Curs 9

SPORT DE PERFORMANȚĂ

Sportul de performanţă îndeplineşte o importantă funcţie de maximizare a

performanţei, precum şi una competiţională, prin care le oferă indivizilor satisfacţii
inedite, în primul rând în plan personal, iar apoi în plan material, social sau
profesional. În sportul de performanţă, obiectivul primordial, în funcţie de care este
condusă întreaga activitate, este acela de a obţine rezultate cât mai bune într-o
competiţie de anvergură, în plan secundar situându-se obiectivele privind caracterul
distractiv, compensator sau terapeutic al sportului.
Prin natura sa, performanţa sportivă este multidimensională, fapt ce se reflectă
în procesul de antrenament care devine dificil de condus de către o singură persoană
(antrenorul), fiind eficientă o echipă de specialişti ale căror eforturi converg spre
performanţa de vârf (Weingarten, 1983)1.
Performanţa are o evoluţie exponenţială, cu secvenţe ascendente intercalate
cu intervale de dinamică lentă, ceea ce arată că, după o creştere vertiginoasă, se
manifestă o stabilizare relativă urmată de un nou ciclu, ajungându-se, în timp, la
parcurgerea unor trepte (Florescu, citat de Chirilă, 2002)2 (fig. 12).
performanţei
Nivelul

timp

Fig. 12. Evoluţia performanţei (Florescu, citat de Chirilă, 2002)

1
Weingarten, G., 1983. A Scientific Approach to Coaching Sport, în Health, Physical Education, Recreation and
Dance Education in Perspective - 26th ICHPER World Congress, Wingate Institute, Israel, 1983
2
Chirilă, M., 2002. Particularităţile învăţării şi aplicării tehnicilor de autoapărare din sporturile de luptă, Teză de
doctorat, ANEFS, Bucureşti
 În pregătirea sportivilor, se pornește de la cerinţele impuse de participarea la
concurs, se proiectează un model de pregătire prin intermediul căruia se urmăreşte
dezvoltarea capacităţii de performanţă într-un anumit interval de timp, model care
se aplică în antrenament. Reperul cel mai important în programarea şi planificarea
procesului de pregătire devine competiţia de anvergură, la care sportivul doreşte
obţinerea unui rezultat performanţial.
Deoarece concursurile solicită integral organismul, nu toate întrecerile
sportive la care participă acesta vor avea un obiectiv de performanţă, şi nici nu va
lua parte la toate competiţiile din calendarul competiţional. Numărul de concursuri
importante şi amicale la care vor fi înscrişi va fi permanent raportat la
particularităţile lor de vârstă şi la trăsăturile lor individuale, la stadiile
antrenamentului, la timpul avut la dispoziţie şi la condiţiile de pregătire.
Rezultatele obţinute în concurs, analizate şi interpretate corespunzător, au
rolul de a orienta strategiile metodologice pentru antrenamentul viitor. În acest fel,
competiţia devine cel mai veridic test în antrenamentul sportiv. Eficientizarea
pregătirii nu este posibilă fără o evaluare periodică a efectelor antrenamentului, prin
intermediul concursului.
Atmosfera de concurs, prezenţa arbitrilor şi a spectatorilor, întâlnirea
adversarilor, festivismul şi amenajarea deosebită a spaţiilor, mediatizarea
evenimentului, expectanţele proprii, precum şi cele venite din partea antrenorilor,
managerilor, prietenilor, familiei etc., dau naştere unei stări de tensiune psihică,
competiţia în sine fiind o situaţie stresantă pentru sportiv. Reuşita în gestionarea
acestei stări este asigurată de obişnuirea sportivului cu participarea la concursuri,
prin creşterea numărului de întreceri la care este înscris şi prin conturarea experienţei
sale competiţionale.
Deloc de neglijat este şi faptul că performanţele sportive sporesc în
semnificaţie cu cât indivizii se apropie mai mult de eşaloanele superioare şi participă
la competiţiile rezervate seniorilor (Jocuri Olimpice sau Campionate Mondiale).
Prezenţa sportivilor la asemenea competiţii este consecinţa unei pregătiri prealabile,
cu durată diferită de la o ramură de sport la alta, şi cu o evoluţie ascendentă de la un
stadiu al antrenamentului la altul. În acest sens, pregătirea în perspectivă este singura
modalitate prin care practicantul are şanse să urmeze o carieră sportivă şi să obţină
succesul în concurs.
Dezvoltarea şi valorificarea aptitudinilor depistate la selecţie depind de
măiestria antrenorului de a concepe şi aplica programe de pregătire adecvate
particularităţilor de vârstă şi cerinţelor specifice sportului de performanţă. Pregătirea
necesară pentru ca debutantul de azi să devină campionul de mâine trebuie
desfăşurată după coordonate ştiinţifice, aşa încât rezervele lui de performanţă să nu
fie epuizate de timpuriu, dar nici să rămână neexploatate. Pregătirea în perspectivă
a sportivilor vizează, în egală măsură, şi structurile responsabile de organizarea şi
desfăşurarea activităţii sportive la nivel național. La acest nivel, trebuie să
funcţioneze un management performant care să răspundă de organizarea pregătirilor
centralizate, de creşterea numărului centrelor de copii şi juniori, şi de promovarea
sportivilor care promit rezultate superioare în competiţiile importante, prin lărgirea
loturilor naţionale. Nu vor lipsi preocupările pentru formarea şi perfecţionarea
specialiștilor, dar şi pentru cercetarea ştiinţifică interdisciplinară din domeniul
sportului.
La nivelul loturilor naţionale, pregătirea în perspectivă se realizează prin
programarea şi planificarea antrenamentului pe cicluri de pregătire de patru sau opt
ani, în funcţie de calendarul competiţional şi de competiţia majoră pentru care se
stabilesc obiectivele de performanţă.
La nivelul cluburilor sportive sau în cazul în care sunt vizate competiţii ce se
desfăşoară din doi în doi ani (C.M.), se pot stabili macrostructuri cu o durată mai
redusă.
Pregătirea în perspectivă a sportivilor se desfășoară pe trei niveluri bine
conturate, între care există multiple interrelații (Smith & Smolianov, 2015)3:
 macro-nivelul cuprinde elemente de ordin socio-economic, cultural, legislativ
și organizațional pentru un sistem sportiv național susținut de către întreaga societate
civilă și de stat;
 mezo-nivelul include infrastructura, personalul și serviciile care permit
derularea de programe sportive;
 micro-nivelul reunește operațiuni, procese și metodologii pentru dezvoltarea
sportivilor individual.
Elementele interdependente ale modelului sunt numerotate în fig. 13. pentru
a exprima magnitudinea și importanța lor relativă într-un sistem sportiv.

