care îl vor face pe individ să-şi modifice comportamentul, să se închidă în sine, să
se retragă, să nu mai socializeze. În egală măsură, conversația cu o persoană
inexpresivă, pe chipul căreia nu se poate citi dacă mesajul transmis are impact sau
nu, ale cărei expresii corporale nu constituie un feed-back pentru informațiile
transmise, se poate transforma într-un partener incomod de dialog. Un individ care
nu face faţă contextelor sociale în care se regăseşte şi nu are capacitatea de a
întreţine relaţii interumane de comunicare, va fi un individ izolat de către ceilalţi
membri ai societăţii, incapabil de a se integra în mediul social în care trăieşte. De
asemenea, aici poate fi adăugat și limbajul specific utilizat de persoanele cu
deficiențe de vorbire, care se constituie dintr-un ansamblu de semne pe care nu îl
înțeleg decât acele persoane special instruite în acest sens. Dacă ne întoarcem la
activitatea sportivă, putem analiza cu ușurință limbajul gestual al arbitrilor în
anumite ramuri de sport sau semnele codificate ale membrilor aceleiași echipe
pentru a iniția o acțiune tehnico-tactică pe care să nu o intuiască adversarul.
Chiar dacă tehnicile moderne de comunicare (telefonie mobilă, internet,
cameră web etc.) facilitează legăturile dintre indivizi, indiferent de distanţă,
transmiterea mesajului prin prezenţa directă a interlocutorilor permite o înţelegere

8
Jourdan, J., Motta, D., 1991. Enseigment des matches d’improvisation theatral. Revue EPS, nr. 229, Paris
mai exactă, mai precisă a informaţiei deoarece aspectele paraverbale şi cele non-
verbale care însoţesc cuvintele şi sporesc semnificaţia acestora, sunt mai ușor de
sesizat. În unele ţări, educarea capacităţii de expresie corporală face parte din
programa şcolară, adresându-se tuturor copiilor intraţi în sistemul de învăţământ, în
vederea educării capacităţii de comunicare. Pentru activitatea sportivă de
performanţă, această latură a educaţiei capătă atribute deosebite, mai ales pentru
sporturile cu valență artistică.
În antrenamentul din sporturile artistice, prin mijloace adecvate, sportivul
ajunge să îşi cunoască posibilităţile de exprimare corporală şi dobândeşte
capacitatea de a adopta anumite expresii faciale şi corporale în funcţie de exerciţiul
pe care îl realizează, de acompaniamentul muzical şi de mesajul compoziţional pe
care trebuie să îl transmită. Este vorba de expresiile studiate care rafinează
mişcările şi care oferă valoare artistică execuţiilor tehnice. Există şi sportivi care
nu îşi gestionează în detaliu sfera comunicării nonverbale şi nu dispun de o bună
capacitate de expresie, fiind inexpresivi în execuţiile lor sau recurgând la expresii
teatrale care, nu numai că nu impresionează plăcut publicul, dar atrag după ele şi
penalizări pentru valoarea artistică. Se poate adăuga faptul că expresiile corporale
ale sportivilor sunt sugestive indiferent de sport, fiind generatoare de valori estetice
cum ar fi frumuseţea actului motric. Trebuie amintite aici şi expresiile sportivilor
care sunt adoptate intenţionat pentru a intimida şi pentru a deruta adversarul
(jocuri sportive, sporturi de luptă etc.), aspecte încadrate la tactică. În finalul
acestor considerente, subliniem că individul nu are nevoie numai de o instruire
adresată limbajului verbal, ci și de o educare a mijloacelor non-verbale, excluzând
dualismul din dezvoltare a capacității de comunicare și urmărind simultan
formarea unor deprinderi sociale de gestionare a manifestărilor emoționale.
Holismul reprezintă o concepție filozofică potrivit căreia întregul nu poate fi
redus la suma părților, acesta având per ansamblu caracteristici superioare, datorită
relațiilor dintre componentele sale. Perspectiva holistă are o largă aplicabilitate în
economie, sociologie, filozofia culturii. Considerat teorie generală a sistemelor,
holismul generează numeroase interpretări în domenii precum fizică, informatică,
matematică, chimie, biologie, pedagogie, logică, educație fizică și sport etc.
