Materiale Examen Baze

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI
NOTE DE CURS
BAZELE GENERALE ALE ANTRENAMENTULUI SPORTIV
MIHĂILĂ ION
CARACTERISTICI ALE SPORTULUI DE PERFORMANȚĂ
• Are la bază o pregătire prealabilă a concurenților – antrenament sportiv

• Are un caracter de întrecere (concurență) fiind centrat pe obținerea performanței – mod
organizat
• Se desfășoară pe baza unui regulament bine definit și care trebuie respectat de toți concurenții
• Nu periclitează sănătatea participanților
• Implică abilități umane specifice
• Influențează în mod pozitiv starea de sănătate, modul de viață, personalitatea etc.
• Reflectă cultura societății
APARIȚIA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

• Grecia Antică – exerciții practicate sub formă de întrecere fără cunoașterea termenului de sport.
• Pierre de Coubertin – întemeietorul Jocurilor Olimpice Moderne consideră ca principale
caracteristici ale sportului „efortul, intensitatea și dorința de afirmare” (Dragnea C., A. &
Teodorescu Mate S., 2002, p. 4), cu posibilități de „risc și de exces”.
• Legea Educației fizice și sportului – organizare la nivel național, sportul pentru toți, sportul de
performanță, ministerul Tineretului și sportului, Comitetul Olimpic Român, structurile sportive,
Federațiile sportive naționale, Asociațiile județene, Ligile profesioniste, Formarea și perfecționarea
specialiștilor, Protecția socială a sportivilor de performanță, Finanțarea activității sportive, Baza
materială pentru activitatea sportivă, Prevenirea violenței și dopajului, Sancțiuni.
• Sportul – considerat o industrie
• Preistorie În timpul secolului al XIX-lea, s-au descoperit numeroase obiecte de artă
preistorică în Franța (la Lascaux), în Africa și în Australia, care arată cum în timpuri
preistorice, s-au efectuat ceremonii ritualice în care era implicată o activitate fizică pentru
participanți. Unele din aceste descoperiri au fost stabilite ca având cel puțin 30.000 de ani.
• Antrenament - Apare în urmă cu 3000 ani – război, vânătoare (aruncare pietre sau sulițe,
lupte)
• Primele Jocuri Olimpice 776 î.Hr. - curse de picior și car, lupte, sărituri și aruncări de discuri
și javelin
ANTRENAMENTUL SPORTIV
• “Proces de acţiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea performanţei sportive,

sistemică şi orientată spre scop” (Dictionary of Sport Science, 1992).
• Proces complex şi de durată care vizează optimizarea proceselor şi funcţiilor sistemului
uman,pe baza capacităţii de adaptate, transformare şi reglare umană, desfăşurat în scopul
realizării performanţei sportive.
• Proces complex, de transformare şi dezvoltare, desfăşurat sistemic şi continu gradat, care se
bazează pe capacitatea de adaptabilitate a organismului uman la stimuli fizici şi psihici de
intensitate diferită, în scopul participării la competiţii, a ridicării nivelului de pregătire pentru
creşterea performanţei sportive (Teoria sportului, 2002)
• Complexitatea este dată şi de orientarea spre scop a antrenamentului, ceea ce implică acţiuniile
de proiectare, planificare, programare, evidenţă, analiză.
• TRTĂSĂTURI ALE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Specificitatea antrenamentului sportiv ne relevă principalele trăsături ale acestuia (Dragnea C., A. &
Teodorescu, Mate, S., 2002, p. 155):
• Este organizat sub forma unui sistem cu cel puţin două elemente: antrenorul şi sportivul.
Sportul contemporan impune însă necesitatea unei echipe de specialiști (alături de antrenor) care să
coordoneze pregătirea sportivilor în anumite etape ale pregătirii.
• Se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în cluburi şi asociaţii sportive;
Înalta performanță – echipe și loturi naționale
• Are la bază principii, cerinţe şi reguli de natură pedagogică, biologică şi psihologică, care creează un
cadru complex, concretizat prin elaborarea de programe pe termen lung şi scurt;
Caracter planificat
• Se desfăşoară după strategii originale elaborate pe baze interdisciplinare.
Impune echipe de specialiști (preparator fizic, psiholog, kinetoterapeut, informatician, analist, medic,
fiziolog etc.;
1. este un proces condus pe baza unor obiective de instruire şi de performanţă, componente ale
proiectelor de tip managerial;
Caracter managerial – de conducere
• Se realizează diferenţiat pe stadii, etape sau nivele, fiind un proces de lungă durată;
Caracter stadial
• Este o activitate ce poate fi interpretată din punct de vedere cibernetic, dezvoltându-se pe baza
legilor sistemelor dinamice complexe.
RECOMANDĂRI DE CONDUCERE ȘI DIRIJARE A ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Anton Muraru în Ghidul antrenorului, 2004, pp.7-8, citându-l pe T.O. Bompa prezintă o serie de
recomandări privind conducerea și dirijarea antrenamentului sportiv în vederea optimizării performanțelor
sportive:
 Faza pregătitoare este „pâinea cea de toate zilele” pentru faza competițională.
 Pe parcursul unei faze pregătitoare solide, sportivii își încarcă bateriile.
 În pregătire nu planifici efortul ci, mai degrabă, reacția lui fiziologică.
 Fiind bine antrenat, elimini întâmplarea.
 Ce nu se antrenează se dezantrenează.
 Cât este antrenorul de bun atât sunt și sportivii.
 Ar trebui să planifici să faci bine cee ace faci, nu neapărat să învingi!
 Veți reuși numai când vă veți antrena pentru reușită.
 Când ești bine antrenat victoria vine de la sine.
 În sport se întâmplă minuni numai cu echipele bine antrenate.
 Sarcina pare mult mai grea când ești slab pregătit.
 Supraîncărcarea este o rețetă sigură pentru supraantrenament.
 De la epuizare la supraantrenament nu este decât un pas.
 Oboseala este dușmanul nr.1 al sportivilor dumneavoastră. Vreți să obțineți victoria? Antrenați-vă
ca să învingeți oboseala!
 Nu complicați pregătirea. Simplificați-o!
 Cine n-are minte n-are parte de câștig!
 Greu, dar cu cap!
 Incertitudinile de azi duc la înfrângerea de mâine.
 Nimeni nu e iute înainte de a fi puternic.
 Mulți consider lecțiile refacerii o pierdere de timp! Cu cât vă refaceți mi repede, cu atât veți face
maim ult effort și vă veți perfecționa mai repede.
 Puteți învăța maim ult din insuccese decât din succese.
 Transformați înfrângerea într-o mare ocazie de a învăța.
 Când pierdeți, să nu pierdeți cee ace ați învățat din acea experiență.
 În pregătire nimic nu este întâmplător, ci mai degrabă intenționat.
 Vreți să obțineți succesul? Plănuiți să ajungeți la el!
CERINŢELE GENERALE ALE ANTRENAMENTULUI
SPORTIV
Acestea corespund unui ansamblu de norme şi reguli cu caracter metodic şi organizatoric, cu scopul
declarat al optimizării procesului de instruire prin antrenamente:
■ conceperea şi conducerea ştiinţifică a antrenamentului;
■ creşterea raţională a volumului, intensităţii şi complexităţii;
■ creşterea numărului de competiţii amicale şi oficiale;
■ centralizarea valorilor sportive;
■ existenţa unei echipe de specialişti cu valoare ridicată, condusă de antrenorul principal;
■ conceperea unei planificări riguroase, reale în funcţie de situaţia care caracterizează unitatea
sportivă;
■ raţionalizarea şi standardizarea mijloacelor antrenamentului;
■ acordarea importanţei ce i se cuvine recuperării şi refacerii după efort;
■ asigurarea unui material sportiv, aparatură şi echipament sportiv de bună calitate, precum şi
condiţii optime de pregătire.
PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV
Este absolut necesar să nominalizăm principiile care „guvernează” această activitate, principii care
au atât puncte comune cât și o serie de deosebiri în cazul jocurilor sportive sau sporturile individuale.
Antrenamentul sportiv ca proces pedagogic a adoptat şi adaptat principiile didacticii, care au condus
la definitivarea următoarelor principii specifice antrenamentului în jocul de sportiv:
1. Principiul continuităţii, creşterea numărului de competiţii pe plan naţional şi internaţional a
nuanţat caracterul ciclic al pregătirii cu cel al continuităţii, iar din punct de vedere metodologic l-a orientat
spre modelare, competiţia determinându-l şi condiţionându-l. În acelaşi timp acest principiu asigură
continuarea pregătirii dintr-o anume perioadă mai scurtă, într-una cuprinsă într-un plan pe o perioadă
îndelungată (vezi ciclul olimpic).
2. Principiul solicitărilor optime şi a creşterii în trepte a eforturilor, se asigură solicitări gradulare
până la cel al eforturilor maximale, ţinându-se cont în permanenţă de dezvoltarea fizică şi motricitatea
sportivilor.
3. Principiul priorităţii efortului specific competiţional, asigură consistenţa antrenamentului dar şi
nuanţarea efortului specific disciplinelor sportive, diferit din anumite puncte de vedere.
4. Principiul completării efortului specific, prin folosirea în pregătire a unor sporturi ajutătoare.
5. Principiul pregătirii multilaterale în antrenamentul de mare performanţă urmăreşte două aspecte
– cel al pregătirii fizicegenerale și specifice.
6. Principiul individualizării conţinutului şi efortului antrenamentului, care va da garanţia unei
pregătiri raţionale, îndepărtându-se riscul apariţiei unor factori limitativi în pregătire (mijloace şi efort în
zadar).
7. Principiul raţionalizării şi standardizării mijloacelor folosite la antrenament – în funcţie de
nivelul de pregătire, condiţii, orar etc. se apelează numai la acele mijloace moderne – complexe care îşi
găsesc justificarea în antrenament în funcţie de sarcinile acestuia şi care vor fi modelate în funcţie de
competiţii.
8. Principiul programării instruirii sportivilor, determinat de durata mare, se referă la stabilirea
programului de pregătire pe eşaloane de vârstă şi valoare precum şi prin planificarea pregătirii.
9. Principiul asigurării formei sportive, la fel de importantă fiind păstrarea acesteia pe o perioadă
sau la o dată prestabilită.
10. Principiul asigurării unui raport optim între efort şi recuperare – refacere după efort, care pe
lângă selectarea mijloacelor trebuie planificat cu stricteţe în ciclurile săptămânale de antrenament.
REȚINEȚI:
■ Antrenamentul sportiv este „un proces complex desfăşurat sistemic şi continuu gradat, de adaptare
a organismului sportivului la eforturi fizice și psihice intense, implicate de participarea în concursuri”
(Dragnea, A., Mate-Teodorescu, Silvia., 2002).
■ Organismul uman se poate adapta solicitărilor de antrenament.
■ Sarcinile de antrenament cu intensitate şi programare corectă stau la baza
supracompensării – a creşterii gradului de antrenament.
■ Nu există supracompensare dacă antrenamentul este mereu acelaşi sau se repetă
foarte rar.
■ Supraantrenamentul sau adaptarea incompletă apar atunci când sesiunile de
antrenament sunt prea mari sau prea apropiate în timp.
■ Organismul uman se poate adapta sarcinilor de antrenament determinând
apariţia supracompensării dacă sarcinile de antrenament au volumul şi intensităţile
corect dirijate determinând creşterea gradului de antrenament.
■ În cazul în care antrenamentul sportiv este mereu acelaşi sau se repetă foarte rar
acest fenomen al supracompensării nu se produce şi implicit nu creşte gradul de
antrenament al sportivilor.
■ În situaţia când adaptarea este incompletă sau intensităţile sau
volumele sarcinilor de antrenament sunt prea mari sau prea apropiate în timp se
instalează procesul de supraantrenament.
MACROCICLUL – PLANUL ANUAL DE PREĂTIRE
Prin macrociclu, definim ciclurile de antrenament cu dimensiuni relativ mari. Ele se repetă pe trepte
cantitative și calitative superioare atât în structura de bază, cât și în ceea ce privește dinamica de solicitare.
Repetarea ciclică a structurii de bază se întemeiază pe caracterul concentric al reluării de la an la an a
acelorași laturi, dar la niveluri calitative și cantitative superioare. Din acest motiv ele se mai numesc și
cicluri periodice (Dragnea, A., Teodorescu-Mate, S., 2002)1.
Ciclul anual este constituit din perioade – etape ce se întind pe durata unui an competițional – an
calendaristic sau an calendaristic competițional (tur – retur în ani diferiți) – reprezintă documentul de
planificare ce nu poate lipsi din conceperea unei pregătiri științifice în handbal. (Sotiriu, R., 1998)2
În mod obișnuit, structural, planul anual este format din trei perioade: pregătitoare (plus
precompetițională), competițională și de tranziție.
Planul anual este instrumentul care ghidează pregătirea sportivă de-a lungul unui an. El se bazează
pe conceptul periodizării, care împarte planul anual în perioade de pregătire și de principiile pregătirii
sportive. Programul anual de pregătire este necesar pentru a maximiza performanța. În principiu, înseamnă
că sportivii trebuie să se antreneze continuu timp de 11 luni, apoi să-și reducă volumul de lucru în ultima
lună. Această activitate trebuie să varieze față de antrenamentele obișnuite, pentru a facilita refacerea
fiziologică și psihologică înainte de începerea unui nou an de pregătire (Bompa, T., 2001). 3
4.2. PERIODIZAREA
Periodizarea este unul dintre cele mai importante concepte ale pregătirii și planificării. Termenul
provine de la perioadă, care este o porționare sau divizare a timpului în segmente mai mici, ușor de
controlat, numit perioade de pregătire.
Periodizarea se referă la două aspecte importante: (Bompa, T., 2001)4
 1. Periodizarea planului anual – îl împarte în perioade mai mici de pregătire, ușurând
planificarea și desfășurarea unui program de pregătire;
 2. Periodizarea calităților biomotrice – se referă la structurarea perioadelor de pregătire
pentru a conduce la cel mai înalt nivel de viteză, forță și rezistență.
Trebuie să facem diferența dintre periodizarea ca diviziune a planului anual și periodizarea calităților
biomotrice, pentru a nu duce la confuzii.
Planul anual de pregătire este împărțit în mod convențional în 3 perioade principale:
 Perioada pregătitoare
 Perioada competițională
 Perioada de tranziție
Perioada pregătitoare și cea competițională pot fi împărțite în două sau mai multe etape, fiecare cu
sarcini diferite.
Perioada pregătitoare are o etapă generală și o etapă specifică, bazată pe diferitele caracteristici
ale antrenamentului.
Perioada competițională este de obicei precedată de o scurtă etapă precompetițională.
Începerea şi durata fiecăreia depinde de începerea şi durata perioadei competiţionale, cea
pregătitoare fiind înaintea ei iar cea de tranziţie după.
Tabelul de mai jos ilustrază împărțirea planului anual în perioade sau cicluri:
PLANUL ANUAL
Perioadele
pregătirii PREGĂTITOARE COMPETIȚIONALĂ TRANZIȚIE
1
Dragnea, A., Teodorescu-Mate, S., 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, București, pag. 433
2
Sotiriu, R., 1998, Handbal. Antrenament teorie-metodică, Edit. Garold, București, pag. 167
3
Bompa, T., 2001, Teoria și Metodologia – Periodizarea – Antrenamentului Sportiv, Edit. Ex Ponto, București, pag. 163
4
Pre-
Pregătire Pregătire
Etape competițional Competițională Tranziție
generală specifică
ă
Macro-
cicluri
Micro-
cicluri
Tabelul nr. 4 – Împărțirea planului anual pe perioade și cicluri de pregătire (după Bompa, T., 2001)5
Adaptarea a determinat diferitele etape de pregătire, deoarece sportivii își dezvoltă și își
perfecționează funcțiile în mod progresiv, pe parcursul unor lungi perioade de timp. De asemenea, contează
și potențialul fiziologic și psihologic, întrucât sportivii nu își pot menține forma sportivă la un nivel înalt
de-a lungul întregului an. Orice creștere a efortului în pregătirea sportivilor trebuie să fie precedată de
o perioadă de descărcare, în timpul căreia să scadă nivelul de antrenament.
Trebuie dezvoltată baza fiziologică a sportivilor, în timpul perioadei pregătitoare și
perfecționarea se va face în funcție de necesitățile competițiilor în timpul perioadei competiționale.
Metodologia dezvoltării deprinderilor, acțiunilor stategice și calităților biomotrice necesită, o
abordare specială, care este unică pentru fiecare perioadă de pregătire. Sportivul învață o deprindere în mod
secvențial, în timp, pe parcursul etapelor de pregătire; la fel și acțiunile stategice. Cu cât deprinderile se
apropie mai mult de perfecțiune, cu atât antrenorul poate utiliza instrumente stategice mai sofisticate.
Periodizarea influențează și dezvoltarea unei abordări secvențiale pentru perfecționarea
calităților biomotrice. Creșterea formei sportive necesită creșterea volumului și intensității antrenamentului
într-o formă ondulatorie, după principiul creșterii progresive a încărcăturii.
Competiția și antrenamentul intensiv, specific perioadei competiționale, au o componentă de stres
puternic. Faza de activități stresante, de maximă concentrare și oboseală a SNC (sistem nervos central), nu
trebuie să fie lungă, chiar dacă majoritatea sportivilor și antrenorilor pot să-i facă față. Este important să se
alterneze perioadele stresante cu perioadele de recuperare și refacere, în timpul cărora sportivii să simtă mai
puțină presiune. O astfel de perioadă, de obicei perioada de tranziție, creează o stare de spirit favorabilă și
potențial, furnizând o bază solidă pentru următoarea perioadă de efort greu.
CLASIFICAREA PLANURILOR ANUALE
Planuri anuale simple au fost utilizate încă de pe vremea Jocurilor Olimpice din antichitate. Filostrat
se referă la o fază pregătitoare pentru J.O. antice care cuprindea câteva întreceri neoficiale înainte de jocuri
și o perioadă de odihnă după aceea.
O abordare similară a fost utilizată și la primele J.O. moderne (1896, la Atena, Grecia) și de către
sportivii din colegiile americane la începutul secolului XX. Planificarea a devenit tot mai sofisticată,
culminând cu programele germane pentru J.O. din 1936, când antrenorii au folosit un plan de patru ani și
planuri anuale. După cel de-al doilea război mondial, rușii au inițiat un program sportiv finanțat de către stat.
În 1965, Matveev, L.P., a publicat un model de plan anual bazat pe un chestionar în care sportivii
erau întrebați cum se antrenează. El a analizat statistic informațiile și a elaborat un plan anual împărțit în
perioade, subperioade și cicluri de pregătire. Adepții lui l-au numit modelul clasic. Diferența dintre
specialiștii de la începutul anului 1900 și cei de după cel de-al doilea război mondial constă în faptul că rușii,
germanii au publicat cărți și articole despre planificare (Bompa, T., 2001) 6.
Autori ai domeniului au prezentat în lucrările lor diferite modele de planuri anuale:
a) Planificarea ciclului anual – Modelul lui Matveev
5
6
Figura nr. 3 – Planificarea ciclului anual – Modelul lui Matveev, 1965
b) Planul anual monociclu – Modelul lui Ozolin
Figura nr. 4 – Planul anual monociclu (după Ozolin, 1971)
c) Planificarea în ciclul anual – Modelul lui Bondarciuk

Figura nr. 5 – Planificarea în ciclul anual (după Bondarciuk 1986)
d) Planificarea în ciclul anual – Modelul lui Tschiene
Figura nr. 6 – Planificarea în ciclul anual (după Tschiene 1989)
Dirijarea formei sportive ca obiectiv al planificării a cunoscut de asemenea, o evoluţie conceptuală în

concordanţă cu evoluţia performanţei şi cu specificul calendarului competiţional.
Pentru sporturile eminamente aerobe, avem următorul model:
Figura nr. 7 – Monociclu pentru un sport în care anduranţa este calitatea dominantă
În această figură observăm că împărțirea planului anual în perioade de pregătire se bazează pe tipul
de antrenament de rezistență pe care-l face sportivul. De asemenea, volumul de antrenament, atât de
important pentru sporturile aerobe, trebuie să predomine în tot cursul anului.
Deși planurile anuale diferă în funcție de specificul sportului respectiv, clasificarea lor depinde de
numărul de faze competiționale. Sporturile sezoniere (schiul, kaiac-canoe) sau sporturile cu o competiție
majoră în timpul unui an folosesc doar o fază competițională. Un astfel de plan este un monociclu; întrucât
există o singură perioadă competițională, există un singur vârf de formă. Acest plan este împărțit în
perioadele pregătitoare, competițională și de tranziție. Perioada pregătitoare include pregătirea generală și
specifică.
O abordare complet diferită se aplică în sporturile individuale (exemplu, atletism: sezon de sală și
unul de aer liber) și jocurile sportive (tur, retur) care au două sezoane competiționale separate. Dat fiind că
aici sunt două perioade competiționale distincte, un astfel de plan este numit bi-ciclu (în limba latină bi
înseamnă doi). Un bi-ciclu cuprinde următoarele perioade de pregătire:
 Perioada pregătitoare I, care trebuie să fie cea mai lungă perioadă de pregătire;
 Perioada competițională I;
 Scurtă tranziție I (1 – 2 săptămâni), tranziția de descărcare este pentru refacere;
 Pregătitoare II;
 Perioada competițională II;
 Perioada de tranziție II (Bompa, T., 2001).7
În sporturile de rezistență, curba volumului trebuie să fie totdeauna mai ridicată decât cea a
intensității, chiar pe durata perioadei competiționale. Această abordare va asigura accentuarea corectă a
sistemului energetic predominant, care în final se va traduce printr-o mai bună performanță (perioada
competițională II). Acest tip de periodizare trebuie subordonat cerințelor impuse de ciclurile olimpice.
În pregătirea sportivilor de înaltă performanță care participă la Jocurile Olimpice, Campionate
Mondiale sau Europene, se programează un macrociclu (de regulă al 3-lea pe parcursul unui an), cu scopul
de a realiza o pregătire modelată integral după competiția la care urmează să se participe. Ca durată este
scurt, între 6 – 8 săptămâni, însă permite orientarea precisă a antrenamentului și obținerea celor mai bune
rezultate la competiția care urmează.
Programele pentru copii și juniori copiază adesea programele pentru sportivii maturi și avansați.
Trebuie subliniat faptul că periodizarea trebuie să se raporteze la posibilitățile sportivilor de a aborda un
program competițional încărcat. Indiferent dacă sportul ales să fie practicat de către copil include sau nu
multiple vârfuri de formă sau nu, este bine să luăm în considerare următoarea suită de tipuri de planuri
anuale:
 Monociclul este pentru sportivii începători și juniori. Avantajul unui astfel de plan este că are
perioade pregătitoare lungi, lipsite de stres competițional, ceea ce permite antrenorului să se
concentreze pe dezvoltarea deprinderilor și a unei baze puternice de pregătire fizică.
 Bi-ciclul este pentru sportivii cu experiență, care se pot califica pentru campionatele naționale. Chiar
și atunci, perioada pregătitoare trebuie să fie cât mai lungă cu putință, pentru a se putea lucra
elementele fundamentale.
 Tri-ciclul și planul cu multiple vârfuri de formă sunt recomandate numai în cazul
sportivilor avansați și de nivel internațional. Chiar dacă durata perioadelor de pregătire depinde de
programul competițional, tabelul 5 ar putea constitui un bun exemplu de distribuție a săptămânilor pe fiecare
perioadă de pregătire.
Perioada
Plan anual Perioada pregătitoare Perioada de tranziție
competițională
Monociclu: 52 săpt. 32 sau mai multe 10 – 15 5
Bi-ciclu: 26 săpt. 13 sau mai multe 5 – 10 3
Tri-ciclu: 17-18 săpt. 8 sau mai multe 3–5 2–3
7
LECȚIA DE ANTRENAMENT
Lecția de antrenament este forma de bază în organizarea și desfășurarea procesului de instruire
având cea mai mare frecvență de utilizare în pregătirea sportivilor și fiind principalul instrument de
organizare folosit. Antrenorul le împărtășește sportivilor cunoștințele sale, sarcina acestora fiind să dezvolte
unul sau mai mulți factori de pregătire. În metodologia antrenamentului, lecțiile de antrenament sunt
clasificate pe baza sarcinilor și a formei lor.
Prin lecții se îndeplinesc treptat sarcinile și obiectivele ciclurilor și etapelor de pregătire. Lecția
are, în aparență, un caracter independent, ca o unitate de sine stătătoare. În realitate ea se află în strânsă
corelație cu lecțiile precedente și cu cele ce vor urma în cadrul unui ciclu sau perioadă de instruire . Este
considerată ca o verigă fundamentală a unui lanț de lecții care asigură rezolvarea anumitor sarcini, într-un
interval de timp prestabilit. (Ghermănescu, I.K., și colab., 1983, pag. 215)8.
Succesul (rezultatele) unui antrenor este în mare măsură legat de înțelepciunea și meticulozitatea cu
care își pregătește dinainte conspectul sau planul lecției de antrenament. Pregătirea lecției este o sarcină
deosebit de importantă și de mare răspundere pentru antrenorii care lucreazăză atât cu grupe de copii și
juniori, cât și pentru cei care pregătesc echipele de înaltă performanță. În elaborarea planului de antrenament
este necesar să se țină seama de următoarele cerințe fundamentale:
 Să aibă temă (subiect) didactică preluată din programa de instruire a echipei (jucătorului);
 Să aibă obiectiv (scop) instrucțional (preluat din temă) și exprimat prin aspecte comportamentale și
normative;
 Să aibă sarcini didactice exprimate în mod obișnuit prin verbele: a învăța, a perfecționa, a educa,
a dezvolta, a ameliora, etc.;
 Să menționeze materialele didactice necesare: de predare, de investigație științifică, aparate și
materialele de antrenament etc.;
 Să precizeze locul de desfășurare și să țină seama de tipul de lecție preconizat;
 Să precizeze timpul didactic afectat fiecărui obiectiv de pregătire precum și amplasarea acestuia
în cadrul lecției;
 Să se asigure transferul (ce s-a reținut din lecția precedentă) și retenția (noi „ancore” pentru
obiectivele următorului antrenament). Cu alte cuvinte să asigure legătura organică cu
antrenamentele precedente și cu cele care urmează;
 Să asigure feed-back-ul, sau să precizăm neapărat proba de control, testul sau indicatorii (procentaje,
performanțe etc.) care să ne arate în ce măsură obiectivele instrucționale ale lecției au fost
îndeplinite. Rezultatele acestor probe joacă un rol important în conștientizarea și activizarea
pregătirii jucătorilor;
 Să includă în final (după partea de încheiere a lecției) durata și conținutul programului de refacere
a organismului după efort (Colibaba-Evuleț, D., Bota., I., 1998)9.
 Temele pentru pregătirea fizică se plasează, în general, în partea fundamentală a lecţiei.
 Exerciţiile de viteză şi îndemânare se introduc la începutul părţii fundamentale, iar cele de
forţă şi rezistenţă, la sfârşit. Dacă se lucrează pentru dezvoltarea vitezei şi îndemânării, încălzirea
se va face cu deosebită atenţie, pentru a preveni eventualele accidente.
 La apariţia oboselii, chiar sub formă de senzaţii subiective, exerciţiile trebuiesc întrerupte,
deoarece nu-şi mai ating scopul.
 Lecţiile speciale pentru pregătirea fizică se recomandă mai ales în perioadele pregătitoare şi de
tranziţie (la munte, la mare, în tabere de pregătire).
O lecţie obişnuită de antrenament trebuie să dureze 120 şi chiar 150 minute pentru a asigura
realizarea sarcinilor la un nivel satisfăcător.
Planul de antrenament trebuie cu strictețe respectat. Este recomandabil să folosim exerciții de scurtă
durată, 10 – 15 minute și nu mai mult, deoarece după această perioadă de timp lucrul devine mai monoton
și nu se bucură de aceeași participare din partea sportivilor.
Datele pe baza cărora sunt efectuate aceste operațiuni metodice se extrag de către antrenor din mai
multe surse, și anume:
8
Ghermănescu, I.K., și colab., 1983, Handbal. Teoria și metodica handbalului, Edit Didactică și Pedagogică, București, pag. 215
9
Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri Sportive. Teorie și metodică, Edit. Aldin, București, pag. 244
 Planul de etapă sau ciclul săptămânal de antrenament, din care se formulează concret și în detaliu
sarcinile de lecție;
 Rezultatele obținute de jucători la ultimele probe de control, înregistrările la antrenamnete și jocuri,
teste fiziologice și psihologice, aspecte reieșite din controlul medical curent etc;
 Principalele aspecte remarcate prin observaţia pedagogică privind răspunsul organismului
handbaliştilor la solicitările anterioare în antrenament şi jocuri.
7.2. TIPURI DE LECȚII
În pregătirea jucătorilor, pe baza sarcinilor sunt folosite mai multe tipuri de lecție care pot răspunde
necesităților metodice ale sarcinilor de rezolvat. Tipurile de lecții cunoscute și folosite, în general, în
educația fizică sunt utilizate și în jocurile sportive, cu mențiunea că unele sunt folosite destul de rar. Acestea
sunt:
1. Lecția de cunoaștere a colectivului
Folosirea acestui tip de lecție la începutul unei etape de instruire și antrenament permite
antrenorului să cunoască stadiul de pregătire fizică, tehnică și tactică, cât și alte particularități ale jucătorilor
și ale echipei. În general este folosită când se abordează instuirea începătorilor, când antrenorul preia o
echipă nouă și după perioada de tranziție sau după o întrerupere mai îndelungată a pregătirii. Conținutul de
bază al lecției îl constituie jocul bilateral. Pentru a se edifica antrenorul poate indica jucătorilor folosirea
frecventă, în cadrul jocului, a anumitor procedee tehnice, precum și a unor combinații sau alte acțiuni
tactice. Se mai poate adăuga, izolat de joc, executarea anumitor procedee tehnice și tactice, pe care
antrenorul le consideră concludente pentru cunoașterea stadiului de pregătire a jucătorilor. Aprecierea
pregătirii fizice se realizează prin teste organizate sub forma unui poliatlon constând din probe din atletism,
gimnastică (flotări și tracțiuni în brațe), cât și din domeniul pregătirii fizice specifice.
În timpul lecției de cunoaștere a colectivului medicul ajutat de antrenor, poate face diferite
determinări (puls, frecvență respiratorie, dinamometrie etc.), în vederea aprecierii, în linii mari, a gradului de
antrenament sub aspectul pregătirii fizice, prin prisma adaptării la efort.
De multe ori este necesar ca lecția de cunoaștere să fie repetată. Aprecierile constituie un material
prețios pentru stabilirea obiectivelor și adaptarea programei, a planurilor și metodelor de pregătire la
specificul jucătorilor considerați atât individual, cât și colectiv.
Deși cu multe similitudini, lecția de cunoaștere a colectivului nu poate fi identificată cu lecția de
verificare și control; ea poate fi considerată cel mult o variantă specială a acesteia, deoarece verificarea
presupune o prealabilă activitate comună a antrenorului și jucătorilor în parcurgerea unei părți din program.
(Teodorescu, L., 1975)10
2. Lecția de învățare
Acest tip de lecție se folosește relativ rar. La ea se apelează numai în prima fază a activității
organizate cu începătorii, și în învățarea tacticii colective (sisteme de joc sau circulații tactice noi, în cadrul
sistemelor cunoscute) cu avansații. De asemenea, lecția de învățare se mai folosește la învățarea unor tactici
speciale, ținând seama de particularitățile echipei adverse.
Sarcina principală a unei lecții de învățare o reprezintă dobândirea de noi elemente tehnice sau
acțiuni tactice. Antrenorul organizează această lecție la modul simplu: după explicarea obiectivelor și după
încălzire, timpul rămas la dispoziție este folosit pentru însușirea elementului tehnic. Ultimele câteva minute
vor include observații privind felul în care a fost, și dacă a fost, realizată sarcina.
3. Lecția de repetare
Frecvența aplicării acestui tip de lecție crește continuu, datorită măririi numărului săptămânal de
lecții și generalizarea antrenamentului individual. Caracteristica acestui tip de lecție este cea că nu conține
teme tehnico-tactice noi și nici exerciții necunoscute. Ea se utilizează pentru pregătirea individuală (fizică și
tehnico-tactică) și pentru pregătirea tactică de echipă. Scopul este dezvoltarea sau cel puțin menținerea
nivelului calităților motrice, perfecționarea deprinderilor și priceperilor tehnico-tactice individuale și
colective, integrarea procedeelor tehnico-tactice cu calitățile motrice manifestate la un nivel foarte ridicat
10
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Edit. Sport-Turism, București, pag. 74, 75
(maximal), respectiv tehnica și tactica în regim maximal de calități motrice. În cadrul lecției accentul se
pune pe corectitudine, precizie și menținerea ritmului și tempoului de execuție prevăzute în planul de
antrenament.
Jucătorii repetă îndelungat anumite procedee tehnice și tactice, urmărind corectitudinea mișcărilor
componente, precizia în manevrarea mingii, cât și perfecționarea deprinderii de a executa într-un tempo
rapid, fără alterarea ritmului corect de execuție și cu forță (când este cazul) această manevrare.
Când acest tip de lecție se folosește în perioada competițională, accentul căzând pe menținerea și
perfecționarea gradului de antrenament și a procedeelor tehnico-tactice anterior însușite, dozarea efortului se
va efectua prin variații privind durata și nu intensitatea acestuia. Și în acest caz se va evita repetarea
stereotipă. Execuția aceluiași procedeu tehnico-tactic trebuie făcută sub formă de exerciții și în condiții cât
mai diverse, apropiate de specificul jocului. (Teodorescu, L., 1975)11
4. Lecția de perfecționare
Se vor planifica lecțiile de antrenament pentru perfecționarea elementelor tehnice sau acțiunilor
tactice numai pentru sportivii care au atins un anumit nivel recunoscut de măiestrie. Astfel de lecții
predomină în antrenamentul de înaltă performanță, unde sportivii se străduiesc să stăpânească tehnica,
tactica sau pregătirea fizică. (Bompa, T., 2001) 12.
5. Lecții de evaluare a gradului de pregătire
Se vor realiza periodic lecții de evaluare, conform planificării. Sportivii vor fi testați sau vor
participa la o competiție specială pentru a estima nivelul de pregătire atins într-o anumită etapă a pregătirii.
Sarcinile unei astfel de lecții pot viza realizarea selecției finale pentru o echipă, omogenizarea acesteia sau,
pur și simplu, testarea unuia sau mai multor factori de pregătire.
La începători – în special în lecțiile cu întraga clasă – unde jocurile sportive sunt folosite ca mijloace
de realizare a obiectivelor educației fizice școlare, lecțiile de evaluare constau din execuția izolată a unor
acțiuni individuale (structuri de procedee tehnico-tactice) și colective elementare. Acțiunile de joc
structurate sub forma unor exerciții, care servesc la aprecierea progresului realizat de elevi, poartă
denumirea de probe de control. La echiple de juniori (începători), regimul probelor de control tehnico-
tactice arătat mai sus se completează treptat cu probe suplimentare, astfel încât lecția de evaluare capătă un
conținut similar celui specific echipelor de avansați.
La avansați (jucători constituiți în echipe care se antrenează și participă sistematic în competiții)
lecția de control capătă aspectul și, uneori, chiar denumirea de lecții concurs. Conținutul lecțiilor constă din
probe separate pe factorii antrenamentului, probe integrative cu conținut de pregătire fizică, tehnică și
tactică individuală și din joc bilateral (meci de verificare).
Rezultatele obținute la probele individuale dau indicații destul de sigure privind pregătirea fizică
(mai ales dacă a existat o probă de rezistență, pe care o considerăm indispensabilă) și tehnică (automatizarea
deprinderilor în regim de calități motrice). Probele nu pot fi edificatoare în privința nivelului pregătirii
tactice, respectiv a priceperii de a valorifica, în colaborare cu partenerii și în luptă cu adversarii, nivelul
ridicat al pregătirii fizice și al automatizării deprinderilor tehnice. Pentru a controla priceperea de a
valorifica în joc achizițiile pe plan individual este necesară organizarea meciurilor de antrenament sau de
verificare (denumite și meciuri test). În cadrul lor criteriul de bază îl constituie comportarea jucătorilor.
Aprecierea o face antrenorul, ținând seama de corectitudinea, oportunitatea și eficacitatea execuției
procedeelor tehnice și tactice. Pentru a da un caracter cât mai obiectiv acestor aprecieri – aprecierea se face
în baza observației, metodă cu un pronunțat caracter subiectiv – se recomandă folosirea unor statistici care
să consemneze: corectitudinea, oportunitatea, eficacitatea, precum și greșelile de execuție. Dacă observația
personală este dublată și de filmarea meciului și de alte tehnici de înregistrare, confruntarea datelor statistice
cu analiza filmului elimină în mare măsură subiectivismul aprecierilor.
6. Lecții mixte
Se folosesc cel mai frecvent în jocurile sportive, prin intermediul lor concretizându-se cel mai bine
respectarea principiului „atacarea simultană, îmbinată cu abordarea succesivă” a factorilor antrenamentului.
11
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Edit. Sport-Turism, București, pag. 74, 75
12
Bompa, T., 2001, Teoria și metodologia – Periodizarea – Antrenamentului Sportiv, Edit. EX PONTO, București, pag. 128
Mixtarea constă din prezența în lecție a mai multor sarcini pedagogice, a multor procedee de
antrenament, precum și a unor teme din domeniile mai multor factori ai antrenamentului sau din
subdomeniile aceluiași factor.
În cadrul aceleiași lecții pot apărea:
 sarcini de învățare;
 sarcini de învățare cuplate cu sarcini de perfecționare (prin repetare) sau de menținere;
 antrenament individual și antrenament în grup;
 solicitări la efort aerob și anaerob;
 antrenamente în circuit cu antrenament pe intervale;
 teme din domeniul tehnicii și din domeniul pregătirii fizice și tactice;
 teme de dezvoltare sau menținere a mai multor calități motrice (viteză și detentă, viteză și rezistență,
viteză și forță etc.);
 teme de atac și apărare;
 tactică individuală și colectivă (de echipă).
De regulă, lecția de tip mixt are o densitate mare sau foarte mare și este agreată de jucători.
În majoritatea cazurilor lecția de tip mixt cuprinde și un joc bilateral (meci școală, cu aplicarea unei
teme tehnico-tactice exersate în lecție sau chiar așa-numitul joc liber, fără temă) organizat între două
formații alcătuite de antrenor sau chiar de jucători.
Subliniem importanța și necesitatea prezenței în lecție a acestui joc bilateral, care reprezintă aplicare
reală, practică, a principiului sistematizării în jocurile sportive.
7.3. FORME DE LECŢII
Antrenorul poate să organizeze lecțiile de antrenament sub diferite forme, cu grupe de
sportivi sau cu fiecare sportiv în parte.
Lecții pe grupe
Această formă de lecție este organizartă cu mai mulți sportivi odată. Deși o astfel de
lecție poate diminua randamentul individual, caracteristicile sale principale sunt dezvoltarea
spiritului de echipă (efectiv, în special înaintea competițiilor importante) și a calităților
psihologice.
Lecții individuale
Lecțiile individuale permit antrenorului să evidențieze și să rezolve problemele de natură
fizică sau psihologică. În timpul unor astfel de lecții, antrenorul poate regla încărcătura
individuală de lucru, poate adapta învățarea deprinderilor în funcție de caracteristicile
sportivului, lăsând, de asemenea, loc creativității fiecăruia. Astfel de antrenamente se dovedesc
cele mai adecvate în timpul perioadei pregătitoare; înaintea competițiilor, antrenorul poate să
folosească și alte modele de lecții.
Lecții mixte
După cum sugerează și termenul, lecțiile mixte sunt o combinație de lecții individuale și
de grup. În timpul primei părți, sportivii se încălzesc împreună, după care sunt urmărite obiective
individuale. La sfârșitul lecției sportivii se strâng din nou împreună pentru revenire, iar
antrenorul le împărtășește concluziile.
Lecții de antrenament libere
Aceste lecții vor fi rezervate aproape în exclusivitate pentru sportivii avansați. Deși o
astfel de lecție reduce la minimum controlul antrenorului asupra antrenamentului sportivului, ea
generează totuși o responsabilitate generală și o relație de încredere între antrenor și sportiv. O
lecție de acest fel dezvoltă participarea conștientă a sportivului la antrenament, stimulând, de
asemenea, independența și maturitatea fiecăruia în rezolvarea sarcinilor de antrenament,
rezultatele fiind benefice în timpul competițiilor, când antrenorul nu poate sta la dispoziția
sportivilor (Bompa, T., 2001). 13
7.4. STRUCTURA LECȚIEI