3
Smith, J., Smolianov, P., 2015. The High Performance Management Model: From Olympic and Professional to
University Sport in the United States, https://thesportjournal.org/article/the-high-performance-management-model-
from-olympic-and-professional-to-university-sport-in-the-united-states/
 7. suport
avansat
de
pentru fiecare
participant

6. dezvoltarea
talentului

5. centre de pregătire

4. sisteme competiționale

3. suport educațional, științific,

medical, filozofic, promoțional

2. parteneriate cu agenții de suport

1. finanțare echilibrată și integrată;

structuri aferente sportului de masă și
sportului de elită

NIVEL MICRO (7,6) NIVEL MEZO (5,4,3) NIVEL MACRO (2,1)

Operații, procese, metodologii Infrastructură, personal, servicii Socio-economic, cultural,
pemtru dezvoltarea atleților aferente programelor sportive legislativ și organizațional
individual

Fig. 13. Model multinivelar al pregătirii sportive (Smolianov & Zakus, 2008)4

4
Smolianov, P., & Zakus, D. H., 2008. Exploring high performance management in Olympic sport with reference to
practices in the former USSR and Russia. The International Journal of Sport Management, 9(2), 206-232
 În acest context deosebit de complex, delimităm sportul profesionist, ca
exponent al aspectelor de natură socio-economică şi culturală.
Definind sportul de performanţă ca activitate desfăşurată într-un cadru
organizat, orientată spre atingerea unor rezultate valoroase şi / sau recorduri, sportul
profesionist este o activitate sportiv-comercială, cu eficienţă economică şi valoare
informaţională.
Participarea la competiţiile oficiale este condiţionată de apartenenţa
sportivului la un club, asociaţie sau federaţie. Participanţii, sportivi de performanţă,
se împart în :
- sportivi amatori, care nu obţin venituri din practicarea sportului-nefiind
considerate venituri bursele, indemnizaţiile, diurnele de deplasare, alocaţiile
pentru hrană, medicamentele, susţinătoarele de efort, premiile sportive;
- sportivi profesionişti, care practică sportul ca profesie şi obţin venituri pe baza
contractului de muncă încheiat cu asociaţia sau clubul sportiv, ai cărui angajaţi
sunt.
Nivelul de măiestrie şi de pregătire al sportivilor profesionişti (clasificarea în
cadrul statutului de sportiv profesionist) se stabileşte prin regulamente elaborate de
către federaţia naţională şi forul mondial tutelar.
Modificările aduse legii educaţiei fizice şi sportului stabilesc clasificarea
sportivilor de performanţă în amatori şi sportivi profesionişti. Inițial, legea EFS
făcea trimitere numai la sportivii amatori şi non-amatori. Ulterior, a fost modificată
și a inclus statutul de sportiv profesionist pentru a înlătura eventualele inadvertențe
dintre prevederile interne și cele internaționale care puteau defavoriza financiar și
nu numai, structurile sportive naționale. Potrivit legii EFS 69/20005, completată și
mdificată ulterior, sportivul profesionist trebuie să respecte două cerințe: să încheie
un contract individual de muncă sau o convenție în condițiile Codului civil și să
obțină licența de sportiv profesionist. Licența de sportiv profesionist se poate obține
respectând procedurile federațiilor naționale de specialitate. Mai mult decât atât, este
prevăzut și faptul că ramurile de sport, precum și condițiile de practicare a sportului
profesionist se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, inițiată de Ministerul Tineretului
și Sportului, la propunerea federațiilor sportive naționale. Dacă sportivul încheie o
convenţie în termenii Codului Civil, la cerere, îi pot fi asigurate participarea şi plata
contribuţiei la un sistem de pensii, public şi/ sau privat, în condiţiile legii. În cazul

