TEMA: Psihomotricitatea-analiza psihopedagogică.

"Psihomotricitatea este o functie complexa care integreaza si subsumeaza manifestarile motrice si psihice ce
determina reglarea comportamentului individual, incluzând participarea diferitelor procese si functii psihice care
asigura atât receptia informatiilor, cât si executia adecvata a actului de raspuns" (E. Verza).
Psihomotricitatea este definită de Encyclopedia Universalis (1990) ca rezultat al integrării funcțiilor
motorii și psihice/ mintale, consecință a maturizării sistemului nervos, ce vizează raportul subiectului cu
propriul corp și cu mediul înconjurător.
Psihomotricitatea apare astfel, atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie complexă dereglare a comportamentului
individual. Putem spune că ea include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât
recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns.
Componentele psihomotricităţii:
 sensibilitatea chinestezică;
 simţul echilibrului;
 simţul ritmului şi al aprecierii duratelor scurte;
 coordonarea membrelor – homolaterală sau heterolaterală;

Caracteristicile dezvoltării psihomotricității:

Principalele caracteristici ale dezvoltării psihomotricității normale: (anexa)

Principalele direcții de manifestare a psihomotricității:
- Relația cu sine - ritmicitatea respirației, concentrarea forței la nivel abdominal;
- Relația cu cei din jur - prin contactul tegumentelor(mimică, surîs, voce);
- Relația cu mediul înconjurător - perceperii temperaturii, manipularea obiectelor din jur, descoperirea
spațiului apropiat și depărtat).

Realizarea oricarui act motor adecvat presupune nu doar executie si receptie, ci si prelucrare de informatii,
sub controlul si dominarea psihicului, implicând, asadar, participarea functiei complexe
numite psihomotricitate.
Aceasta are o mare însemnatate în reglarea voluntara a actiunilor si are drept elemente
componente: schema corporala, lateralitatea, conduitele motrice de baza, organizarea, orientarea
si structura spatio-temporala, perceptia si reprezentarea miscarii.
1. Schema corporala, element de bază indispensabil formarii personalitatii copilului, consta în
reprezentarea mai mult sau mai putin globala, mai mult sau mai putin stiintifica si diferentiata pe care o
are copilul despre propriul sau corp, considerând ca ea nu este un dat initial, nici o entitate biologica sau fizica, ci
rezultatul unor raporturi adecvate ale individului cu mediul. Schema corporala este un model simplificat, nu atât al
formei, cât mai ales al functiilor si raporturilor diferitelor parti ale corpului, constituind un reper stabil pentru
evolutia posturii si a mobilitatii.
Cunoasterea schemei corporale de catre copil presupune, în sens larg:
a) cunoasterea de catre copil a schemei corporale proprii (sa cunoasca denumirea diferitelor parti ale
corpului sau si sa stie sa le arate);
b) cunoasterea schemei corporale a altei persoane;
 c) situarea corecta a unor obiecte în spatiu în raport cu propriul corp sau cu alte obiecte;
d) orientarea în spatiu (în raport cu propriul corp).
2. Lateralitatea se refera la cunoasterea celor doua parti ale corpului (stânga si dreapta) si exprima
inegalitatea functionala a partii drepte sau stângi a corpului ca o consecinta a diferentei în dezvoltare si a repartitiei
functiilor în emisferele cerebrale. Dominatia functionala a unei parti a corpului asupra celeilalte determina
lateralitatea (dreptacii sau stângacii). Aceasta dominare laterala trebuie însa perceputa ca fiind o dominare
functionala relativa, neputându-se vorbi nici de dreptaci 100%, nici de stângaci 100%.
3. Conduitele motrice de baza (alta componenta a psihomotricitatii) sunt mai mult sau mai putin
instinctive, deci mai mult sau mai putin controlate cortical. Ele curpind:
a) coordonarea oculomotorie, care în realitate este mult mai complexa, mai corect fiind termenul de
coordonare senzorio-motorie. Coordonarea oculomotorie se dezvolta si se perfectioneaza treptat, permitând
controlul si ameliorarea gesturilor individului.
b) echilibrul static si dinamic. In evolutia sa, copilul trebuie sa îsi dezvolte simtul echilibrului si
capacitatea de a-si orienta miscarile în spatiu. Simtul echilibrului permite aprecierea pozitiei capului fata de corp
si a corpului fata de mediul înconjurator.
c) coordonarea dinamica generala. Coordonarea consta în achizitia capacitatii de asociere a miscarilor în
vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Controlul acestei activitati se realizeaza prin mecanismul de feed-
back al centrilor subcorticali. Coordonarea dinamica generala se materializeaza prin deprinderile motrice (forta,
viteza, îndemânare).
4. Orientarea, organizarea si structurarea spatiala. Spatiul, mediul vid prin definitie, este perceput si
construit pe plan mintal ca urmare a sesizarii pozitiilor, directiilor, distantelor, a deplasarilor. Spatiul se
organizeaza plecând de la nivelul senzoriomotor al perceptiilor de actiune pe baza cunoasterii schemei corporale
proprii, recunoasterea stânga-dreapta (la 6 ani), a schemei corporale a partenerului (8-9 ani), a diverselor pozitii
între ele, a elaborarii notiunilor topologice: vecin, închis, deschis etc. Pentru a opera cu aceste relatii este necesar
un nivel de dezvoltare mintala de cel putin 8-9 ani.
5. Orientarea, organizarea si structurarea temporala reprezinta capacitatea de a se situa/pozitiona în
functie de succesiunea evenimentelor (înainte, dupa, în timpul), de durata intervalelor (timp lung sau scurt), de
ritmul regulat sau neregulat, de cadenta rapida sau lenta, de reluarea ciclica a unor perioade de timp (zi, saptamâna,
luna, anotimp), de ireversibilitatea timpului fizic (nu se mai poate reveni în timpul trecut). Conduita de orientare si
structurare temporala se formeaza lent si cu mare dificultate. între structura spatiala si cea de timp exista diferente,
pentru ca spatiul are trei dimensiuni, poate fi parcurs în toate directiile, iar relatiile spatiale pot fi percepute
corect, în timp ce timpul are o directie liniara, cu parcurgere liniara (într-un singur sens), relatiile temporale
fiind fie memorate (pentru trecut), fie imaginate (pentru viitor). Tulburarile structurii temporale se pot manifesta
în patru simptome distincte: incapacitatea copilului de a gasi ordinea si succesiunea evenimentelor, lipsa de
percepere a intervalelor, inexistenta unui ritm regulat, incapacitatea de organizare a timpului.
6. Perceptia si reprezentarea miscarii joaca un rol extrem de important în realizarea adecvata, corecta a
structurilor perceptiv-motrice (mai ales a celei spatial-temporale). Perceptia miscarii vizeaza perceptia miscarii
obiectelor si a propriilor miscari. Perceptia miscarii obiectelor exterioare subiectului are la baza perceptia spatiala,
la care se adauga componente motrice specifice. Deplasarea persoanelor are o valoare deosebita deoarece copilul
va încerca sa imite actiunile celor din jur, raportându-si propriile miscari la cele percepute în anturaj.
Perceptia propriilor miscari reprezinta conditia esentiala pentru conducerea actiunii în orice activitate motrica, pe
baza engramelor senzitive controlându-se suma miscarilor efectuate de corp sau de anumite segmente ale
lui. Aprecierea miscarii segmentelor corporale se face mai ales pentru membrele superioare (mâini), care sunt
urmarite cu vederea si au un rol esential în timpul activitatilor scolare sau profesionale de individ.