În concordanță cu principiile metodice și fizio-psihologice, o lecție de antrenament este
împărțită în părți mai mici, permițând antrenorului și sportivului să urmeze principiul creșterii și
descreșterii progresive a lucrului. Structura lecției reprezintă o chestiune de formă a lecției și nu
de conținut, acesta având un caracter determinant, esențial. Structura lecției trebuie interpretată
ca o contribuție activă pe care forma trebuie să o aducă la îmbunătățirea conținutului. Lecția
trebuie să aibe un caracter unitar, conținutul și forma fiind cele care-l asigură.
Structura de bază a lecției de antrenament constă în trei părți:
Partea pregătitoare (încălzirea)
Partea fundamentală
Partea de încheiere
13
Bompa, T., 2001, Teoria și metodologia – Periodizarea – Antrenamentului Sportiv, Edit. EX PONTO, București,
pag. 128
PARTEA PREGĂTITOARE (ÎNCĂLZIREA)
Această parte de debut conţine exerciţii cu funcţionalităţi multiple: organizatorice şi de
pregătire aperceptivă (corespunzătoare aşa-numitei verigi introductive), de mobilizare a
capacităţilor funcţionale ale organismului (corespunzătoare „încălzirii) şi chiar de realizare a
unor sarcini privind pregătirea fizică (în special de menţinere a acestei pregătiri).
Lecţia începe printr-un scurt dialog între antrenor şi jucători privind unele probleme
personale ale acestora, din care antrenorul poate sesiza starea biologică şi psihică a sportivilor
pentru lecţia respectivă. În continuare, sunt comunicate sarcinile de lecţie, durata şi tăria acesteia,
motivarea teoretico-metodică a conţinutului, în vederea angrenării conştiente şi active a
jucătorilor în lecţie.
Încălzirea reprezintă pregătirea fiziologică și psihologică pentru sarcinile de antrenament
care urmează. Încălzirea mărește temperatura corpului, care se dovedește a fi un factor principal
de facilitare a performanței (Asmussen și Boje, 1945; Binkhorst, Hoofd și Vissers, 1977; Kaijser,
1975; Martin și colab., 1975). Încălzirea stimulează activitatea SNC, care coordonează sistemele
sportivului (Gandelsman și Simirnov, 1970), reduce timpul de reacție motrică și dezvoltă
coordonarea (Ozolin, 1971), îmbunătățind performanța motrică. În timpul încălzirii sportivul, fie
se automotivează, fie este motivat și stimulat de antrenor să facă față solicitărilor și să fie pregătit
psihic. În plus, o încălzire corespunzătoare ajută în prevenirea accidentărilor.
Deși încălzirea se dovedește a fi un întreg ansambu, ea constă din două părți: încălzirea
generală și cea specifică.
În timpul încălzirii generale, crește progresiv capacitatea de lucru prin intensificarea
funcțiilor organismului, după care întreg procesul metabolic se desfășoară mai rapid. Aceasta
stimulează centrii respiratori, conducând la o creștere a oxigenării. Cantitatea mai mare de
oxigen și fluxul sanguin crescut măresc potențialul de efort, ajutând sportivul să execute mai
eficient sarcina dată. Încălzirea trebuie să înceapă întotdeauna cu o alergare ușoară, de regulă
fără minge, în diferite forme (lateral, înapoi, dar în cea mai mare parte, înainte). În felul acesta
este accelerat fluxul saguin, generând o temperatură mai ridicată în întreg organismul, deci și în
mușchi. O astfel de abordare este recomandată și de Barnard, Gardner, Diaco, MacAlpern și
Hedman (1973), care susțin că exercițiile intense la începutul încălzirii se pot asocia cu un flux
sanguin corespunzător. Deși Mathews și Fox (1976) împărtășesc acest raționament, succesiunea
recomandată de ei începe cu un stretching (exerciții de întindere), contrazicând în aparență
realitatea fiziologică. Este greu acceptată părerea că exercițiile de stretching măresc fluxul
sanguin. Spre sfârșitul încălzirii, sportivul trebuie să execute exerciții de tragere (întindere) a
mușchilor, pentru că un mușchi încălzit se întinde mult mai ușor.
Obiectivul încălzirii specifice este de a pregăti corespunzător sportivul, de a-l pune în
formă, de a-l „regla” pentru tipul de efort dominant pe care îl va executa în partea fundamentală
a lecției. Pregătirea aceasta nu se referă numai la pregătirea mentală sau la coordonarea anumitor
exerciții, ci și la pregătirea SNC, mărind capacitatea de efort a organismului. Sportivul o va
realiza prin repetarea elementelor tehnice și a exercițiilor de o anumită intensitate. Selecția
exercițiilor pentru încălzirea specifică depinde strict de tipul exercițiilor executate de sportiv în
partea fundamentală a lecției. Încălzirea specifică în jocul de handbal este cea cu mingea și
cuprinde exerciţii care conţin principalele procedee tehnice. Durata este cuprinsă între 15 – 30
minute.
Categoriile tipice de exerciții pentru partea pregătitoare sunt:
 Mers accelerat treptat, în formă, ritmuri și direcții diferite, însoțit de exerciții
complimentare pentru brațe, picioare și trunchi (mersul, executat circa 50 – 60 sec.,
precede formele de alergare complexă).
 Alergare ușoară cu variații de ritm (accelerări) și mișcări complimentare de brațe, sărituri,
elemente din tehnica mișcării în teren etc.
 Exerciții pentru diferite segmente ale corpului, executate ritmic.
 Exerciții de tehnică simple, cunoscute, executate în alergare moderată.
 Circulații tactice, bine însușite, executate în alergare moderată.
 Joc bilateral pe teren redus, cu număr redus de jucători și cu intensitate relativ mică.
 Jocuri de mișcare (dinamice) cu conținut emoțional adecvat, care să aibă contingență cu
elementele tehnice și tactice stăpânite de executanți.
 Joc bilateral, cu reguli improvizate, altul decât specialitatea executanțior (handbaliștii vor
juca fotbal sau baschet).
PARTEA FUNDAMENTALĂ
Obiectivele lecției de antrenament sunt realizate în timpul părții fundamentale. După o
încălzire adecvată, sportivul învață exerciții și acțiuni tactice, își dezvoltă calitățile biomotrice și
psihologice.
Conținutul părții fundamentale depinde de numeroși factori, dominați de gradul de
pregătire, tipul de sport, sex, vârstă și perioadă de pregătire.
Antrenorul pote pune accentul pe tehnică, dezvoltând, în același timp, calitățile
biomotrice specifice și trăsăturile psihologice. Conținutul lecției pentru sportivii nu foarte
avansați trebuie să respecte succesiunea de mai jos:
 1. Mai întâi, sportivul va executa mișcarea, pentru a învăța și a perfecționa elementele
tehnice sau tactice.
 2. Apoi, el va dezvolta viteza sau coordonarea.
 3. După care, va dezvolta forța.
 4. Și în final, rezistența (Bompa, T., 2001). 14
În partea fundamentală a lecției de antrenament, se vor include mai întâi elementele
tehnice și tactice, deoarece învățarea este mai eficientă când celula nervoasă este încă odihnită.
Fie că sportivul învață, fie că perfecționează un element tehnic după exerciții de viteză, forță sau
rezistență, oboseala va împiedica memorarea (deci conservarea) lor. Referința este în acest caz
oboseala SNC, o scădere a capacității de a reacționa la un stimul. Pentru alcătuirea secvenței de
învățare sau perfecționare a elementelor tehnice și tactice, se recomandă ca sportivii să
consolideze elementele sau deprinderile dobândite în lecțiile anterioare, să perfecționeze
elementele tehnice sau deprinderile de importanță extremă pentru sportul lor și să aplice
deprinderile în condițiile competiției.
Dat fiind că învățarea reprezintă adesea obiectivul dominant, lecțiile de antrenament
pentru sportivii începători trebuie să respecte întotdeauna următoarea succesiune: tehnică, viteză,
forță, rezistență. Succesiunea de antrenament pentru sportivii de elită trebuie să fie ceva mai
flexibilă, chiar dacă aceasta predomină.
Înaintea fiecărei lecții de antrenament, se vor planifica obiectivele de realizat în partea
fundamentală. Nu se vor planifica mai mult de două-trei obiective pe lecție, indiferent că sunt de
variate, deoarece vor fi greu de îndeplinit efectiv, încetinind ritmul de dezvoltare a sportivului.
Se vor lega obiectivele de planurile micro- și macrociclurile, nivelul de performanță a sportivilor
14
pag. 131
și potențialul lor. Deși este recomandabilă planificarea unor obiective derivate din diferiții factori
de pregătire (tehnic, tactic, fizic, fiecare și cu o componentă psihologică), acestea vor fi alese în
funcție de exigențele sportului respectiv și de capacitățile sportivului.
Antrenorul va dinamiza munca jucătorilor, va fi el însuşi dinamic şi omniprezent, va
urmări dozarea şi intensitatea exerciţiilor, durata pauzelor de revenire. Va da indicaţii şi va
corecta permanent execuţiile jucătorilor, criticându-i şi încurajându-i cu un ton adecvat.
PARTEA DE ÎNCHEIERE
După un efort foarte intens realizat în partea fundamentală a lecției de antrenament, se
scade progresiv încărcătura, pentru a ajunge la starea inițială de reapus biologic și psihologic. La
sfârșitul părții fundamentale, majoritatea, dacă nu chiar toate funcțiile sportivului sunt activate
aproximativ la capacitatea maximă, fiind necesară o revenire treptată la o activitate mai puțin
solicitantă, și aceasta din două motive esențiale. Primul, o întrerupere bruscă a efortului poate
genera efecte fiziologice și psihologice negative (insatisfacție).. Din păcate, majoritatea
antrenorilor și sportivilor nu își organizează această parte a lecției, nereușind să optimizeze
procesele de refacere după efort, ceea ce înseamnă că sportivul nu va fi capabil să-și intensifice
ritmul de dezvoltare a performanței și eficienței pregătirii.
Structura părții este simplă. Inițial funcțiile fiziologice ale sportivului sunt diminuate, dar
ele se pot redresa efectuând un efort ușor de 3-5 minute, în funcție de natura sportului respectiv.
Imediat ce funcțiile organice își reduc activitatea, sportivii vor relaxa mușchii efectori ai
deprinderilor dominante. Numai sportivii care au executat exerciții de forță în partea
fundamentală a lecției vor face un stretching ușor. Astfel de exerciții aduc artificial capetele
mușchilor aproape de lungimea în repaus, când toate funcțiile metabolice ating eficiența lor
maximă. Prin întinderea mușchiului, care în mod normal, necesită 2-3 ore pentru a atinge
lungimea anatomică după un antrenament greu de forță, sportivii își intensifică ritmul de refacere
fiziologică.
În ultimele câteva minute ale părții de încheiere, sunt formulate concluzii pe marginea
realizării sau nu de către sportivi a obiectivelor stabilite. Deși se poate ca antrenorul să nu discute
de fiecare dată aceste concluzii, ele trebuie să facă totuși parte integrantă din lecție, contribuind
în mod deosebit la rezolvarea problemelor de natură tehnică, tactică, fizică și psihologică
specifice antrenamentului.
Durata fiecărei părți a lecției
O lecție de antrenament durează în medie 120 minute. Aceasta este baza de referință
pentru durata părților acesteia. Părțile unei lecții și durata fiecăreia depind de numeroși factori –
vârsta, sexul, nivelul de performanță, experiența, tipul și caracteristicile sportului respectiv,
precum și perioada pregătirii.
Timpul alocat pentru o lecție de antrenament poate fi următorul:
 Partea pregătitoare: 25 – 35 minute
TIMP Total:
ALOCAT  Partea fundamentală: 75 – 85 minute
120 minute
LECȚIEI
 Partea de încheiere:10 minute
Figura nr. 13 – Repartizarea timpului în cadrul unei lecții de antrenament de 120 minute
7.5. OBOSEALA ŞI INDICAŢII METODICE PENTRU LECŢIILE DE ANTRENAMENT

După o lecție intensă de antrenament, oboseala provoacă o scădere a capacității de efort.
Cercetări recente indică numeroase posibile cauze generatoare ale oboselii, dintre care cele mai
larg recunoscute sunt consumul de energie și oboseala SNC. Dacă organismul este supus la
eforturi foarte insense, pe perioade lungi de timp, SNC reacționează prin creșterea cantității de
stimuli necesari obținerii contracțiilor musculare. Individul reacționează mai slab la stimulii
interni sau externi, ceeea ce dereglează activitatea nervoasă normală.
Fiecare sport are caracteristici fiziologice diferite, care stimulează disproporționat SNC,
provocând o oboseală variabilă. Deseori, oboseala se înregistrează încă de la începutul lecției
(când și consumul de O2 și schimburile gazoase ating niveluri înalte), dar sportivii bine antrenați
îi pot face față atâta timp cât ele nu depășesc limitele lor fiziologice sau psihologice. Numai dacă
sunt depășite aceste limite, capacitatea de efort a organismului scade (Bompa, T., 2001). 15
După Gandelsman și Simirnov (1970), oboseala înregistrează două faze: latentă și
evidentă. Încă de la începutul lecției, se produc modificări funcționale, deși randamentul de lucru
și producția de energie nu sunt afectate. Toate funcțiile sunt înalt activate, deseori intensificându-
se excitabilitatea sistemului nervos și metabolismul. În acest caz, sportivii au atins oboseala
latentă. Dacă activitatea este prelungită la același nivel, sportivii mai pot menține un timp
potențialul de lucru, dar pe seama unui consum înalt de energie. Oboseala evidentă se
înregistrează în cazul în care sportivii continuă să mențină aceeași intensitate a efortului,
ajungând la un grad înalt de extenuare. În consecință, capacitatea sportivilor de a executa un
efort maxim se va diminua progresiv.
Oboseala latentă trebuie redusă prin alternarea intervalelor de odihnă; nu trebuie să se
uite că și această oboseală își are părțile ei bune. Antrenamentul în condiții de oboseală latentă
pregătește sportivii din sporturile ciclice de anduranță pentru situațiile de la sfârșitul
competițiilor, permițându-le să aibe un finiș mai puternic. Oboseala evidentă este mai ușor de
învins, prin intermediul unei încheieri adecvate a lecției de antrenament și prin tehnici de
refacere corespunzătoare.
Puterea cu care un stimul acționează asupra SNC este determinată nu numai de
intensitatea și durata sa, ci și de noutatea sa. Elementele noi, nefamiliare, stimulează SNC într-o
mare măsură, intensificând excitația centrilor nervoși și mărind lucrul muscular și consumul
energetic. Funcțiile cardiovasculare sunt, la rândul lor, suprasolicitate. De aceea, în timpul
proceselor de învățare și antrenare, trebuie aplicată o abordare metodică și sistematică.
Activitatea sistemului nervos impune stabilirea unor limitări ale sarcinilor și obiectivelor lecției
de antrenament. De obicei, cu cât o activitate este mai intensă, cu atât mai dificile devin până și
problemele cele mai simple.
Exercițiile sau activitățile care implică un efort maxim necesită o lecție de antrenament
organizată simplu. În mod obișnuit, o astfel de lecție va cuprinde o încălzire și o încheiere
adecvate, sportivii folosindu-și la maximum voința și capacitatea de efort în timpul părții
fundamentale a lecției. Pe de altă parte, dacă lecția de antrenament este de intensitate mai redusă,
antrenorul va putea planifica două sau chiar trei obiective, cu condiția ca fiecare din acestea să se
15
pag. 133
axeze pe un factor diferit (de exemplu, perfecționarea unui element tehnic, integrarea lui în
schema tactică colectivă, execuția exercițiilor tactice cu o componentă înaltă de anduranță).
Vor fi concepute lecții de antrenament care să alterneze exercițiile vizând realizarea
fiecărui obiectiv al pregătirii cu cele pentru grupele musculare. Primele reduc monotonia;
ultimele permit refacerea. În plus, alternarea exercițiilor mărește volumul total al lecțiilor de
antrenament cu intensitate scăzută. Antrenamentul de mare intensitate trebuie să aibă un număr
restrâns de obiective. În consecință, intensitatea antrenamentului influențează durata și structura
lecției. De altfel, toți trei parametrii influențează modificările fiziologice din organismul
sportivului. Calea cea mai ușoară pentru a descoperi reacția sportivului la un stimul este de a-i
controla frecvența cardiacă (FC). Aceasta variază de la începutul până la sfârșitul efortului.
Curba frecvenței cardiace crește adesea ușor față de frecvența biologică normală,
înregistrată de sportiv înaintea lecției, fapt datorat în cea mai mare parte unor factori psihologici
(excitația, emoțiile generate de întrecere).
Activitatea cardiovasculară crește progresiv în timpul pregătirii. Forma curbei variază în
cursul părții principale, în funcție de procentajul stimulilor de antrenament, intensitate, durată și
intervale de repaus. Frecvența cardiacă scade treptat în timpul încheierii, ilustrând o diminuare a
efortului sportivului (încărcătura redusă). După lecție, ea este ușor mai ridicată decât nivelul
biologic normal, deoarece funcțiile organice au nevoie de ceva timp pentru a se reface complet.
Ritmul și durata refacerii depind direct de intensitatea lecției, de pregătirea fizică și de oboseala
sportivului (Bompa, T., 2001)16.
7.6. MODEL DE PLAN DE ANTRENAMENT

Alcătuirea planului lecției de antrenament trebuie să fie simplă și funcțională, adică
planul trebuie să reprezinte un instrument important în munca antrenorului. Data, locul, tipul
lecției, caracterul, perioada, tăria, durata și materiale apar în partea stângă de sus iar temele și
obiectivele antrenamentului în partea dreaptă.
În prima coloană, antrenorul va specifica pe scurt toate exercițiile sau programul de
utilizat în fiecare parte a lecției. A doua coloană reprezintă dozarea; durata fiecărei părți, a
fiecărui exercițiu; distanța; numărul de repetări pentru fiecare exercițiu. În această coloană, mai
pot fi specificate intensitatea și încărcătura exercițiilor. Coloana „formații” va cuprinde
distribuția jucătorilor în timpul exercițiilor, care poate fi: câte doi, câte trei, în pătrat, în cerc, pe
postul de inter, centru, pivot etc. Ultima coloană este pentru scurte observații pe care antrenorul
vrea să le facă în decursul lecției.
Lungimea unui plan diferă în funcție de sport și de experiența antrenorului. Antrenorii
fără experiență trebuie să conceapă planuri cât se poate de specifice, notând în partea de jos tot
ceea ce intenționează să lucreze cu sportivii. Apoi, ei trebuie să urmeze strict acest plan, pentru a
se asigura că nu au omis nimic. În schimb, pentru antrenorii experimentați este suficientă o schiță
a lecției de antrenament.
16
pag. 133
În prima parte, antrenorul poate prezenta planul, pe scurt, sportivilor. Dacă acesta dorește
și are posibilitatea, poate anunța planul dinainte, permițând sportivilor să se familiarizeze cu el
înainte de antrenament. Avantajul unei astfel de abordări este că sportivii au timpul necesar să se
pregătească psihologic pentru orice lecție de antrenament intens.
Propuneri de variante de modele de plan de antrenament:
1. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA I

PLANUL LECŢIEI DE ANTRENAMENT NR._____
Data şi locul desfăşurării: TEMELE ŞI OBIECTIVELE ANTRENAMENTULUI

Tipul lecţiei de antrenament: 1.
(învăţare, perfecţionare, verificare, de tip mixt)
Caracterul antrenamentului: 2.
(fizic, tehnic, tactic, psihologic, teoretic) 3.
Perioada:
(pregătitoare, precompetiţională, competiţională, de tranzit)
Tăria antrenamentului: (foarte tare, tare, moderat, uşor)
Durata antrenamentului: (90, 120, 150 min.)
Materiale:
Formaţii de
Mijloace de acționare /
Partea Dozare lucru şi indicaţii Obs.
exerciții
metodice
I
Pregătitoare
II
Fundamentală
Încheiere
III
Tabelul nr. 17 – Machetă de elaborare a conspectului de antrenament, varianta I
2. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA II

ANTRENAMENT NR........
Data, luna, anul, perioada, etapa......
Inventar materiale sportive..........
Tema......
Obiectivele și sarcinile instruirii.......
Partea lecției Conținutul (stategie) Dozare Recomandări

Volum
Metode – Materiale
Obiectivele pregătirii Intensitate Metodice
Mijloace (exerciții)
complexă
I. Introductivă
II. Fundamentală
III. Încheiere
IV. Refacere
Observații
Tabelul nr. 18 – Machetă de elaborare a conspectului de antrenament, varianta II (după Colibaba-Evuleț, D.,
1998)
3. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA III

ANTRENAMENT NR........
Data.............................Perioada.......................Etapa...................................Macrociclul...............................
Inventar sportiv (materiale, aparate)
Tema: Atac: contraatacul și contraatacul susținut
Apărare: apărarea împotiva contraatacului și contraatacului susținut
Alte componente: viteza, refacerea
OBIECTIVELE ȘI SARCINILE DE ANTRENAMENT
ATAC APĂRARE ALTE MOMENTE-

SITUAȚII
1. Perfecționarea conținutului tehnico-tactic 2. Perfecționarea conținutului tehnico- 3. Dezvoltarea vitezei de reacție și
a fazelor de atac tactic a fazelor de apărare execuție în regim de îndemânare pentru
- transmiterea rapidă a mingii pe contraatac - oprirea contraatacului prinderea mingilor interceptibile, scoaterea
- tehnica pasării și pătrunderii în regim de - presiune asupra circulației de jucători și mingii din dribling etc.
viteză minge 4. Refacere
- finalizarea în superioritate numerică - apărarea în inferioritate numerică
OBIECTIVE RECOMANDĂRI
DOZARE
METODE-MATERIALE-EXERCIȚII METODICE
10′ -Comentariu: prezentarea obiectivelor
instrucționale și importanța lor
10′ - Încălzire
Puls: 140-150 b/min
15′ - Dezvoltarea vitezei în regim de îndemânare Stare optimă de lucru exerciții după model
5′ - Perfecționarea conținutului tactic în apărare Model stabilit ăn prealabil, apoi apărarea
2 x 20′ = 40 - Joc cu temă: contraatacul și apărarea Gol marcat pe contraatac = 3 puncte
împotiva lui
6′ - 7′ - Aprecierea comportamentului sportivului Nominalizări
prin prisma obiectivelor lecției de
90′ antrenament
Tabelul nr. 19 – Machetă de elaborare a conspectului de antrenament, varianata III (după Colibaba-Evuleț,
D., 1998)
Concepte şi termeni de reţinut: lecția de antrenament, structura lecției, partea

pregătitoare, încălzirea generală, încălzirea specifică, partea fundamentală, partea de
încheiere
 lecția de antrenament = este forma de bază în organizarea și desfășurarea procesului de

instruire, fiind principalul instrument de organizare folosit.
 structura lecției = reprezintă o chestiune de formă a lecției și nu de conținut, acesta având
un caracter determinant, esențial care trebuie interpretată ca o contribuție activă pe care
forma trebuie să o aducă la îmbunătățirea conținutului.
 partea pregătitoare = conţine exerciţii cu funcţionalităţi multiple: organizatorice şi de
pregătire aperceptivă, de mobilizare a capacităţilor funcţionale ale organismului
(corespunzătoare „încălzirii) şi chiar de realizare a unor sarcini privind pregătirea fizică
(în special de menţinere a acestei pregătiri).
 încălzirea generală = în timpul ei crește progresiv capacitatea de lucru prin intensificarea
funcțiilor organismului, după care întreg procesul metabolic se desfășoară mai rapid.
 încălzirea specifică = obiectivul acesteia este de a pregăti corespunzător sportivul, de a-l
pune în formă, de a-l „regla” pentru tipul de efort dominant pe care îl va executa în partea
fundamentală a lecției.
 partea fundamentală = în cadrul ei sunt realizate obiectivele lecției de antrenament.
 partea de încheiere = în cadrul ei se scade progresiv încărcătura, pentru a ajunge la starea
inițială de reapus biologic și psihologic.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
 1. Care sunt cerințele fundamentale în elaborarea planului

de antrenament ?
 2. Ce reprezintă lecția de cunoaștere a colectivului ?
 3. Ce reprezintă lecția de învățare ?
 4. Ce reprezintă lecția de repetare ?
 5. Ce reprezintă lecția de perfecționare ?
 6. Ce reprezintă lecțiile de evaluare a gradului de pregătire
?
 7. Ce reprezintă lecțiile mixte ?
 8. Care sunt formele de organizare a lecțiilor de
antrenament pe care le poate utiliza antrenorul ?
 9. Care este structura de bază a lecției de antrenament ?
 10. Ce reprezintă partea pregătitoare a lecției de
antrenament ?
 11. Ce reprezintă partea fundamentală a lecției de antrenament ?
 12. Ce reprezintă partea de încheiere a lecției de antrenament ?
 13. Care este durata unei lecții de antrenament ?
 14. Elaborați planul lecției de antrenament.
Bibliografie
1. Achim, Șt., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, Edit. Ex Ponto, București.
2. Bompa, T., 2001, Teoria și Metodologia – Periodizarea – Antrenamentului Sportiv,
Edit. Ex Ponto.
3. Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri Sportive. Teorie și metodică, Edit. Aldin,
București.
4. Dragnea, A., Teodorescu-Mate, S., 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, București.
5. Ghermănescu, I.K., și colab., 1983, Handbal. Teoria și metodica handbalului, Edit.
Didactică și Pedagoică, București.
INDIVIDUALIZAREA ANTRENAMENTULUI
individualization of training
„Individualizarea este una din cerințele principale ale pregătirii sportive, care se referă
la faptul că antrenorul trebuie să acorde atenţie individuală fiecărui sportiv, în funcţie de
calitățile și potențialul acestora, de particularităţile de învăţare şi specificul sportului, indiferent
de nivelul de performanţă.
Întreg conceptual de pregătire se modelează în funcție de trăsăturile fiziologice și
psihologice ale sportivului, pentru a ameliora în mod natural obiectivele pregătirii. În acest fel,
antrenorul poate înțelege nevoile de pregătire ale sportivului și-i poate maximiza calitățile”
(Bompa, T.O., 2001).
Cercetările din ultimii ani au demonstrat că ,,abordarea individuală în procesul de
instruire şi educare este necesară pentru îndeplinirea oricărui obiectiv, fie de însuşire a
cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice fie de dezvoltare a calităţilor fizice sau
psihice” (Epuran, M., Creţu, C.).
Matveev, L.P., consideră că individualizarea instruirii trebuie soluţionată pe baza
combinării limitate a două direcţii:
prima, de pregătire generală şi cea de a doua
specializată.
În cadrul primei direcţii, baza motrică şi individualizarea lipsesc. Individualizarea
procesului de instruire, conform opiniei acestuia este necesară în etapa de specializare sportivă.
Adepţii altei orientări consideră că, individualizarea procesului de instruire este necesară
şi posibilă încă din etapa primară de instruire. Conform acestora, la baza acestui proces stau
particularităţiile individuale tipologice stabile ale sportivului.
Bompa, T.O., 2001, arată că ,,întreg conceptul de pregătire se modelează în funcţie de
trăsăturile fiziologice şi psihologice ale sportivului, pentru a ameliora în mod natural
obiectivele pregătirii”.
Individualizarea în pregătire impune, de asemenea, ca antrenorul să planifice programe
individuale pentru fiecare jucător, în funcţie de calităţile proprii ale acestuia.
Antrenorul trebuie să conştientizeze că performanţele motrice individuale se raportează la
vârsta cronologică şi biologică, să aprecieze corespunzător structura anatomică şi diferenţele
biologice în decursul pregătirii.
Se consideră oportună aplicarea individualizării instruirii pe grupe (la copii) pe baza
anumitori manifestări tipice ale particularităţiilor individuale.
În jocurile sportive, necesitatea individualizării apare mai mult după vârsta de 13 – 14
ani când centrii motrici încep să-şi stabilizeze activitatea specifică. În această etapă a creşterii,
individualizarea nu urmăreşte performanţe, ci rezultate optime pentru sănătate, dezvoltare,
iniţiere multilaterală. Individualizarea nu trebuie înţeleasă ,,ca o metodă ce trebuie utilizată doar
în corectarea tehnicii individuale sau în specializarea unui individ” (Bompa, T.O., 2001).
Individualizarea trebuie privită ca o modalitate prin care se poate evalua obiectiv şi
observa subiectiv un jucător.
Succesul sau insuccesul în sportul de performanţă este dat, de obicei, de materialul
uman de care dispunem, planificarea metodologiei antrenamentului în vederea atingerii
obiectivelor de performanţă, efortul depus în antrenament şi competiţii, precum şi de dăruirea
şi motivaţia de care dă dovadă sportivul. Toate aceste lucruri nu pot fi realizate imediat, ci
numai după parcurgerea de către sportivi a unor programe de lungă durată ,,care să le adapteze
corpul şi mintea la condiţiile specifice competiţiei şi care duc la excelenţă în performanţă”.
Domeniul nostru de activitate dispune de mulţi specialişti care pot elabora programe de
pregătire care să respecte particularităţile de vârstă şi pregătire ale sportivilor cu care
lucrează, precum şi specificul ramurii sportive pentru un an competiţional, dar dincolo de
această abordare pe termen scurt, trebuie gândită şi prognozată o planificare a activităţii, care să
ţină cont de perspectiva evoluţiei sportivilor şi practicarea sportului de performanţă o durată
mai lungă de timp (fără o epuizare rapidă).
Mult prea adesea, programele sportive pentru copii le imită pe cele ale sportivilor de
elită – cei care prin realizările lor la nivel naţional şi internaţional, au cucerit imaginaţia
tinerilor sportivi şi a antrenorilor lor. Aplicarea unor programe care le-au fost de folos unor
jucători de mare performanţă, chiar formaţi de către noi, nu pot fi aplicate şi generaţiilor
următoare.
Mă înveţi pe mine, care l-am format pe…… NU mai este de actualitate. Mulţi
antrenori, din păcate, uzează de regulă, de aceleaşi programe folosite an de an, sau preluate
de la echipele de seniori, fără a ţine cont de particularităţile biologice ale celor cu care
lucrează şi fără nici un fel de idei directoare specifice antrenamentului sportiv.
Copiii nu sunt pur şi simplu nişte mici adulţi, ei prezintă caracteristici fiziologice
complexe şi distincte, cărora trebuie să li se acorde atenţie.
ELABORAREA PROGRAMELOR DE PREGĂTIRE
■ Programe de pregătire specifică sau programe de pregătire multilaterală