5
http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_sportului.php
sportivilor străini, este necesar un permis de muncă eliberat în condițiile legii, înainte
de a încheia un contract cu un club sau cu o asociație sportivă din România.
În continuare, prezentăm un exemplu de notă de fundamentare înaintată
Guvernului în vederea adoptării HG privind baschetul ca sport profesionist,
elaborată de Federația Română de baschet, în anul 20116:
„Federatia Română de Baschet este structură sportivă de interes național,
persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă,
neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ, constituită prin asocierea
structurilor sportive de baschet cu personalitate juridică. Conform prevederilor art.
14 alin. (9), din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, cu modificările și
completările ulterioare, ramurile de sport în care se poate practica sportul
profesionist se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, inițiata de Autoritatea
Națională pentru Sport și Tineret, la propunerea federațiilor sportive naționale.
Federația Română de Baschet propune și solicita Autorității Naționale pentru Sport
și Tineret inițierea și promovarea unei Hotrâri a Guvernului privind aprobarea
practicării sportului profesionist în ramura de sport baschet. Solicitarea federației
este legitimă întrucât ramura de sport baschet este inclusă în obiectul de activitate
al Federației Române de Baschet, iar propunerea de practicare a sportului
profesionist în ramura de sport baschet a fost aprobată în unanimitate de Adunarea
Generală a federației din data de 10 iulie 2006.” De asemenea, în acest document
sunt menționate avantajele practicării baschetului profesionist, atât asupra
sportului amator cât și a acelui de elită, prin diminuarera litigiilor dintre sportive
și club, precum și prin creșterea numărului de practicanță. Adoptarea acestei HG
adduce un plus și asupra consolidării statutului profesiei de sportiv-baschetbalist
existent în Clasificarea Ocupațiilor în România la nr. 3475(05).
Pentru a contracara efectele nefaste ale atingerii unei cariere sportive cu orice
preț, Parlamentul Europei a stabilit mai multe directive care guvernează sportul de
performanță de înalt nivel. Perspectiva europeană a practicării sportului profesionist
pornește de la premisa că sportul de elită generează venituri materiale substanțiale
care pot influența activitatea sportivă și care pot denatura valorile umane. În acest
sens, s-au stabilit următoarele:
 Sportul are nevoie de reguli şi legi - pe fondul creşterii rolului activităţii
sportive în cadrul societăţii şi mai ales a mediatizării acesteia, rezultă profituri

6
http://www.frbaschet.ro/stiri/2011-09-15/baschetul-sport-profesionist
importante şi, ca atare, se conturează ca literă de lege cerința de respectare a
loialității şi egalității de şanse din punct de vedere al desfăşurării competiţiei, deşi în
ceea ce privește maniera şi condiţiile de pregătire a sportivilor, încă există mari
discrepanţe.
 Solidaritate în vinderea drepturilor TV - Parlamentul european a insistat pe
distribuirea echitabilă a acestor drepturi între cluburi, între ligi, precum şi între
sportul amator şi cel profesionist. Tot timpul cererea, din punctul de vedere al
vizionării, pentru cluburile cu renume va fi majoră şi ca atare, această măsură
încearcă să micşoreze acest decalaj. În acest context, foarte importante apar
drepturile de televiziune ale competiţiilor de nivel mondial: Jocuri Olimpice,
Campionate Mondiale, Campionate Continentale, Cupe Mondiale etc.
 Oprirea traficului uman, favorizarea formării și valorificării jucătorilor
proprii - această directivă a pornit de la situaţiile frecvente mai ales în sporturile de
echipă (fotbal, rugby), în care este la modă naturalizarea sportivilor şi participarea
acestora în competiţii majore, reprezentând alte ţări. Totodată sunt echipe care
înregimentează sportivi din alte ţări în proporţie de 80-90%, acest lucru
întâmplându-se în detrimentul sportivilor proprii - de unde şi evoluţia sub aşteptări
a echipelor naţionale la competiţii de mare anvergură.
 Lupta împotriva rasismului - cunoscându-se calităţile superioare prezente la
persoanele de culoare (cel puţin din punct de vedere al puterii, înţeleasă ca şi
combinaţie forţă-viteză), precum şi dominaţia actuală a rasei galbene în cadrul
competiţiilor de mare anvergură, apare întrebarea: în contextul actual al
spectaculozităţii, mai poate fi sportul un fenomen exclusivist?
În afara carierei sportive remunerate ca profesie a unui individ, în termeni
contractuali, sportul de performanță presupune profesionalism, ca virtute general
valabilă. Indiferent de domeniu, a fi profesionist înseamnă a desfășura o activitate
cu indici superiori de calitate și eficiență, în baza unor competențe, fiind un deziderat
al celor mai mulți dintre oameni. În sport, a fi profesionist presupune angrenare într-
un proces riguros de antrenament, atingere de obiective în competiții, abordare cu
seriozitate și implicarea tuturor situațiilor din lumea sportului. Pe scurt, se reduce la
a fi bine pregătit, la a fi bun în ceea ce faci și nu se poate obține fără determinare,
autodepășire, perseverență, pasiune. În continuare, sunt prezentate trei aspecte care
pot conduce la a practica sport de performanță cu profesionalism:
- planificarea judicioasă a întregului proces de antrenament, astfel încât să fie
redusă posibilitatea apariţiei unor factori întâmplători care pot afecta obţinerea
performanţei. În acest sens, sportivul împreună cu antrenorul trebuie să-şi stabilească
obiective pe termen lung, dar şi pe termen scurt, pe care să le atingă;
- luarea unor decizii și asumarea rezultatelor, pe baza analizei situaţiilor de
diferite tipuri întâlnite atât în antrenament, cât și în competiţie. Acest lucru vizează
în principal responsabilizarea sportivului și angrenarea totală a acestuia în activitatea
sportivă de performanță;
- comunicarea sportiv-antrenor, în sensul transmiterii biredicţionale a
informaţiilor și al gestionării rolurilor antrenorului, în diferite etape de formare și
contexte situaționale. Acest lucru, favorizează educarea unei atitudini pozitive
asupra performanţei, aceasta fiind singura modalitate de a obține rezultate
remarcabile în sportul de elită.
Sportul de performanță nu se poate dezvolta în afara influențelor directe și
inderecte ale unor factori care acționează simultan și interdependent, la nivel macro-
, mezo- și microstructural al sistemului global. Sunt subliniate în fig. 14., influențele
directe ale factorilor socio-culturali și politici, influențele indirecte ale factorilor
educaționali și economici, precum și cele mai puțin accentuate influențe de ordin
demografic și geografic, care se resimt asupra structurilor organizaționale
responsabile de sport, asupra resursei umane implicate și asupra programelor special
destinate acestei activități.
În România, sportul de elită este guvernat de Comitetul Olimpic și Sportiv
Român, care se subordonează Ministerului Tineretului și Sportului. Federațiile de
specialitate, pe ramuri de sport, se află în subordinea aceluiași Minister, alături de
Direcțiile Județene pentru Tineret și Sport. Cluburile sportive școlare sunt
coordonate de către Federațiile de specialitate, dar funcționează ca instituții de
învățământ, fiind în subordinea Inspectoratelor Școlare și, implicit, a Ministerului
Educației Naționale. Există și cluburi municipale care sunt structuri ale primăriilor
din diferite orașe, cluburi sportive universitare care aparțin de instituțiile de
învățământ superior și de Federația Sportului Școlar și Universitar, precum și cluburi
sau asociații care funcționează în regim privat și sunt afiliate Federațiilor de
specialitate.