(DEX)9. Utilizat de către filozofi pentru a explica Universul, termenul face
trimitere la o ierarhie de sisteme integrale, în cadrul căreia, fiecare treaptă

9
Dicționar explicativ al limbii române, 2016. Ed. Univers Enciclopedic, București
reprezintă o totalitate autonomă, distinctă din punct de vedere calitativ. La rândul
său, fiecare subsistem funcționează și poate fi analizat ca întreg cvasiautonom, dar
care comportă simultan și trăsături de parte componentă a unui sistem. În acest
context, apare termenul de holon care, în opinia lui Koestler, este definit ca
subsistem structural sau funcțional, aparținând unei ierarhii de un anumit fel
(biologică, socială, cognitivă), care demonstrează un comportament determinat de
reguli și/sau o stabilitate a configurației sale structurale. Atunci când se vorbește de
holon, înseamnă că există un sistem care deține o fațetă orientată spre întregul din
care face parte, și o altă fațetă direcționată spre elementele în raport cu care
sistemul în sine constituie întregul (Pantea, 2002)10. Această teorie se reflectă în
întregul sistem educațional care este proiectat de așa manieră încât fiecare
subsistem să dețină un rol și o importanță de sine stătătoare, dar care, însă, nu este
complet și eficient decât prin abordarea integrală a părților componente. Iată, în
continuare, câteva exemple de situații concrete în care se observă cu lejeritate
predilecția pentru abordarea holistă. Disciplinele studiate de elevi, pe parcursul
unui ciclu școlar, au elemente de conținut și particularități distinctive, dar formează
împreună un ansamblu de cunoștințe și de competențe care corespund etapelor de
vârstă și necesităților adaptative ale individului în plan social. În activitatea
sportivă de performanță, fiecare stadiu de pregătire are obiective de instruire
diferite, care privesc pregătirea fizică, tehnică, tactică, artistică, psihologică, pentru
care se aplică mijloace de antrenament variate. Dezvoltarea capacității de
performanță a sportivului va fi rezultatul atingerii în timp a tuturor obiectivelor,
prin parcurgerea treptată a fiecărei etape de instruire și categorie de clasificare. În
activitățile motrice de timp liber, exersarea va conduce spre cele mai mari
beneficii, dacă va surprinde mai multe laturi ale condiționării fizice a individului și
ale relaxării din punct de vedere psihic. Opțiunea de a exersa doar la sala de fitness
(lucru la aparate) sau doar la sala de dans (relaxare, tonus psihic) nu corespunde
perspectivei teoriei sistemelor, abordată din acest unghi, al lipsei de varietate a
activităților motrice practicate, dar răspunde holismului prin îmbinarea activităților
profesionale, cu cele cotidiene și cu cele de recreere.

10
Pantea, M., 2002. Teorie şi metodică în activităţile motrice. Culegere de referate, București
 Începând cu secolul XX, domeniul educației fizice și sportului a fost abordat
din perspectivă nondualistică, devenind celebre expresiile unor promotori ai
holismului în activitățile motrice și nu numai (Kretchmar, 1994)11:
- Mens sana in corpore sano (Juvenal) – persoana este văzută ca un întreg
format din corp și minte, în care mintea funcționează sănătos dacă fizicul este
sănătos, iar corpul se menține sănătos dacă este controlat și condus corespunzător
de o minte care funcționează bine (care ghidează spre exersare datorită
conștientizării necesității activităților motrice). În această situație, educația fizică
și sportul, prin diferite forme de organizare, asigură instrumentele necesare pentru
că o minte sănătoasă este dependentă de un organism al căror aparate și sisteme
funcționează optim dacă există solicitare fizică. Cu toate acestea, această sintagmă
poate fi analizată și ca un cadru dualistic, prin identificarea celor două componente
separat (corp și minte), și prin atribuirea unui rol mai important uneia dintre ele. Ca
să ai o minte sănătoasă, este necesar să ai un corp sănătos, însă în expresie nu este
specificat și faptul că, pentru a avea un corp sănătos, se impune ca mintea să
funcționeze corespunzător.