În practică, sunt antrenori care susţin că ,,practicarea de timpuriu a exerciţiilor
sportive specifice” constituie cea mai bună cale de dezvoltare a unui program optim de
pregătire.
Cei care susţin această abordare îngustă a programelor de antrenament orientate numai
către obţinerea imediată a performanţelor, indiferent de viitorul sportivului, se bazează pe
faptul că o pregătire specifică duce la o adaptare mai rapidă, dar asta nu înseamnă că ea
trebuie aplicată din momentul iniţierii şi până la atingerea maturizării fizice. Trebuie să avem
pe ce construi, este ca şi cum ai încerca să construieşti o clădire înaltă pe o temelie de nisip, care
în timp se va prăbuşi.
Putem da ca exemplu minihandbalul. A apărut ca un joc al copilăriei, în care rezultatul
era trecut pe planul al doilea, obiectivul principal fiind obişnuirea copiilor cu principalele
elemente tehnice şi acţiuni tactice specifice jocului de handbal. Plăcerea de a juca era pe primul
plan. Astăzi, avem întreceri dedicate acestor eşaloane de vârstă, în care copiii, antrenorii, părinţii,
suporterii etc. sunt gata să folosească tot felul de mijloace pentru a câştiga jocuri sau competiţii.
Întrebarea care se pune, este: Câţi dintre aceştia vor fi componenţii echipelor de elită atunci când
vor ajunge la vârsta obţinerii performanţelor maxime în joc ?
O astfel de abordare a sportului de performanţă în care sportivii să fie concentraţi pe
atingerea unor rezultate, înainte de a fi pregătiţi generează o serie de probleme, precum:
 o dezvoltare unilaterală, limitată a funcţiilor organelor şi muşchilor;
 tulburarea dezvoltării fizice armonioase şi a echilibrului biologic, care sunt condiţii
prealabile pentru eficienţa fizică, performanţa sportivă, evoluţia unui individ sănătos;
 uzură excesivă, supraantrenament şi chiar accidentări pe termen lung;
 un impact negativ asupra sănătăţii mentale a copiilor, implicaţi din cauza nivelurilor
ridicate de stres pe care le generează acest tip de pregătire şi participarea în numeroase
competiţii;
 perturbarea dezvoltării relaţionării sociale a copiilor, de exemplu eşecul în încercarea
de a-şi face prieteni în afara sportului, pentru că un număr mare de ore de activitate sunt
dedicate antrenamentelor intense;
 afectarea motivaţiei copiilor, pentru că programul poate fi prea stresant, plictisitor şi
lipsit de atractivitate.
■ Pregătirea multilaterală
Concept apărut în Europa de Est, acolo unde există şcoli sportive în care obiectivul
principal îl constituie dezvoltarea deprinderilor fundamentale – alergarea, săriturile, aruncările,
prinderea, deprinderi de coordonare, înotul etc., absolut necesare pentru practicarea cu succes a
diverselor ramuri sau discipline sportive.
În figura de mai jos prezentăm abordarea secvenţială în dezvoltarea talentului sportiv
pentru jocul de handbal.
28
26
24
Handbalul de
22
performanţă
20
18
16
14
12 Pregătire
10 specializată
8
6
Pregătire
multilaterală
Figura 14 – Abordarea
secvenţială pe termen
lung la disciplina handbal
Pe parcursul etapelor de instruire, raportul dintre pregătirea multilaterală şi cea

specializată este în continuă schimbare, una sau cealaltă având pondere mai mică sau mai mare
(figura de mai jos).
80%
60%
40% 20%
6 8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28
Dezvoltare
Specializare
multilaterală
Figura 15 – Raportul dintre dezvoltarea multilaterală şi specializare la diferite

vârste după Bompa T., 2003, p. 12
Trebuie avut în vedere faptul că, pregătirea multilaterală trebuie să fie cuprinsă în
planurile de antrenament şi la nivelul jucătorilor de performanţă, bineînţeles într-o pondere
mai mică (aproximativ 20%) faţă de eşaloanele de copii începători în practicarea jocului de
handbal (aproximativ 60%).
În urma unui studiu desfăşurat în anul 1982 în RDG care a durat o perioadă de 14 ani
(Harre 1982) pe un număr mare de copii cu vârsta cuprinsă între 9 şi 12 ani şi care au fost
împărţiţi în două grupe ce au urmat programe diferite de pregătire – specializare timpurie
asemănător concepţiei nord-americane şi pregătire multilaterală promovată de şcoala
europeană, s-a ajuns la rezultatele prezentate în tabelul următor.
Teoria pregătirii sportive
Specializare timpurie Program multilateral

■ îmbunătăţirea rapidă a ■ îmbunătăţire mai lentă a
performanţei performanţei
■ cea mai bună performanţă realizată ■ cea mai bună performanţă la 18
la 15 – 16 ani datorită adaptării ani sau mai târziu la vârsta
rapide maturizării fiziologice şi psihologice
■ inconstanţă în performanţă la ■ constanţă în performanţă la
competiţii competiţii
■ pe la 18 ani mulţi sportivi se simt ■ o viaţă sportivă mai lungă
epuizaţi şi renunţă la sport
■ predispoziţie la accidentări din ■ mai puţine accidentări
cauza adaptării forţate
Tabelul 5 – Comparaţia între specializarea timpurie şi dezvoltarea multilaterală (Bompa
T., 2003, p. 10)
În acelaşi timp, un studiu sovietic desfăşurat longitudinal pe un grup mare de subiecţi

(Nagomi, 1978):
 cei mai buni sportivi sovietici, în marea lor majoritate au avut o pregătire
fundamentală multilaterală;
 majoritatea sportivilor au început să practice sportul la 7 sau 8 ani. De-a lungul primilor
câţiva ani de activitate toţi au participat în diferite sporturi cum ar fi: fotbal, schi-fond,
alergări, înot, patinaj şi ciclism. De la vârsta de 10 la 13 ani au practicat gimnastică,
canotaj şi atletism;
 aplicarea programelor specializate a început între 15 şi 17 ani fără a se neglija sporturile
şi activităţile începute la vârste mai fragede. Cele mai bune performanţe au fost
obţinute după 5 până la 8 ani în sporturile specifice;
 sportivii care s-au specializat la o vârstă mult mai fragedă şi-au atins vârful
performanţelor la nivelul junioratului. Performanţele nu au fost niciodată repetate
când au devenit seniori (după vârsta de 18 ani). Destul de mulţi dintre ei s-au retras din
sport înainte de a atinge nivelurile senioratului;
 numeroşi sportivi sovietici de vârf au început pregătirea sportivă într-un mod
organizat la vârsta junioratului (14 la 18 ani). Ei nu au fost niciodată campioni la
juniori şi nu au obţinut vreun record naţional. La vârsta senioratului, totuşi, mulţi dintre ei
au realizat performanţe de nivel naţional şi internaţional;
 majoritatea sportivilor au fost de părere că succesul lor a fost posibil şi facilitat de baza
multilaterală pe care au construit-o în copilărie şi la vârsta junioratului;
 studiul a ajuns la concluzia că, în majoritatea sporturilor, specializarea nu trebuie să
înceapă înainte de vârsta de 15 sau 16 ani.
Una dintre cele mai frecvente probleme pe care la întâlnim la nivelul echipelor de copii
şi juniori, este cea a ,,dropout-ului” (fenomenul de renunţare la practicarea sportului),
apărută foarte frecvent atunci când factorul motivaţional nu este corect dirijat. Astfel, un foarte
mare număr de tineri talentaţi, sau nu, ,,îşi încheie deseori cariera între 14 şi 17 ani,
considerând că sportul nu are valoare câtă vreme nu include în obiectivele sale un anumit nivel
de performanţă” (Hahn, E., 1996). În viziunea autorului cele mai importante probleme ivite şi
care pot dăuna evoluţiei şi comportamentului optim al tinerilor sunt:
 O disciplină mult prea strictă, impusă de programul de antrenament şi de antrenor.
 O prea mare constrângere exercitată de către părinţi asupra copiilor în timpul
antrenamentelor. Părinţii se aşteaptă ca odraslele lor să obţină totdeauna succese.
 Competenţa antrenorului în privinţa noilor cunoştinţe apărute în domeniul său.
 ,,Deconectarea” socială efectuată de copii la această vârstă, în afara grupului de
antrenament şi impunerea unor restricţii, din lipsă de timp, faţă de alte arii de interese.
Faţă de toate acestea noi, mai considerăm:
Neconcordanţa dintre obiectivele tânărului care parcurge procesul de instruire şi
cele ale profesorului/antrenorului.
Astfel, pentru a avea succes, instruirea copiilor şi juniorilor trebuie orientată cu
preponderenţă către realizarea binelui lor şi eliberarea comportamentului (independenţă
personală) în vederea obţinerii unei autonomii, prin renunţarea la o serie de constrângeri date de
activităţile impuse.
INDIVIDUALIZAREA – PRINCIPIU ȘI METODĂ DE ANTRENAMENT

În terminologia curentă a activității sportive s-au acumulat ori s-au preluat numeroase
noțiuni care sunt greșit interpretate și utilizate în vorbirea curentă, într-o asemenea situație se
află și problema individualizării. Pentru a înlătura unele confuzii care se fac, considerăm
necesară o aprofundare a noțiunilor în sensul interpretării lor teoretice corespunzătoare.
Individualizarea poate fi interpretată ca principiu de antrenament sau metodă de lucru.
În acest sens Harre, D., arată că antrenamentului sportiv îi sunt proprii anumite principii care
călăuzesc întreaga activitate de predare a antrenorilor. Prin principiu trebuie să înțelegem – legi
care țin seama de domeniul biologiei, pedagogiei, psihologiei, teoriei etc. Principiile se referă la
toate laturile și sarcinile antrenamentului, determină conținutul, mijloacele, metodele și
organizarea antrenamentului.
Pentru antrenamentul sportiv sunt valabile principiile pedagogiei generale și
principiile educației fizice, printre care și principiile participării conștiente și active, intuiției,
accesibilității, caracterul sistemic (sistematizarea) și creșterea gradată a cerințelor specifice. În
același sens Matveev, L.P., arată că antrenementul sportiv își are legitățile sale specifice, ceea ce
ne obligă ca la structurarea lui să concretizăm principiile generale conform particularităților
procesului respectiv, în consecință antrenamentul sportiv are urmatoarele legități (principii)
proprii:
 Orientarea către performanțe superioare – specializare accentuată.
 Unitatea dintre pregătirea generală și cea specială a sportivului.
 Continuitatea.
 Unitatea dintre gradarea treptată și tendința către eforturi maxime.
 Caracterul ondulatoriu al dinamicii efortului.
 Caracterul ciclic al pregătirii.
Șiclovan, I., dezbate și precizează ca o serie de cerințe care sunt mult mai apropiate de
cerințele antrenamentului sportiv. Acestea sunt:
1. Principiul modelării, care presupune respectarea următoarelor cerințe:
 odată cu stăpânirea corectă a execuțiilor tehnice și a bazelor tacticii, în antrenament
trebuie să aibe prioritate programarea în condiții analoage și similare a
exigențelor competițiilor, a celor mai frecvente și eficiente acțiuni tehnico-tactice.
 adaptarea capacității de efort fizic și nervos a sportivilor la solicitările specifice sportului
practicat.
 organizarea antrenamentului asemănător condițiilor diversificate în care se desfășoară
concursul.
2. Principiul specializării instruirii sportivilor potrivit elementelor de conținut.
3. Principiul individualizarii determinat de suma particularităților sportivului și
orientat spre asigurarea creșterii neîntrerupte a pregătirii acestuia, principiul
individualizării nu poate fi confundat cu procedeul de lucru, de altfel larg răspândit în
activitatea practică și anume, munca individuală a antrenorului cu fiecare sportiv în parte.
Individualizarea procesului de instruire se extinde asupra tuturor sportivilor
indiferent de stagiul sau categoria de clasificare. Ea capată un caracter deosebit de
diversificat în jocurile sportive, unde componența echipelor, mai ales cea de seniori este
eterogenă atât în privința vârstei cât și în privința capacității funcționale ale fiecărui sportiv
în parte.
4. Principiul dezvoltării multilaterale a calităților motrice și a indicilor
morfologici și funcționali.
5. Principiul eforturilor intense și maxime.
Teodorescu, L., arată că „pentru jocurile sportive practicate în scop de performanță, o
pregătire pe baze științifice este de neconceput fără aplicarea individualizării, devenit principiul
al antrenamentului modern și totodată forma de aplicare a principiului accesibilității”. Prin
individualizare se înțelege adaptarea tehnicii sportive și a procesului de instruire și de educație
la particularitățile fiecărui jucător; este vorba, așadar, de tratarea diferențiată a jucătorului în
raport de aceste particularități în activitatea de realizare a obiectivelor și sarcinilor fiecărei
forme de organizare a pregătirii sportive.
În concluzie, individualizarea ca principiu, este determinată de totalitatea însușirilor
sportivului și se referă la aspectul tratării sportivilor prin prisma particularităților de vârstă, sex,
nivel de pregătire anterioară, aptitudini fizice și psihice etc.
Principiul individualizării se realizează în practică în două direcții principale de
pregătire generală și de pregătire specializată. În pregătirea generală, principiul duce la
însușirea unui minim obligatoriu de cunoștințe și a unui anumit nivel de pregătire pentru toți
jucătorii. Programa este aceea care stabilește nivelul pregătirii și cunoștințele necesare pe
anumite trepte formative ale jucătorului de handbal. Desigur că la prima vedere ne putem
întreba „unde-i principiul individualizării”? deoarece realizarea conținutului programei se
efectuează cu ajutorul modelelor de instruire și de educație precum și a mijloacelor
caracteristice stadiului de pregătire. În pregătirea specializată, principiul individualizării
conduce la perfecționarea minuțioasă în disciplina sportivă aleasă. În acest caz și conținutul
lecțiilor sunt determinate în funcție de înclinațiile individuale, de talent.
În procesul de instruire, individualizarea este necesară în rezolvarea oricărei sarcini
particulare cum ar fi formarea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor, educarea calităților
motrice, psihice etc. Ea diferă de la caz la caz prin schimbarea sarcinilor didactice, a căilor de
exercitare a lor, a normelor de efort, a formelor lecțiilor și a procedeelor moderne de lucru,
potrivit particularităților individuale ale jucătorilor. A ține seama de particularitățile individuale
nu înseamnă că ne subordonăm lor. Există o orientare generală în scopul obținerii unor
modificări bine stabilite (obiective generale) în care se ține seama în permanență de
particularitățile individului, se selecționează mijloacele, se stabilesc proporțiile efortului, se
hotărăsc ponderile laturilor pregătirii etc.
Particularitățile jucătorului, de care trebuie să ținem seama în aplicarea principiului
individualizării, după Teodorescu, L., sunt:
Particularități de ordin biologic:
 dezvoltarea fizică (talie, robustețe, greutate etc.);
 calitățile motrice predominante (viteză, îndemânare, forță etc. și raportul dintre ele);
 tipul de activitate nervoasă superioară (puternic echilibrat sau neechilibrat, flegmatic
etc.);
 sexul și vârsta.
Particularități de ordin psihic:
 temperament și caracter;
 capacitatea aperceptivă;
 calitățile morale și de voință și nivelul lor de dezvoltare;
 capacitatea de integrare în colectivitate;
 aptitudini și predilecții.
Particularitățile pregătirii sportive (și cunoștințele realizate anterior, considerate pe
factorii antrenamentului și în afara lor):
 pregătirea fizică;
 pregătirea tehnică;
 pregătirea tactică;
 pregătirea teoretică;
 pregătirea moral – volitivă;
 nivelul cultural.
Particularitățile enumerate au un caracter general și trebuie luate în considerare la
aplicarea individualizării.
Prin specificul lui, jocul de handbal amplifică mult numărul de elemente de care trebuie
să ținem seama în realizarea individualizării. Acest specific ridică probleme care trebuie tratate
diferențiat, datorită pe de o parte ponderii foarte mari a tacticii de joc, iar pe de altă parte
numărului remarcabil de procedee tehnice pe care jucătorul trebuie să le învețe, să le
perfecționeze și să le aplice în joc individual, în colaborare cu partenerii și în luptă cu
adversarii.
În jocurile sportive în general și în handbal în special, se vorbește de așa numita
„individualizare colectivă”. Astfel de individualizare se realizează după fazele de joc, după
compartimentul jucătorilor (de atac sau de apărare), după postul ocupat în echipă, după modelul
de joc, după particularitățile adversarului, pentru pregătirea unor sarcini cu caracter strategic
și tactic.
Alte criterii de aplicare a principiului individualizării întâlnite în literatura de
specialitate:
 după necesitățile individuale ale jucătorilor (exemplu încălzirea);
 după metodele de instruire;
 după necesitățile și intervențiile unor factori de natură externă, jucători
angrenați în câmpul muncii și selecționați în loturile naționale etc.
Antrenamentul individual ca metodă de lucru reprezintă o formă de organizare a
procesului de pregătire. Aceasta se poate desfășura în cadrul lecției de antrenament colectiv
sau în lecții separate conduse sau neconduse de antrenor. În cadrul antrenamentelor
colective antrenamentul individual se poate realiza prin stabilirea unor sarcini speciale pentru
unii jucători sau pentru fiecare jucător în parte. Se mai folosesc următoarele forme:
 pe compartimente;
 executarea unor exerciții suplimentare pentru unii jucători;
 lucru pe ateliere.
Lecțiile separate conduse de antrenor se folosesc pentru rezolvarea următoarelor aspecte
ale procesului de instruire:
 corectarea deprinderilor greșit însușite;
 eliminarea unor carențe din pregătirea sportivilor;
 însușirea de noi elemente și acțiuni tactice.
Lecții separate fără prezența antrenorului au drept scop:
 perfecționarea unor procedee tehnice cunoscute;
 perfecționarea unor acțiuni tactice cunoscute;
 atingerea unor indici superiori de dezvoltare fizică.
Ghermănescu, I.K., arată că lecțiile de antrenament cu întreg efectivul, desfășurate, în
principal, pentru pregătirea de bază a jucătorilor și pentru instruirea de ansamblu a echipei, nu
rezolvă integral creșterea continuă a capacității de performanță a handbaliștilor. Diferențele,
uneori mari, între particularitățile individuale ale jucătorilor din punct de vedere al capacității
motrice și a gradului de pregătire tehnico-tactică ale acestora, frânează procesul de creștere
continuă a măiestriei sportive în condițiile în care instruirea se desfășoară numai prin
antrenamente colective. De aceea, pregătirea handbaliștilor trebuie întregită cu antrenante de
individualizare. Individualizarea instruirii jucătorilor de handbal este impusă și de alți factori. În
primul rând, datorită diferențelor mari care există între conținutul tehnico-tactic specific
diferitelor posturi, în care jucătorii trebuie să-și aprofundeze specializarea. În al doilea rând,
pentru că jucătorul pe fiecare post are o sferă tehnico-tactică foarte mare și în cadrul ei sunt
numeroase execuții cu un grad ridicat de dificultate, care necesită o instruire analitică de lungă
durată și calități motrice cu indici de valoare ridicați.
Individualizarea instruirii handbaliștilor, după același autor, se desfașoară în două direcții
și anume:
 perfecționarea continuă a laturilor pozitive care l-au consacrat pe jucătorul
respectiv, pentru valorificarea în continuare a acestuia în joc la cote superioare;
 remedierea unor lipsuri manifestate în pregătirea de ansamblu și constatate prin
rezultatele obținute la trecerea probelor de control sau prin observații pedagogice.
FACTORII CARE DETERMINĂ CONȚINUTUL INDIVIDUALIZĂRII
Preocupările metodice actuale sunt îndreptate spre promovarea unor idei și orientări noi
în tehnologia didactică de instruire a sportivilor. Tehnologia didactică pretinde o programare
exactă a obiectivelor instructiv-educative, a mijloacelor și activităților stabilite pentru înfăptuirea
lor, a etapelor ce trebuie parcurse precum și a elementelor de control și verificare a realizării
obiectivelor fixate. Între metodele de mare eficiență în pregătirea sportivilor se numără și
modelarea antrenamentelor. În handbalul actual, procesul de pregătire nu se poate desfășura
fără a avea drept obiectiv realizarea unui model (de jucător, de echipă, de joc). A lucra astăzi fără
a avea în față un astfel de model înseamnă a avea puține șanse de reușită în marile competiții.
Modelul stabilește cu maximum de precizie limitele superioare ale unor cerințe raportate la
nivelul de pregătire a echipei la un moment dat.
În lumina acestor deziderate, factorii care determină conținutul individualizării sunt
următorii:
1. Particularitățile jucătorilor care alcătuiesc echipa
Fiecare jucător care intră în componența echipei poate fi caracterizat ca având însușiri
bio-psiho-sociale, un anumit nivel de pregătire (fizică, tehnică, tactică), aptitudini care să le
favorizeze eficiența în joc etc. Aceste însușiri pot fi cunoscute și apreciate cu ajutorul probelor
de control, testelor de verificare, controlul medical, jocurilor de verificare ș.a. În funcție de
însușirile și nivelul de pregătire al fiecărui jucător se aplică individualizarea ca principiu și
metodă de lucru.
2. Modelul de joc al echipei – care poate fi determinat de însușirile unor jucători,
poate fi sugerat de tendințele de dezvoltare ale jocului impuse de cunoștințele antrenorului sau
care pot fi imitate. În contextul acestor idei, modelul de joc elaborat, devine un serios criteriu de
selecție a sportivilor. În raport cu modelul de joc al echipei, un jucător oarecare (care dorește, de
exemplu să joace la respectiva echipă), corespunde în măsură mai mare sau mai mică.
Aptitudinile, însusirile și cunoștințele vor fi apreciate prin prisma necesităților de
funcționare a modelului de joc.
3. Condițiile în care se desfășoară pregătirea – se referă la mai multe aspecte
după cum urmează:
■ Condițiile materiale de lucru. Acest aspect depinde de inventarul și materialul
sportiv de care dispunem. În pregătirea sportivilor trebuie să dispunem de o serie de materiale și
de o aparatură stabilă sau potrivită, confecționată special în acest scop. În afară de aparatura
ajutătoare „fixă” (netransmisibilă) sunt utilizate o serie de obiecte și aparate transportabile cum
ar fi: ganterele, corzile de sărit, mingi de diferite dimensiuni și greutăți, centuri, manșete
grele etc.
■ Locul de desfășurare a pregătirii. Pregătirea echipei se desfășoară în mod
obișnuit în localitatea din care face parte și în care dispune de o bază materială constantă
(sală, săli anexe, spații special amenajate, teren în aer liber, etc). În anumite condiții
(cantonamente, deplasări, competiții, etc.) conținutul antrenamentelor individuale sunt
determinate de baza materială existentă precum și de unii factori externi cum ar fi:
condiții climatice, geografice oferite de localitatea în care ne deplasăm (apă, nisip, pădure,
munte, pantă, trepte, etc).
4. Sarcinile și eficiența jucătorilor pe posturi. Orice echipă are o structură
organizatorică și funcționala proprie. Posturile posibile într-o echipă de handbal sunt:
portar, extreme, interi, centru, pivot. Unii jucători au funcții cuplate cum ar fi extremă – pivot,
inter – extremă, centru – inter și centru – pivot, alții pot îndeplini sarcini suplimentare în diferite
compartimente de joc. Pentru flecare post în parte, jucătorii pot îndeplini anumite sarcini
și trebuie să corespundă unor baremuri pe care handbalul de performanță le-a impus (talie,
robustețe, anvergură, calități motrice).
5. Eficiența sportivilor în joc precum și eficiența jucătorilor pe postul pe
care-l ocupă în echipă pot fi apreciate cu ajutorul înregistrărilor. În funcție de rezultatele
obținute prin înregistrări se pot stabili și datele pregătirii individuale.
6. Pregătirea individuală este influențată, în mare măsură, de ciclicitatea
procesului de pregatire. Acest aspect se referă la plasarea antrenamentului individual la
ciclurile de pregătire precum și la conținutul propriu-zis al lecției de antrenament.
7. Situații speciale de desfășurare a antrenamentului individual. Sunt
mai multe categorii de jucători cu care suntem nevoiți să lucrăm separat:
■ jucători accidentați, cu care trebuie să lucrăm separat pentru a-și dobândi
treptat potențialul de joc avut anterior accidentului. Conținutul pregătirii începe de obicei
cu exerciții de reeducare, recomandate de cadrele de specialitate.
■ jucători care au suferit boli organice și psihice. Pregătirea acestor sportivi se
va desfășura în strictă colaborare cu medicii, care sunt cei mai avizați în stabilirea naturii și
volumului efortului.
■ jucătorii cu program profesional încărcat. Programul profesional zilnic,
sesiuni de examene, teze, practică etc. sunt tot atatea cauze de particularizare și de
planificare a antrenamentului individual.
■ jucătorii selecționați în loturile reprezentative vor trebui să efectueze în mod
suplimentar o serie de exerciții elaborate de antrenorul lotului din care fac parte. De multe ori
postul ocupat în echipa de club nu corespunde cu postul ocupat în echipa națională.
Acești sportivi pot avea ca sarcină permanentă 1 – 2 exerciții pentru lot, 1 – 2 exerciții
pentru echipa proprie. O altă formă de organizare este alternarea antrenamentelor în cadrul
ciclurilor săptămânale: un antrenament pentru echipă, altul pentru lot.
FORMELE DE REALIZARE A PREGĂTIRII INDIVIDUALE
Cele mai populare forme de realizare a antrenamentelor individuale după părerea lui
Bota, I., sunt următoarele:
■ specializarea separată cu fiecare jucător, în care se perfecționează calitățile motrice,
învățarea, perfecționarea sau corectarea unor execuții tehnico - tactice.
■ individualizarea pe grupe de jucători cu particularitățile individuale aproximativ
egale, în care se lucrează pentru calitățile motrice deficitare și pentru tehnica și tactica
individuală.
■ individualizarea pe cupluri de jucători pentru învățarea unor combinații tactice
colective.
Antrenamentul în cadrul lecțiilor de antrenament colectiv
În cadrul acestei forme de organizare apar confuzii între individualizarea ca
principiu și individualizarea ca metodă de lucru. În cadrul fiecărui antrenament colectiv fiecare
jucător trebuie tratat în conformitate cu particularitățile individuale (acesta este principiul care
rămâne valabil pentru toate lecțiile de antrenament) și angrenat în forme de organizare diferite
de efectuare a execuțiilor (aceasta este metoda).
În cadrul antrenamentului colectiv distingem următoarele variante de lucru individual:
■ Sarcini diferite pentru fiecare jucător în parte sau pe grupe de jucători , cu
exerciții asemănătoare sau diferite cu încărcătură mai mare sau mai mică.
Exemplu: într-un exercițiu de tehnică, unii jucători vor dribla numai cu mâna stângă, unii
vor pasa numai după fente, alții vor arunca la poartă numai din săritură.
■ Executarea unor exerciții suplimentare pentru o parte dintre jucători. Exemplu: în
momentul de pauză sau atunci când nu sunt angrenați unii jucători vor efectua genoflexiuni,
flotări, aruncări la perete etc.
■ Exerciții pe ateliere sau pe grupe de jucători. Exemplu: o parte din jucători
exersează aruncarea la poartă, alții exersează driblingul, iar alții lucrează pentru dezvoltarea
forței musculare.
■ Exerciții pe posturi. Exemplu: pentru interi un exercițiu, extremele un exercițiu, pivoții
un alt exercițiu etc.
■ Exerciții determinate de sarcini speciale pentru unii jucători. Exemplu: exerciții de
marcaj sever și la intercepție pentru jucătorii care se apară om la om.
■ Antrenamente pe compartimente și pe posturi. Această formă se mai
numește „individualizarea colectivă”. La această formă de individualizare participă jucătorii
care se implică direct în acțiunile colective de doi sau mai mulți jucători, în care este necesară
o sincronizare a acțiunilor.
Antrenamentul individual în lecții separate conduse de antrenor

În cadrul acestei forme de organizare a antrenamentului individual întâlnim
următoarele variante de lucru:
■ antrenament individual înainte sau după antrenamentul colectiv cu întreaga echipă.
Se cheamă mai devreme sau se rețin după antrenament o serie de jucători cu care se lucrează
exercițiile speciale.
■ antrenament individual pe posturi. Se foloseste în scopul îndeplinirii unor sarcini
bine stabilite cum ar fi:
 corectarea deprinderilor greșit însușite;
 eliminarea unor carențe ale pregătirii;
 însușirea unor noi elemente tehnice sau acțiuni individuale;
 menținerea, dezvoltarea, educarea unor calități motrice generale sau
speciale.
Antrenamentul individual pe grupe de jucători sau pe compartimente

Această variantă de antrenament o mai întâlnim sub denumirea de „individualizare
colectivă” și se practică așa după cum am văzut în cadrul antrenamentelor colective, dar și ca
formă de antrenament individual propriu-zis. Această variantă de pregătire este utilizată în
vederea perfecționării acțiunilor tehnico - tactice de colaborare între jucători precum și
dezvoltarea unor calități motrice deficitare pentru mai mulți jucători.
Antrenamentul individual independent
Are drept scop perfecționarea unor procedee tehnice sau acțiuni tactice deja
cunoscute. Se pot dezvolta și anumite calități motrice cu condiția ca sportivul să primească de la
antrenor recomandări stricte în ceea ce privește încărcătura și pauzele între repetări.
În afara formelor de organizare a antrenamentelor individuale arătate mai înainte, în
practică se mai folosesc o serie de variante menite să îmbunătățească nivelul pregătirii
psihologice și teoretice. Aceste forme au efecte favorabile asupra intuiției, gândirii tactice
operative, creativității, conștientizării acțiunilor de joc. Asemenea variante de pregătire
individuală sunt:
■ Participarea la diferite jocuri de categorie superioară (națională și
internațională) cu urmărirea unor jucători și a tacticii de ansamblu a echipei și redarea
(demonstrarea) acțiunilor respective în cadrul unui antrenament.
■ Vizionarea unei benzi video timp de un minut și redarea acțiunilor reținute prin schița
sau demonstrația practică dacă este vorba de acțiunea unui jucător.
■ Discuții individuale cu jucătorii pe diverse teme cum ar fi comportarea în joc,
comportarea în relațiile cu partenerii, viața sportivă, problemele personale, perspectiva ca
handbalist de performanță, concepția de joc a echipei etc. Efectele acestei metode sunt mult mai
eficiente la nivelul echipelor de seniori.
■ Elaborarea propriului program și stabilirea zilelor în care se antrenează.
Conducerea și desfășurarea antrenamentului individual necesită înainte de toate
cunoașterea jucătorilor cu care lucrezi. Această cunoaștere se realizează cu ajutorul unor criterii
de apreciere bine stabilite care să ne furnizeze date cât mai obiective de interpretare.
Planul individual de antrenament
În vederea accelerării procesului de formare a jucătorilor sau pentru lichidarea unor
lipsuri pe care aceștia le manifestă în joc, trădând carențe ale pregătirii fizice, tehnico-tactice,
psihice sau teoretice, este necesar să se întocmească de către antrenor, în colaborare cu medicul
și cu jucătorii respectivi, planuri individuale de antrenament.
Metodica întocmirii planului individual de antrenament prevede efectuarea de către
antrenor a unei analize individuale, pe baza căreia vor fi fixate sarcinile de antrenament.
Planul individual de antrenament cuprinde sarcinile care rezultă din analiza individuală,
datele calendaristice privind perioadele de însușire sau perfecționare ori a celor de menținere sau
perfecționare, precum și mijloacele de realizare a sarcinilor prevăzute în planul individual, cu
dozarea dată prin numărul de repetări, greutatea exercițiilor, încărcătura acestora, intensitatea lor.
(Ghermănescu, I.K., și colab., 1983)
Planul individual de antrenament se întocmește, de regulă, pentru perioade ceva mai
lungi, care acoperă mai multe luni sau un sezon competițional.
În mod normal, planurile individuale au o durată de 2 – 4 luni. În cazuri speciale, cum ar
fi convocarea la lot a unui jucător, pe baza analizei individuale i se poate alcătui un plan de
pregătire individuală pentru o perioadă mai scurtă, de 1 – 2 luni. În acest caz, se va lucra extrem
de concentrat pentru realizarea prevederilor planului individual, astfel încât la prezentarea
jucătorului respectiv la convocarea lotului, acesta să fie capabil să se încadreze în exigențele
impuse de noua sa calitate.
Analiza individuală va trebui să cuprindă date referitoare la:
 gradul de sănătate a sportivului și parametrii somatici;
 adaptarea la efort;
 dezvoltarea fizică;
 pregătirea fizică generală și specială;
 pregătirea tehnică privită în ansamblu și în legătură cu postul ocupat în echipă;
 pregătirea tactică individuală și gradul de însușire a cunoștințelor de tactică colectivă,
precum și a celor specifice postului pentru care jucătorul s-a specializat;
 pregătirea psihologică;
 alte probleme care stânjenesc activitatea de pregătire sportivă a jucătorului respectiv.
EFORTUL ÎN ANTRENAMENTUL SPORTIV
o Mărimea efortului
După criteriul mărimii efortului, Dragnea, A., (1996) citându-l pe Wells, eforturile se pot
clasifica după cum urmeză (Wells, citat de Dragnea, A., 1996):
1. Efort ușor, care la rândul lui cuprinde:
 Efortul mic:
■ Frecvența cardiacă) < 100/min.
■ Nivelul de metabolism
□ consum O2 într-un minut de efort = 750 ml/min.
□ consum energetic într-un minut de efort = 4 Kcal/min.
■ Ventilația pulmonară = 20 l/min.
■ Frecvența respiratorie) < 14 min
■ Acidul lactic acumulat față de repaus este normal
■ Timpul de menținere al efortului este de peste 8 ore pe zi.
 Efort moderat:
■ Frecvența cardiacă) < 120/min.
□ consum O2 într-un minut de efort =1500 ml/min.
□ consum energetic într-un minut de efort = 7,5 Kcal/min.
■ Acidul lactic acumulat față de pauză este de 1,5 ori mai mare
■ Timpul de menținere al efortului este de 8 ore pe zi.
2. EFORT GREU, care curpinde:

 Efort optim cu următorii parametri:
■ Frecvența cardiacă) ≤ 140/min
■ Acidul lactic acumulat față de pauză este de 1,5 ori mai mare
■ Timpul de menținere al efortului este de 8 ore pe zi, timp de 2-3 ori pe săptămână
 efort intes cu următorii parametri:
□ consum energetic într-un minut de efort = 12,5 Kcal/min.
■ Ventilația pulmonara = 60 l/min.
■ Acidul lactic acumulat față de pauză este de 2 ori mai mare
■ Timpul de menținere al efortului este de 4 ore pe zi, timp de 2-3 ori pe săptămână
efort sever, care cuprinde:

 efort maximal cu următorii parametri:
■ Nivelul de metabolis
■ Acidul lactic acumulat față de pauză este de 5-6 ori mai mare
■ Timpul de menținere al efortului este de 1-2 ore pe zi, ocazional (odată sau de două ori
pe săptămână în funcție de gradul de antrenament). Intervin funcțiile adaptării la efort și
refacerea capacității de efort);
 efort supramaximal sau exhaustiv cu următorii parametri:
■ Frecvența cardiacă) >180/min
□ consum O2 într-un minut de efort > 3000 ml/min.
□ consum energetic într-un minut de efort > 15 Kcal/min.
■ Ventilația pulmonară ≈ 120 l/min.
■ Frecvența respiratorie) ≈ 120 l/min = 30 min
■ Acidul lactic acumulat față de pauză este de 60 de ori mai mare
■ Timpul de menținere al efortului este de 2-3 minute.
Aprecierea completă a efortului se realizează și din perspectiva stimulilor care acționeaza

asupra organismului:
■ perspectivă externă, în cadrul căreia clasificăm caracteristicile care influențează „din
exterior” organismul în efort prin indicatori ca:
- specificitatea stimulului;
- volumul stimulului;
- intensitatea stimulului;
- complexitatea stimulului.
■ perspectiva internă, care concretizează reacția complexă a organismului „din interior”, ca
răspuns la stimulii externi și care se exprimă prin indicatori ca:
- schimbările funcționale din timpul efortului;
- gradul de activitate al sistemului ce asigură buna desfășurare a efortului (timpi
de reacție, timpi de execuție, date despre activitatea bioelectrică a mușchilor,
frecvența respiratorie, frecvența cardiacă, CoO 2, viteza de acomodare la efort,
cantitatea de AL în sange).
Dragnea, A., (1996) citându-l pe Volkov și Koriaghin propune o clasificare a efortului

fizic în funcție de resursele energetice care stau la baza acestuia, raportate la frecvența
cardiacă și la durata solicitării.
Conform acestor criterii se poate vorbi despre:
■ efort aerob (sursa energetică aerobă) cu frecvența cardiacă între 120-150/min.
cu o durată de peste 5 minute;
■ efort mixt (sursa energetică aerob-anaerobă) cu frecvența cardiacă între 160-
190/min. și o durată de 3-5 minute;
■ efort anaerob lactacid (sursa energetică anaerobă cu acumulări de acid lactic) cu

frecvența cardiacă între 170-190/min. cu o durată între 20-120 secunde;
■ efort anaerob alactacid (sursa energetică anaerobă fără acumulare de acid
lactic) cu frecvența cardiacă între 180-200/min. cu o durată de 1-20 secunde.
Același autor, citându-l pe Counsilman (1988), amintește de faptul că în funcție de

frecvența cardiacă din cadrul efortului și de specificul efortului, procentul de efort aerob-
anaerob diferă.
În acest caz avem:
■ la frecvența cardiacă < 120/min procentul este de probabil 100% aerob;
■ la frecvența cardiacă între 120-150/min. procentul este de 90-95% aerob și 5-10%
anaerob;
anaerob;
anaerob;
■ la frecvența cardiacă peste 180/min. procentul este de peste 50% anaerob.
Indicatorii „interni” și „externi” după care s-au efectuat aceste clasificări sunt într-o
strânsă corelație și produc fenomenul de oboseală contribuie la inducerea formei sportive și la
obținerea performanței atunci când indicatorii interni și externi sunt utilizați respectând:
particularitățile individuale;
stadiul de pregătire;
evaluarea și cuantificarea corectă a parametrilor efortului fizic (volumul,
intensitatea, durata, densitatea și complexitatea)
VOLUMUL EFORTULUI
Ca primă componentă a pregătirii, volumul reprezintă condiția prealabilă de ordin
cantitativ pentru realizări de înalt nivel tehnic, tactic și fizic. Volumul de pregătire, cuprinde
următoarele părți distincte:
 Timpul sau durata pregătirii (subunitățile secundei, secunda, minutul, ora, zilele, lunile,
anii etc.);
 Număr – durată: de execuții, de mijloace (exerciții), de elemente și procedee tehnice
(pase, driblinguri, aruncări la poartă, sărituri, sprinturi etc.), de antrenamente, de
perioade, de meciuri etc.
 Spațiu - distanță – volum: mm, cm, m, kg, mm³, cm³, m³, inch, feet, mile etc.
 Greutatea (masă): tone, Kg, g, mg, ș.a.
 Cantitatea de substanță: mol.
 Cantitatea de energie consumată: E kgf x m (lucru mecanic x 1 m); Joule – 1 Joule = 1
N (n) sau 1 Newton = 1 Kgm/m². În această ultimă ipostază, volumul efortului este ”o
expresie sinonimă cu travaliul total realizat (din fizică) și reprezintă cantitatea de lucru
mecanic efectuat de un subiect”. Acest calcul poate fi utilizat și în condiții de teren (nu
numai de laborator), când lucrăm cu greutăți cunoscute la înălțimi bine definite. Exemplu:
antrenamentul pentru forță, forță-viteză ș.a.
Volumul implică cantitatea totală de efort depus în cadrul pregătirii. Volumul se referă,
de asemenea, la efortul total din cadrul unei lecții sau etape de pregătire. Când vă referiți la
volumul unei etape de pregătire, specificați numărul lecțiilor de antrenament precum și numărul
de ore și zile de antrenament!
Pe măsură ce un jucător devine capabil să atingă niveluri înalte de performanță, volumul
total de pregătire devine tot mai important. Pentru jucătorii de elită nu există „scurtături” pentru
cantitatea mare de efort pe care trebuie să o depună. O creștere continuă a volumului de pregătire
este, una dintre prioritățile antrenamentului sportiv modern. Un volum ridicat de pregătire are o
justificare fiziologică clară: jucătorii nu pot să se adapteze fiziologic fără el. Un volum crescător
de efort este de maximă importanță în jocul de handbal, care necesită perfecțiune tehnică și
abilitate tactică. Numai un număr mare de repetări poate asigura acumularea cantitativă necesară
în execuție, pentru îmbunătățirea calitativă a performanței (Bompa, T., 2001). 17
Performanța se ameliorează prin creșterea numărului de lecții de antrenament și cantitatea
de efort depusă în cadrul fiecărei lecții. Refacerea este accelerată de îndată ce jucătorul se
adaptează la o cantitate crescută de efort. Creșterea volumului este în funcție de caracteristicile
individuale și de cele specifice sportului respectiv. Pentru ca un jucător de elită să realizeze
performanțele așteptate, sunt necesare cel puțin 8-12 lecții per microciclu. De asemenea, există o
corelație între volumul de ore de pregătire per an și performanța dorită. Totuși, o creștere prea
mare a volumului de efort per lecție de antrenament poate fi dăunătoare. Harre (1982) consideră
că astfel de creșteri duc la oboseală, eficiență scăzută în pregătire, efort muscular neeconomic și
risc sporit de accidentare. Prin urmare, dacă volumul per lecție de antrenament este deja
suficient, este mai înțelept să crească numărul de lecții de antrenament per microciclu decât
volumul de efort per lecție.
Pentru aprecierea corectă a volumului de pregătire trebuie aleasă o unitate de măsură. În
handbal, timpul pare să fie unitatea potrivită, deși antrenorul trebuie adesea să uzeze de două
unități de măsură – timpul și distanța – pentru a exprima corect volumul (de exemplu, alergare
12 km în 60 minute).
În cadrul pregătirii putem calcula două tipuri de volum.
Volumul relativ se referă la timpul total pe care o echipă îl dedică pregătirii în cadrul
unei lecții de pregătire specifice sau etape de pregătire. Volumul relativ rareori reprezintă valoare
pentru jucătorul individual. Ceea ce înseamnă că, deși antrenorul știe care este durata totală a
pregătirii, el nu are informații despre volumul de efort al fiecărui jucător în unitatea de timp.
Volumul absolut măsoară cantitatea de efort depusă de un jucător individual în unitatea
de timp și se exprimă, de regulă, în minute. El reprezintă o apreciere mult mai bună a volumului
de pregătire efectuat de jucători.
Dinamica volumului de-a lungul etapelor de pregătire variază în funcție de sport și
ergogeneza lui, de obiectivele pregătirii, de nevoile jucătorului precum și de calendarul
competițional.
17
Bompa, T., 2001, Teoria și metodologia – periodizarea – antrenamentului sportiv, Edit. Ex Ponto, București, pag.
66.
INTENSITATEA EFORTULUI
Intensitatea efortului se definește adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat

pe unitatea de timp. Relațiile dintre nivelul solicitării și intensitatea efortului sunt evidențiate
prin valorile funcționale și în special prin frecvența cardiacă. Pentru intensitățile situate în
domeniul solicitărilor submaximale (față de capacitatea de efort a fiecărui individ) există o
creștere liniară a frecvenței cardiace și a valorilor intensității, această liniaritate lipsind însă, în
cazul eforturilor cu intensități foarte mari sau prea mici.
Trebuie făcută o diferențiere clară între intensitatea efortului, care reprezintă
caracteristica travaliului prestat de jucători, independentă de posibilitățile acestora și intensitatea
solicitării, dată de prețul funcțional plătit de organism pentru a efectua efortul respectiv.
Intensitatea, componentă calitativă a efortului unui jucător de performanță într-o
perioadă dată de timp este de asemenea o importantă componentă a pregătirii. Cu cât un jucător
depune mai mult efort în unitatea de timp, cu atât este mai mare intensitatea. Intensitatea este o
funcție a forței impulsurilor nervoase de care uzează jucătorul în pregătire. Forța unui stimul
depinde de încărcătură, viteza de performanță și de variația intervalelor sau pauzelor dintre
repetări. În fine, un element important al intensității este solicitarea psihologică a unui exercițiu.
Exercițiul muscular și implicarea SNC prin concentrare maximă, determină intensitatea în cadrul
pregătirii sau competiției.
Intensitatea se poate măsura în funcție de tipul de exercițiu. Exercițiile de intensitate
mare au ca rezultat un progres rapid, dar conduc la o adaptare mai puțin stabilă și la un
grad mai scăzut de constanță.
Utilizarea numai a exercițiilor intense nu este calea cea mai eficientă în antrenament, iar
alternanța între volum și intensitate în pregătire este necesară. Antrenamentul de volum mare și
intensitate mică pe care jucătorii îl efectuează în etapa pregătitoare asigură baza pentru
antrenamentul de mare intensitate și sporește constanța performanței.
În teoria antrenamentului există două tipuri de intensități: a) intensitate absolută, care
determină procentajul din maximum necesar pentru a efectua un exercițiu; și b) intensitate
relativă, care determină intensitatea pentru o lecție de antrenament sau un microciclu, dată fiind
intensitatea absolută și volumul total de efort depus în acea perioadă. Cu cât este mai mare
intensitatea absolută cu atât este mai mic volumul de efort pentru orice lecție de antrenament.
Jucătorii pot să nu repete extensiv într-o lecție de antrenament, exerciții de intensitate absolută
mare (peste 85 % din maximum). Astfel de lecții de antrenament nu trebuie să reprezinte mai
mult de 40 % din totalul lecțiilor per microciclu, restul lecțiilor uzând de o intensitate absolută
mai mică.
Dinamica creșterii volumului și intensității
Se consideră ca fiind normal un număr de 8-12 sau chiar mai multe lecții de
antrenament/săptămână, fiecare de câte 2-4 ore. Majoritatea antrenorilor sunt preocupați de
maximizarea timpului liber al jucătorului pentru pregătire. Componentele se vor adăuga
progresiv și individual. Lecțiile de antrenament vor crește în trepte. S-ar putea ca o lecție optimă
într-un ciclu de pregătire să nu mai corespundă în următorul, deoarece intensitatea sa nu atinge
pragul și nu provoacă efectul de antrenament cerut. O lecție optimă de antrenament produce
adaptarea optimă a organismului. Astfel, o lecție optimă trebuie să se raporteze la indicele
capacității de efort în trepte calitative, ca rezultat al acumulărilor cantitative ale lucrului și al
adaptării lui la acesta. În cursul pregătirii, adaptarea jucătorului, ca și indicele capacității de efort
cresc periodic, în trepte, și nu în linie dreaptă. Antrenorii au nevoie de multă răbdare în
așteptarea ameliorărilor scontate de pe urma programelor de pregătire (Bompa, T., 2001). 18
Progresia cea mai bună pentru creșterea volumului și intensității pregătirii este
următoarea:
Volumul pregătirii:
 Creșterea duratei lecției de antrenament. Dacă 3 lecții de 60 minute reprezintă în prezent,
volumul dvs. de efort/săptămână, atunci creșteți la 3 x 90 minute și apoi la 3 x 120
minute;
 Măriți numărul de lecții de antrenament/săptămână. Începeți de la 3 x 120 minute, apoi 4
x 120 minute, 5 x 120 minute;
 Măriți numărul de repetări, exerciții sau elemente tehnice/lecție de antrenament;
 Creșteți distanța sau durata/repetare sau exercițiu.
Intensitatea pregătirii:
 Măriți viteza cu care se acoperă o distanță dată, ritmul (rapiditatea) de execuție a unui
exercițiu tactic sau încărcarea în pregătirea de forță;
18
71.
 Sporiți numărul de repetări efectuate de către jucător cu această intensitate;
 Reduceți intervalul de repaus dintre repetări sau exerciții tactice;
 Sporiți numărul de competiții per etapă de pregătire (numai dacă acesta nu este la nivelul
dorit pentru jucătorii sau sportul dvs.).
Dinamica intensității utilizate în pregătire depinde de următorii trei factori:
a. Caracteristicile sportului. Intensitatea pregătirii în sporturile de echipă este complexă,
deoarece ritmul jocului este rapid și intensitatea se modifică continuu, de la mică la maximă.
Pentru a face față unor astfel de cerințe, programul de pregătire trebuie să includă o varietate de
intensități înalte și continue.
b. Mediul de pregătire. Rivalitatea dintre jucători sau prezența spectatorilor pot crește și
ele intensitatea.
c. Nivelul de pregătire și performanță al sportivului. Același conținut al pregătirii pentru
sportivi cu diverse niveluri de pregătire sau capacități de performanță poate reprezenta o
intensitate diferită pentru fiecare. Ceea ce este de intensitate medie pentru un sportiv de elită
poate fi de intensitate maximă pentru un sportiv de perspectivă. Deși sportivii cu diverse niveluri
de pregătire pot să se antreneze împreună, programul antrenorului trebuie să difere pentru a face
față cerințelor fiecărui sportiv.
Nivelul intensității crește dacă se mărește intensitatea în cursul unei lecții sau etape de
pregătire sau prin mărirea densității unei lecții de antrenament evident, antrenorul trebuie să pună
accentul pe primul mod, deoarece sporește potențialul individual în conformitate cu specificitatea
sportului sau probei. Antrenorul trebuie să utilizeze a doua metodă mai ales pentru sporirea
mijloacelor totale de pregătire, cu scopul de a dezvolta intensitatea, pregătirea fizică generală sau
anduranța specifică.
COMPLEXITATEA
Complexitatea se referă la gradul de sofisticare al unui exercițiu în pregătire.

Complexitatea unei deprinderi, solicitarea coordonării pot să sporească intensitatea
pregătirii. O deprindere sau un element complex de tehnică poate crea probleme de învățare și
deci, solicitare musculară suplimentară mai ales atunci când coordonarea neuromusculară este
inferioară. Expunerea unui grup de indivizi la deprinderi complexe operează o discriminare
rapidă între cei cu o coordonare bună sau slabă (cu condiția ca nici unul să nu fi exersat anterior
aceste deprinderi). După Ästrand și Rodahl (1970), cu cât este mai complex un exercițiu cu atât
mai mari vor fi diferențele individuale și eficiența mecanică. (Bompa, T., 2001). 19
Chiar și deprinderi anterior dobândite, de mare complexitate, pot fi sursa stresului volitiv
și nervos; prin urmare trebuie asociată complexitatea unei deprinderi sau acțiuni tactice cu
tensiunea psihică. După Korcek (1974), complexitatea tactică în sporturile de echipă reprezintă
un factor important de stres și sportivii sunt deseori afectați de astfel de circumstanțe. Reacțiile
jucătorilor la acțiuni tactice complexe au fost semnificative prin creșterea FC cu 20 – 30 băt. /
min. Antrenorul trebuie deci, să țină cont de complexitatea unei sarcini în procesul de planificare
a pregătirii, astfel încât sportivii să nu facă un efort suplimentar. În mod similar, pentru schemele
de joc, antrenorul trebuie să țină cont de meciurile cu miză mare, nu numai din punct de vedere
fizic ci și în ceea ce privește complexitatea acțiunilor tactice implicate. În aceste circumstanțe,
antrenorul trebuie să lase suficient timp de refacere după joc sau să planifice jocuri solicitante la
intervale mai mari.
În jocurile sportive, complexitatea efortului este cea mai importantă componentă a
dinamicii efortului, deoarece ea se apropie cel mai mult de conținutul originalului (modelul
efortului propriu-zis).
Conținutul complex al acțiunilor de joc provoacă solicitări de natură diferită (fizică,
funcțională – aerobă – anaerobă sau mixte, tehnico-tactică, psihică etc.) cu indicatori diferiți (de
volum, intensitate, densitate etc.) care angrenează sinergic dar diferențiat, aparatul locomotor și
sistemele funcționale ale organismului. Această asociere de solicitări conturează complexitatea
efortului.
19
72.
Complexitatea efortului este principala componentă a capacității de performanță
susceptibilă analogiei și modelării. În această ipostază, celelalte componente ale dinamicii
efortului (volum – intensitate) devin instrumente de obiectivare a complexității efortului. În
condițiile în care literatura de specialitate nu furnizează informații despre această dimensiune a
efortului, Colibaba-Evuleț, D., a ajuns la concluzia că în jocurile sportive complexitatea
efortului este determinată de următoarele tipuri de solicitări:20
 I. Solicitări de natură complexă, provocate de aparatul locomotor
Solicitări statice ale musculaturii – provocate de menținerea poziției fundamentale, cu
brațele ridicate, de menținerea echilibrului, de pozițiile pregătitoare (gata de start, pentru
intercepții, sărituri, intervenții la minge etc.), ținerea și mânuirea instrumentelor de joc (crosa,
racheta), momente de luptă corporală, implementate sau combinate cu solicitări dinamice care
sunt preponderente.
Solicitări dinamice – caracterizate prin densitatea, varietatea și complexitatea
elementelor de mișcare în teren fără minge, de elementele tehnice și acțiunile tactice
(individuale, colective și de echipă), de structura motrică întâlnite sub forma de scheme
operaționale (de acționare), efectuate în condiții de înaltă solicitare fizică (regim de viteză,
îndemânare, forță, anduranță) și psihică (factori afectivi, volitivi, motivaționali, stresanți).
 II. Solicitări fizice provocate de conexiunile dintre componentele modelului de joc
Tehnică în regim de tactică (și invers): pasarea (circulația) rapidă a mingii în toate
sistemele de atac utilizate.
Tactica în regim de înaltă solicitare fizică: pressing și atac rapid în toate situațiile de joc.
Tehnică în regim de viteză. Exemplu: pasa în 3 (4-5) cu schimb de locuri în cea mai
mare viteză de deplasare și execuție.
Joc în regim de înaltă solicitare psihologică. Exemplu: joc de situație: mai sunt 1-3
minute din meci, scorul egal, adversarul are 1 punct avantaj etc.
Idem, execuții tehnico-tactice în momentele decisive: aruncări de la 7 metri etc.
Idem, execuții tehnico-tactice de mare responsabilitate, concurs cu recompense, cu
pedepse, cu alcătuirea de clasamente.
Idem, exerciții sub formă de întrecere.
20
Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive. Teorie și metodică, Edit. Aldin, București, pag. 257
 III. Solicitări psihice asociate
Solicitări psihice determinate de caracteristicile jocului și provocate de stările de concurs
(înainte, în timpul și după). Acestea au rezonanță asupra manifestărilor psihocomportamentale
(emoționale, afective, moral-volitive, intelectuale etc.) ale sportivilor.
Solicitări de natură intelectuală (cunoștințe teoretice, cunoașterea și aplicarea în practică
a concepției de joc, a reacțiilor organismului la diferite solicitări fizice și psihice, conduită și
viață sportivă, folosirea inteligentă a elementelor tehnice în funcție de adversar și situația din
teren etc.).
Solicitări de natură volitivă: capacitatea de mobilizare, motivația presonală, învingerea
stărilor de oboseală etc.
Solicitări afective: miza și rezultatul meciului, valoarea adversarului, încrederea în sine și
în valoarea adversarilor etc.
Solicitări psihosociale: aderența la public, ambianță de concurs, relațiile cu partenerii,
spiritul de echipă, personalitatea echipei și a liderului etc.
 IV. Solicitări discontinue și variabile ca volum, intensitate și complexitate motrică
realizate în funcție de:
Strategia și tactica aplicată, adversarul întâlnit, tempoul de joc etc.
Întreruperile de joc determinate de regulament, arbitrii, antrenorii oficiali etc.
Stresul de cantonament și al perioadelor competiționale îndelungate etc.
Așa după cum se observă, complexitatea efortului este strâns legată de structura motrică a
jocului (esența) și de factorii care provoacă diferite tipuri de solicitare polivalentă a
organismului. În acest context, volumul și intensitatea efortului devin elemente de reglare a
dinamicii efortului.
DENSITATEA EFORTULUI
Frecvența cu care răspunde un sportiv la o serie de stimuli în unitatea de timp se
numește densitatea pregătirii.
Densitatea se referă la relația exprimată în timp, dintre efort și fazele de refacere ale
pregătirii. O densitate adecvată asigură o pregătire eficientă și previne intrarea într-o stare de
oboseală critică sau de epuizare. O densitate echilibrată poate conduce și la realizarea unui raport
optim între lecțiile de antrenament și refacere.
Intervalul de odihnă între două lecții de antrenament depinde direct de intensitatea și
durata fiecărei lecții, deși se pot considera și alți factori cum ar fi starea de pregătire a
sportivului, perioada de pregătire, specificul sportului. Lecțiile cu o solicitare mai mare decât
intensitatea submaximală necesită intervale lungi de odihnă, pentru a facilita refacerea înainte de
a aborda lecția următoare. Lecțiile cu intensitate mai mică necesită mai puțin timp de refacere
deoarece solicitarea sportivului este mai mică.
Un mod obiectiv de calcul a unui interval de odihnă este cel reprezentat de metoda
frecvenței cardiace. Harre (1982) și Herberger (1977) au afirmat că înaintea unei noi repetări FC
trebuie să scadă la 120 – 140 băt./min. Harre (1982) propune un raport optim de densitate între
efort și repaus. Pentru dezvoltarea anduranței, densitatea optimă este de 2:1 până la 1:1 (prima
cifră indică timpul de efort, a doua intervalul de repaus).
Un raport de 2:1 înseamnă că intervalul de repaus este jumătate din intervalul de efort.
Când se uzează de stimuli de intensitate mare pentru dezvoltarea anduranței, densitatea este de
1:3 până la 1:6, adică intervalul de repaus este de 3-6 ori mai mare decât durata efortului. Pentru
pregătirea de forță, mai ales pentru dezvoltarea forței sau puterii maxime, intervalul de repaus
trebuie să fie de 2-5 minute, în funcție de procentajul încărcăturii și de ritmul performanței.
Se poate calcula densitatea și uzând de alți parametri.
Dinamica efortului în perioada pregătitoare, exprimată grafic prin curbele volumului,
intensităţii şi complexităţii este prezentată în figura de mai jos.
100% ETAPA I ETAPA II ETAPA III
VOLUM
COMPLEXITATE
INTENSITATE 0%
Figura 16 – Dinamica efortului în perioada pregătitoare

(după I.K.Ghermănescu şi colb., 1983)
În perioada competiţională, dinamica efortului se menţine, cu unele variaţii pe parcurs la
valoarea atinsă la sfârşitul perioadei pregătitoare. Variaţiile parametrilor efortului sunt date de
distanţa în timp între jocuri sau turnee, de perioadele dintre jocurile în care se întâlnesc adversarii
potenţiali ai echipei, sau de momentele în care este necesară deţinerea vârfurilor de forma
sportivă.
o DE REȚINUT!
■ Efortul de antrenament reprezintă procesul învingerii conștiente,
de către sportiv, a solicitărilor din pregătire pentru
perfecționarea fizică, pentru atingerea unui nivel tehnic și tactic
superior, precum și pentru accentuarea factorilor psihici și
intelectuali, ale căror rezultate produc, în mod voit, modificări
ale capacității de performață și adaptarea organelor și
sistemelor funcționale implicate (Dragnea, A., 2002).
■ Dinamica efortului – raportul permanent valabil dintre
parametrii volumului, intensității și complexității solicitărilor
(fizice, fiziologice, psihice, tehnico-tactice etc.) prestate de sportivi
pe parcursul unor perioade mai scurte sau mai lungi de pregătire sau joc.
■ Volumul – reprezintă condiția prealabilă de ordin cantitativ pentru realizări de înalt
nivel tehnic, tactic și fizic.
■ Intensitatea efortului – reprezintă caracteristica travaliului prestat de jucători,
independentă de posibilitățile acestora.
■ Intensitatea solicitării – este dată de prețul funcțional plătit de organism pentru a
efectua efortul respectiv.
■ Complexitatea – se referă la gradul de sofisticare al unui exercițiu în pregătire.
■ În jocurile sportive, complexitatea efortului este cea mai importantă componentă a
dinamicii efortului, deoarece ea se apropie cel mai mult de conținutul originalului (modelul
efortului propriu-zis).
■ Densitatea pregătirii - frecvența cu care răspunde un sportiv la o serie de stimuli în
unitatea de timp. Densitatea se referă la relația exprimată în timp, dintre efort și fazele de
refacere ale pregătirii.
PREGĂTIREA TEORETICĂ
Prin pregătirea teoretică a sportivilor se înţelege ansamblul cunoştinţelor de

specialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practică a unor noţiuni, principii,
reguli menite să optimizeze randamentul în antrenamente şi competiţii (Dragnea, A., 1993).
„Pregătirea teoretică a jucătorilor de handbal s-a impus ca un factor important al
antrenamentului devenind pentru mulți antrenori o necesitate. Ea are o importanță deosebită
deoarece asigură sportivilor însușirea unor cunoștințe indispensabile legate de practicarea
jocului în competiții și de sistemul complex de pregătire pentru realizarea performanțelor înalte.
Procesul de antrenament pretinde din partea sportivului cunoașterea temeinică a legilor
după care acesta se desfășoară, reclamă, deci, cunoștințe avansate din teoria și metodica
antrenamentului în sportul practicat.
Tactica cere din partea sportivilor cunoașterea mecanismelor de funcționare a sistemelor
de joc, principiile tacticii individuale și colective, conținutul și valoarea mijloacelor tacticii
colective, părțile tari și slabe ale sistemelor de joc, reguli de bază ale tacticii și strategiei etc.
Pregătirea teoretică favorizează dezvoltarea gândirii tactice creatoare, ceea ce, pentru
sportiv, are ca efect mărirea capacității de rezolvare în competiție a unor situații noi,
neprevăzute, care nu au fost antrenate în prealabil.” (Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu
Elena, Negulescu, I., 1983)21
Sfera pregătirii teoretice este foarte largă, având în vedere complexitatea
antrenamentului sportiv şi a activităţii competiţionale. Ambele activităţi necesită stăpânirea unor
noţiuni de specialitate, specifice fiecărei ramuri de sport, noţiuni ce pot fi însuşite doar în
cadrul pregătirii teoretice şi fără de care procesul de pregătire şi participarea la competiţii nu ar fi
posibile.
Conţinutul pregătirii teoretice
Printre componentele de bază ale pregătirii teoretice enumerăm:
1. Cunoştinţe referitoare la istoria sportului practicat;
2. Cunoștințe privind bazele generale ale teoriei și metodicii antrenamentului sportiv și
aplicarea lor în pregătire;
21
Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu Elena, Negulescu, I., 1983, Teoria și metodica handbalului, Edit. Didactică
și Pedagogică, București, p. 203
3. Sistematizarea și analiza conținutului tehnicii și tacticii; rolul și sarcinile jucătorilor
pe posturi;
4. Concepția de joc a echipei proprii și mijloacele tehnico-tactice de realizarea a
acesteia;
5. Cunoașterea obiectivelor de performanță și de instruire;
6. Cunoştinţe referitoare la pregătirea fizică, tehnică, tactică şi psihologică;
7. Cunoştinţe privind legităţile fiziologice ale sportului practicat;
8. Cunoştinţe referitoare la igiena sportivă;
9. Cunoştinţe referitoare la modul de organizare a competiţiilor;
10. Cunoştinţe referitoare la regulamentul de joc;
11. Analiza principalilor adversari folosind analiza video;
12. Cunoştinţe referitoare la semnificaţiile sociale ale activităţii sportive etc.
Cunoştinţele de specialitate sunt transmise sportivilor de către antrenor. Limbajul
acestuia trebuie să fie adecvat, să ţină seama de vârsta şi nivelul de pregătire a sportivilor cu
care lucrează. Preocupările sportivilor pentru anumite aspecte ale pregătirii sau participării în
concurs trebuie încurajate de către antrenori. În multe cazuri, tocmai ca urmare a unor preocupări
sporite manifestate de sportivii de valoare şi cu experienţă pentru una sau alta din laturile
procesului de pregătire sau cu privire la modul de abordare a competiţiilor, au rezultat noi
modalităţi tehnice şi tactice, superioare celor existente la un moment dat.
CĂI ŞI MIJLOACE DE REALIZARE A PREGĂTIRII TEORETICE
Pregătirea teoretică se realizează în mod permanent, în tot cursul activității sportive.

Cele mai cunoscute și eficiente căi şi mijloace de realizare a pregătirii teoretice sunt:
■ Explicaţiile date de antrenori în timpul lecțiilor de antrenament, a jocurilor școală și de
verificare;
■ Indicațiile date în timpul, la pauză și după terminarea competițiilor;
■ Discuţii colective şi individuale purtate de antrenor privind diferite aspecte ale
pregătirii;
■ Analize de cazuri desprinse din procesul de pregătire şi din activitatea competiţională;
■ Şedinţele de pregătire a concursurilor şi de apreciere a randamentului sportivilor în
competiţiile desfăşurate;
■ Studiul video înregistrate la antrenamente şi competiţii;
■ Studiul casetelor video cu înregistrarea celor mai valoroşi sportivi/echipe;
■ Prezentarea unor concluzii şi învăţăminte reieşite cu ocazia desfăşurării unorcompetiţii
de mare amploare (Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale, Campionate Europene);
■ Studiul literaturii de specialitate.
Fiecare antrenor trebuie să-și planifice lecții speciale de pregătire teoretică pe baza unui
plan tematic extras din obiectivele planului anual.
DE REȚINUT!
■ Pregătirea teoretică – ansamblul cunoştinţelor de specialitate, transmise de către

antrenori în vederea aplicării în practică a unor noţiuni,
principii, reguli, menite să optimizeze randamentul în
antrenamente şi competiţii (Dragnea, A., 1996).
■ Pregătirea teoretică se realizează în mod permanent, în tot

cursul activității sportive.
PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ
Psihologie – ştiinţa care studiază psihicul, activitatea psihică a omului, legile ei,
însuşirile psihice ale persoanei
– totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o
colectivitate (Mic dicţionar al limbii române, 1974).
Psihic – ansamblul fenomenelor şi proceselor cognitive, afective şi voliţionale prin care
se realizează reflectarea realităţii de către om şi raportarea sa subiectivă faţă de realitate;
modalitate specifică de reflectare, datorită sistemului nervos, proprie omului şi animalelor
superioare (Mic dicţionar al limbii române, 1974).
De foarte multă vreme se discută de însemnătatea factorului psihologic în pregătirea
sportivilor de performanţă. Este firesc să fie aşa, deoarece, sportivul angajat în procesul de
pregătire şi în competiţie este un individ angajat cu întreaga sa sferă biologică şi psihică, aşa că
apare în mod firesc necesitatea abordării integrale a acestor sfere în procesul de antrenament.
În teoria antrenamentului sportiv contemporan se vorbeşte de „antrenamentul total”
noţiune ce exprimă sugestiv îngemănarea unui mare număr de elemente de conţinut ce trebuie
dezvoltate în procesul de pregătire, printre care figurează şi elementul psihologic (Epuran, M.,
1982).
LATURILE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE
Laturile pregătirii psihologice precum şi principalele elemente de conţinut ale acestora

după Şiclovan, I., 1977, sunt:
Latura intelectuală:
■ Capacitatea concentrării şi stabilităţii atenţiei
■ Spiritul de observaţie
■ Profunzimea şi rapiditatea gândirii
■ Imaginaţia
Latura afectivă:
■ Prietenie şi solidaritate între membrii colectivului
■ Educarea calităţilor morale
■ Învingerea emoţiilor negative din competiţii
Latura volitivă:
■ Stăpânire de sine
■ Hotărâre și curaj
■ Autodepășire
■ Disciplină și ordine
Latura personalității
■ Conştiinţa şi capacitatea de autoeducare personalităţii
■ Temperamentul şi caracterul
■ Interesele şi înclinaţiile sportivului
Conţinutul pregătirii psihologice constă în următoarele:
- dezvoltarea capacităţii psihice sub aspect (raport) informaţional şi reglatoriu;
- pregătire intelectuală, afectivă, volitivă şi a trăsăturilor de personalitate;
- dezvoltarea capacităţii de autoreglare.
De asemenea, în conţinutul pregătirii psihologice mai intră asistenţa psihologică prin
psihodiagnoză, psihoterapia, precum şi pregătirea psihologică de bază, specifică şi de concurs.
Având în vedere importanţa pregătirii psihologice speciale a sportivilor în obţinerea unor
rezultate superioare, vom prezenta în continuare câteva aspecte privind pregătirea psihologică
specială a sportivilor.
PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ SPECIALĂ A SPORTIVILOR

Premisa indispensabilă a oricărei activităţi cu o anumită finalitate o constituie, după
cum se ştie, în primul rând motivaţia ei. În procesul pregătirii sportivului sunt foarte importante
formarea şi dezvoltarea unor aspiraţii, năzuinţe, care să-l stimuleze în practicarea sistematică a
sportului, la obţinerea în acest domeniu a celor mai bune rezultate. Tot atât de mare importanţă în
pregătirea sportivului o are educarea năzuinţei spre victorie a spiritului de iniţiativă, a fermităţii,
curajului, stăpânirii de sine şi a altor calităţi volitive.
În situaţiile obişnuite, de zi cu zi, nu se iveşte atât de des prilejul de a solicita intens
calităţile volitive ca în întrecerile sportive, în lecţiile de antrenament şi, implicit, în regimul
de viaţă legat de el.
Dificultăţile obiective şi subiective care apar în aceste condiţii, autoprivaţiunile
determinate de exigenţele regimului de viaţă sportivă care obligă la rezistenţă în faţa tentaţiilor
vieţii cotidiene, necesitatea de a învinge în mod sistematic inerţia repausului şi de a mobiliza
toate forţele, cu toate frământările sau emoţiile negative, toate acestea educă şi călesc neîntrerupt
voinţa sportivului. Este absolut evident că, indiferent de forma de activitate, sportivul trebuie să
dispună de întregul ansamblu de calităţi volitive.
Dar, fiecare ramură de sport se caracterizează prin dificultăţi specifice, impunând, în
virtutea acestui fapt manifestări de voinţă deosebită. Astfel, alergătorul fondist, trebuie să
dispună de o „răbdare” specifică – capacitatea de a face faţă oboselii extreme şi emoţiilor
negative legate de aceasta în timpul lucrului de o durată foarte mare. Săritorul şi aruncătorul au
nevoie de capacitatea de a manifesta eforturi de voinţă de intensitate maximă cu caracter de
„impuls” (concentrare la maximum dar relativ scurte ca durată şi care se repetă). Luând în
considerare toate acestea precum şi particularităţile reglării stării psihice a sportivului în diferite
condiţii concrete ale activităţii sale, se evidenţiază, paralel cu educarea multilaterală, generală, a
calităţilor volitive ale sportivului şi aşa numita pregătire psihică specială a acestuia.
Pregătirea psihologică specială a sportivului are ca principal conţinut educarea
capacităţilor de a depăşi dificultăţile psihice specifice care apar în condiţiile pregătirii şi
participării la concursuri în ramura de sport aleasă, precum şi de a regla în mod optim
propria stare psihică în aceste condiţii, adică:
a menţine şi realiza cu consecvenţă orientarea necesară,
a lupta cu „febra de start” sau apatia,
a învinge emoţiile negative,
a face faţă influenţelor dăunătoare a situaţiilor stresante,
a mobiliza la maxim forţele fizice şi spirituale pentru obţinerea victoriei etc.
Această latură foarte importantă a pregătirii sportivului se rezolvă în bună măsură în procesul
antrenamentului sportiv în primul rând prin depăşirea dificultăţilor mereu crescânde legate de
executarea exerciţiilor de concurs în condiţii care modelează concursul.
În scopul dirijării stării psihice a sportivului, paralel cu factorii generali de înrâurire
pedagogică (explicaţia, încurajarea, stimularea cu ajutorul cuvântului, exemplul etc.), se
utilizează mijloace, metode şi procedee speciale. Dintre acestea fac parte:
■ metodele de „acomodare”, mobilizare şi înlăturare a încordării, bazate pe
executarea „încălzirii” specializate, a exerciţiilor de relaxare şi a altor acţiuni motrice care
contribuie la obţinerea stării psihice necesare;
■ exerciţii ideomotorii (reproducerea mentală a acţiunii motrice, cu concentrarea
atenţiei asupra fazei hotărâtoare), care preced nemijlocit acţiunile propriu-zise, precum şi
„autocomenzile” şi alte asemenea procedee de autostimulare, care se utilizează în timpul
exerciţiului de concurs sau pregătitor;
■ metodele şi procedeele specifice ale antrenamentului psihoton, ce se referă la
formele în care se desfăşoară: tipice, sub conducerea specialistului, sau independente.
Metoda „antrenamentului psihoton” a fost elaborată destul de detaliat în ultimele decenii,
conform cerinţelor sportului de mare performanţă. Această metodă vizează, pe de o parte,
obţinerea unei relaxări profunde (înlăturarea încordării generale, relaxarea, calmarea), iar
pe de altă parte, mobilizarea psihică pentru acţiunile ce urmează.
Din cele prezentate mai înainte reiese clar că practica participării sistematice la
concursuri, poate servi ca factor extrem de eficient de pregătire psihică specială şi de
educare a calităţilor personalităţii sportivului.
Aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, aria acestei componente a antrenamentului
sportiv este pe cât de complexă, pe atât de importantă, întrucât de formarea calităţilor aferente
fiecărei laturi ale pregătirii psihologice depinde în mare măsură şi ridicarea pe o treaptă
superioară a pregătirii fizice, tehnice, tactice.
FACTORII PSIHOLOGICI AI ANTRENAMENTULUI