Influențe Influențe
politice Structuri organizaționale socio-
Politică/direcții strategice culturale
 Fig. 14. Factori care influențează dezvoltarea sportului de performanță
pentru succesul olimpic7

PERFORMANŢĂ CU ORICE PREŢ

În contextul actual al evoluţiei activităţii sportive de performanţă, devine tot

mai evidentă goana după succes, dorinţa de a obţine cât mai rapid un rezultat

7
Tang, H-Y.M., 2007. A comparative study of national government elite sport systems in Australia and Taiwan: A
model for Olympic success. Edith Cowan University Library Retrieved from https://ro.ecu.edu.au/theses/285
superior, fără să mai conteze realul consum de resursă umană, ceea ce implică
creşterea riscului ca un sportiv să fie traumatizat în plan biologic, psihologic şi
social, atât în timpul, cât şi după încheierea vieţii sportive. Este performanţa sportivă
un deziderat care să merite orice preţ? Este cumva preţul performanţei incompatibil
cu o stare optimă de sănătate? Rămâne într-adevăr valoroasă o performanţă
sportivă al cărei preţ a fost sau este greu de suportat? Acestea sunt întrebări la care
sportivii de elită vor răspunde diferit, în funcţie de propriile experienţe. Posibil să
fie şi mai diferit răspunsul unor specialişti din domeniul psihologiei, medicinei sau
sociologiei, care încearcă să explice de ce unii oameni se supun unor regimuri
drastice şi se implică în activităţi ce le periclitează existenţa.
Preţul plătit de sportiv pentru un titlu de campion poate fi considerat prea
mare în situaţia în care activitatea de performanţă lasă urme nefaste asupra
organismului acestuia. În momentele de glorie, uzura organismului nu se simte,
afecţiunile de orice fel sunt uitate, durerile nu mai sunt deranjante. Până la urcarea
pe podium şi după coborârea treptelor acestuia, organismul unui sportiv de
performanţă îşi arată fragilitatea şi poate da semne de suprasolicitare mai mult sau
mai puţin severă. Se poate ajunge ca cealaltă faţetă a medaliei, pentru o bună parte
dintre sportivii de elită, să fie mai puţin strălucitoare, mătuindu-se în timp, pe măsură
ce apar problemele de sănătate.
Performanţa cere sacrificii este un enunţ pe care sportivul îl aude de
nenumărate ori în cariera sa şi pe care ajunge să îl interiorizeze de aşa manieră, încât
uneori intră în arenă asumându-şi riscuri majore privind starea de sănătate. Există
situaţii în care motivaţia pentru un rezultat foarte bun într-o competiţie importantă îl
determină pe acesta să nu respecte recomandările medicului, să ignore anumite
afecţiuni, să suporte dureri la nivelul unor segmente și să concureze, chiar dacă din
punct de vedere medical nu ar trebui. Mai mult decât atât, unii sportivi renunță cu
bună știință la integritatea lor corporală pentru a nu rata șansa obținerii unei medalii.
Recuperarea necorespunzătoare după accidentări, refacerea precară după efort şi
supraantrenamentul, dozarea greşită a efortului fizic, solicitările unilaterale,
aplicarea unor mijloace de lecţie nepotrivite, planificarea eronată a antrenamentului,
nerespectarea particularităţilor de creştere şi dezvoltare, încălcarea principiilor
instruirii, lipsa unei complexe încălziri a organismului, pot conduce la traumatisme
şi afecţiuni pe termen lung. Cayla şi Lacrampe (2007)8 adaugă faptul că uneori
8
Cayla, J.L., Lacrampe, R., 2007. Manuel pratique de l’entrainement. 110 questions developpees pour tout savoir et
tout comprendre. Amphora Sports, Paris
accidentările sportivului au drept cauză frământările interioare ale acestuia, lupta
care se dă între stările lui psihice şi manifestarea capacităţii de performanţă. Uneori
sportivii încearcă sarcini motrice care le depăşesc potenţialul sau starea de
antrenament, având o percepţie iluzorie despre propriile posibilităţi sau exersează
acţiuni tehnice dificile fără a fi atenţi 100% la execuţie. Obiectivele de performanţă
spre care ţintesc sportivii şi antrenorii îi împing pe aceştia spre căutarea celor mai
eficiente strategii de pregătire. Însă găsirea celor mai potrivite mijloace presupune
încercarea mai multor variante, experimentarea a diverse metode, fără a identifica
sau a investiga efectele pe termen lung ale uzurii organismului.
La Page (2016)9 evidenţiază paradoxul activităţii sportive de performanţă care
are efecte bifazice, benefice, adaptative şi negative, de maladaptare (fig. 30).

Adaptare Maladaptare

(efecte pozitive) (efecte negative)

Capacitate funcţională

Stres fiziologic, psihologic, social

Fig. 30. Efecte bifazice ale activităţăţii sportive de performanţă

(La Page, 2016)

Solicitarea optimă este dificil de identificat, astfel încât să nu existe

subsolicitare şi suprasolicitare. Pe fondul unor suprasolicitări repetitive, apar
accidentările. Krief (2016)10 prezintă următoarele afecţiuni osteo-ligamentare
frecvent întâlnite la sportivi: tendinite, periostite, entorse, luxații, fracturi ș.a. La

9
La Page, C., 2016. Physiologie de l’exercise physique, entrainement et santé. Ellipses, Paris, p. 350
10
Krief, V., 2016. Le blessures chez le sportif. En Psychologie, pedagogie et sante du sportif. Coord. Krumm C.M.,
Dunod, Paris. P. 242
nivel muscular, se pot produce contracturi, întinderi, rupturi, contuzii, crampe şi
dureri musculare (Cayla & Lacrampe, 2016)11.
În cele ce urmează, prezentăm câteva dintre riscurile datorate efortului fizic
care privesc coloana vertebrală, având în vedere rolul său major în funcţionalitatea
integrală a organismului.
Adesea sportivii suferă de afecţiuni ale coloanei - afecţiuni cronice ale
discurilor vertebrale, deformări ale curburilor anatomice, atitudini posturale
defectuoase, asimetrii segmentare, aliniament corporal greşit etc. Constatarea este
alarmantă, deoarece o coloană vertebrală patologică diminuează capacitatea
funcţională a întregului organism, împiedicându-l pe inidivid să aibă o viaţă
dinamică şi să desfăşoare activităţi profesionale, sociale sau de loisir, fără a resimţi
dureros efortul în vreo regiune a corpului.
Este cunoscut faptul că stabilitatea coloanei este asigurată de trei subsisteme
(Karli şi Wolfer, citaţi de Lennard şi Crabtree, 2005)12:
- subsistemul activ - reprezentat de muşchii şi tendoanele situate la acest nivel;
- subsistemul pasiv - compus din coloana vertebrală propriu-zisă (vertebre, discuri
intervertebrale, faţete articulare, capsule articulare etc.);
- subsistemul nervos - alcătuit din receptori senzitivi aferenţi (distribuiţi în tot
ţesutul), dintr-o componentă eferentă (responsabilă de execuţia actului motric) şi
dintr-un centru nervos de control (cu funcţie de integrare senzori-motrică).
Orice disfuncţie la nivelul acestor componente atrage după sine afecţiuni ale
coloanei vertebrale, cu grade diferite de severitate. În cazul sportivilor adolescenţi,
cele mai frecvente accidentări, la nivelul subsistemului activ, sunt luxaţiile articulare
şi contracturile musculare. Acestea se datorează unor încărcături ce depăşesc
posibilitatea ţesuturilor moi paravertebrale şi se manifestă prin dureri de spate,
sensibilitate crescută a unor regiuni, inflamaţii locale şi limitarea mişcării (Lin şi
Boop, citaţi de Lennard şi Crabtree, 2005). Netratate corespunzător, ele se
cronicizează, în timp, şi se transformă în probleme severe, care îl vor împiedica pe
sportiv să îşi folosească întregul potenţial de performanţă în activitatea pe care o
desfăşoară.
La nivelul subsistemului pasiv, specialiştii identifică deformări ale coloanei
vertebrale, cum ar fi scolioza, cifoza, lordoza, spondiloza etc.

11
Cayla, J.L., Lacrampe, R., 2007. Manuel pratique de l’entrainement. 110 questions-reponses developpees. Amphora,
Paris, p.76
12
Lennard, T.A., Crabtree, H.M., 2005. Spine in Sports, Elsevier Mosby, Philadelphia
 Modificarea curburilor fiziologice, în plan sagital, determină dezvoltarea
inadecvată a conţinutului toracic şi abdominal, afectând funcţionalitatea normală a
organelor interne situate în aceste cavităţi, care, la rândul lor, au repercusiuni
negative, în lanţ, şi asupra altor aparate şi sisteme. Mai mult decât atât, interrelaţia
dintre forma normal fiziologică a coloanei vertebrale şi organele interne îşi găseşte
explicaţia, în patologie, în bolile vertebrogene (manifestate prin tulburări viscerale).
Există numeroase surse bibliografice care atestă existenţa acestora, dintre care
amintim pe: Kahl şi Koch (1965)13, Diaconescu, Veleanu şi Klepp (1977)14,
Popleanschi (1981)15, Gherman (2011)16.
Apariţia afecţiunilor coloanei vertebrale poate fi evitată prin utilizarea unor
exerciţii fizice vizând îmbunătăţirea mobilităţii articulaţiilor de la acest nivel,
precum şi dezvoltarea forţei muşchilor stabilizatori ai trunchiului şi a rezistenţei
coloanei. În acest sens, specialiştii utilizează chiar termenul de „fitness al coloanei
vertebrale”, prin care se înţelege această manieră de condiţionare fizică (Karli şi
Wolfer, citaţi de Lennard şi Crabtree, 2005)17. Printr-un asemenea demers,
desfăşurat în scop profilactic, sunt diminuate posibilităţile de producere a
accidentărilor, sunt înlăturaţi factorii de risc ai performanţei sportive şi nu este
influenţată negativ calitatea vieţii practicanţilor. De asemenea, identificarea precoce
a unor afectări morfo-funcţionale ale organismului sportivului, prin controale de
specialitate periodice, permite atribuirea unor tratamente compensatorii adecvate,
care să dubleze programul de pregătire, acestea având rolul de a corecta eventualele
deficienţe şi de a ameliora starea de sănătate.
Alanbagi şi Testa (2016)18 subliniază că trebuie stabilit un echilibru între
musculatura posturală şi muşchii motori, între agonişti şi antagonişti, ştiind că toate
mişcările, indiferent de sportul practicat, perturbă muşchii stabilizatori. Autorii
recomandă dezvoltarea musculaturii posturale proporţional cu musculatura efectoare
şi educarea controlului motor. După Sbenghe (2002)19, controlul motor se resimte
prin intermediul controlului muscular, al coordonării şi al echilibrului. Controlul
muscular se referă la „abilitatea de a activa un grup limitat de unităţi motorii ale unui

13
Kahl, E., Koch, E., 1965. Hiatal hernia in kyphosis and scoliosis of the spinal cord, Dtsch Med Wochenschr. 1965
Nov 26;90(48):2156-9
14
Diaconescu, N., Veleanu, C., Klepp, H.J., 1977. Coloana vertebrală. Ed. Medicală, București
15
Popeleanschi Ia.Iu., 1981. Bolile vertebrogene ale sistemului nervos, Kazani
16
Gherman, D., 2011. Vertebroneurologia și verticalitatea coloanei vertebrale. Științe medicale: 1(20), p. 93-99
17
Lennard, T.A., Crabtree, H.M., 2005. Spine in Sports, Elsevier Mosby, Philadelphia
18
Alanbagi, Y., Testa, M., 2016. Methodologie de l’entrainement sportif. Ellipses, Paris, p. 24
19 Sbenghe, T., 2002. Kinesiologie: ştiinţa mişcării, Ed. Medicală, Bucureşti
singur muşchi, fără a fi activaţi alţi muşchi”, aceasta presupunând „conştientizarea
raportului senzitivo-motor pentru realizarea activării unui muşchi sau a unei mişcări
simple, la un moment dat” (Sbenghe, 2002). Astfel, controlul muscular sau
neuromuscular poate fi explicat prin posibilitatea sistemului nervos de a recruta
selectiv unităţile motorii ale muşchiului, pentru efectuarea cât mai eficientă a actului
motric. Coordonarea dintre proprietăţile intrinseci ale muşchiului, caracteristicile
anatomice ale segmentului şi activarea nervoasă a acestuia sunt determinante pentru
obţinerea eficienţei mişcării şi pentru menţinerea integrităţii corpului. Un control
muscular scăzut predispune organismul la accidentări, influenţând, în mod direct,
stabilitatea coloanei vertebrale şi a articulaţiilor.
Alte studii, precum cele ale lui Weineck (1994)20 analizează capacitatea
scăzută de rezistenţă a coloanei vertebrale. Forţele de compresie, de flexie şi de
forfecare, cum ar fi cele manifestate în cazul ieşirilor de pe aparatele de gimnastică
sau al săriturilor de pe trambulină, solicită suplimentar elementele coloanei, care vor
suferi modificări structurale. Cele mai frecvente riscuri ale practicantului de
gimnastică sunt legate de instalarea unor modificări degenerative ale discurilor
vertebrale, de apariţia spondilozelor şi a spondilitelor, de manifestarea unor
deformări ale curburilor fiziologice şi de apariţia unor afecţiuni ale articulaţiei sacro-
iliace (Prather, Metyler, citaţi de Lennard şi Crabtree, 2005)21.
Manno (1992)22 prezintă eventualele riscuri ale unui nivel scăzut de
dezvoltare a mobilităţii asupra organelor musculo-tendinoase. Adesea, accidentările
(contracturile sau rupturile musculare), sunt cauzate de lipsa de elasticitate
musculară, de rigiditatea mişcărilor, de absenţa plasticităţii şi fluidităţii acţiunilor
motrice. Mobilitatea excesivă, cerută în unele ramuri sportive, cum ar fi în
gimnastica ritmică, lasă urme asupra articulaţiilor sportivului, acestea fiind resimţite,
mai târziu, sub forma artrozelor. Conform studiilor efectuate de specialişti francezi,
acest gen de traumatism articular se regăseşte şi la practicanţii nataţiei.
Considerăm că, în activitatea sportivă de performanţă, nu doar medicul, ci şi
antrenorul este responsabil de aplicarea unor măsuri de prevenire a accidentărilor și
a mijloacelor de refacere. În aceste condiţii, evidenţiem importanţa cunoaşterii
caracteristicilor şi regulilor metodelor de antrenament, a acordării unor pauze
suficiente de refacere, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, cu posibilităţile

20
Weineck, J., 1994. Biologie du sport, în: Sportul la copii şi juniori, nr. 1-2, CCPS, Bucureşti
21
Lennard, T.A., Crabtree, H.M., 2005. Spine in Sports, Elsevier Mosby, Philadelphia
22
Manno, R., 1992. Les bases de l’entraînement sportif, în: Revue EPS, Paris
individuale şi cu obiectivul propus. Antrenorii, prin acţiunile lor, au obligaţia de a
doza corespunzător stimulii de antrenament, conform principiilor şi cerinţelor
acestui proces, şi de a nu neglija refacerea organismului sportivului.
Alimentaţia sportivului este un alt aspect care poate expune organismul unor
riscuri în plan sanogen. Chatenay (2016)23 analizează necesitatea unui echilibru
alimentar compatibil cu exigenţele performanţei, ştiind că alegerile de nutriţie susţin
procesul de antrenament. Autorul face trimitere şi la practicile de dopaj, în contextul
în care necesarul energetic al organismului este completat în unele cazuri de
substanţe interzise. Este precizat faptul că nutriţia sportivului trebuie abordată şi din
perspectivă etică, drept măsură profilactică împotriva dopajului.
Există sporturi în care greutatea corporală condiţionează performanţa, prin
încadrarea sportivilor în anumite categorii de greutate sau prin cerinţe de natură
estetică, aşa cum este în gimnastică ritmică. Dietele drastice pe care le ţin sportivii
pot conduce la instalarea unor afecţiuni ale sistemului digestiv. De asemenea, pot
apărea tulburări ale comportamentului alimentar (anorexie, bulimie), datorate
stresului de a pierde rapid în greutate şi de a nu fi gras. Alanbagi şi Testa (2016)24
vorbesc despre igiena alimentară şi de viaţă a sportivului, din care nu lipsesc
nutrienţii corespunzători tipului de solicitare, hidratarea şi regimul de odihnă.
Kern, Petot şi Krumm (2016)25 analizează riscul unei practici sportive
excesive, ca formă de dependenţă şi pasiune obsesivă. Studiile acestora evidenţiază
că persoanele care se încadrează în această categorie de practicanţi, devin irascibile,
iritate, nervoase, triste, atunci când sunt nevoite să întrerupă pentru o anumită
perioadă activitatea fizică. Autorii definesc practicile sportive problematice situaţiile
de exersare în care activitatea provoacă suferinţă, devin din ce în ce mai invazive,
repetitive, conduc la deteriorări fizice (afecţiuni ale corpului în timpul efortului) şi
au consecinţe psihice. Deşi aduc o performanţă celui care practică, implicarea în
aceste activităţi se bazează pe un comportament compulsiv-excesiv şi incontrolabil.
Sunt oferite ca exemple competiţiile de ultra-maraton, Iron man.
Pe lângă preţul plătit în plan sanogen, activitatea sportivă de performanţă
înseamnă prioritizarea procesului de antrenament simultan cu o serie de renunţări şi
restricţii legate de viaţa socio-profesională. Pornind de la procesul de educaţie din
23
Chatenay, A., 2016. Nutrition de la performance. Chapitre dans Psychologie, pedagogie et sante du sportif. Coord.
Krum C.M., Dunod, Paris, p. 213 - 216
24
Alanbagi, Y., Testa, M., 2016. Methodologie de l’entrainement sportif. Ellipses, Paris
25
Kern, L., Petot, H., Krumm, C.M., 2016. L’activite physique et sportive et la santé. Chapitre dans Psychologie,
pedagogie et sante du sportif. Dunod, Paris, p. 198 - 199
şcoală, care nu este în prim plan pentru sportivul angrenat în circuitul competiţiilor
de înalt nivel, şi până la restrângerea cercului de prieteni la colegii de breaslă, pot
apărea sincope în integrarea performerilor în plan socio-profesional, după retragerea
din cariera sportivă. Inserţia pe piaţa muncii a foştilor sportivi de performanţă devine
problematică pentru mulţi dintre aceştia, în situaţia în care studiile școlare au fost
neglijate, iar singura meserie pe care o cunosc este sportul practicat, fără a avea
implicit vocaţie pentru antrenorat. În acest sens, există prevederi ale Uniunii
Europene de a implementare a unor programe de formare profesională, care privesc
cariera dublă (dual career) a sportivului. Comisia Europeană26 susţine demersuri ca
sportivii să beneficieze de educaţie şi pregătire profesională pe întreaga durată a
practicii sportive, cu scopul de a menţine motivaţia acestora pentru performanţă şi
de a le asigura dezvoltarea morală şi profesională pe termen lung.
Cercetătorii investighează tendinţa sportivelor de elită, profesioniste, de a
amâna momentul întemeierii unei familii şi/sau al aducerii pe lume a unui copil din
cauza carierei sportive, în cele mai multe sporturi apogeul performanţei
suprapunându-se cu vârsta optimă de a deveni mamă. Dorinţa de împlinire în plan
sportiv este atât de puternică, încât obiectivele de împlinire în plan personal sunt
fixate pentru mai târziu, când ar putea fi de fapt prea târziu. Această tendinţă nu se
remarcă numai în sportul de performanţă, ci în toate domeniile în care femeile se
orientează spre o carieră de succes care implică o dedicare crescută formării şi
desfăşurării de activităţi profesionale.
Obținerea performanței cu orice preț poate fi obiectivul urmărit direct de către
sportiv, dar și de antrenor, manager de club sau acționar. Potrivit opiniei lui
Ifeanyichukwu și Mina (2017)27, maniera obsesivă cu care este urmărită performanța
și disponibilitatea oamenilor din sport de a accepta orice pentru victoria din arenele
sportive este numită sindrom al câștigului cu orice preț. Specialiștii consideră că
această atitudine conduce la încălcarea regulilor și la amenințarea drepturilor,
sănătății și siguranței participanților la fenomenul sportiv, subliniind mai mulți
factori ai performanței cu orice preț, la care adăugăm managementul vârstei
sportivului de-a lungul carierei acestuia, și lacunele educaționale (fig. 31.).

26
http://ec.europa.eu/sport/policy/societal-role/dual-career_en accesat la data de 26 octombrie 2018
27
Ifeanyichukwu, C.E., Mina, I.D., 2017. Over-emphasis on winning, host-to-win and winningat-all-cost syndrome
in modern sports competitions: implications for unsportsmanship behaviours of sports participants, International
Journal of Physical Education, Sports and Health 2017; 4(5): 104-107
 Mită
și corupție în
sport

Managementul Violență
vârstei și
sportivului huliganism

Performanță
Aranjarea cu
meciurilor
orice preț Utilizarea
și
mercenarilor
manipularea
rezultatelor in sport

Abuz în
alimentație Lacune
educaționale
și
droguri

Fig. 31. Factori ai performanței cu orice preț

Există situații în care mita și corupția în sport sunt întâlnite atât în cazul
managerilor de club, cât și în cazul antrenorilor și sportivilor, care sunt dispuși să
ofere arbitrilor diferite sume de bani sau alte atenții, pentru acordarea unor decizii
favorabile lor, în jurizarea din timpul competiției. Pe de altă parte, cei care oficiază
concursurile, se așteaptă să primească cadouri în schimbul unor decizii subiective,
care vor vicia rezultatul întrecerii, din cauza intereselor personale ale acestora.
Această practică este considerată de autorii mai sus menționați drept manieră de
violare a încrederii publicului și a principiilor organizaționale și conduită imorală,
non-etică.
Aranjarea meciurilor și manipularea rezultatelor este un tip de fraudă care
poate fi legată sau nu de corupție și mituire a oficialilor și care este întâlnită în cazul
stabilirii cu ce echipe urmează să se întreacă sportivii sau în ce grupă valorică se
încadrează aceștia, pentru anumite turnee. Deși funcționează sistemul tragerii la
sorți, nu întotdeauna rezultatele acestor proceduri depind de noroc, ci sunt
influențate de abilitatea oficialilor de a aranja ordinea intrării în concurs sau de a
evita anumiți adversari, în diferite etape ale competiției.
 Realitatea ne demonstrează că obținerea victoriei este atât de importantă
pentru unele delegații, încât și în cazul sportului adaptat, sportivii sunt înregistrați
necorespunzător pe categorii de dizabilitate, pentru a avea un avantaj.
Pe lângă dorința acerbă de a câștiga întrecerea, beneficiile economice îi
tentează pe unii oameni din sport să recurgă la mită sau la aranjarea meciurilor,
comițând ilegalități și în zona pariurilor sportive.
Violența și huliganismul aparțin deopotrivă sportivilor și suporterilor aflați
în situația înfrângerii într-o competiție, nu rare fiind cazurile în care atleții
concurează dur, brutal, excesiv de agresiv, fără a respecta regulile privind contactul
cu adversarul sau cazurile în care fanii distrug arenele sportive ca urmare a unor
manifestări ale furiei și frustrării atunci când pierd ori sunt în dezavantaj.
Utilizarea mercenarilor în sport face trimitere la contractarea ilegală a unor
jucători, plata acestora și introducerea lor în teren, în baza unor documente
falsificate, pentru a avea un avantaj net într-o anumită competiție. Există și situația
în care sportivii și antrenorii sunt plătiți, în afara contractului oficial încheiat, pentru
a avea o prestație slabă și a pierde anumite meciuri.
Abuzul în alimentație și consumul de droguri sunt practici actuale din sportul
de performanță cu efecte nocive asupra sănătății. Specialiștii amintesc tulburările
alimentare, deshidratarea, pierderile bruște în greutate, bulimia, anorexia pe care le
experimentează sportivii pentru a obține performanța. Echipa de specialiști care
decide și urmărește procesul de alimentație al sportivilor, mai ales în sporturile cu
componentă artistică și în cele cu categorie de greutate, este direct responsabilă de
tulburările alimentare care perturbă sănătatea sportivului. Referitor la doping, este
cunoscut faptul că sportivii de elită sunt dispuși să consume diferite substanțe prin
care își îmbunătățesc performanța, cunoscând riscurile la care își expun întreaga
carieră sportivă, în cazul în care sunt depistați pozitiv, dar și eventualele efecte
negative pe care produsele respective le au asupra organismului. Sindromul de a
câștiga cu orice preț care ajunge să îi domine pe sportivi, îi determină pe aceștia să
recurgă la dopaj și să nu dea importanță efectelor colaterale de ordin biologic, ce vor
fi resimțite după retragerea din activitate. Întreaga echipă de specialiști aflată în jurul
acestor sportivi este de obicei la curent cu aceste practici non-etice și
neregulamentare, susținând consumul de substanțe interzise. Astfel, sportul de elită
riscă să devină un tărâm al drogurilor, departe de orice semnificație morală și virtute
umană.
 Managementul vârstei sportivului ține de antrenor și de echipa de conducere
a clubului, referindu-ne aici la trecerea sportivilor de la o categorie sportivă la altă,
la păstrarea în pregătire a seniorilor cu experiență sau la retragerea acestora, dar și
la nedeclararea vârstei reale a sportivului pentru anumite concursuri. Au existat
situații depistate de UEFA, în care s-a trișat prin înscrierea și participarea la o
categorie de vârstă mai mică decât cea adevărată.
Lacunele educaționale devin și responsabilitatea managerilor echipelor de
sportivi, din care face parte și antrenorul. La nivel național, programul activităților
didactice pe care îl urmează sportivii, mai ales la loturile de juniori, este condiționat
de ședințele de antrenament și abordat mai superficial, comparativ cu obținerea
performanțelor. În continuare, eventualele dificultăți întâmpinate în promovarea
examenelor de finalizare a studiilor se încearcă a fi rezolvate prin diferite
aranjamente.
Concluzionăm prin a afirma că prețul performanței este plătit în cote diferite
de către sportiv și de către staff-ul tehnic (antrenor, manager etc.). Direct aflat în
vizor, sportivul suportă un preț al performanței cu dimensiuni bivalente antagonice,
care poate fi perceput, pe de o parte, drept responsabilitate asumată de către acesta,
într-un demers lăudabil de a-și atinge țelul, iar pe de altă parte, ca acțiune de a-și
pune în pericol propria viață, atrăgând după sine dezacordul celorlalți, în raport
riscurile la care se expune fizic, psihic și social.