- Unitate corp – spirit - minte (YMCA Triangle-Gulick) – persoana este
văzută ca un întreg format din trei componente: corp, spirit, minte între care trebuie
să existe un echilibru perfect, fără a dezvolta excesiv doar unul sau două dintre
aceste elemente, în pofida altuia. Față de expresia anterioară, este adăugat
elementul de spiritualitate, dimensiunea religioasă a persoanei. Din această
perspectivă, educația fizică și sportul au avut de câștigat deoarece au fost puse la
nivel de egalitate cu spiritualitatea și cu intelectul. Întrebarea care apare din partea
criticilor acestei expresii este legată de formele de inteligență care se manifestă la
om în situații diferite și care sunt cuprinse în dimensiunea minte.
- Educație prin fizic (Williams, 1965) - persoana este văzută ca un întreg
care poate da un randament mai bun în plan profesional, prin transmiterea de valori
sociale și morale prin intermediul activităților motrice. Din acest punct de vedere,
educația fizică și sportul pun la dispoziție adevărate laboratoare de învățare pentru
viață. Autorul evidențiază informațiile care sunt transmise și cunoștințele care sunt
achiziționate dincolo de exersarea fizică propriu-zisă, cum ar fi, de exemplu,
situațiile din cadrul unui joc sportiv (adversitate, cooperare, control emoțional,
competitivitate etc.) sau dintr-o lecție de dans (imaginea de sine, exprimarea unor
11
Kretchmar, R.S., 1994. Practical philosophy of sport, Human Kinetics, Ilinois
trăiri afective, valori estetice, armonia sunetelor și a gesturilor etc.) sau dintr-o
secvență de exersare a forței (perseverență, rezistență la frustrare, răbdare,
depășirea propriilor limite, mulțumire de sine), toate acestea fiind transferate cu
succes în activitatea de zi cu zi. În acest context, domeniul EFS a câștigat o mai
mare importanță în procesul educativ, aria de cuprindere a obiectivelor urmărite
fiind extinsă, nu doar la deprinderi și priceperi motrice specifice unor sporturi, ci și
la deprinderi comportamentale aplicabile în societate (de exemplu, obiectivele
operaționale ale lecției de EFS: cognitive, afective, sociale, motrice).
Criticii consideră această expresie ca fiind dualistică deoarece este evidențiat
corpul (fizicul) drept instrument prin intermediul căruia se ating finalități mai
importante, atribuindu-se acestuia un rol secundar.
- Educație a fizicului (McCloy, 1966) – persoana este văzută ca un întreg,
dar care are nevoie să acorde o importanță deosebită fizicului pentru a da
randament în plan profesional. Orice individ necesită o bună rezistență
cardiovasculară, un tonus crescut al musculaturii și o bună mobilitate pentru a
desfășura cu ușurință sarcini motrice cotidiene și de serviciu. Din acest punct de
vedere, funcționalitatea organismului este responsabilă, într-o oarecare măsură, de
dezvoltarea individului și de starea de bine a acestuia. Asemănător cu expresia de
mai sus, controversele au apărut pornind de la menționarea izolată a fizicului și
plasarea acestuia pe un loc mai puțin important, acela al unui instrument prin care
se ating obiective cu înaltă semnificație. În plus, sintagma lasă loc interpretărilor și
din punct de vedere pedagogic, ca și când ar exista un profesor al fizicului (cel de
EFS) care ar fi preocupat doar de obiectivele motrice și un altul al mentalului.
În ceea ce privește domeniul educație fizică și sport, se conturează tot mai
frecvent absența unei abordări holistice la nivel profesional, uneori existând
atitudini negative vizavi de persoanle care își desfășoară activitatea în acest
domeniu, comparativ cu alți specialiști care activează în alte arii ale științei. În
ultimele decenii, s-a generat un stereotip social care îi privește pe oamenii din
sport. Adesea sportivii de performanță, profesorii de educație fizică și antrenorii
sunt considerați a fi mai puțin inteligenți sau mai puțin educați, devalorizându-se
aproape complet performanțele sportive sau profesionale ale acestora și scăzând
credibilitatea în competențele lor. Această interpretare bazată pe dualism, prin care
activităților motrice le este atribuit rolul de dezvoltare a fizicului, fără implicarea
mentalului, poate fi combătută prin argumente holistice.