Factorii psihologici ai antrenamentului sunt diferenţiaţi în funcţie de celelalte
componente cu care face corp comun (Epuran, M., 1982, citat de Dragnea, A., 2002):
l. Conţinutul psihologic al pregătirii fizice
Din definiţia dată pregătirii fizice se desprinde că aceasta urmăreşte dezvoltarea
calităţilor motrice, a indicilor morfologici şi a capacităţii de efort. Ca atare, baza psihologică a
pregătirii fizice este determinată de aptitudini, chinestezie, capacitate de coordonare, echilibru,
timp de reacţie, coordonare perceptiv - motrică, capacitate de autoapreciere şi altele.
2. Conţinutul psihologic al pregătirii tehnice
Tehnica este o modalitate de a efectua o anumită mişcare eficient şi economic. Are la
bază învăţarea sub toate tipurile (perceptiv – motrică, motrică, inteligent – motrică). Deci, se
poate discuta la pregătirea tehnică de o psihologie a învăţării (priveşte pe sportiv), a instruirii, a
evaluării, de formare a deprinderilor şi priceperilor, tipuri şi forme de învăţare, supraînvăţarea,
transferul etc.
3. Conţinutul psihologic al pregătirii tactice
Această componentă are cele mai strânse relaţii cu pregătirea psihologică deoarece este,
în esenţă, o activitate mentală orientată spre rezolvarea unor situaţii problematice. Printre factorii
implicaţi sunt cei de natură informaţională, decizională şi reglatorie. Deci, este vorba de atenţie,
perceperea situaţiilor, cunoştinţe, priceperi, deprinderi, luciditate, stăpânire afectivă, capacitate
de control voluntar etc.
4. Conţinutul psihologic al pregătirii teoretice
Pornind de la ideea că teoria descrie şi explică procesele şi fenomenele unei activităţi, din
punct de vedere psihologic acestea se prezintă astfel: însuşirea cunoştinţelor generale şi specifice
sportului respectiv; cunoştinţe despre activitatea funcţională a organismului; cunoştinţe despre
efort, refacere, alimentaţie, igienă etc.
5. Conţinutul psihologic al pregătirii psihologice constă în următoarele: dezvoltarea
capacităţii psihice sub aspect (raport) informaţional şi reglatoriu; pregătire intelectuală, afectivă,
volitivă şi a trăsăturilor de personalitate; dezvoltarea capacităţii de autoreglare.
De asemenea, în conţinutul pregătirii psihologice mai intră asistenţa psihologică prin
psihodiagnoză, psihoterapia, precum şi pregătirea psihologică de bază, specifică şi de concurs.
DIRECŢIILE ÎN CARE PSIHOLOGIA ÎL POATE AJUTA PE

ANTRENOR ÎN MUNCA SA
Prezentăm câteva direcţii în care psihologia îl poate ajuta pe antrenor în munca sa:
1. Cunoaşterea sportivului din punct de vedere psihologic.
2. Realizarea unei capacităţi psihice superioare conform cerinţelor sportului de
performanţă (motivaţie, voinţă, echilibru afectiv etc.).
3. Formarea capacităţii de autoreglare pe plan psihic.
4. Prezentarea direcţiilor şi căilor de realizare a pregătirii psihice.
DEFINIREA CONCEPTULUI DE PREGĂTIRE FIZICĂ
Pregătirea fizică este unul din factorii esenţiali ai jocului de handbal. Competiţiile
actuale şi mai ales cele viitoare cer şi vor cere în continuare o pregătire deosebită sub toate
aspectele, dintre care pregătirea fizică şi factorul psihic (voinţa) se ridică la rangul de condiţie
„sine qua non”.
Consecință a faptului că pe zi ce trece cunoștințele din diferite domenii ale științei
pătrund adânc în pregătirea sportivilor, iar ca urmare, întregul proces instructiv-educativ se
desfășoară la un nivel tot mai înalt, ținându-se din ce în ce mai mult seama de substratul biologic
al organismului și de posibiliățile lui de adaptare, astăzi, suntem martorii unei creșteri
imperioase a performanțelor la toate ramurile și probele sportive.
O contribuție deosebită la realizarea acestui progres a adus-o îmbunătățirea pregătirii
fizice a sportivilor. Se poate prevedea că în viitorul apropiat ea va continua să fie factorul
hotărâtor al creșterii performanțelor în măsura în care științele ajutătoare vor descoperi noi
posibilități de dezvoltare a capacităților motrice ale sportivilor, iar progresele se vor realiza
pe măsură ce aceste cuceriri ale științei și practicii înaintate vor pătrunde în activitatea curentă a
antrenorilor și sportivilor.
Constatându-se că în evoluția competițională, indiferent de structura specifică a celor mai
multe dintre ramurile sportive, rezultatele obținute sunt determinate de nivelul susținerii
funcțional-energetice în majoritatea lucrărilor de specialitate, aceasta este conceptualizată
prin ,,pregătirea fizică”.
În definirea conceptului de pregătire fizică se asociază și se diferențiază note specifice în
formulările mai multor autori.
Prin „pregătire fizică se urmărește hipertrofierea componentelor motrice (a
motricității) ale performanței, respectiv a calităților motrice: forța, viteza, detenta,
îndemânarea, rezistența, suplețea etc. În procesul pregătirii fizice se pleacă de la premisa că, deși
în proporții foarte diferite, toate calitățile motrice sunt dezvoltabile și educabile. Se urmărește
realizarea unor disponibilități de performanță superioare pentru fiecare calitate motrică, precum
și pentru calitățile motrice însumate” (Teodorescu, L., 1975)22 .
,,Prin pregătire fizică se înțelege nivelul dezvoltării posibilităților motrice ale
22
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie și metodică a jocurilor sportive, Edit. Sport-Turism, București, p.54
individului, atins în procesul repetării sistematice a exercițiilor fizice.” (Cercel, P., 1983) 23
Pregătirea fizică ,,reprezintă procesul de educare a aptitudinilor fizice, prin care se
dezvoltă toate organele şi funcţiile corpului, se perfecţionează calităţile motrice şi se
formează un mare număr de deprinderi de mişcare, creând astfel baza pentru o
desfăşurare cu succes a activităţii sportive” (Ghermanescu, I.K, şi colab. 1983)24
Șiclovan, I., (1984) - ,,prin pregătire fizică se înțelege:
a) perfecționarea calităților motrice;
b) stăpânirea unei mari varietăți de priceperi și deprinderi motrice de bază;
c) dezvoltarea indicilor morfologici și funcționali ai organismului, corespunzător
ramurii de sport.”
Sotiriu, R., (1998) - ,,pregătirea fizică reprezintă ansamblul de mijloace cu caracteristici
multifuncționale a organismului ca urmare a dezvoltării motricității și a indicilor morfo-
funcționali.”
Pradet, M., (2000) – ,,pregătirea fizică reprezintă ansamblul organizat și ierarhizat al
procedurilor de antrenament care vizează dezvoltarea și utilizarea calităților fizice ale
sportivului.”
În viziunea lui Cometti, G., (2002) ,,pregătirea fizică nu constituie un scop ci are în
vedere îmbunătățirea eficienței jucătorului” rolul pregătirii fizice fiind determinat
de ,,dezvoltarea calităților tehnice și tactice”.
Din aceste definiții se desprind mai multe orientări:
■ pregătirea fizică își definește clar obiectul – calitățile fizice ale sportivului, lucru ce
impune perceperea exactă a acestui concept nou, fixarea limitelor sale și a factorilor
determinanți, pentru a trece apoi la inventarierea procedurilor care le pot influența pozitiv;
■ pregătirea fizică trebuie să reprezinte o permanență a procesului de antrenament,
motiv pentru care, ea trebuie să-și adapteze, în mod necesar, modalitățile de aplicare la
organizarea generală a acestui proces.
Pregătirea fizică constituie baza, suportul pe care se clădește performanța sportivă și
premiza abordării celorlalte componente ale antrenamentului și vizează pe toți sportivii
indiferent de vârstă și valoare sportivă, cu condiția unei stări de sănătate perfectă.
23
Cercel, P., 1983, Handbal, antrenamentul echipelor masculine, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, p.352.
24
Ghermănescu, I.K., şi colab., 1983, Teoria şi metodica handbalului, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.52.
Colibaba-Evuleț, D., Bota I., (1998), folosesc termenul de capacitate fizică, definind-o
drept ,,componenta structurală a jocului care potențează în esență întreaga capacitate de
performanță a sportivului (echipei)”. Pledoaria pentru utilizarea în limbajul curent a
expresiei ,,capacitate fizică” în loc de ,,pregătire fizică” este pe deplin argumentată de cei doi
autori. În primul rând, că ,,noțiunea de capacitate fizică este o componentă observabilă a
modelului de joc și se distinge printr-un comportament performanțial demonstrat, iar
pregătirea fizică este o componentă a modelului de pregătire de care se ocupă strategia
instrucțională” (Colibaba-Evuleț., D., Bota, I., 1998)25. În al doilea rând, ,,capacitatea fizică a
unui sportiv este asemuită cu potențialul global de efort al unui sportiv, datorită căruia acesta
reușește să îndeplinească în mod constant sarcinile de joc”. În această conjunctură intră în
discuție o serie de factori cu efect contrar (favorizant – limitativ), așa cum ar fi resursele
energetice, dimensiunile somatice, capacitatea funcțională, motricitatea, capacitatea psihică,
capacitatea de refacere.
„Capacitatea de efort a organismului sportivului se constituie ca o rezultantă a
interacțiunii funcționale a organelor și sistemelor având la bază potențialul energetic specific, din
care rezultă un lucru mecanic exprimat în unitați de măsură consacrate.” (Dragnea, A., 2002) 26
„Pregătirea fizică este unul dintre cei mai importanţi factori şi, în unele cazuri, cel
mai important ingredient al atingerii marii performanţe .” (Bompa, T., 2002)27
În general, noțiunea de capacitate (latinescul capacitas = cuprindere) este o entitate
complexă care presupune existența unui sistem de însușiri sau aptitudini ereditare, naturale și
dobândite în prealabil (prin învățare, instruire, educație și experiență) și care, în corelație cu
celelalte structuri formative ale personalității umane (cunoștințe, abilități, deprinderi, priceperi
motrice, scheme operaționale) conduc la prestarea unor acțiuni eficiente și de performanță.
PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ SAU MULTILATERALĂ

25
Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Edit. Aldin, Bucureşti, p. 99.
26
Dragnea, A., (coord.), 2000, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Edit. Cartea şcolii, p. 319.
27
Bompa, T. O., 2002, Periodizarea. Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv, Edit. ExPonto CNFPA,
Bucureşti, p. 413
Prin pregătirea fizică generală se urmăreşte asigurarea unei bune capacităţi de lucru a
organismului în timpul efortului, realizându-se simultan intrarea mai rapidă şi mai uşoară în
forma sportivă, care să poată fi menţinută un timp îndelungat.
Pregătirea fizică generală, asigură:
■ dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a capacităţilor funcţionale ale organismului, în
general;
■ îmbogăţeşte fondul general de deprinderi motrice;
■ asigură dezvoltarea armonioasă a indicilor morfo-funcţionali ce condiţionează
practicarea ramurii de sport.
Deşi, pregătirea fizică generală are un caracter larg, aceasta se concepe specializată după
particularităţile ramurilor de sport. Cu cât acestea sunt mai diferite, cu atât mai diferită este şi
pregătirea fizică generală. Funcţia generală pe care o are acest tip de pregătire fizică este de a
asigura transferul pozitiv al antrenamentului spre zona specifică, constituind totodată suport
pentru conţinutul ulterior al antrenamentului.
Pregătirea fizică generală se realizează cu mijloace şi metode cu caracter general sau
împrumutate din alte ramuri de sport. De pildă, aruncătorii de greutate, de disc, de suliţă, şi din
alte ramuri şi probe sportive, folosesc exerciţii cu îngreuieri între 30% şi 90% din capacitatea
maximă efectuate cu viteză maximă a dezvolta forţa explozivă; schiorii fondişti folosesc
alergarea; scrimerii și halterofilii folosesc exerciţii de supleţe şi de îndemânare.
În jocurile sportive se folosesc mijloace de acţionare variate cu adrese din cele mai
diferite etc. Aceste mijloace de acţionare sunt alese în conformitate cu cerinţele ramurilor de
sport, pregătirea fizică generală se „specializează” fără însă a deveni specială.
Pregătirea fizică generală are ponderi diferite în pregătire, în funcţie de experienţa
sportivilor, astfel în instruirea începătorilor, importanţa acesteia şi timpul alocat sunt mult mai
mari decât în pregătirea sportivilor consacraţi la care pregătirea fizică se specializează în mod
considerabil.
În ce priveşte locul pregătirii fizice generale în macrociclurile de antrenament menţionăm
că aceasta are un rol important la începutul perioadei pregătitoare, cu scopul de a asigura
dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi creşterea posibilităţilor funcţionale ale organismului, în
general.
Pe măsură ce se avansează în pregătire, ponderea acesteia se micşorează lăsând loc
pregătirii specifice.
Pregătirea fizică generală constituie baza pregătirii fizice speciale, prin care se asigură
formarea şi dezvoltarea deprinderilor de mişcare specifice handbalului.
Pregătirea fizică generală sau multilaterală este o calitate spaţio-temporală a mişcărilor,
care nu poate fi discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale mişcărilor, cum
ar fi:
■ tempoul;
■ ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitate de timp (număr de paşi pe secundă,
număr de acţiuni pe repriză, la jocuri şi sporturi de luptă etc.). Deşi este strâns legată de tempo,
totuşi viteza poate fi diferită (de exemplu: viteza de deplasare diferită faţă de frecvenţa de
alergare deşi este o relaţie precisă între lungimea paşilor şi frecvenţa acestora).
Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului sau a segmentelor corpului aflate în
mişcare şi de momentele de inerţie (de exemplu: mişcarea unui braţ poate avea un tempo mai
crescut decât mişcarea trunchiului sau a corpului întreg).
Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai diferite fenomene şi
desfăşurarea lor în timp. Astfel se vorbeşte de ritmuri biologice, astronomice de tip circardian
(zilnic), hebdomadar (săptămânal, lunar, anual) ritm muzical, al mişcărilor şi altele.
Ritmul are drept caracteristică principală: periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre
aceste două mărimi. Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act, acţiune şi activitate motrică,
fiind o componentă strâns legată de viteză dar şi de coordonare, precizie, abilitate etc.
De exemplu efectuarea într-un ritm adecvat cu viteză optimă a unui exerciţiu de
gimnastică sau a oricărui procedeu tehnic determină cursivitatea şi eficienţa mişcării respective.
PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIFICĂ

Pregătirea fizică specifică are un conţinut orientat cu precădere spre dezvoltarea
capacităţii de efort specifice unei ramuri de sport, precum şi a calităţilor motrice combinate
prioritar şi diferenţiat implicate determinând în ultimă instanţă randamentul specific.
În unele ramuri de sport, performanţa este strict determinată de nivelul de dezvoltare a
unei calităţi motrice (la haltere-de forţă, la canotaj-de rezistenţă etc), sau al unui complex de
calităţi motrice (jocuri sportive, sporturi de luptă). Pe măsura creşterii măiestriei sportive creşte
şi „greutatea specifică” a pregătirii fizice specifice.
Pregătirea fizică specifică se realizează cu mijloace strict specializate care dezvoltă
combinaţiile de calităţi prioritar determinate de particularităţile ramurilor de sport, de grupele
musculare angajate în efort de tipul solicitării etc.
În cadrul macrociclurilor de antrenament pregătirea fizică specifică deţine o pondere tot
mai importantă începând din a doua treime a perioadei pregătitoare (spre sfârşitul etapei
pregătitoare de bază şi pe tot parcursul etapei precompetiţionale). De menţionat că preocupările
privind pregătirea fizică specifică se menţine sub forma exerciţiilor cu caracter specific şi pe
parcursul perioadei precompetiţionale.
Între cele două tipuri de pregătire fizică există o strânsă relaţie (de la general la
particular), ambele condiţionând randamentul sportivului. Pentru realizarea la nivel superior a
pregătirii fizice se folosesc factori suplimentari cum sunt procedeele de refacere (vitaminizare,
alimentaţie, antrenamente la altitudine medie şi mare) şi aparatură adecvată (simulatoare,
trenajoare, etc).
METODE DE PREGĂTIRE FIZICĂ ÎN SPORTUL DE PERFORMANŢĂ

Metodele de pregătire fizică se împart în:
■ a. metode pentru pregătirea fizică generală;
■ b. metode pentru pregătirea fizică specifică.
a. Metodele pentru pregătirea fizică generală

Metodele de pregătire fizică generale pot fi toate cele utilizate pentru dezvoltarea
calităţilor motrice, îndeosebi a celor care vizează forţa şi rezistenţa, precum şi cele pentru
dezvoltarea fizică şi motrică.
Cele care determină însă efectele generale de bază sunt următoarele: ■ metoda
efortului de durată;
■ metoda eforturilor segmentare;
■ metoda cu îngreuieri;
■ metoda însuşirii deprinderilor motrice de bază;
■ metoda practicării sporturilor complementare.
Metoda efortului de durată
Efortul de durată reprezintă susţinerea prelungită, cu tendinţă de creştere, a unui lucru
fizic, în special a alergărilor, menit să asigure un grad ridicat la efort a marilor funcţiuni ale
organismului.
Efectele efortului de durată, mai ales a celui realizat prin mişcări, sunt multiple şi ele
determină ameliorări ale potenţialului fizic, funcţional şi organic şi în acelaşi timp prin
intensificarea metabolismului general.
În cadrul alergărilor de durată are loc o optimă satisfacere a necesităţii de oxigen, o
implicaţie directă în obţinerea unor efecte favorabile de antrenament.
Aceste efecte au făcut ca alergările, după o perioadă în care datorită tendinţelor de
specificare abuzivă a mijloacelor care au fost neglijate să fie introduse în metodica instruirii.
Unele din reguli care condiţionează aplicarea metodei sunt:
■ lucru de durată se realizează în etape succesive;
■ lucru de durată creşte progresiv;
■ curba creşterii duratei este în general ascendentă dar este marcată ritmic şi de eforturi
cu o durată descendentă;
■ alergările de durată, folosite pentru menţinerea rezistenţei generale în perioada
competiţională au un volum şi un tempou moderat;
■ între două sau mai multe eforturi de durată se introduc pauze optime de revenire.
Mijloacele prin care se efectuează eforturile de durată sunt diverse, dar în practica
pregătirii handbalistice se găsesc:
■ alergări în tempo uniform pe teren plat;
■ alergări în tempo uniform pe teren variat;
■ mers, alergări pe nisip, zăpadă, şi prin apă;
În cadrul acestei metode, elementele de progresie, adică acei factori care determină
creşterile de ordin morfologic şi dintre seriile de lucru, tinzând în general spre un volum
ascendent.
Metoda eforturilor segmentare

Această metodă a fost preluată prin gimnastica de bază şi are ca scop dezvoltarea fizică
proporţională şi multilaterală de bază a tuturor părţilor şi segmentelor corpului.
Sarcinile principale care se urmăresc în pregătirea handbaliștilor sunt multiple:
■ dezvoltarea generală şi specifică a segmentelor direct implicate în practica jocului de
handbal;
■ educarea coordonării generale;
■ dezvoltarea părţilor şi segmentelor superioare ale corpului care nu sunt solicitate prin
jocul de handbal;
■ dezvoltarea analitică a grupelor musculare necesare efectuării deprinderilor specifice;
■ dezvoltarea mobilităţii.
Antrenamentul de handbal a consacrat, în arsenalul mijloacelor sale, unele exerciţii
generale analitice şi complexe, care sunt pregătitoare pentru însuşirea deprinderilor tehnice.
Aceasta deseori contribuie la îmbunătăţirea corectitudinii de execuţie a unor elemente de
joc.
Metodica efectuării acestor exerciţii impune încadrarea exersării în limitele unor cerinţe
şi anume:
■ exerciţiile au o pondere mărită în perioada pregătitoare;
■ dozarea exerciţiilor trebuie să fie optimă;
■ selecţionarea exerciţiilor trebuie să aibă loc conform particularităţilor de vârstă a
jucătorilor;
■ intercalarea între execuţii şi între repetări a unor exerciţii de relaxare;
■ introducerea de exerciţii de stretching.
Metoda cu îngreuieri
Dezvoltarea musculaturii în general şi a celei specifice jocului, reprezintă o cerinţă reală a
handbalului actual.
Această metodă reprezintă o adaptare la specificul şi solicitările handbalului, a
mijloacelor utilizate de metoda halterofilului şi de cea culturistă, precum şi a altor derivate din
acestea.
Metoda cu îngreuieri se adresează analitic, general sau selectiv marilor grupe şi lanţuri
musculare.
Atunci când am aplicat această metodă am ţinut cont de unele reguli: ■ lucrul s-a
efectuat cu îngreuieri;
■ dozarea s-a făcut în lucrul pentru dezvoltarea musculaturii în etape şi serii;
■ prelucrarea grupelor musculare se face echilibrat, cu o pondere sporită acordată acelora
cerute de joc;
■ lucrul cu haltera s-a efectuat predominant în perioada pregătitoare; ■ exerciţiile
de forţă s-au corelat cu cele de tehnică pentru dezvoltarea unor calităţi complexe.
Eficienţa metodei este dată de folosirea celor mai adecvate sisteme de exerciţii, a
greutăţilor optime, în concordanţă cu particularităţile individuale ale jucătorilor.
Metoda însuşirii deprinderilor motrice de bază
Dintre deprinderile motrice de bază, cele care reprezintă un interes deosebit, şi care ajută
un handbalist să se exprime în teren sunt: alergările, săriturile şi aruncarile.
Prin efectuarea deprinderilor motrice se dezvoltă calitatea motrică şi aceasta la rândul ei
amplifică nivelul de execuţie al deprinderii.
Reguli metodice ale dezvoltării deprinderilor motrice de bază:
■ dezvoltarea deprinderilor motrice s-a făcut analitic şi global;
■ formarea deprinderilor motrice sunt găsite în momentele introductive ale
antrenamentului dar sunt prezente şi în celelalte părţi în funcţie de obiectivul propus în
antrenament;
■ alergarea se efectuează în formele ei concrete;
■ săriturile au fost combinate cu celelalte calităţi: detenta şi echilibru.
Elementele de progresie în dezvoltarea deprinderilor motrice de bază sunt reprezentate de

corecta lor formare pe fondul unei ridicate capacităţi fizice, de volumul exerciţiilor printr-un
număr suficient de repetări.
Metoda practicării sporturilor complementare
Solicitările fizice ale altor ramuri de sport determină o ridicare a nivelului general al
pregătirii fizice, precum şi posibilitatea unor transferuri pozitive de calităţi motrice şi psihice.
Pentru a realiza scopul dorit, în antrenament recomandăm să se ţină seama de următoarele
lucruri:
■ sporturile complementare să fie practicate predominant în perioadele şi etapele de
instruire în care se urmăreşte fundamentarea pregătirii fizice;
■ alegerea atentă a jocurilor sportive în raport cu perioada de antrenament, gradul de
oboseală al jucătorilor.
Eficienţa sporturilor complementare în antrenament îl reprezintă optima alegere şi
integrare în complexul pregătirii specifice precum şi dozarea lor corespunzătoare.
b. Metodele pregătirii fizice specifice

Metodele pregătirii fizice specifice sunt determinate de componentele specifice (fizice)
ale jocului de handbal.
Metodele sunt multiple şi diverse dar le menționăm pe următoarele: ■ metoda
alergărilor şi săriturilor specifice;
■ metoda dezvoltării fizice specifice legate de efectuarea acţiunilor tehnico tactice;
■ metoda jocului.
Metoda alergărilor, săriturilor specifice

Alergările şi săriturile în diverse variante create de joc, au o structură biomecanică
specifică, deosebită de forma lor generală.
Acestea sunt:
■ alergări combinate cu manevrarea mingii;
■ alergări combinate cu alte activităţi motrice;
■ alergări în sensuri şi direcţii continuu schimbate;
■ sărituri combinate cu lovirea mingii şi lupta cu adversarul.
Mijloacele folosite în general în această metodă, sunt:
■ alternări de alergări în sensuri şi direcţii mereu schimbate;
■ alergări variate: înainte-înapoi-lateral etc;
■ acţiuni tehnice individuale efectuate în alergare, cu schimbarea sensurilor şi a vitezei;
■ acţiuni tehnico-tactice în doi-trei jucători;
■ jocuri cu efectiv redus.
În cadrul antrenamentului pentru pregătirea fizică specifică, recomandăm următoarele:
■ alergările şi săriturile să se facă combinate cu manevrarea mingii;
■ utilizarea jocurilor pe teren redus în vederea folosirii specifice a alergărilor şi
săriturilor;
■ alergările şi săriturile să se execute în prima parte a antrenamentului, atunci când ele se
efectuează fără minge şi apoi pe parcursul antrenamentului când se efectuează cu minge;
■ folosirea specifică a alergărilor şi săriturilor nu va exclude exersarea acestora şi în
formele lor generale, atletice.
Metoda dezvoltării fizice specifice legată de efectuarea acţiunilor tehnico-tactice

Legarea exerciţiilor de execuţiile tehnico-tactice de dezvoltare a calităţilor motrice
reprezintă o cerinţă metodică importantă.
Perfecţionarea tehnico-tactică în sine, fără dezvoltarea corespunzătoare a vitezei,
rezistenţei sau forţei face ca acţiunile tehnice sau tactice în joc să nu poată fi realizate înaintea
adversarului.
Regulile metodice de care recomandăm a se ţine seama în antrenament sunt:
■ exersarea elementelor tehnice şi tactice şi dezvoltarea calităţilor motrice să se facă în
raport cu nivelul fiecăruia dintre ele;
■ pe parcursul instruirii, calităţile motrice vor avea o pondere diferită, solicitările fiind
indicate de etapele şi obiectivele de instruire, de nivelul general al jucătorilor;
■ alternarea eforturilor cu odihna deoarece folosirea acestei metode implică depunerea
unor eforturi mari.
Metoda jocului
Metoda prin care se dezvoltă structura de efort asemănătoare celor din joc constă în
folosirea mijloacelor de instruire într-o asemenea succesiune şi alternanţă a solicitărilor, încât să
ducă o mai bună realizare a caracteristicilor eforturilor de joc. În antrenamentul de handbal
recomandăm folosirea jocurilor cu efectiv redus, pe teren redus, cu durată redusă sau jocuri cu
temă.
Spre deosebire de alte metode, această metodă se realizează nu prin aplicarea ei în „bloc”,
într-un anumit moment al antrenamentului ci succesiv în continuare, pe parcursul întregii şedinţe
de antrenament.
DE REȚINUT!
■ Pregătire fizică – nivelul dezvoltării posibilităţilor motrice individului, atins în procesul
repetării sistematice a exerciţiilor fizice (Terminologia EFS, 1973);reprezintă un sistem de
măsuri, mijloace şi metode, prin care se asigură dezvoltarea indicilor morfologici, a capacităţii
funcţionale, a calităţilor motrice de bază şi specifice diferitelor ramuri de sport (Dragnea, A.,
şi colab., 2006).
■ Pregătirea fizică trebuie să fie o parte componentă a procesului de instruire, o condiţie
esenţială, indispensabilă jocului de handbal, care nu poate fi înlocuită cu nici o tehnică
sau tactică.
■ Cu cât pregătirea fizică este ridicată la un nivel mai înalt, cu atât se pot asigura
posibilităţi mai mari de însuşire şi perfecţionare a tehnicii avansate.
PREGĂTIREA TEHNICĂ
Cuprins
Definirea noțiunilor de tehnică și de pregătire tehnică
Importanța tehnicii și a pregătirii tehnice
Caracteristicile pregătirii tehnice
Componentele tehnicii
Învățarea procedeelor tehnice
Etapele învățării tehnicii
Priorități metodice privind învățarea tehnicii sportive
Fazele ameliorării tehnicii
Timpul alocat unității de curs:
DEFINIREA NOȚIUNILOR DE TEHNICĂ ȘI DE PREGĂTIRE TEHNICĂ
Ceea ce diferenţiază o ramură de sport de alta, este faptul că fiecare dintre acestea
dispune de un sistem de structuri motrice specifice, cu ajutorul cărora se îndeplineşte, adecvat
regulamentelor, activitatea concretă din ramura de sport respectivă (Șiclovan, I., 1977). Astfel,
acţiunile motrice specifice canotajului (tehnica vâslitului) diferă de cele specifice boxului
(tehnica boxului), diferenţiind cele două ramuri de sport.
Tehnica mişcării:
„Structura raţională a actului motric corespunzătoare scopului urmărit” (Terminologia
educaţiei fizice şi sportului, 1973). Tehnica mişcării presupune şi adaptarea ei la particularitățile
individuale ale executantului.
Tehnica unei ramuri de sport cuprinde totalitatea acţiunilor motrice specifice ramurii
de sport respective executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora. Cu alte cuvinte,
tehnica presupune efectuarea raţională şi economică a unui anumit tip de mişcări, specifice
ramurilor de sport.
Definiţia tehnicii:
Şiclovan, I., (1977) defineşte astfel tehnica: „Totalitatea acţiunilor şi procedeelor de
mişcare, care prin forma şi conţinutul lor specific asigură posibilitatea practicării unei anumite
ramuri sau probe sportive, în concordanţă cu prevederile regulamentelor în vigoare, alcătuieşte
tehnica sportului respectiv.”
Acelaşi autor, defineşte tehnica (1984) în felul următor: „tehnica cuprinde un sistem
specializat de structuri motrice constituite potrivit regulamentelor fiecărui sport în vederea
obţinerii randamentului superior în activitatea competiţională.”
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu (2002) 28 defineşte astfel tehnica: „Tehnica unei
ramuri de sport cuprinde totalitatea acțiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al
eficienței acestora.”
De reţinut! Tehnica este diferită de la o ramură de sport la alta, diferenţiind la rândul ei o
ramură de sport de alta.
„Tehnica” şi „pregătirea tehnică” sunt două noţiuni diferite. Noţiunea de tehnică a fost
definită în rândurile de mai sus, iar noţiunea de pregătire tehnică o definim în continuare:
Pregătirea tehnică „cuprinde totalitatea măsurilor cu caracter metodic, organizatoric
etc., stabilite în cadrul procesului de antrenament cu scopul însuşirii tehnicii specifice ramurii de
sport” (Dragnea, A., 1993).
IMPORTANȚA TEHNICII ȘI A PREGĂTIRII TEHNICE

Tehnica este importantă în primul rând prin faptul că prin structurile motrice specifice pe
care le conţine permite practicarea unei ramuri de sport. Apoi, tehnica este importantă şi pentru
faptul că asigură economicitatea şi eficacitatea mişcării.
Pregătirea tehnică are o importanţă capitală în învăţarea şi perfecţionarea tehnicii unei
ramuri de sport sau probe sportive. Fără o pregătire tehnică corespunzătoare nu poate fi
practicată nicio ramură de sport, deoarece doar ea asigură însuşirea şi perfecţionarea structurilor
motrice specifice unei ramuri de sport (a tehnicii).
Pregătirea tehnică nu trebuie înţeleasă însă în mod izolat, fiind în mare măsură
condiţionată de celelalte componente ale antrenamentului şi în special de pregătirea fizică. Este o
28
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, București, p. 281
regulă de bază în pregătirea începătorilor, aceea de a asigura în primul rând disponibilităţile
fizice necesare însuşirii tehnicii. Un nivel necorespunzător de dezvoltare a calităţilor motrice de
bază şi a capacităţii de efort determină însuşirea unei tehnici greşite.
Pregătirea tehnică nu are aceeaşi pondere în obţinerea unor performanţe de vârf în toate
ramurile de sport. De exemplu, în sporturile cu manifestări complexe, cum sunt cele „artistice”,
de expresivitate (patinaj artistic), pregătirea tehnică trebuie să fie foarte exigentă, deoarece
întâietatea în competiţii se stabileşte după acurateţea acesteia (amplitudinea mişcării,
expresivitatea, cursivitatea mişcărilor etc.), în sporturile de rezistenţă, pregătirea tehnică trebuie
să asigure economicitatea mişcărilor, în alergările de viteză trebuie să se asigure eficacitatea
mişcării, iar în jocurile sportive, pregătirea tehnică trebuie să asigure însuşirea şi perfecţionarea
unui mare număr de procedee tehnice. Nivelul şi rapiditatea însuşirii tehnicii de către sportivi
depinde în mare măsură şi de experienţa motrică a acestora. Cu cât sportivii au un bagaj mai
mare de deprinderi motrice, cu atât mai repede vor reuşi să-şi însuşească tehnica unei ramuri de
sport.
CARACTERISTICILE PREGĂTIRII TEHNICE

Tehnica evoluează continuu ca urmare a inovaţiilor aduse de către antrenori şi jucători.
Conţinutul pregătirii tehnice nu rămâne niciodată acelaşi. Fie că este vorba de imaginaţia
antrenorului, de o sursă recunoscută de noutăţi tehnice sau de cercetarea în biomecanica
handbalului, toate noutăţile tehnice trebuie să îndeplinească cerinţele competiţiei sportive. Orice
tehnică trebuie să devină o tehnică de joc, să fie modelată permanent în funcţie de
particularităţile jocului. Întrucât ritmul, caracteristicile şi intensitatea competiţiilor variază în
funcţie de nivelul de pregătire a adversarului şi de mediul înconjurător, jucătorul trebuie să
adapteze modelul tehnic la condiţiile de joc. De aceea tehnica nu trebuie exersată numai în
condiţii normale sau ideale. Ea trebuie dezvoltată pentru a permite jucătorilor să adapteze
deprinderile pentru a face faţă situaţiilor complexe de joc. De asemenea, îmbunătăţirea şi
perfecţionarea tehnicii trebuie să se coreleze dinamic cu trăsăturile fizice şi psihologice, deoarece
ameliorarea vitezei sau perseverenţa poate conduce la uşoare modificări tehnice.
Tehnica este evolutivă
Se perfecționează permanent datorită

TEHNICA ESTE cuceririlor științei educației fizice și
EVOLUTIVĂ antrenamentului sportiv, a științelor
ajutătoare precum și a propriei teorii
care se dezvoltă continuu.
Preocuparea pentru înnoirea neîncetată a tehnicii se impune cu atât mai mult cu cât
asimilarea a tot ceea ce este în prezent înaintat pe plan mondial se poate realiza relativ rapid pe
toate meridianele lumii, ca urmare a intensităţii competiţiilor internaţionale, a cercetării acestora
de către specialişti şi a prezentării lor prin mijloacele mass-media.
Viitorul aparţine astfel tehnicienilor şi sportivilor în stare să creeze noi modele,
superioare celor prezente. Căutările privind stabilirea de noi procedee tehnice au la bază şi
valorificarea maximă a însuşirilor particulare ale sportivilor, de multe ori acestea favorizând
crearea unor structuri motrice deosebit de eficiente pentru obţinerea succesului (vezi stilul
tehnic).
Tehnica evoluează şi se perfecţionează în raport cu dezvoltarea tacticii de joc; sarcinile
tactice tot mai pretenţioase implică perfecţionarea continuă a procedeelor tehnice care se impun a
fi executate, de cele mai multe ori, în limită sau criză de timp.
Tehnica este rațională
Datorită folosirii datelor oferite de

TEHNICA ESTE știință, pentru că tehnica presupune un
RAȚIONALĂ proces conștient de gândire pentru a
corespunde sarcinilor generale și
parțiale ale jocului.
Tehnica raţională este în acelaşi timp accesibilă şi simplă, nu conţine mişcări inutile.
Tehnica este educativă
Datorită faptului că se învață și se

perfecționează în cadrul lecției de
TEHNICA ESTE educație fizică sau de antrenament
EDUCATIVĂ sportiv, iar acestea, la rândul lor,
presupun un proces pedagogic
desfășurat pe baze științifice.
Toate referirile de mai sus conduc spre ideea că tehnica sportivă este în continuă evoluţie,
ea se perfecţionează neîncetat, de la o etapă la alta modificându-se spectaculos. Tocmai de aceea,
specialiştii au ca preocupare permanentă studierea posibilităţilor de perfecţionare continuă a
tehnicii, orientând astfel instruirea atât spre zestrea trecutului, cât şi a perspectivei, a cerinţelor
viitoare ale dezvoltării jocului.
COMPONENTELE TEHNICII
Atunci când ne referim la tehnica jocului de handbal utilizăm următoarele noţiuni

fundamentale:
■ element tehnic
■ procedeu tehnic
■ stilul tehnic
■ măiestria tehnică
■ mecanismul de bază al procedeului tehnic
Elementele
tehnice
Mecanismul
de bază al
procedeului Procedeele
tehnic tehnice
Componentele
tehnicii
Măiestrie
Stilul tehnic
tehnică
Figura 7 – Componentele tehnicii jocului de handbal

Elementele tehnice
Elementul tehnic: este o structură motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei
ramuri de sport.
„Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea
scopului şi a sarcinilor globale ale sportului în conformitate cu regulamentul de concurs”.
(Colibaba-Evulteț, D., Bota, I., 1998).
Procedeele tehnice
„Procedeele tehnice reprezintă modul concret de execuţie a elementelor tehnice”
(Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu Elena, Negulescu, I., 1983).29
Astfel, aruncarea la poartă – noţiune cu caracter general – când vrem s-o concretizăm, ne
vom referi la unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poartă, deci vom vorbi despre
aruncarea la poartă din săritură, sau aruncarea la poartă din alergare etc.
În general, denumim procedeu tehnic „un sistem complex şi stereotip de acte motrice (o
succesiune stereotipă de poziţii şi mişcări ale segmentelor corpului) structurat cât mai raţional,
aplicabil într-o fază asemănătoare a unei acţiuni de atac sau de apărare”. (Teodorescu, L.,1975) 30.
Procedeele tehnice simple au un caracter relativ invariabil şi sunt executate în baza unui
stereotip dinamic, în acest caz deosebim condiţii identice sau foarte asemănătoare de execuţie.
(Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu Elena, Negulescu, I., 1983)31
Procedeele tehnice simple au trei părţi distincte:
■ 1. Poziţia iniţială;
■ 2. Execuţia propriu-zisă;
■ 3. Poziţia finală.
Ritmul de execuţie a acestor momente este foarte important pentru frumuseţea,
corectitudinea şi eficienţa procedeelor. În jocul propriu-zis, procedeele tehnice simple apar
numai atunci când opoziţia adversarului este inexistentă (pasa cu o mână de deasupra umărului)
sau în momente fixe ale jocului (aruncarea de la 7 metri etc.).
29
Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu Elena, Negulescu, I., 1983, Teoria și Metodica Handbalului, Edit. Didactică
30
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, p. 2
31
Ghermănescu, I.K., Gogâltan, V., Jianu Elena, Negulescu, I., 1983, Teoria și Metodica Handbalului, Edit. Didactică
Procedeele tehnice complexe apar în jocul propriu-zis, în care, datorită situaţiilor de joc,
mereu schimbătoare, îşi pierd caracterul invariabil. Ele au o mare frecvenţă de utilizare, structura
motrică a acestora leagă două sau mai multe procedee tehnice simple. Exemplu: dribling –
aruncare la poartă din săritură. Aici este importantă nu numai acurateţea executării fiecărei
secvenţe în parte, ci mai ales legăturile care se fac între aceste secvenţe. Apoi, datorită opoziţiei
adversarului, unele secvenţe sau întregul lanţ motric îşi pierd caracterul invariabil, standard, fiind
executate cu un alt ritm de execuţie, cu întreruperi, cu introducerea altor acte motrice (fente) cu
indici crescuţi de viteză sau forţă, cu valorificarea robusteţii şi bineînţeles cu soluţii creative
personale sugerate de situaţia de moment.
Gândirea sau inteligenţa jucătorului sunt singurele însuşiri în stare să modifice structura
motrică a procedeului tehnic (simplu sau complex).
Nivelul stăpânirii tehnicii într-o ramură de sport trebuie raportat la gradul în care sportivii
şi-au însuşit execuţia tuturor procedeelor tehnice specifice ramurii de sport respective. De altfel,
acesta este şi scopul pregătirii tehnice: însuşirea tuturor procedeelor tehnice specifice unei ramuri
de sport. Interpretarea respectivă nu poate fi extinsă asupra tuturor ramurilor şi probelor sportive,
întrucât, de exemplu, în atletism, un săritor în înălţime nu trebuie să-şi însuşească toate
procedeele tehnice prin care se poate efectua această probă, el bazându-se numai pe un singur
procedeu şi anume pe acela prin care realizează cea mai bună performanţă. La handbal, însuşirea
tuturor procedeelor tehnice proprii lor este o cerinţă obligatorie, determinată de complexitatea
acestui joc sportiv.
Stilul tehnic
„Stilul constituie modul particular (amprenta personală) de efectuare a unui
procedeu tehnic” (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)32.
În momentul în care particularităţile individuale (dimensiunile corporale –
antropometrice, calităţi motrice, atitudini, trăsături de personalitate) intervin şi se impun cu
pregnanţă în una, mai multe sau în toate secvenţele modelului de execuţie, respectivul procedeu
devine stil tehnic. (Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998)33.
32
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 283
33
Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive, Teorie şi Metodică, Edit. Aldin, Bucureşti, p. 91
Stilul tehnic apare atât în efectuarea actelor motrice simple, cât şi în cele complexe.
Astfel, procedeele tehnice simple pot fi diferite ca stil prin ritmul de execuţie, prin utilizarea lor
înşelătoare, prin implicarea unor însuşiri corporale (robusteţea, de exemplu), prin manevrarea
neobişnuită a mingii, iar procedeele tehnice complexe prin înlănţuirea sau înlocuirea strict
originală a actelor motrice, prin prelungirea – scurtarea fazelor de execuţie, prin fente.
Uneori stilul unui jucător reprezintă variante noi ale unui procedeu tehnic. Acestea,
datorită eficacităţii şi utilizării lor tactice, sunt preluate şi de alţi jucători. Ca urmare, stilul
respectiv devine o necesitate în procesul de joc şi se încadrează, treptat, în rândul procedeelor
tehnice. Jucătorul sau antrenorul căruia i se datorează noul procedeu tehnic contribuie astfel, în
mod creator, la dezvoltarea tehnicii jocului.
În munca de instruire, antrenorii nu trebuie să confunde stilul cu mişcările incorecte pe
care unii jucători le folosesc în execuţia procedeelor tehnice.
Trebuie reţinut că stilul se manifestă doar la sportivii de înaltă performanţă şi are drept
scop şi rezultat efectuarea mai eficientă a unui anumit procedeu. Nu se poate vorbi de stil la un
începător care învaţă tehnica unei anumite ramuri de sport, deoarece, în diferitele faze ale
învăţării, ale formării noilor deprinderi motrice, apar mişcări cu traiectorii care de multe ori nu
sunt optime, iar aceste abateri de la model reprezintă greşeli, care, practic, duc la scăderea
eficienţei.
Stilul presupune o structură şi o formă corectă a mişcării, cărora li se adaugă nota
personală datorită particularităţilor individuale ale jucătorului.
În lumea handbalului mulți jucători români au contribuit direct la îmbogățirea tehnicii
sportive, stilul lor de joc creând noi procedee tehnice așa cum au fost:
■ Virgil Hnat cu aruncarea la poartă prin evitare,
■ Maricel Voinea cu efectul „Maricel”,
■ Vasile Stângă prin „plutire” și prin varietatea aruncărilor din săritură,
■ Cornel Penu și Nicolae Munteanu, portari celebri care au ridicat valoarea acestui
sport.
Măiestria tehnică
Caracterizează numai sportivii cu o înaltă capacitate tehnică achiziţionată în
decursul timpului. Ea este rezultatul instruirii (colective şi individuale) şi autoantrenamentului
la care se adaugă neapărat şi „predispoziţiile vocaţionale” pentru joc.
Criteriile după care se poate aprecia înalta măiestrie tehnică sunt:
■ numărul de elemente şi procedee tehnice de atac şi de apărare achiziţionate şi uşurinţa
cu care le aplică în rezolvarea sarcinilor de joc;
■ acurateţea, virtuozitatea, precizia şi eficienţa cu care le execută în condiţiile grele de
concurs;
■ stabilitatea cu care execută procedeele tehnice în condiţiile apariţiei unor factori
perturbatori: opoziţia adversarului, oboseala, încordarea nervoasă, stresul, războiul psihologic
etc.;
■ priceperea de a alege, regla şi schimba structura motrică a procedeelor tehnice sau a
fazelor de execuţie în funcţie de reacţiile adversarului;
■ încrederea şi siguranţa constantă cu care execută procedeele tehnice care necesită mare
precizie şi eficienţă de reuşita cărora depinde (uneori) rezultatul meciului sau competiţiei.
Mecanismul de bază al procedeului tehnic
Fiecărui procedeu tehnic îi corespunde un anumit mecanism de bază.
„Mecanismul de bază al procedeului tehnic reprezintă succesiuna logică de acte
motrice, obiectiv necesare, în vederea efectuării eficiente a acestuia” (Dragnea, A., Silvia,
Mate-Teodorescu, 2002)34.
Săritura în lungime cu elan, cu extensie, are, de exemplu, un mecanism de bază care
constă din: elan, bătaie, zbor şi aterizare. Pentru efectuarea săriturii respective, în a cărei
structură a zborului apar elemente deosebite de cele proprii săriturii cu paşi în aer, însuşirea
mecanismului de bază, propriu acestui procedeu, este obligatorie.
Pentru perfecţionarea mecanismului de bază al fiecărui procedeu tehnic, antrenorii
programează atât exersarea globală a elementelor componente ale acestuia, cât şi repetarea unui
sistem de exerciţii menit să contribuie la prelucrarea separată a fiecărui element în parte. Deci, în
afara exersării globale a săriturii în lungime, se repetă şi structuri speciale de exerciţii necesare
perfecţionării separate, independente a elanului, bătăii, zborului şi aterizării etc. Numai
îmbinând exersarea analitică cu cea globală se poate asigura perfecţionarea procedeului tehnic
respectiv.
34
La mecanismul de bază trebuie asociate şi caracteristicile spaţio-temporale şi
dinamice ale procedeului respectiv şi anume traiectoriile cele mai potrivite ale corpului sau
segmentelor acestuia pe parcursul fazelor mişcării, eforturile finale sau accentuarea diferitelor
momente în desfăşurarea acţiunii. Ca urmare, mecanismul de bază al unui procedeu tehnic
trebuie înţeles că un sistem de factori (spaţiali, temporali, dinamici şi energetici), aflaţi în strânsă
corelaţie, care determină o eficienţă crescută. (Dragnea, A., 1993) .
Aceşti factori pot fi prezentaţi schematic după cum urmează:
PROCEDEUL TEHNIC
are
mecanism de bază
caracterizat de
Aspecte dinamico-energetice:
Aspecte spațio-temporale: ■ de forță ■ de precizie
■ distanță ■ poziție ■ de viteză ■ de echilibru
■ amplitudine ■ durată ■ de coordonare ■ forță internă
■ direcție ■ ritm ■ forță externă
având ca rezultat
EFECTUAREA EFICIENTĂ A MIȘCĂRILOR
Figura 9 – Mecanismul de bază al procedeului tehnic – sistem de factori spațiali, temporali,

dinamici și energetici ( după Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002)35
De reținut! Învăţarea tehnicii are un pronunţat caracter individualizat, consecinţă a

particularităţilor individuale ale fiecărui sportiv.
35
ÎNVĂȚAREA PROCEDEELOR TEHNICE
Învăţarea tehnicii diferitelor ramuri de sport este caracterizată în general de legile şi

etapele învăţării actelor şi acţiunilor motrice, desigur cu unele note diferenţiate, specifice,
determinate de particularităţile ramurilor de sport. Zapan, Gh., (1957), citat de Dragnea, A.,
(1993), considera că „deprinderile sportive” se formează prin exersare îndelungată, cu şi fără
autocontrol, fiind influenţate de unii factori precum: oboseala, activitatea mentală, forma de
exersare, de condiţiile în care se exersează s.a.
După cum arată Epuran, M., citat de Dragnea, A., (1993), învăţarea mişcărilor în sport
este de un tip deosebit, deoarece performanţa este concretizată tocmai în nivelul calitativ al
execuţiei, cum este cazul gimnasticii, al patinajului etc. În cazul în care se folosesc diferite
obiecte (aruncări, jocuri), acestea sunt instrumente intermediare prin care se manifestă şi se
evaluează caracteristicile de forţă, de viteză sau de rezistenţă ale mişcărilor respective. În sport
se învaţă conducerea mişcărilor corpului propriu, în condiţii variate neobişnuite (echilibru,
salturi, sărituri cu schiurile etc.) care necesită un sistem complex de aptitudini. Procedeele
tehnice ce se însuşesc în diferite ramuri de sport trebuie să aibă cursivitate, viteză, forţă, să fie
efectuate eficient în timp (rezistenţă), coordonare, precizie, mobilitate, calităţi care se dobândesc
printr-un proces de antrenament care se numeşte: dezvoltare fizică, dezvoltare a capacităţii de
efort, dezvoltarea capacităţii psihice etc., duse până la maximum toleranţei umane.
Cerinţele regulamentelor de concurs determină şi particularităţile învăţării tehnicii
sportive.
Învăţarea în sport este un fenomen foarte complex care implică măsuri metodice
deosebite şi înaltă competenţă profesională.
„Învăţarea tehnicii sportive se desfăşoară sub trei tipuri, care determină tot atâtea feluri de
deprinderi tehnice” (Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002).36
a) Învăţarea perceptiv – motrică (învăţare senzoriomotrică) constă din modificarea
comportamentului în funcţie de condiţiile (situaţiile) concrete din antrenamente şi
concursuri. Sportivul reacţionează cu un răspuns preferat, care poate să fie perfecţionat sub
aspectul coordonării, preciziei sau fineţei (de exemplu, ochirea talerelor, oină, lansarea mingii pe
contraatac la jocurile sportive colective etc.). Acest tip de deprinderi tehnice se realizează prin
36
organizarea spaţio-temporală a „evenimentelor externe” percepute direct. Imaginile perceptate
programează şi reglează acţiunile motrice, corectându-le (dacă este cazul) prin mai multe
încercări până se obţine sincronizarea între imaginea anticipată şi acţiunea eficientă (Epuran, M.,
1976, citat de Dragnea, A., 1993).
b) Învăţarea motrică – are ca rezultat deprinderile pe baza componentelor
senzoriale, chinestezice sau proprioceptive (de exemplu: înotul, schiul fond, canotajul) în
care sfârşitul unei mişcări este semnal pentru declanşarea mişcării următoare. Ea are la
bază un program mental, fundamentat pe stereotipul dinamic cortical. Deprinderi motrice
complexe se întâlnesc în gimnastică, patinaj artistic, înot sincron etc. Ele se obţin prin instruire
complexă (imitaţie, modele mentale, reprezentări ideomotorii etc.) şi ating nivelul final al
cursivităţii, preciziei, coordonării, expresivităţii şi tempoului prin repetări numeroase,
ajungându-se la ceea ce se numeşte în literatura de specialitate „supraînvăţare”. Se consideră că
în gimnastică pentru învăţarea unui element sunt necesare peste trei mii de repetări. Ambianţa
(condiţiile externe) în care are loc efectuarea deprinderii, nu are un caracter variabil, autoreglarea
făcându-se în funcţie de informaţia proprioceptivă. În cazul în care ambianţa (în special în timpul
competiţiilor) prezintă particularităţi deosebite (elasticitatea aparatelor în gimnastică de
exemplu) este necesară o perioadă de acomodare care, de regulă este foarte scurtă (mai ales la
sportivii de valoare ridicată care îşi pot regla comportamentul chiar din mers). Ramurile de sport
care fac parte din această categorie se mai numesc şi „tehnice” după numele deprinderilor pe
care le formează.
c) Învăţarea inteligent – motrică (Cratty, B., citat de Dragnea, A., Silvia Mate-
Teodorescu, 2002) – este caracteristică în procesul de însuşire a tehnicii ramurilor de sport
„euristice” (Kodim, M.,) cum sunt boxul, luptele, scrima, jocurile sportive etc., în care
adversarul este opoziv şi inventiv, acţiunile desfăşurându-se în condiţii de mare
incertitudine.
Procedeele tehnice ce aparţin ramurilor de sport ce fac parte din această categorie, se
numesc şi „deprinderi tactice” sau „acțiuni tehnico-tactice” (se evidenţiază utilizarea elementelor
învăţate în scop aplicativ-tactic).
ETAPELE ÎNVĂȚĂRII TEHNICII

Etapele învăţării tehnicii (unui procedeu tehnic nou) sunt, după Martin (1977), citat de
Weinek (1983) şi completate de Dragnea, A., 1993, următoarele:
1. „Etapa informării şi formării reprezentării mișcării în care sportivul îşi creează,
pe baza explicaţiilor şi a mijloacelor intuitive, concepția și bazele procedeului ce urmează a se
învăţa” (Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002).37
Ca urmare sportivul îşi elaborează un proiect de acţiune, determinat în mare măsură de
experienţa sa motrică anterioară, de nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice, de capacitatea de
efort şi spiritul de observaţie pe care îl are.
2. Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate, este caracterizată de primele
execuţii practice ale procedeului tehnic respectiv, în care informaţia principală a subiectului
este constituită de indicaţiile verbale ale antrenorului. Fenomenele aferente ale acestei etape
sunt: efort excesiv, ritm sacadat (impropriu), amplitudine şi precizie scăzute şi altele. Această
etapă este decisivă în învăţarea corectă a unui procedeu tehnic. Dacă se însuşesc actele motrice
cu traiectorii neadecvate, sau cu amplitudini necorespunzătoare, ele constituie tot atâtea greşeli
care mai târziu vor fi foarte greu de corectat. Ca atare, se impun măsuri deosebite (folosirea
mijloacelor ajutătoare, efectuarea cu restricţie a procedeelor) şi metode care să favorizeze
exersarea corectă. Acestea se vor referi în principal la componentele mecanismului de bază al
procedeului tehnic.
3. Etapa coordonării fine şi consolidării procedeelor tehnice are ca trăsături
esenţiale: efectuarea corectă a mişcării, de regulă în condiţii standard sau „stereotip” variate
(doar în situaţii reduse ca număr); executarea cu indici crescuţi de forţă, viteză şi în condiţii de
oboseală; execuţie fluentă cu ritm, precizie şi amplitudine corespunzătoare.
În această etapă, sportivul va urmări perfecţionarea unor detalii care să determine
execuţia cu fineţe a procedeului tehnic.
4. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic este caracterizată de
efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici superiori de eficienţă (coordonare, precizie,
ritm, cursivitate, amplitudine).
Sportivul este capabil să-şi adapteze execuţiile la cele mai variate condiţii externe create
de adversar, de teren, starea vremii, public.
Supraînvăţarea este efectul/rezultatul unui mare număr de repetări realizate în
antrenamente. Ea are un rol deosebit în obţinerea unor performanţe înalte în toate ramurile de
sport şi în special în cele tehnice / „artistice” (gimnastica).
37
Tabelul 3 – Etapele învăţării tehnicii, metodele corespunzătoare fiecărei etape şi factorii
psiho-funcţionali implicaţi (adaptată după Weineck şi completată, Dragnea, A., Silvia
Mate-Teodorescu, 2002, p. 290-291)
Etapa de Metode şi procedee metodice Factorii psiho-
învăţare a folosite funcţionali
tehnicii
-Expunerea verbală (explicaţia, - Percepţiile: acustice,
convorbirea) optice, chinestetice.
1. Etapa -Demostraţia (demonstraţia - Mecanismele verbale.
informării nemijlocită a - Reprezentarea
şi a formării antrenorului, utilizarea filmului, (imaginea figurală)
reprezentării chinograme, fotografii, desene, - Model mental de
observaţia execuţiei altor acţiune.
sportivi).
-Exersarea nemijlocită şi - Percepţiile
combinată cu exerciţii ajutătoare chinestezice, spaţio-
pentru dezvoltarea calităţilor temporale, simţurile
motrice, indicilor morfo- specializate acustice şi
funcţionali şi de dezvoltare a optice.
2. Etapa capacităţii de efort. - Iradierea pe scoarţă a
mişcărilor -Efectuarea unor exerciţii pentru exerciţiilor ce determină
grosiere sau precizarea unor detalii ale o contracţie excesivă a
insuficient procedeelor tehnice. muşchilor interesaţi în
diferenţiate -Explicaţii cu precizarea efectuarea procedeului
momentelor cheie. tehnic.
-Observaţia participativă - Concentrarea puternică
(demonstraţia nemijlocită a a atenţiei.
antrenorului). - Acţiunea permanentă a
-Demonstraţia (cu toate feed-back-ului cortical.
procedeele sale).
-Exersarea globală a procedeului - Percepţii chisnestezice
integrat în diferite structuri (proprioceptive).
tehnico-tactice, linii, exerciţii - Simţuri specializate.
integrale (gimnastică). - Concentrarea excitaţiei
3. Etapa
-Exersarea sub formă de concurs pe scoarţă; alternarea
coordonării
(întrecere), antrenamente optimă a proceselor de
fine şi
arbitrare. excitaţie cu cele de
consolidării
-Exersarea procedeului cu inhibiţie.
procedeului
maximum de - Orientarea unei părţi a
tehnic
eficienţă (cu indici de viteză, forţă atenţiei către detaliile de
şi rezistenţă). execuţie (de fineţe).
-Exersarea în condiţii standard.
-Explicarea unor detalii de
execuţie (de fineţe).
4. Etapa -Exersarea integrală şi în sisteme - Excitaţia şi inhibiţia
tehnico-tactice sau structuri. sunt automatizate.
perfecţionării -Exersarea procedeului în condiţii - Gândirea participă
şi de întrecere (cu adversari diferiţi pentru realizarea cu
supraînvăţări şi în condiţii variate). măiestrie a procedeului,
i -Exersarea cu maximum de adaptat condiţiilor
procedeului eficienţă oricând şi în orice concrete.
tehnic condiţii.
-Exersarea automatizată.
Învăţarea oricărui procedeu tehnic se realizează pe baza unor modele stabilite de

specialişti, în urma unor studii biomecanice. Acestea se referă în principal la mecanismul de bază
al procedeului dar şi la detaliile de execuţie.
Cele mai bune ocazii pentru studierea tehnicii le oferă competiţiile de mare amploare care
reunesc cei mai buni sportivi ai lumii. În acest sens, forurile metodice ale organismelor
internaţionale sau naţionale organizează culegerea de date cu caracter tehnic. Studierea
traiectoriilor corpului în timpul efectuării diferitelor procedee tehnice, al diferitelor segmente ale
corpului, ori ale deplasării obiectelor necesare practicării ramurii de sport respective constituie
obiectul de studiu al specialiştilor şi ale metodiştilor diferitelor foruri metodice naţionale şi
internaţionale. Detaliile de execuţie analizate biomecanic sunt de natură să evidenţieze unghiurile
şi poziţiile optime ale diferitelor segmente şi articulaţii care favorizează efectuarea eficientă a
procedeelor tehnice respective.
„De mare importanţă în analiza tehnicii sunt mijloacele audio-video, plasate în diferite
poziţii care să cuprindă toate traiectoriile corpului şi segmentelor acestuia. Se folosesc cel mai
adesea camere de luat vederi plasate în trei sau mai multe puncte care să ofere o imagine
multidimensională (orizontal, lateral, frontal), acestea fiind dotate cu cronometre de mare
fidelitate şi cronografe care oferă cu precizie durata fiecărei secvenţe de mişcare” (Dragnea, A.,
Silvia Mate-Teodorescu, 2002).38
Studierea tehnicii are ca obiectiv depistarea deficienţelor cu caracter tehnic şi apoi
eliminarea acestora, condiţie de bază pentru obţinerea unor performanţe înalte în orice ramură de
sport.
Parcurgerea etapelor învăţării presupune raportarea permanentă a execuţiei la model,
analiza aspectelor pozitive şi negative ale execuţiei şi stabilirea măsurilor corective; circuit (feed-
back) care se repetă până la etapa de supraînvăţare.
38
Feed-back-ul se realizează pe parcursul a trei faze:
a) Faza premotrică (ce corespunde primei etape a învăţării) în care subiectul ia
cunoştinţă de obiectivele învăţării în funcţie de care apare intenţia, se stabileşte un proiect ce
conţine parametrii doriţi ai execuţiei;
b) Faza motrică (corespunzătoare fazei a doua) când se trece la execuţia propriu-zisă a
procedeului cu greşelile de neevitat;
c) Faza postmotrică de apreciere a execuţiei (corespunzătoare etapelor III şi IV) în care
se compară schema mentală, dorită de executat cu rezultatul execuţiei.
Toate actele motrice sunt dependente direct de numărul informaţiilor ce le deţine
subiectul despre execuţia anterioară. Acestea apar ca retroinformaţii (feed-back) şi împreună cu
experienţa motrică şi calitatea aparatului perceptiv-motric, influenţează decisiv procesul
învăţării.
PRIORITĂȚI METODICE PRIVIND ÎNVĂȚAREA TEHNICII SPORTIVE

Cu toată marea diversitate a tehnicii sportive, pot fi evidenţiate unele trăsături comune ale
organizării învăţării acesteia, după cum urmează:
a) Stabilirea pentru fiecare eşalon de instruire – începători, avansaţi şi de performanţă – a
fondului pregătirii tehnice, acţiune echivalentă cu precizarea principalelor procedee tehnice care
vor forma obiectul instruirii sportive.
Antrenorii, în raport cu nivelul exigenţelor fiecărui eşalon al sportivilor, stabilesc
procedeele tehnice ce urmează a fi însuşite şi perfecţionate într-un anumit interval de timp.
Această operaţie trebuie să ţină seama de nivelul pregătirii sportivilor, de cunoştinţele de care
dispun la momentul respectiv precum şi de particularităţile de vârstă şi individuale, elemente de
bază în organizarea instruirii sportivilor.
La începători, cerinţa principală o reprezintă învăţarea corectă a procedeelor
tehnice.
Pentru însuşirea rapidă şi corectă a procedeelor tehnice, se impune un volum crescut de
muncă, concretizat în repetări numeroase şi corectări permanente ale execuţiilor.
b) La toate nivelurile de instruire, concomitent cu însuşirea trainică a procedeelor
tehnice programate se va ţine seama şi de înclinaţiile şi opţiunile sportivilor faţă de anumite
procedee tehnice. Acest lucru va permite valorificarea maximă a disponibilităţilor acestora
pentru obţinerea virtuozităţii tehnice. Tehnica nu este un şablon care uniformizează instruirea
tuturor sportivilor, ci un instrument de optimizare a prestaţiei fiecărui sportiv în parte.
c) La nivelul tuturor eşaloanelor de instruire, însuşirea tehnicii trebuie să ţină seama de
cerinţele complexe ale competiţiilor.
În funcţie de solicitările concrete din concurs, tehnica trebuie să fie exersată în condiţii de
adversitate, pe timp nefavorabil, potrivit marii varietăţi de ipostaze prezente în desfăşurarea
întrecerilor sportive. Se poate vorbi despre o tehnică specifică competiţiei (şi aceasta trebuie
exersată în antrenamente) şi nu despre una ruptă de nevoile competiţiei.
d) Calea cea mai bună pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii o reprezintă
individualizarea pregătirii.
Datorită particularităţilor individuale, unii sportivi dispun de mai multă forţă, alţii de o
mai bună mobilitate articulară, alţii au o viteză superioară, unii sunt mai rezistenţi iar alţii mai
îndemânatici. În aceste condiţii, trebuie ţinut seama de particularităţile individuale ale sportivilor,
de posibilităţile lor la un moment dat, individualizarea pregătirii tehnice constituind o legitate a
instruirii.
e) La toate nivelurile instruirii să fie stăvilite tendinţele sportivilor spre „înflorituri
tehnice”, adică spre procedee tehnice spectaculoase, dar lipsite de eficienţă.
f) Pentru învăţarea rapidă şi corectă a tehnicii sportive, antrenorii trebuie să stabilească
algoritmul şi sistemul de acţionare necesar însuşirii fiecărui procedeu tehnic. În acest scop,
antrenorii trebuie să stabilească structurile de exerciţii cele mai eficiente, ordinea desfăşurării lor
precum şi dozarea eforturilor aferente învăţării procedeului tehnic în cauză cât mai repede şi cât
mai bine. În paralel cu preocuparea pentru însuşirea corectă a procedeului tehnic, antrenorul
trebuie să fie preocupat şi de asigurarea unui nivel corespunzător de dezvoltare a calităţilor
motrice de bază necesare optimizării execuţiei acestuia. Algoritmul va fi repetat până când se
obţin efectele scontate ale exersării.
g) Exersarea integrală a procedeelor tehnice sau numai a unor structuri din cadrul
acestora, are un rol foarte important în învăţarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice, însă
trebuie permanent realizată în condiţii asemănătoare sau identice cu cele din concurs. Acest lucru
este foarte important pentru a obişnui sportivul să acţioneze cu uşurinţă şi eficient în competiţie
din punct de vedere tehnic. În cazul sportivilor de mare performanţă, exersarea procedeelor
tehnice în condiţii asemănătoare sau identice competiţiei are o pondere mare în procesul de
pregătire.
h) În vederea învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice, trebuie menţionate şi
măsurile, frecvent utilizate, privind uşurarea executării procedeelor tehnice sau alteori,
îngreuierea efectuării lor. De exemplu, bătaia pe trambulină, folosită la învăţarea săriturii în
lungime, cu scopul prelungirii fazei de zbor şi implicit a perfecţionării tehnicii acestei secvenţe a
săriturii, ca aspect al uşurării învăţării; efectuarea exerciţiului integral la un aparat de gimnastică
în condiţii de oboseală a sportivului, ca aspect al îngreuierii execuţiilor tehnice.
i) Evaluarea periodică a pregătirii tehnice cu ajutorul unor probe şi norme de control.
Potrivit specificului fiecărui sport, antrenorii alcătuiesc anumite structuri de exerciţii, cele
mai semnificative (cu un coeficient înalt de corelaţie cu proba de concurs) pentru evidenţierea
nivelului pregătirii tehnice. Executarea unui anumit număr de aruncări la poartă la handbal, într-
un anumit timp şi cu un anumit procentaj, aprecierea cu notă a corectitudinii efectuării unor
exerciţii din gimnastică sau a unor secvenţe din exerciţiu etc. sunt numai câteva din exemplele
care ilustrează că asemenea probe de verificare a tehnicii sportivilor au devenit indispensabile în
pregătire. Probele de control permit determinarea cu precizie a nivelului de însuşire a tehnicii de
către sportivi.
FAZELE AMELIORĂRII TEHNICII

Procesul de ameliorare a tehnicii conţine cinci faze (stadii) care urmăresc atingerea
progresivă a scopului final al întregului proces şi anume însuşirea unei tehnici optime. (Dragnea,
A., 1993):
■ Stadiul I – tehnica elementară: asigură însuşirea structurii de bază a mişcării
■ Stadiul II – tehnica standard (obţinută din analiza unui număr mare de sportivi): asigură
desfăşurarea unor activităţi cu caracter recreativ
■ Stadiul III – tehnica individuală (adaptată sportivului): permite practicarea sportului la
nivel mediu şi înalt
■ Stadiul IV – tehnica de campion
■ Stadiul V – tehnica optimală (model)
DE REȚINUT !
■ „Tehnica” şi „pregătirea tehnică” sunt două noţiuni diferite.
■ Tehnica – cuprinde totalitatea acțiunilor motrice executate ideal
din punct de vedere al eficienței acestora.
■ Pregătirea tehnică – sistem de măsuri, mijloace şi metode, desfăşurat în cadrul procesului de
antrenament, cu scopul însuşirii tehnicii specifice fiecărei ramuri sportive.
■ Elementul tehnic – structură motrică fundamentală ce stă la baza practicării unei ramuri de
sport.
■ Procedeul tehnic – reprezintă modul concret de execuţie a elementului tehnic.
■ Mecanismul de bază al procedeului tehnic – succesiune logică de acte motrice în
vederea efectuării eficiente a acestuia.
PREGĂTIREA TACTICĂ
Cuprins
Definirea noțiunilor de tactică și de pregătire tactică
Importanța tacticii
Scopul instruirii tactic
Sarcinile instruirii tactice
Componentele tacticii
Metodica pregătirii tactice
Caracteristicile tacticii
Principiile tacticii
Tendinţe de dezvoltare a tacticii
Corelaţia dintre tehnică şi tactică
Sistematizarea tacticii
DEFINIREA NOȚIUNILOR DE TACTICĂ ȘI DE PREGĂTIRE

TACTICĂ
Definiții ale tacticii

Tactica este o activitate în care se utilizează raţional mijloace dintre cele mai variate, în
funcţie de propriile posibilităţi, în funcţie de adversar, de situaţiile din competiţie şi de condiţiile
de desfăşurare a competiţiei în scopul obţinerii victoriei.
Tactica sportivă – totalitatea formelor şi procedeelor de luptă utilizate pentru obţinerea
victoriei în competiţii.
Sub denumirea de tactică înţelegem „totalitatea acţiunilor individuale şi colective din
domeniul pregătirii tehnice, fizice, psihologice şi teoretice, precum şi alte măsuri specifice – ale
jucătorilor unei echipe – selecţionate, organizate şi coordonate unitar, în vederea folosirii lor
raţionale şi oportune în meci (în limitele regulamentului de joc şi ale sportivităţii), cu scopul
realizării victoriei. Aceasta impune valorificarea calităţilor şi particularităţilor jucătorilor echipei
proprii, precum şi a lipsurilor în pregătire ale adversarilor”. (Teodorescu, L.,1975)39
39
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, p. 26
Tactica este „un concept de abordare a competiţiei care însumează un sistem de idei şi,
derivând din acestea, un ansamblu de modalităţi de acţionare deliberate, în vederea realizării unei
prestaţii superioare, eficiente pentru obţinerea succesului în competiţii”. (Şiclovan, I., 1984) 40
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite
anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă
stabilite”. (Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998)41
Tactica reprezintă „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor unei
echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar în limitele regulamentului şi sportivităţii, cu
scopul obţinerii victoriei”. (Sotiriu, R., 1998)42
„Tactica reuneşte un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a competiţiilor de către
sportiv, prin care îşi valorifică toate capacităţile tehnice, fizice, psihice, în vederea rezolvării
situaţiilor problematice (de concurs) create de adversari, coechipieri şi ambianţă, pentru
obţinerea succesului”. (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)43
„Tactica se referă numai la planul de joc, dar care face parte dintr-un cadru strategic.
Tactica se referă la atribuirea organizării planurilor pentru o echipă sau un jucător doar pentru un
joc”. (Bompa, T., 2003)44
Este cunoscut că participarea sportivilor în competiţii se realizează în conformitate cu un
sistem de idei, constituit din principii şi norme referitoare la modul de abordare a concursului.
Din acest motiv tactica este definită de diferiţi autori ca activitate, concept, proces sau sistem de
idei.
În cadrul antrenamentului sportiv ca sistem complex, tactica reprezintă un subsistem cu
rol de organizare şi conducere a celorlalte subsisteme. Tactica unui sportiv sau a unei echipe
este dependentă de posibilităţile de ordin tehnic ale sportivului / sportivilor, de nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice, psihice, precum şi de cunoştinţele teoretice de specialitate.
O pregătire tactică corect orientată oferă posibilitatea de a obiga echipa adversă să
primească lupta în condiţii dezavantajoase, dar favorabile echipei proprii. Aceste situaţii şi
condiţii de joc trebuie create astfel, încât lipsurile evidente în pregătirea fizică, tehnică, tactică,
40
Şiclovan, I., 1984, Teoria şi Metodica Antrenamentului Sportiv, C.N.E.F.S., Bucureşti.
41
Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive, Teorie şi Metodică, Edit. Aldin, Bucureşti, p. 78
42
Sotiriu, R., 1998, Handbal. Antrenament Teorie – Metodică, Edit. Garold, Bucureşti, p. 76
43
44
Bompa, T., 2003, Performanţa în Jocurile Sportive, Edit. Ex Ponto, Bucureşti, p. 36
psihologică a adversarilor să li se opună componentele cele mai bine dezvoltate ale aceloraşi
factori ai pregătirii jucătorilor proprii. Rolul tacticii în obţinerea victoriei creşte paralel cu
valoarea echipelor care se întrec, mai ales dacă sub aspectul pregătirii fizice, tehnice şi
psihologice sunt sensibil apropiate.
Tactica presupune existenţa unei concepţii unitare de desfăşurare a jocului, realizată prin
acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii victoriei. Realizarea
tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică şi fizică; tehnica asociată cu gândirea tactică
constituie factorul principal care concretizează şi materializează concepţia şi intenţiile tactice.
Tehnica şi tactica formează o unitate dialectică, ele condiţionându-se şi influentându-se reciproc.
Definiţia pregătirii tactice:
„Pregătirea tactică se referă la ansamblul de măsuri, mijloace şi metode folosite
pentru însuşirea tacticii specifice fiecărei ramuri de sport” (Dragnea, A., Silvia, Mate-
Teodorescu, 2002)45.
Harre, D., 1971 defineşte astfel pregătirea tactică: Pregătirea tactică reprezintă una din
cele mai dinamice componente ale antrenamentului prin care sportivul îşi însuşeşte modalităţile
organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor specifice ramurii de sport, corespunzător unei
anumite concepţii de participare în concursuri, bineînţeles în vederea obţinerii unor rezultate
remarcabile.
Şiclovan, I., 1977 defineşte la rândul lui astfel pregătirea tactică: Pregătirea tactică
reprezintă una din cele mai dinamice componente ale antrenamentului, prin care sportivii îşi
însuşesc modalităţile organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac şi apărare specifice
conţinutului ramurilor de sport potrivit unei anumite concepţii de participare în concursuri şi
desigur, în vederea obţinerii succesului sportiv.
Pregătirea tactică este deosebit de complexă, ea aflându-se la intersecţia activităţilor
motrice şi intelectuale, fiind în mare măsură determinată de pregătirea fizică, tehnică,
psihologică şi teoretică, componente ale antrenamentului care la rândul lor sunt influenţate de
pregătirea tactică.
În ceea ce priveşte legătura tacticii cu tehnica, se poate spune că aceasta din urmă
condiţionează în mare măsură pregătirea tactică. Nu se poate concepe desfăşurarea
corespunzătoare a acţiunilor tactice fără ca sportivii să posede deprinderile tehnice de bază.
Acţiunile tactice nu constituie acte motrice independente, conexiunea lor cu procedeele tehnice
45
fiind evidentă. Exemplu: o echipă de jocuri sportive nu poate aplica lansarea pe contraatac dacă
nu are în componenţă sportivi care să fie capabili să efectueze pase precise la mare distanţă.
În ceea ce priveşte legătura tacticii cu pregătirea fizică, se poate spune că ea se găseşte în
foarte strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare a calităţilor motrice. Forţa, viteza, îndemânarea şi
rezistenta, trebuie dezvoltate adecvat cerinţelor de efectuare a acţiunilor tactice proprii ramurii de
sport practicate. Exemplu: o echipă de jocuri sportive ai cărei sportivi nu au o pregătire fizică
foarte bună, nu vor putea aplica presingul, „arma” redutabilă a echipelor de top şi nici nu vor
putea face faţă unui presing aplicat de adversari.
Având în vedere sfera deosebit de complexă a pregătirii tactice, viteza cu care se succed
acţiunile sportivilor în strânsă legătura cu comportamentul coechipierilor şi adversarilor, trebuie
acordată o atenţie deosebită şi dezvoltării în rândul sportivilor a gândirii tactice.
În acest scop, trebuie cultivat în permanenţă spiritul de observaţie, iniţiativa creatoare,
capacitatea de anticipare şi, totodată, de soluţionare rapidă a situaţiilor tactice care pot să apară în
timpul competiţiei/meciului. Cea mai bună cale de a dezvolta gândirea tactică a sportivilor este
aceea de a participa la cât mai multe competiţii în care să întâlnim adversari diferiţi.
IMPORTANȚA TACTICII
În privinţa tacticii, I. Şiclovan consideră că ea nu îndeplineşte acelaşi rol în toate ramurile

sportive. În unele, cum ar fi jocurile sportive, boxul, luptele etc., se consideră că tactica are un
rol foarte important şi uneori determinant în obţinerea succesului sportiv, pe când în gimnastică,
în atletism, în canotaj etc., ea ocupă un loc secundar. Aici se cuvine a preciza că, tactica în
jocurile sportive, judo etc., este într-adevăr mai complexă decât în gimnastică sau în canotaj şi i
se afectează mai mult timp în procesul de pregătire, dar, noi, nu trebuie să comparăm jocurile
sportive cu canotajul sau boxul cu gimnastica. Trebuie să privim tactica în contextul fiecărei
ramuri de sport. Pregătirea tactică este decisivă în ceea ce priveşte obţinerea unui rezultat
favorabil, atunci când se întâlnesc concurenţi din aceeaşi ramură de sport, cu nivele de pregătire
asemănătoare, fie chiar diferite. Uneori, abordarea tactică necorespunzătoare a unei întreceri cu
adversari de valoare mai scăzută poate să ducă la înfrângere, sau să aducă succesul în cazul unei
abordări tactice corespunzătoare a unor întâlniri cu adversari de aceeaşi valoare sau chiar
mai buni.
Datorită importanţei deosebite pe care o are tactica în obţinerea victoriei, ea este o
componentă de bază a antrenamentului sportiv, având o pondere însemnată în procesul de
pregătire a sportivilor.
SCOPUL INSTRUIRII TACTICE
Instruirea tactică urmăreşte însuşirea şi dezvoltarea capacităţii de organizare şi conducere

a întrecerii în vederea obţinerii performanţelor maxime sau a victoriei.
În acest context, pregătirea tactică a sportivului vizează:
■ observarea şi analiza situaţiilor de pe teren şi alegerea celei mai potrivite soluţii
practice pentru a le rezolva în cel mai scurt timp;
■ capacitatea de a discerne deprinderile tactice pe baza percepţiei şi analizei, astfel încât
să asigure rezolvarea optimă a sarcinii tactice;
■ întrebuinţarea forţelor în mod economic şi raţional, în aşa fel încât să-şi depăşească
adversarul sau să obţină cel mai bun randament. În cazul sporturilor ciclice este necesară
însuşirea simţului vitezei şi al ritmului;
■ realizarea planului de luptă chiar şi în cele mai grele condiţii;
■ formarea capacităţii sportivilor de a-şi construi individual planul de luptă şi de a
acţiona independent în situaţiile neaşteptate ivite în concurs (Harre, D., 1971).
SARCINILE INSTRUIRII TACTICE
Din scopurile enumerate mai sus, rezultă următoarele sarcini ale instruirii tactice (Harre,
l971):
a) obţinerea cunoştinţelor;
b) însuşirea deprinderilor tactice;
c) dobândirea priceperilor.
a) Obţinerea cunoştinţelor
În sport, cunoştinţele generale şi de specialitate alcătuiesc baza însuşirii şi dezvoltării
calităţilor tactice şi a gândirii creatoare. În acelaşi timp cunoştinţele reprezintă o premisă
esenţială pentru organizarea întrecerii, aprecierea corectă a condiţiilor de concurs şi alegerea
soluţiilor corespunzătoare.
Pentru organizarea şi conducerea disputei se impun următoarele:
■ Cunoaşterea deciziilor şi a regulamentului şi folosirea lor în vederea rezolvării
sarcinilor tactice individuale şi colective;
■ Stăpânirea cunoştinţelor referitoare la organizarea competiţiei, pentru a putea lua
măsurile corespunzătoare în condiţii de concurs;
■ Însuşirea cunoştinţelor necesare conducerii disputei, în vederea orientării tactice;
■ Stăpânirea sistemului propriu de joc şi a variantelor acestuia în cazul jocurilor sportive.
În ramurile în care întrecerea se desfăşoară cu partener direct, sportivul trebuie să ştie ce
mijloace şi ce metode să folosească pentru învingerea adversarului;
■ De asemenea mai sunt necesare o serie de cunoştinţe care stabilesc comportarea în
competiţii şi reguli privind aplicarea acţiunii tactice. Ele sunt determinate de ramura de sport (de
exemplu: jucătorul să ştie că mingea este „cel mai rapid jucător de pe teren”);
■ Cunoaşterea interrelaţiilor dintre tactică, tehnică, condiţii, temperament şi calităţile de
voinţă îi permit sportivului să-şi folosească forţele în mod economic şi eficient. El trebuie să fie
conştient de faptul că va putea rezolva numai acele acţiuni tactice care corespund deprinderilor şi
calităţilor fizice pe care le posedă. În unele situaţii poate să rişte chiar, dacă
situaţia de pe teren o cere. De exemplu, în probele de rezistenţă, principiul uniformităţii joacă un
rol important în comportarea tactică. Alergătorul procedează economic dacă parcurge distanţa
într-o viteză constantă. El nu trebuie să accepte tactica adversarului (încetiniri ale tempoului,
sprinturi intermediare) ci să păstreze tempoul planificat;
■ Cunoaşterea şi folosirea metodei aplicării raţionale şi eficiente a forţelor;
■ În general se recomandă folosirea acelor acţiuni tactice care sunt bine stăpânite de
sportiv şi care îi poate facilita victoria. Se tinde spre diminuarea formării automatismelor tactice,
în favoarea diferitelor variante ale acţiunilor tactice. Sportivii îşi automatizează două sau trei
acţiuni tactice, dar sunt capabili să improvizeze şi alte variante în întrecere, până când acestea
devin deprinderi;
■ Însuşirea cunoştinţelor teoretice asupra procesului percepţiei, analizei întrecerii şi
rezolvării mentale a sarcinii, în vederea aprecierii corecte a situaţiei din concurs, a analizei
corespunzătoare şi scurtarea timpului pentru rezolvarea sarcinii.
b) Însuşirea deprinderilor tactice
După Rubinstein deprinderile sunt componentele automatizate ale acţiunii conştiente, pe
care omul şi le formează prin exerciţii şi antrenament. Pentru executarea deprinderilor motrice
atenţia sportivului este foarte puţin solicitată, putându-se concentra în timpul competiţiei şi
asupra altor sarcini (observarea coechipierilor, a adversarilor).
Acţiunea tactică este componenta cea mai concretă a pregătirii tactice, care include un
sistem de structuri, de acţiuni înlănţuite ce se efectuează în scopuri tactice bine definite, sub
forma combinaţiilor.
Acţiunile tactice se manifestă sub următoarele trei forme:
l. Deprinderea tactică;
2. Variantele deprinderilor tactice;
3. Acţiunile tactice noi, ca rezultat al activităţii intelectuale, creatoare.
1) Deprinderile tactice
Prin deprindere tactică înţelegem succesiunea mişcărilor automatizate, prin care se
rezolvă o sarcină tactică individuală sau colectivă, caracterizată prin siguranţă, precizie, ritm (în
condiţii similare) în toate repetările. Deprinderile tactice reprezintă premisele de bază necesare
organizării unei întreceri şi rezolvării sarcinilor tactice complicate.
În întreceri, situaţiile se modifică adesea şi din acest considerent acţiunile tactice se
automatizează foarte greu. Astfel, se vor automatiza doar acelea care alcătuiesc baza
întrecerilor. Deprinderile tactice se aplică în situaţii tipice. Deprinderile tactice folosite mecanic
duc la greşeli, deoarece situaţia întrecerii nu corespunde condiţiilor stereotipului şi în acest caz
sportivul nu este capabil să înlăture discrepanţa dintre condiţiile concrete de concurs şi acţiunile
însuşite în antrenament.
2) Variantele deprinderilor tactice
Prin variantele deprinderilor tactice înţelegem diferite posibilităţi de rezolvare a
sarcinilor tactice, individuale sau colective, similare cu deprinderile tactice tipice pentru situaţia
standard.
Deprinderile tactice şi variantele lor constituie elemente creatoare. Alegerea
deprinderilor tactice şi a variantelor corespunzătoare şi executarea lor reclamă o gândire
creatoare, care se concretizează în rezolvarea motrică cu rezultate pozitive sau negative.
3) Acţiuni tactice noi ca rezultat al activităţii intelectuale creatoare
Forma cea mai înaltă a procesului gândirii este activitatea creatoare, care asigură
rezolvări noi şi concrete ale situaţiilor.
Prin gândirea creatoare trebuie să se găsească noi soluţii de rezolvare în scopul
îmbogăţirii bagajului motric necesar creării variantelor, creşterii randamentului şi îmbunătăţirii
performanţelor. În jocurile sportive, pentru rezolvarea anumitor sarcini tactice colective,
acţiunea, ca rezultat al gândirii creatoare, poate să influenţeze negativ în cazul în care
coechipierii nu sunt în stare să acţioneze corespunzător în situaţii neprevăzute.
De asemenea, o acţiune tactică nouă are o importanţă deosebită în acele cazuri în care
adversarul nu poate fi întrecut cu ajutorul deprinderilor tactice şi variantelor cunoscute.
c) Dobândirea priceperilor tactice
Priceperile tactice constau de fapt în capacitatea sportivului de a aplica eficient, în
situaţii variate deprinderile tactice.
COMPONENTELE TACTICII
Componentele tacticii sportive sunt: concepția tactică, planul tactic, acțiunile tactice și
sistemul de joc.
a. Concepția
tactică
d. Sistemul Componentele b. Planul

de joc tacticii tactic
c. Acțiunile
tactice
Figura 10 – Componentele tacticii
a) Concepţia tactică
„Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli şi norme relativ
stabile, elaborate în vederea participării cu succes în competiţii” (Dragnea, A., Silvia, Mate-
Teodorescu, 2002)46.
Aceste componente le considerăm relativ stabile, deoarece sunt modificate ori de câte ori
este necesar să se optimizeze participarea sportivilor în concursuri.
Concepţia tactică este stabilită de antrenori şi alţi specialişti (metodişti) în urma analizei
stadiului de dezvoltare a ramurii de sport respective pe plan naţional şi internaţional. În ajutorul
acestora vin şi comisiile tehnice ale federaţiilor internaţionale, care înaintează federaţiilor
naţionale concluziile desprinse din desfăşurarea celor mai importante competiţii. Aceste note
definitorii sunt adaptate de către federaţiile pe ramuri de sport la particularităţile propriilor
sportivi, la condiţiile organizatorice, materiale, tradiţii etc.
Un rol important în stabilirea concepţiei tactice revine „şcolilor” create în diferite ramuri
de sport care valorifică experienţa pozitivă dobândită de-a lungul timpului. Astfel, se poate vorbi
de şcolile romaneşti de gimnastică feminină, de canotaj, de lupte, de handbal, de școala japoneză
de judă şi altele, care constituie adevărate elemente de referinţă pe plan mondial în privinţa
pregătirii şi participării cu succes în competiţii.
Concepţia tactică cuprinde:
■ Ideile fundamentale şi sistemele de acţionare ce vor sta la baza organizării, pregătirii şi
participării sportivilor în concursuri;
■ Totalitatea mijloacelor mentale de pregătire a sportivilor folosite în vederea înţelegerii
aprofundate de către aceştia a legicii concepţiei tactice şi a variantelor de aplicare a acestora;
■ Sistemele practice de acţionare (sisteme de exerciţii fizice) care asigură instruirea
potrivit concepţiei tactice.
Concepţia tactică îmbracă forma de model deoarece se stabileşte prin înglobarea
concluziilor desprinse din analiza competiţiilor de mare amploare, a modului de acţiune a celor
mai buni sportivi sau a celor mai bune echipe din punct de vedere tactic în competiţiile de mare
amploare (J.O., C.M., C.E.). Deşi caracteristicile principale ale concursurilor sunt aceleaşi
pentru toţi specialiştii, ele sunt traduse în practică în mod diferit, în funcţie în primul rând de
particularităţile sportivilor. Rolul antrenorilor este acele de a îmbina armonios experienţa
înaintată pe plan mondial cu realităţile existente pe plan naţional şi cu particularităţile
sportivilor / echipelor proprii.
46
Analiza concursurilor importante se realizează în trei etape, după cum urmează:
1. Studierea modului de abordare a concursurilor de mare amploare de către câştigătorii
acestora (locul 1 sau locurile 1 – 3), aceştia fiind cei mai reprezentativi subiecţi;
2. Compararea notelor definitorii desprinse, cu cele manifestate în practica sportului
respectiv pe plan naţional;
3. Stabilirea modului de abordare a competiţiilor de mare amploare de către proprii
sportivi din loturile reprezentative sau din cadrul cluburilor;
Trăsăturile fundamentale ale concursurilor de mare amploare sunt următoarele (Dragnea,
A., 1993):
1. Notele esenţiale ale evoluţiei sportivilor de înaltă performanţă concretizate în
organizarea şi desfăşurarea activităţii competiţionale (modul de acţionare în atac şi apărare,
interacţiunea dintre compartimente, în cadrul jocurilor sportive; modul de abordare a unor curse
în ciclismul de şosea sau velodrom, atletism semifond şi fond, canotaj, nataţie, s.a., variantele de
acţionare în cazul unor riposte ale adversarilor etc.
2. Indicatorii privind frecvenţa şi varietatea utilizării unor procedee tehnice şi eficienţa
lor. În acest scop se înregistrează în protocoale special întocmite frecvenţa utilizării unor
procedee (pase decisive, execuţii tehnice în cazul jocurilor sportive sau procedee tehnice de atac
sau apărare, la lupte, box, judo etc.). Aceste procedee frecvent utilizate, vor deveni puncte nodale
ale pregătirii tehnice, manifestându-se în acelaşi timp preocupări pentru optimizarea lor.
3. Caracteristicile efortului competiţional.
Studierea efortului competiţional îmbracă note dintre cele mai variate de la o ramură de
sport la alta atât în ce priveşte volumul, cât şi intensitatea şi complexitatea. În ramurile de sport
în care efortul se obiectivează în performanţe de timp sau spaţiu, aprecierea volumului şi
intensităţii sunt relativ uşor de realizat; se iau în discuţie şi unii parametri ajutători, cum sunt
numărul de cicluri de mişcări de braţe pe minut la nataţie, cadenţa la canotaj şi caiac etc.
În jocurile sportive, box, judo ş.a. aprecierea travaliului depus de sportiv este mai dificilă
şi impune înregistrarea cu oarecare aproximaţie a distanţelor parcurse, a execuţiilor tehnice, a
numărului de atacuri şi altele. Aprecierea parametrilor efortului şi tipurile acestuia este foarte
importantă în vederea realizării unor planuri de pregătire corespunzătoare, viabile.
4. Caracteristicile pregătirii psihologice a sportivilor.
Competiţiile se desfăşoară în condiţii de adversitate şi în faţa a numeroşi spectatori,
uneori ostili. Ele solicită din partea sportivilor însuşiri psihice deosebite, în funcţie de
particularităţile fiecărei ramuri de sport. Sunt angajate în mare măsură procesele cognitive,
afective, volitive precum şi trăsăturile de personalitate.
5. Variante de traducere în fapt a concepţiei tactice în funcţie de răspunsurile
adversarilor şi de condiţiile concrete de mediu în care se desfăşoară competiţia.
Această trăsătură este importantă pentru toate ramurile de sport (jocuri sportive, canotaj,
box etc.). Antrenorii trebuie să pregătească planuri tactice proprii fiecărei competiţii, în funcţie
de posibilităţile propriilor sportivi, de posibilităţile adversarilor şi de condiţiile în care se
desfăşoară competiţia, precum şi variante ale acestora, ţinând cont de propria concepţie tactică.
Concepţia tactică este elaborată de antrenori şi trebuie să ţină seama de „modelul”
furnizat de competiţiile de mare amploare şi de posibilităţile propriilor sportivi. Unele federaţii
sportive, pentru a veni în sprijinul antrenorilor, emit concepţii tactice (elaborate de organismele
competente ale federaţiei), concepţii bazate pe studiul competiţiilor de mare amploare.
b) Planul tactic
„Planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării
problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare”
(Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)47.
În cazul unor sporturi ca atletism (probe de alergări), canotaj, înot, caiac, ciclism s.a.,
planul tactic trebuie să asigure o utilizarea economică, eficientă a rezervelor energetice astfel
încât sportivul să realizeze o dozare corespunzătoare a efortului în vederea obţinerii
performanţei dorite.
Planul tactic cuprinde ansamblul normelor ce stau la baza organizării, pregătirii şi
desfăşurării acţiunilor specifice unui concurs în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Pentru
abordarea fiecărei competiţii se întocmesc planuri tactice diferenţiate, în conformitate cu
concepţia tactică şi ţinând cont de posibilităţile sportivilor proprii, ale adversarilor şi de
condiţiile în care se desfăşoară competiţia / meciul.
Deci, planul tactic diferă de la o competiţie la alta, în funcţie de adversarii întâlniţi,
de locul de desfăşurare a competiţiei, de condiţiile (atmosferice, starea terenului de joc etc.) în
care se desfăşoară competiţia respectivă, precum şi de obiectivele stabilite pentru competiţia /
meciul respectiv.
Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii, în concordanţă cu o serie de
condiţii concrete, impuse de o anumită competiţie şi are rolul de a valorifica la maxim potenţialul
47
sportivilor în vederea obţinerii victoriei. Un plan tactic corect şi amănunţit, bazat pe o analiză
critică şi rezonabilă inspiră încredere sportivilor şi îi ajută să acţioneze organizat încă din
primele momente ale competiţiei / meciului.
Planul tactic se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori, dintre care amintim:
l. Cunoaşterea de către antrenor a nivelului cunoştinţelor, posibilităţilor şi
experienţei anterioare a sportivilor proprii
Pentru a putea pune în practică planul tactic, sportivii trebuie să dea dovadă de cunoştinţe
referitoare la ramura de sport practicată. Din sistemul de cunoştinţe ale sportivului, se consideră
ca necesare următoarele:
■ cunoaşterea regulamentului de concurs şi a deciziilor impuse de nerespectarea lui;
■ cunoaşterea modului de organizare a concursului în vederea luării măsurilor
adecvate de participare la competiţie (durata deplasării de la locul de cazare la locul competiţiei,
durata echipării, locul de desfăşurare a încălzirii şi durata optimă a acesteia etc.);
■ cunoaşterea regulilor tactice de bază specifice ramurii de sport practicate (de exemplu,
la atletism depăşirea adversarului pe turnantă implică un consum mai mare de energie şi
parcurgerea unei distanţe mai mari);
■ cunoaşterea în amănunţime a tacticii stabilită de antrenor în vederea abordării cu succes
a competiţiei ce urmează a se desfăşura, precum şi a va riantelor de acţionare; exemplu:
cunoaşterea zonelor de acţiune ale diferitelor posturi la jocurile sportive, sarcini tactice
individuale, iar la sporturi ca atletism (probe de alergări), canotaj, caiac, înot s.a., cunoaşterea
lungimii startului, a vitezei optime de cursă, a momentului declanşării finişului etc.;
■ cunoaşterea de către sportivi a importanţei măsurilor de impresionare favorabilă
a arbitrilor, (de exemplu în gimnastică şi patinaj artistic), de subordonare la deciziile arbitrilor
(jocuri sportive) fapte care neglijate pot atrage după ele avertismente, eliminări, suspendări etc.;
■ cunoştinţe despre importanta interrelaţiilor dintre pregătirea tactică, tehnică, fizică,
psihică şi teoretică. Sportivul trebuie să fie conştient că numai printr-o bună pregătire la toate
componentele antrenamentului poate aplica cele mai eficiente măsuri tactice.
În altă ordine de idei, trebuie scoasă în evidenţă importanţa cunoaşterii de către
antrenor a posibilităţilor fizice, tehnice şi psihice ale propriilor sportivi în vederea stabilirii
planului tactic. Doar planurile tactice stabilite în conformitate cu posibilităţile sportivilor au
şanse de reuşită, pe când cele ce nu ţin seama de ele sunt sortite eşecului.
Este de asemenea importantă cunoaşterea de către antrenor a experienţei competiţionale
a propriilor sportivi în vederea alcătuirii planului tactic. Cu cât experienţa de concurs este mai
mare, cu atât planul tactic poate fi mai complex şi are şanse mai mari de a fi îndeplinit.
Experienţa competiţională se dobândeşte prin participări la competiţii. Întâlnind adversari
diferiţi ca pregătire, cu abordări tactice diferite, experienţa competiţională va creşte.
2. Cunoaşterea particularităţilor adversarului
Cunoaşterea adversarului, din toate punctele de vedere este o condiţie de bază în vederea
alcătuirii unui plan tactic viabil. Antrenorii trebuie să aibă un număr cât mai mare de informaţii
referitoare la viitorul adversar. Informaţiile trebuie să se refere la: capacitatea fizică, la
posibilităţile tehnice, la evoluţiile anterioare pe plan tactic, la calităţile psihice, la toate
punctele forte precum şi la cele slabe ale adversarului. Dacă ne referim la o echipă de jocuri
sportive, trebuie cunoscute sistemele de atac şi apărare pe care le utilizează, variantele
acestora, modul de aşezare în teren, trebuie cunoscuţi sportivii cu calităţi deosebite ca
finalizatori, coordonatori etc. Dacă ne referim la sporturile individuale, informaţiile trebuie să
cuprindă date despre principalii adversari, referitoare la: performanţele obţinute în sezonul
respectiv în general şi la ultimele competiţii în special, la modul de efectuare a startului, la
momentul declanşării finişului şi forţa de manifestare în finiş.
3. Cunoaşterea condiţiilor în care urmează să se desfăşoare competiţia / meciul
În alcătuirea planului tactic, trebuie ţinut cont şi de condiţiile în care se va desfăşura
competiţia / meciul pentru a nu fi surprinşi de anumite aspecte, aspecte ce pot să aibă o influenţă
negativă asupra rezultatului. Dintre condiţiile de care trebuie ţinut cont menţionăm: condiţiile
atmosferice posibile a fi la data competiţiei / meciului, altitudinea la care se desfăşoară
competiţia, dimensiunile terenului de joc, materialul din care este construită pardoseala sălii de
joc sau a pistei de atletism, existenţa sau nu a valurilor pe pistele de canotaj şi caiac, arbitrii şi
maniera lor de arbitraj, spectatorii şi modul lor de a se manifesta etc.
4. Cunoaşterea de către antrenor a situaţiilor tipice şi a celor probabile de acţiune
ale viitorului adversar
În alcătuirea planului tactic, antrenorul trebuie să ţină seama de situaţiile tipice şi de
situaţiile probabile care ar putea apare în timpul competiţiei, având în vedere faptul că adversarii
vor caută să deruteze prin acţiuni înşelătoare, pregătind adevărate capcane pe care proprii
sportivi trebuie să le depisteze din timp şi să le evite.
În privinţa situaţiilor problematice tipice, acestea trebuie să fie prevăzute în planul tactic
şi cunoscute de sportivi, urmând a fi exersate până la formarea deprinderilor tactice.
În privinţa situaţiilor probabile, trebuie precizat că oricât de precis ar fi planul, în timpul
competiţiei pot apărea situaţii neprevăzute. De aceea planul trebuie să fie flexibil pentru a
permite sportivilor să acţioneze cu priceperea şi imaginaţia lor pentru rezolvarea problemei.
Datorită faptului că planul tactic se întocmeşte pe baza a numeroase elemente probabile,
care răspund realităţii într-o măsură mai mare sau mai mică şi datorită faptului că pot apare o
mulţime de elemente imprevizibile în timpul competiţiei, planul tactic nu poate fi întotdeauna
aplicat întocmai. El nu trebuie să constituie un tipar din care sportivul să nu poată ieşi, ci trebuie
înţeles ca fiind un cadru general de acţiune cu caracter orientativ, ce poate fi
modificat în situaţiile neprevăzute ale concursului. Pentru a putea face faţă unor asemenea
situaţii este necesară stimularea la sportivi a activităţilor creatoare în cadrul pregătirii tactice.
Astfel, sportivii trebuie să fie pregătiţi pentru a crea pe loc, conform situaţiei problematice din
concurs, soluţii de rezolvare eficiente. Cu cât experienţa competiţională, pregătirea tehnică şi
teoretică a sportivilor sunt mai bune, cu atât sunt mai eficiente şi originale rezolvările situaţiilor
tactice.
Având însă în vedere posibilitatea apariţiei unor elemente imprevizibile în timpul
competiţiei/meciului, aceasta începe uneori prin tatonarea adversarului pentru a observa reacţiile
acestuia, pentru a-i prevedea intenţiile cu scopul de a aplica planul tactic în funcţie de situaţia
concretă din competiţie.
Planul tactic odată întocmit va fi adus la cunoştinţă sportivilor, fie în cadrul unor lecţii
teoretice de sine stătătoare, fie în cadrul lecţiilor practice, urmând a fi apoi exersat până la
însuşirea sa în mod corespunzător.
În şedinţele de pregătire a concursurilor (meciurilor), trebuie prezentate elementele de
bază ale planului tactic şi variantele acestuia. Unele problemele tactice se pot rezolva în timpul
pauzelor, a time-out – urilor şi chiar în timpul concursului prin indicaţii scurte, clare şi precise.
În încheierea considerentelor privind planul tactic, trebuie menţionat că deşi sunt o serie
de reguli general valabile pentru întocmirea lui (nivelul de pregătire al propriilor sportivi, nivelul
de pregătire şi particularităţile adversarului, locul de desfăşurare a competiţiei etc.) el are note
diferenţiate de la o ramură de sport la alta. De exemplu, în ramurile de sport ciclice (canotaj,
caiac, înot, atletism-probe de alergări), trebuie precizată lungimea startului, cadenţa şi viteza
medie de deplasare, momentul declanşării finisului. În aceste ramuri de sport, regula tactică de
bază este cea a parcurgerii constante a distanţei competiţionale, urmată de declanşarea unui finiş
puternic. Nerespectarea acestei reguli duce în cele mai dese cazuri la eşec. De exemplu, în
alergarea de 400 m, un câştig de 1 secundă în primii 200 metri duce la pierderea a cca. 2,55
secunde în a doua jumătate a cursei. Această situaţie este firească, deoarece determină
intensificarea acumulărilor de produse ale metabolismului anaerob ca efect al intensificării
excesive a efortului în prima jumătate a cursei (Dragnea, A., 1993).
În judo, lupte, box, planul tactic trebuie să cuprindă alte aspecte, specifice acestor ramuri
de sport, cum sunt dezechilibrarea adversarului, manevre înşelătoare, realizarea unor atacuri
succesive etc.
Planul tactic se poate transpune în practică într-o măsură mai mică sau mai mare în
funcţie de mai mulţi factori dintre care amintim: nivelul cunoştinţelor teoretice, nivelul
cunoştinţelor tactice, bagajul cunoştinţelor tehnice, nivelul posibilităţilor fizice, experienţa
competiţională etc. Experienţa competiţională poate fi câştigată doar prin participarea la
competiţii. De aceea, unul din mijloacele de bază a pregătirii tactice îl constituie concursul.
Participarea la cât mai multe competiţii cu adversari cât mai diferiţi este metoda de bază pentru
realizarea unei bune pregătiri tactice.
c. Acțiunea tactică
Acţiunile tactice constituie componenta cea mai concretă a pregătirii tactice. Ele sunt
instrumentele prin care se pune în practică gândirea tactică.
„Acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic și
respectiv a concepției tactice.” (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)48.
Reuşita acţiunilor tactice este dependentă de mai mulţi factori, dintre care amintim:
nivelul cunoştinţelor tactice, nivelul depinderilor tehnice şi al calităţilor motrice.
Corespunzător scopului în care sunt utilizate acţiunile tactice, acestea se împart în
individuale şi colective.
Acţiunile tactice individuale sunt orientate în vederea pregătirii fiecărui sportiv, potrivit
sarcinilor ce îi revin într-o echipă, iar în cazul sporturilor individuale, în scopul optimizării
evoluţiei sale în concursurile la care participă.
Acţiunile tactice colective se referă atât la pregătirea unei părţi a echipei
(compartimente, cupluri etc), cât şi a acesteia în întregime (Şiclovan, I., 1977).
Fazele acţiunilor tactice
48
Acţiunile tactice se desfăşoară în patru faze, după cum urmează:
1. Perceperea şi analiza situaţiei competiționale;
2. Rezolvarea mentală a sarcinii tactice prin elaborarea unei strategii adecvate şi decizii;
3. Soluţionarea din punct de vedere motric a sarcinii tactice;
4. Analiza efectelor acţiunii tactice.
1. Perceperea şi analiza situaţiei
Perceperea şi analiza situaţiei din competiţie / meci au o importanţă deosebită în
rezolvarea sarcinii tactice, deoarece constituie baza pentru celelalte două faze. Greşelile care apar
în prima fază au repercusiuni asupra fazelor a doua şi a treia.
Calitatea perceperii depinde de mai mulţi factori, dintre care amintim: vederea periferică,
câmpul vizual, motricitate, calitatea proceselor gândirii, cunoştinţele şi experienţa acumulată şi
de atitudinea sportivului.
Perceperea întregii situaţii din concurs / meci este însă numai o parte a primei faze din
acţiunea tactică. Sportivul trebuie să observe şi detaliile, astfel încât să fie capabil să le analizeze
în vederea rezolvării sarcinii tactice.
2. Rezolvarea mentală a sarcinii tactice prin elaborarea unei strategii adecvate şi
decizii
Sarcina tactică se rezolvă mai întâi mental şi apoi motric. Scopul rezolvării mentale
rezidă în găsirea căii celei mai eficiente din punct de vedere tactic, pe baza perceperii şi analizei
situaţiei pe durata concursului/meciului. Pentru rezolvarea mentală a sarcinii tactice este necesar
să se ţină seama de cunoştinţele / posibilităţile proprii şi de cele ale adversarului.
Astfel, sportivul va alege numai acele soluţii pe care va fi în stare să le efectueze (el şi
coechipierii) în mod corespunzător.
Mulţi sportivi întâmpină greutăţi în rezolvarea mentală a sarcinii tactice în timp limitat.
Acest lucru este generat de mai multe cauze, dintre care amintim: perceperea şi analiza greoaie,
incompletă, a situaţiei de pe teren, cunoştinţe tactice insuficiente, lipsa unei pregătiri tehnice
corespunzătoare, lipsa de logică în procesele gândirii. Rezultatul proceselor gândirii se reflectă în
rezolvarea motrică. Dacă situaţia de pe teren permite soluţionarea practică a sarcinii tactice cu
ajutorul deprinderilor tactice şi al variantelor lor, sportivul are nevoie pentru rezolvarea mentală
de timp puţin. Este mai greu atunci când întâlneşte situaţii neobişnuite. Gândirea tactică se
formează şi se dezvoltă cu ajutorul mijloacelor intuitive şi mai ales prin participarea la cât mai
multe competiţii în care să întâlnească adversari cât mai diferiţi din punct de vedere al abordării
tactice.
3. Soluţionarea din punct de vedere motric a sarcinii tactice
Acţiunea tactică se concretizează prin rezolvarea ei motrică.
Rezolvarea motrică este o activitate complexă care se desfăşoară pe baza calităţilor
intelectuale, fizice şi a deprinderilor motrice.
4. Analiza efectelor acţiunilor tactice
Rezultatul rezolvării sarcinii tactice este pus faţă în faţă cu situaţia tactică ce se cerea
rezolvată. Dacă sarcina a fost bine rezolvată, atunci sportivul va alege şi pe viitor aceeaşi cale de
rezolvare. În cazul soluţionării negative, acţiunea trebuie analizată pentru descoperirea cauzei
eşecului, care poate consta în următoarele:
- perceperea şi analiza nesatisfăcătoare a situaţiei;
- procesele gândirii insuficient dezvoltate;
- execuţia motrică (tehnica) greşită;
- calităţi motrice insuficient dezvoltate;
- calităţi psihice insuficient dezvoltate.
Dacă acţiunile reuşite sunt exersate în antrenamente, se formează noi deprinderi tactice.
Metodica învăţării acţiunilor tactice
Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tactice trebuie să se desfăşoare după principiul
accesibilităţii: de la cunoscut la necunoscut, de la uşor la greu, de la simplu la complex.
Pentru aceasta se impune respectarea următoarelor reguli metodice (Harre, D., 1971):
■ Prin demonstrarea şi explicarea acţiunii tactice se vor forma reprezentările, care, prin
instruirea teoretică se aprofundează. Sportivul trăieşte astfel situaţia concretă pe care va trebui să
şi-o însuşească;
■ Acţiunea tactică se exersează:
- fără adversar;
- cu adversar pasiv;
- cu adversar dirijat (semiactiv);
- cu adversar activ (în condiţii de întrecere cu partenerii).
■ În momentul în care sportivul stăpâneşte bine acţiunea tactică, poate trece şi la
însuşirea variantelor formei de bază. Acest lucru se realizează mai întâi teoretic, la tablă. După ce
variantele au fost prelucrate mental, sportivul poate trece la rezolvarea lor practică;
■ Exersarea variantelor se realizează ca şi învăţarea şi perfecţionarea formei de bază;
■ După însuşirea mai multor variante ale formei de bază, sportivul, printr-o pregătire
corespunzătoare, poate fi capabil să o aleagă pe cea mai potrivită, în vederea rezolvării situaţiei
din întrecere. Şi în acest caz se recomandă mai întâi reprezentarea acţiunii. În funcţie de modul
de soluţionare, antrenorul îşi dă seama dacă sportivul a sesizat şi analizat bine situaţia de pe teren
şi dacă a rezolvat-o corespunzător.
În procesul de instruire antrenorul trebuie să-i ofere sportivului probleme noi, pe care
acesta să le rezolve. Astfel, el va reuşi pe baza asocierilor să-şi reprezinte sarcina tactică repede
şi corect.
■ O importanţă deosebită o are dezvoltarea spiritului de observaţie şi a vederii periferice.
Chiar şi jucătorii de rezervă, trebuie să primească sarcini precise de observare, pe care să le
analizeze şi să le aplice în pregătirea viitoare.
■ Pregătirea tehnico-tactică. Această cerinţă trebuie să fie respectată mai ales în ramurile
care se desfăşoară cu adversar direct (lupte, box etc.) şi în jocurile sportive. Învăţarea şi
perfecţionarea tehnicii trebuie să se efectueze astfel încât paralel cu pregătirea tehnică să se
realizeze şi cea tactică. Sportivul trebuie să fie capabil să valorifice cunoştinţele tactice şi să
analizeze conştient acţiunea tactică. Astfel, sistemul folosit se perfecţionează, iar sportivul capătă
experienţa practică în special pentru concurs.
d) Sistemul de joc „Sistemul de joc este specific jocurilor sportive și se referă la modul de
așezare a sportivilor pe teren, pe compartimente, linii și posturi și interacțiunea dintre acestea”
(Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)49.
Sistemul de joc include ansamblul normelor de bază cu privire la:
■ dispunerea jucătorilor pe teren în scopul asigurării celei mai eficiente acoperiri a
zonelor de joc;
■ reguli referitoare la raza de acţiune a fiecărui post şi la interrelaţiile dintre acestea;
■ principalele variante ale modificării acţiunilor de atac şi de apărare în funcţie de riposta
adversarului sau de randamentul coechipierilor;
■ atribuţiile speciale ale unor jucători cu capacităţi deosebite (coordonatori, realizatori
etc.), toate având în evoluţia sportivilor respectivi un caracter constant.
Cu alte cuvinte, sistemul de joc concretizează concepţia de joc ce stă la baza întregii
pregătiri tactice a sportivilor respectivi (Şiclovan, I., 1977).
49
METODICA PREGĂTIRII TACTICE
Pregătirea tactică, ca parte integrantă a pregătirii sportive, reprezintă, un ansamblu de

măsuri, mijloace şi metode folosite în scopul formării la sportivi a unor cunoştinţe, deprinderi şi
priceperi.
Pregătirea tactică poate fi împărțită în patru etape:
■ învățarea și perfecționarea diferitelor acțiuni tehnico-tactice elementare, individuale și
colective;
■ stăpânirea mai multor combinații tactice, relativ simple, caracteristice situațiilor tipice
ale întrecerii sportive;
■ dezvoltarea capacității de utilizare implică și efectuarea precisă a acțiunilor și
combinațiilor tactice, ținând seama de posibilitățile individuale;
■ dezvoltarea capacității de elaborare a planului de atac și apărare în funcție de punctele
forte sau slabe ale adversarului și de aplicare a variantelor acestuia în funcție de situațiile
concrete de concurs.
În vederea însuşirii tacticii specifice unei ramuri de sport, se va ţine cont de următoarele
cerinţe de ordin metodic:
1) În prima fază se urmăreşte însuşirea de către sportivi a cunoştinţelor teoretice specifice
tacticii unei ramuri de sport;
2) În faza următoare se urmăreşte formarea deprinderilor tactice;
3) În ultima fază se urmăreşte formarea priceperilor tactice.
Evaluarea pregătirii tactice se realizează în principal prin prisma rezultatelor obţinute
în competiţii, dar se poate realiza şi prin discutarea cu sportivii a diferitelor faze de joc.
CARACTERISTICILE TACTICII
Tactica este produsul gândirii, folosită raţional şi conştient în scopul desfăşurării cu

randament sporit a acţiunilor individuale şi colective. Un aspect al pregătirii tactice, care trebuie
subliniat, este relaţia dintre pregătirea tactică individuală şi cea colectivă. Premisa de la care se
pleacă este aceea că o tactică bine aleasă trebuie să se caracterizeze prin:
Accesibilitate
Caracteristicile
tacticii
Evolutivă Elasticitate
Figura 11 – Caracteristicile tacticii
1.
Tact
ica
este
acce racordarea nivelului de pregătire individuală
Accesibilitatea - presupune
la cerinţele impuse desibil
folosirea anumitor combinaţii, circulaţii şi sisteme.
ă
În consecinţă, tactica aleasă, deşi trebuie să ţină seama de particularităţile
adversarului şi de condiţiile de desfăşurare ale meciului (acasă, în
deplasare, public potrivnic, miza jocului etc.), nu va depăşi nivelul tehnic
şi particularităţile fizice şi psihice ale jucătorilor, valorificându-le pe cele
avansate la maximum. Tactica colectivă este determinată de nivelul
tacticii individuale care, la rândul ei, depinde de pregătirea tehnică, de
nivelul dezvoltării calităţilor motrice, a celor psihice, de experienţa de joc
şi bineînţeles, de gradul de antrenament.
2.
Tact
ica
este
elast
Elasticitatea – tacticii este acea trăsătură care-i conferă echipei
posibilitatea de a se ică
adapta la situaţiile neprevăzute apărute în meci,
stimulând creaţia personală a jucătorilor. Tactica stabilită la începutul
unui concurs se schimbă pe parcursul jocului sau la pauză datorită
apariţiei unor noutăţi în jocul adversarilor sau a unor indisponibilităţi în
cadrul echipei proprii.
3.
Tacti
ca
este
evol
Evolutivă – datorită situațiilor mereu schimbătoare din timpul
utivă
CORELAŢIA DINTRE TEHNICĂ ŞI TACTICĂ
Componentele pregătirii se află într-o strânsă interdependenţă, influentându-se şi

condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu se poate valorifica decât prin pregătire tehnică,
aceasta la rândul ei are la bază pregătirea fizică şi cea tactică, iar întreaga pregătire a echipei şi a
jucătorilor se valorifică în condiţiile unei pregătiri multilaterale psihice şi teoretice
corespunzătoare.
În cadrul acestor intercondiţionări multiple apare în prim plan legătura dintre tehnică şi
tactică, atât în timpul jocului cât şi în cadrul antrenamentului.
a) Corelaţia dintre tehnică şi tactică apare cel mai evident în competiție, fiind dată de
faptul că jucătorul execută procedee tehnice înlănţuite, adaptate fazelor jocului de atac sau de
apărare, în condiţii de luptă cu adversarul şi în regim de calităţi motrice şi de tensiune psihică,
solicitate la intensităţi diferite.
Procedeele tehnice astfel integrate devin un tot unitar, care se derulează după logica
activităţii jucătorului în meci, ele fiind denumite şi acţiuni tactice sau acţiuni de joc. Aceste
acţiuni formează elementele constitutive ale jocului şi pot fi individuale sau colective (numite
combinaţii tactice).
Acţiunile individuale şi combinaţiile tactice sunt efectuate în concordanţă cu o concepţie
de conducere a luptei sportive, a concepţiei îmbunătăţite şi a modelului prospectiv de joc.
Nivelul calitativ de realizare a acţiunilor de joc din fazele atacului şi ale apărării se
reflectă în precizia şi oportunitatea lor. Pentru a întruni aceste calităţi, acţiunile jucătorilor vor fi
corelate în mod permanent cu mediul intern (reacţia şi adaptarea organismului la solicitarea
impusă de efortul cerut), cu condiţiile de adversitate sau, mai bine zis, cu opoziţia adversarilor,
cu mediul extern şi cu ambianţa în care se desfăşoară.
b) Corelaţia dintre tehnică şi tactică trebuie să se reflecte, în metodica
antrenamentului. Aceasta determină schimbări în conceptul de pregătire, actuale fiind învăţarea
şi perfecţionarea acţiunilor în condiţii apropiate de joc. Obiectivul fundamental constă în faptul
că, concomitent cu tehnica, trebuie să se educe gândirea tactică şi deprinderea de a juca. Se
pleacă de la studierea luptei sportive pe fazele atacului şi ale apărării, ceea ce duce la aprecieri
ale acţiunilor folosite în mod curent de către jucătorii echipei respective. Din punct de vedere
tehnico-tactic statisticile jocurilor conduc la următoarele concluzii: permit aprecieri critice, prin
comparaţie cu echipele „model”; stimulează gândirea creatoare a antrenorilor şi jucătorilor, care
se concretizează în apariţia unor noi direcţii de organizare a acţiunilor de atac sau de apărare;
studiul fazic al jocului duce la implicaţii în antrenament, de aici necesitatea de a elabora unele
exerciţii care să pregătească pe jucători pentru fiecare fază şi altele destinate să lege fazele într-
un tot unitar, având ca model jocul competiţional.
Ţinând seama de toate aceste trăsături, în procesul antrenamentului se prevăd învăţarea şi
perfecţionarea exerciţiilor, care să creeze jucătorilor deprinderi tehnico-tactice, modele ce pot fi
caracterizate prin următoarele particularităţi:
■ Pentru creşterea capacităţii de orientare a jucătorilor, exerciţiile tehnico-tactice se
aplică în practică corespunzător situaţiilor de joc;
■ Se acordă o mare atenţie legăturii logice între procedee şi se cere o mai bună gradare a
dificultăţilor exerciţiilor şi sarcinilor tactice;
■ Exerciţiile tehnico-tactice, executate în colaborare cu coechipierii şi în luptă cu
adversarii, poartă denumirea de exerciţii desfăşurate în condiţii de joc.
Având un grad de complexitate mare, ele asigură jucătorului posibilitatea să desfăşoare o
activitate asemănătoare, cel puţin parţială, aceleia din meci:
■ Direcţia perfecţionării constă în creşterea rezistenţei la acţiunile de perturbare cum
sunt: oboseala, instabilitate emoţională, depăşirea vitezei însuşite etc. Pentru aceasta se apelează
la următoarele mijloace: restrângerea numărului procedeelor de finalizare, o gamă largă de
acţiuni pregătitoare, numeroase variante de intrare în procedee. Astfel, în „fondul tehnic” al
jucătorului rămân, spre exemplu, doar procedeele de finalizare, care sunt cele mai eficace; în
schimb, creşte numărul şi se diversifică complexele de acţiuni care preced faza de finalizare. Prin
aceasta, eşecul soldat frecvent cu pierderea mingii, caracteristic fazelor de finalizare, este
depistat în fazele de pregătire, unde acţiunea începută de un jucător poate fi întreruptă şi
continuată prin coechipierii care-l dublează, sprijină sau asigură.
■ Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de atac şi de apărare trebuie să aibă loc în condiţii
de angajare corporală;
■ Exersarea acţiunilor tehnico-tactice se face în condiţii de solicitare maximă a calităţilor
motrice, a capacităţii de efort şi în stare de tensiune psihică;
■ Pentru optimizarea tehnicii, precizia acţiunii şi dezvoltarea calităţilor motrice (forţă
explozivă, supleţe) este recomandat antrenamentul individualizat;
■ Pentru a se evita criza de trecere de la o fază a jocului la alta şi pentru a asigura astfel
cursivitatea şi coerenţa atacului şi apărării, se vor efectua exerciţii speciale pentru fiecare fază a
atacului şi a apărării, urmată de cuplarea succesivă a fazelor, până la stadiul de integrare;
■ În procesul de antrenament trebuie să se dea o mai mare atenţie jocului de şcoală,
jocurilor de verificare, precum şi jocului competiţional în general. Crearea condiţiilor de joc în
timpul antrenamentului a fost cunoscută şi sub denumirea de modelare a antrenamentului.
Însuşirea tehnicii şi efectuarea exerciţiilor complexe nu înlocuiesc jocul, ele sunt doar mijloace
auxiliare pentru accelerarea procesului de instruire;
■ Experienţa, practica sportivă, împreună cu varietatea condiţiilor de antrenament pun la
dispoziţia sportivilor un bogat material de analiză şi sinteză. Completat cu cunoştinţele teoretice,
acest material oferă jucătorului posibilitatea găsirii mai rapide a celor mai indicate soluţii de
acţiune.
Corelaţia dintre componentele antrenamentului trebuie să însoţească orice formă de
organizare a pregătirii, începând cu aceea de perspectivă, tecând prin pregătirea anuală, pe o
perioadă sau un ciclu şi terminând cu acea din lecţie şi chiar din exerciţiu. Abordarea în principal
a unei componente a antrenamentului, într-una din formele de organizare a pregătirii, presupune
din partea antrenorului luarea unor măsuri corespunzătoare, cel puţin de menţinere dacă nu de
perfecţionare a celorlalte componente.
c) Perfecţionarea măiestriei tehnico-tactice trebuie privită şi înţeleasă ca un proces
stadial, care parcurge trei trepte:
■ În prima etapă se urmăreşte dezvoltarea calităţilor motrice şi perfecţionarea atât a
fiecărei calităţi în parte, cât şi corelate. În această fază se urmăreşte uşurarea condiţiilor de lucru,
competiţiile fiind contraindicate;
■ În cea de-a doua etapă problema de bază o constituie stabilizarea jocului echipei după
concepţia ei proprie, în condiţii relativ standardizate, secondată pe perfecţionarea în continuare a
calităţilor motrice. La sfârşitul etapei se prevăd jocuri uşoare de verificare;
■ În ultima etapă se va urmări realizarea stabilizării sistemului de joc, adaptându-l
condiţiilor competiţiei, sumei factorilor perturbatori, precum şi acordarea capacităţilor motrice cu
cele psihice, în vederea obţinerii unor rezultate maxime.
Procesul de perfecţionare a măiestriei tehnico-tactice, înţelegând prin aceasta calitatea şi
durata obţinerii lui, depinde atât de nivelul pregătirii teoretice, cât şi de cel al pregătirii fizice,
precis orientate şi bine efectuate.
DE REȚINUT !
■ Pregătirea tactică – reprezintă ansamblul de măsuri, mijloace

şi metode folosite pentru însuşirea tacticii specifice fiecărei ramuri
de sport (C.A. Dragnea, Silvia Mate-Teodorescu, 2002).
■ Concepţia tactică – sistem de principii, idei, reguli şi norme
relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în
competiţii.
■ Planul tactic – reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în
vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi
desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare.
■ Acţiunile tactice – instrumentele practice de realizare a planului tactic și respectiv a
concepției tactice.
■ Sistemul de joc – se referă la modul de așezare a sportivilor pe teren, pe compartimente, linii
și posturi și interacțiunea dintre acestea.
BIBLIOGRAFIE
_____________________________________________________________
1. ACHIM, ŞT., 2002, Planificarea în pregătirea sportivă, Edit. Ex Ponto, Bucureşti.

2. ACSINTE, AL., 2000, Handbal, Noţiuni generale de fiziologie a handbalului de
performanţă, Edit. Media, Bacău.
3. ACSINTE, AL., 2007, Handbal. Fundamente teoretice, Edit. Performantica, Iași.
4. ACSINTE, AL., EFTENE, AL., 2000, Handbal de la iniţiere la marea performanţă,
Edit. Media, Bacău.
5. ALBU, C-TIN. coordonator, 1981, Educația fizică în liceu, Edit. Sport-Turism,
București.
6. BADIU, T., 1995, Exerciţii și jocuri de mișcare pentru clasele I-IV, Edit. Alma, Galaţi.
7. BALINT, GHE., 2007, Metodica predării fotbalului în gimnaziu, Edit. Pim, Iași.
8. BOMPA, T., 2001, Teoria şi metodologia antrenamentului, Edit. Ex Ponto, Bucureşti.
9. BOMPA, T., 2002, Teoria şi metodologia antrenamentului, Edit. Ex Ponto, Bucureşti.
10. BOMPA, T., (2003 a), Performanţa în jocurile sportive. Teoria şi metodologia
antrenamentului, Edit. Ex Ponto, Bucureşti.
11. BOMPA, T., (2003 b), Totul despre pregătirea tinerilor campioni. Şcoala Naţională de
Antrenori, Edit. Ex Ponto, Bucureşti.
12. BOTA, I., 1984, Handbal. Modele de joc şi pregătire, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
13. BOTA, M., BOTA, I., 1990, Handbal. 500 de exerciții pentru învățarea jocului, Edit.
Sport-Turism, București.
14. BREBAN, V., 1987, Dicționarul General al Limbii Române, Edit. Științifică și
Enciclopedică, București.
15. CÂRSTEA, GH., 2000, Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului, Edit. AN-DA,
Bucureşti.
16. CÂRSTEA, GH., 1993, Programarea şi planificarea în educaţie fizică şi sportivă şcolară,
Edit. Universul, Bucureşti.
17. CÂRSTEA, GH., 1997, Educaţia fizică, teoria şi bazele metodicii, Curs ANEFS,
Bucureşti.
18. CÂRSTEA, GH., 1999, Educaţie fizică - fundamente teoretice şi metodice, Casa de
Editură Petru Maior, Bucureşti.
19. CERCEL, P., 1975, Calităţile motrice în jocul de handbal, Edit. Sport-Turism,
Bucureşti.
20. CERCEL, P., BUDULAN, POPOVICI, M., 1999, Handbal curs teoretic, Universitatea
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi.
21. COJOCARU, V., 1956, Pregătirea echipelor de handbal, Edit. Tineretului Cultură
Fizică şi Sport, Bucureşti.
22. COJOCARU, V., 2000, Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltă
performanţă, Edit. AXIS MUNDI, Bucureşti.
23. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., 1998, Jocuri sportive, teorie şi metodică, Edit.
Aldin, Bucureşti.
24. CUCOŞ, C., 2008, Teoria şi metodologia evaluării, Edit. Polirom, Iaşi.
25. DOBRIN, M., 2005, 100 jocuri pentru exersarea deprinderilor motrice de bază, Edit.
Tiparg, Pitești.
26. DRAGNEA. A., 1996, Antrenamentul sportiv, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
27. DRAGNEA, A., TEODORESCU, S., M., 2002, Teoria sportului, Edit. FEST,
Bucureşti.
28. DRAGNEA, A., și colab., 2006, Educaţie fizică și sport – teorie și didactică, Edit. FEST,
București.
29. EPURAN, M., 1994, Modelarea pregătirii psihologice în sport, Edit. A.N.E.F.S,
Bucureşti.
30. EPURAN, M., 2005, Metodologia cercetării activităţilor corporale, Edit. FEST,
Bucureşti.
31. FILIP, C., coord. 1999, Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la Disciplina Educaţie
Fizică şi Sport, Ministerul Educaţiei Naţionale.
32. FLEANCU, J.L., CIORBĂ, C., 2001, Baschetul la 8 – 12 ani, Edit. Garuda Art,
Chișinău.
33. GHERMĂNESCU, I., K. şi colab., 1983, Teoria şi metodica handbalului, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
34. HARRE, D., 1973, Teoria antrenamentului sportiv, Edit. Stadion, Bucureşti.
35. MANOLE, V., 2008, Condiția fizică în handbalul feminin, Edit. Pim, Iași.
36. MANOLESCU, M., PANŢURU, S., 2008, Teoria şi practica evaluării educaţionale
(activităţi, conduite, rezultate) formale şi nonformale: structuri, forme, funcţii, relaţii,
mecanisme, disfuncţii. Strategii şi metode de evaluare şi autoevaluare. Orientări noi.
Aplicaţii, în Potolea, D., Neacşu, I., Iucu, R., B., Pânişoară, I., O., coord.
37. MIHĂILĂ, I., PREDA, C., 2002, Handbal. Tehnica şi metodica jocului, Edit. The
Flower Power, Piteşti.
38. MIHĂILĂ, I., 2004, Handbal, pregătire fizică specifică diferenţiată, Edit. Valinex S.A.,
Chişinău.
39. MIHĂILĂ, I., POPESCU, D.C., 2006, Handbal, îndrumar practico-metodic, Edit.
Universitaria, Craiova.
40. MIHĂILĂ, I., 2006, Handbal, Optimizarea pregătirii fizice specifice la echipele de
juniori, Edit. Universitaria, Craiova.
41. MIHĂILĂ, I., 2006, Evaluarea în selecția și pregătirea handbaliștilor de performanță,
Edit. Universitaria, Craiova.
42. MIHĂILĂ, I., 2012, Handbal. Metodica antrenamentului. Curs teoretic, Edit.
Universității din Pitești.
43. MIHĂILĂ, I., 2013, Handbal. Teoria jocului, Edit. Universității din Pitești.
44. MIHĂILĂ, I., 2013, Handbal. Exerciții pentru joc, Edit. Universității din Pitești.
45. NEGULESCU, I., 2000, Handbal, tehnica jocului, Edit. A.N.E.F.S.,Bucureşti.
46. NEGULESCU, I., 2005, Manual de handbal, Edit. Cartea Universitară, București.
47. POPESCU, C., 1971, Lecţii de handbal, Edit. Stadion, Bucureşti.
48. POPESCU, C., 1994, Handbalul modern. Evoluţie si concepţie, C.R.C.S. Manheim,
R.F.G.
49. POPESCU, C. D., 2007, Handbal. Instruirea în stadiile formative primare, Edit.
Universitaria, Craiova.
50. POSTOLACHE, N., 2006, Handbal în școală, Edit. Uranius, București.
51. PREDESCU, T., GHIŢESCU, G., 2001, Baschet. Pregătirea echipelor de performanţă,
Edit. SemnE, Bucureşti.
52. RAŢĂ, G., 2008, Didactica Educaţiei fizice şi Sportului, Edit. PIM, Iaşi.
53. RIZESCU, C., 2011, Handbal. Selecția și pregătirea tehnică a începătorilor, Edit.
Ovidius University Press, Constanța.
54. SCARLAT, E., SCARLAT, M.B., 2003, Educație fizică și sport. Manual pentru
învățământul gimnazial, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
55. SOTIRIU, R., 2000, Handbal, de la iniţiere la performanţă, Bucureşti.
56. STĂNESCU, M., CIOLCĂ, E. C., URZEALĂ, C. N., 2004, Jocul de mişcare –
metodă şi mijloc de instruire în educaţie fizică şi sport, Edit. Cartea Universitară,
București.
57. STĂNESCU, M., TUDOR, V., 2003, „Competiţia” pentru inovare în aria curriculară
educaţie fizică şi sport, Articol conferinţă, http//www.sportscience.ro.
58. ŞICLOVAN, I., 1984, Teoria şi metodica antrenamentului sportiv, C.N.E.F.S.
Bucureşti.
59. TEODORESCU, L., 1975, Probleme de teorie şi metodică în jocurilor sportive, Edit.
Sport - Turism, Bucureşti.
60. TUDOR, V., 2005, Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport, Edit. Alpha MDN,
Buzău.
61. VOICU, S., F., 2003, Handbal, Tehnică şi tactică, Edit. Universităţii de Vest, Timişoara.
62. VOICU, S.F., 2003, Handbal. Pregătirea pentru performanță, Edit. Universității de Vest,
Timișoara.
63. WERNER, V., HEINZ, B., GERD, F., RAIMUND, K., (1995), Pregătirea de handbal
în sală, C.C.P.S., Bucureşti.
64. ZAŢIORSKI, V., M., 1968, Calităţile fizice ale sportivului, C.N.E.F.S., Bucureşti
(traducere).
65. ZAŢIORSKI, V., M., (2002), Ştiinţa şi practica antrenamentului de forţă, MTS, INCPS,
Sportul de performanţă, nr. 444-446, Bucureşti.
WEBGRAFIE
_____________________________________________________________
1.http://www.frh.ro/frh/pdf/program%20saptamanal/caracteristicilejocului.doc
2.http://www.usv.ro/fefs/pagini/cursuri/CURS%20HANDBAL%202.ppt#271,16,Slide 16
3.www.qreferat.com/.../CARACTERISTICILE-JOCULUI-DE-HA959.php
4.http://www.rasfoiesc.com/hobby/sport/OBIECTUL-TEORIEI-SI METODICII-75.php
5.http://www.usv.ro/fefs/pagini/cursuri/CURS%20HANDBAL%201.ppt#256,1,GHERVAN
Petru HANDBAL TEORIE, METODICĂ ŞI PRACTICĂ
6. http://www.scritub.com/profesor-scoala/Educatia-fizica-in-sistemul-de841623169.php
7.http://www.spiruharet.ro/facultati/sportbucuresti/biblioteca/
3f321bebec193c864a2840a8d6c8847a.pdf
8.http://www.usefs.md/PDF/Cursuri%20electronice/Practicarea%20handbalului%20in
%20scoala.pdf
9.http://www.usv.ro/fefs/pagini/cursuri/CURS%20HANDBAL%201.ppt#258,3,Slide 3
10.http://www.qreferat.com/referate/medicina/TACTICA-IN-JOCUL-DE-APARARE-
HA638.php
11.http://www.frh.ro/img_stiri/files/Modelul%20jocului%20la%20nivelul%20juniorilor
%20III.pdf
12.http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2012/12/bazele-generale-ale-fotbalului-3.pdf
13.http://www.scoalabanesti.ro/media/mapa%20directorului/Programe%20scolare%20valabile
%20in%20anul%20scolar%202009%20-%202010/educatie_fizica_5_8.pdf
14. http://www.isjbraila.ro/edf/54_Educatie%20fizica_CP_II_OMEN.pdf
15.http://www.google.ro/url?url=http://www.edu.ro/index.php%3Fmodule%3Duploads%26func
%3Ddownload%26fileId
%3D20306&rct=j&frm=1&q=&esrc=s&sa=U&ved=0ahUKEwiWhvjX26jKAhVEUhQKHQIJC
vAQFggvMAU&sig2=a42HN5CVH1pHYxyqt83GZQ&usg=AFQjCNGUyJDF94hxwSTD9l2S
FEapfs_oFg
16.http://www.usefs.md/PDF/Cursuri%20electronice/Practicarea%20handbalului%20in
%20scoala.pdf
17. http://cadredidactice.ub.ro/balintgheorghe/files/2012/12/bazele-generale-ale-fotbalului-3.pdf
18.http://www.fefs.usv.ro/pagini/cursuri/CURS%20HANDBAL%2010.ppt#268,12,Slide 12
19.http://www.dstmb.ro/wp-content/uploads/2014/02/Orientarea-Metodica-a-Pregatirii-in-
Handbal-14_02_2014-final.pdf
https://kupdf.net/download/teoria-antrenamentului-sportiv_5b0cdbcbe2b6f59b60d90d73_pdf

Materiale Examen Baze

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Materiale Examen Baze

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

BAZELE GENERALE ALE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

• Are la bază o pregătire prealabilă a concurenților – antrenament sportiv

APARIȚIA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

• “Proces de acţiune complex, al cărui obiectiv îl reprezintă dezvoltarea performanţei sportive,

• TRTĂSĂTURI ALE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

RECOMANDĂRI DE CONDUCERE ȘI DIRIJARE A ANTRENAMENTULUI SPORTIV

PRINCIPIILE ANTRENAMENTULUI SPORTIV

CLASIFICAREA PLANURILOR ANUALE

a) Planificarea ciclului anual – Modelul lui Matveev

b) Planul anual monociclu – Modelul lui Ozolin

Figura nr. 4 – Planul anual monociclu (după Ozolin, 1971)

c) Planificarea în ciclul anual – Modelul lui Bondarciuk

d) Planificarea în ciclul anual – Modelul lui Tschiene

Figura nr. 6 – Planificarea în ciclul anual (după Tschiene 1989)

Dirijarea formei sportive ca obiectiv al planificării a cunoscut de asemenea, o evoluţie conceptuală în

7.2. TIPURI DE LECȚII

7.4. STRUCTURA LECȚIEI

 Partea pregătitoare: 25 – 35 minute

7.5. OBOSEALA ŞI INDICAŢII METODICE PENTRU LECŢIILE DE ANTRENAMENT

7.6. MODEL DE PLAN DE ANTRENAMENT

Propuneri de variante de modele de plan de antrenament:

1. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA I

Data şi locul desfăşurării: TEMELE ŞI OBIECTIVELE ANTRENAMENTULUI

2. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA II

Partea lecției Conținutul (stategie) Dozare Recomandări

3. MODEL DE PLAN – FORMA GRAFICĂ – VARIANTA III

OBIECTIVELE ȘI SARCINILE DE ANTRENAMENT

ATAC APĂRARE ALTE MOMENTE-

Concepte şi termeni de reţinut: lecția de antrenament, structura lecției, partea

 lecția de antrenament = este forma de bază în organizarea și desfășurarea procesului de

Întrebări de control şi teme de dezbatere

 1. Care sunt cerințele fundamentale în elaborarea planului

ELABORAREA PROGRAMELOR DE PREGĂTIRE

■ Programe de pregătire specifică sau programe de pregătire multilaterală

Pe parcursul etapelor de instruire, raportul dintre pregătirea multilaterală şi cea

Figura 15 – Raportul dintre dezvoltarea multilaterală şi specializare la diferite

Specializare timpurie Program multilateral

În acelaşi timp, un studiu sovietic desfăşurat longitudinal pe un grup mare de subiecţi

INDIVIDUALIZAREA – PRINCIPIU ȘI METODĂ DE ANTRENAMENT

FACTORII CARE DETERMINĂ CONȚINUTUL INDIVIDUALIZĂRII

Antrenamentul individual în lecții separate conduse de antrenor

Antrenamentul individual pe grupe de jucători sau pe compartimente

2. EFORT GREU, care curpinde:

efort sever, care cuprinde:

Aprecierea completă a efortului se realizează și din perspectiva stimulilor care acționeaza

Dragnea, A., (1996) citându-l pe Volkov și Koriaghin propune o clasificare a efortului

■ efort anaerob lactacid (sursa energetică anaerobă cu acumulări de acid lactic) cu

Același autor, citându-l pe Counsilman (1988), amintește de faptul că în funcție de

Intensitatea efortului se definește adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic efectuat

Complexitatea se referă la gradul de sofisticare al unui exercițiu în pregătire.

Figura 16 – Dinamica efortului în perioada pregătitoare

Prin pregătirea teoretică a sportivilor se înţelege ansamblul cunoştinţelor de

CĂI ŞI MIJLOACE DE REALIZARE A PREGĂTIRII TEORETICE

Pregătirea teoretică se realizează în mod permanent, în tot cursul activității sportive.

■ Pregătirea teoretică – ansamblul cunoştinţelor de specialitate, transmise de către

■ Pregătirea teoretică se realizează în mod permanent, în tot

LATURILE PREGĂTIRII PSIHOLOGICE

Laturile pregătirii psihologice precum şi principalele elemente de conţinut ale acestora

PREGĂTIREA PSIHOLOGICĂ SPECIALĂ A SPORTIVILOR

FACTORII PSIHOLOGICI AI ANTRENAMENTULUI

DIRECŢIILE ÎN CARE PSIHOLOGIA ÎL POATE AJUTA PE

PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ SAU MULTILATERALĂ

PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIFICĂ