Sunteți pe pagina 1din 3

Lateralitatea

“Lateralitatea este definita ca fiind inegalitatea functionala a unei part


i a corpului ca o consecinta a diferentei de dezvoltare si repartitie a functiil
or in emisferele cerebrale.” R. Lafon
Lateralitatea este legată de funcţia dominantă a unui emisfer cerebral, funcţie ce deter
mină inegalitatea jumătăţilor dreaptă şi stângă a corpului. Fenomenul de asimetrie senzoria
rică este înnăscut şi are la bază o anumită organizare funcţională a structurilor cerebrale
Determinata
Dominanta cerebrală este unul din factorii cel mai des utilizaţi pentru explicarea l
ateralităţii şi, mai ales explicarea dominantei manuale.
Mecanismele ereditare şi culturale sunt indispensabile, după G. B. Suobiran, şi conluc
rează în determinarea lateralităţii.
Factori care pun în evidenţă lateralitatea: uşurinţă, rapiditate, precizie.
Lateralitatea mai poate fi : de alegere şi de eficientă influenţate de activităţile socia
le şi de jnterdicţii (interdicţia de a folosi mâna stângă la desen).
Dominanta emisferei drepte va caracteriza gesturile motrice ale stângacilor care p
ot fi educaţi să folosească mâna dreaptă în activităţile curente.
Plasticitatea emisferelor dispare după 6 ani, astfel ca educaţia sa înceapă devreme in
perioada preşcolară,Lateralitatea este importantă în evoluţia normală a copilului deoarece
permite formarea unei idei despre sine, îi permite perceperea axei corporale şi îi pe
rmite să-şi stabilească structura spaţială prin raportarea mediului la această axă corporal
, De Meur)
Lateralitatea poate fi normală şi patologică.(C. Paunescu si I. Musu)
Lateralitatea normală apare ca urmare a localizării comenzii cerebrale în emisferul dr
ept sau stâng.
Lateralitatea patologică apare atunci când emisferul stâng este lezat şi comanda este p
reluată de cel drept.
Unii părinţii care încearcă să impună mana dreapta copiilor stangaci, iar altii care prefer
originalitatea" copilului lor. Dorinţa şi obişnuinţa copilului este cea care trebuie să "d
icteze".
Factorii importanti de care trebuie sa tinem cont sunt: vârsta copilului,calita
tea motricitatii si dorinta copilului si familie. Atunci când scriu cu cerneală, aceşt
i copii se murdăresc uşor, iar daca copiilul este constrâns să scrie cu o mână pe care nu
poate controlas apar probleme legate de activitatea şcolară, generatoare de oboseală şi
neplăcere.
Educatorul poate influenţa copilul în mod pozitiv, in perioada prescolara îl poate aju
ta. Copilul trebuie condus în aşa fel încât singur să dorească desenarea şi apoi scrierea c
a dreapta.
Educatorul trebuie sa tina cont de cateva elemente:
nimic nu se impune totul se analizeaza cu parintii si copilul:
respectam alegerile si preferintele copilului in activitatile sale;
alegerea manii va viza doar scrisul
se poate incepe scrisul cu mana dreapta,daca se incepe de la intrarea in gradin
ita
daca copilul scrie deja cu mana stanga, atunci se urmareste pozitia capului,a tr
unchiului si-a mainii
STRUCTURA SI ORGANIZAREA SPATIALA
Structurarea şi organizarea spaţială este strâns legată de dezvoltarea tuturor structurilo
r perceptiv-motrice. (C. Păunescu)
Noţiunea de spaţiu apare progresiv timpul dezvoltării copilului prin diferenţierea eului
corporal în raport cu mediul înconjurător,cunoaşterii schemei corporale şi a noţiunii de s
ga-dreapta.
După percepţia propriuiu corp apare posibilitatea percepţiei spaţiului exterior; se real
izează prin colaborarea mai multor analizatori, din care cel vizual şi motor joacă un
rol important.
Cele două activităţi esenţiale ce permit explorarea spaţiului sunt prehensiunea şi locomoţi
(A. Lapierre)
Percepţia spaţiului permite orientarea în cele mai diferite situaţii. Obiectele cu care
copilul vine în contact, în spaţiu au mărime, formă, volum.
Percepţia volumului obiectelor şi profunzimea aşezării lor pune foarte bine în evidenţă col
rarea dintre analizatori Vederea cu un singur ochi dă imagini plane, relieful fiin
d asigurat de participarea ambilor ochi. (M. Epuran)
La copil, un rol important în căpătarea experienţei spaţiale îl are fixarea prin cuvinte a
alităţii obiectelor. Astfel, apare posibilitatea desprinderii de obiectul în sine şi fol
osirea lui ulterioară în situaţii noi.
La şcolarul mic orientarea spaţială se bazează pe o schemă plană gen hartă. Astfel, apare p
bilitatea orientării topografice formându-se simţul topografic. Studiul geometriei şi al
geografiei contribuie la dezvoltarea percepţiei spaţiale prin contactul cu mărimi, fo
rme, dimensiuni, distanţe, reliefuri.
La adolescenti dezvoltarea percepţiei permite realizarea orientării spaţiale largi, în c
are progrese deosebite apar în ceea ce priveşte perceperea dimensiunilor, a formei o
biectelor, a greutăţii, a volumului. (Ursuia Şchiopu)
Etapa cunoaşterii noţiunilor spaţiale durează de la doi ani si jumătate până la patru ani.
Orientarea spaţială apare la vârsta de 4 ani şi durează un an In acest moment apare şi cun
aşterea noţiunii de stânga-dreapta.
Organizarea spaţiala este cea de-a treia etapă ce începe de la 5 ani până ia 6 ani în acest
moment copilul cunoaşte noţiunile spaţiale şi se dezvoltă capacitatea de orientare şi de co
binare a mai multor orientări, de cunoaştere a poziţiei oblice, de ocupare a unui spaţiu
prevăzut, de respectare a unui traseu.
copilul îşi organiziă spaţiul în care trăieşte în vederea realizării unui anumit obiectiv.
Structura spaţială permite:
- cunoaşterea situării propriului corp în mediul înconjurător;
- cunoaşterea relaţiei existente între obiecte;
- persoanei să se organizeze în funcţie de mediul înconjurător
-să organizeze obiectele unele în raport cu altele.
STRUCTURA ŞI ORIENTAREA TEMPORALĂ
După A. De Meur, "capacitatea unei persoane de a se situa în funcţie de succesiunea ev
enimentelor, de durata intervalelor, de ritm, cadenţă, reluarea ciclică a unor perioad
e de timp şi de ireversibilitatea timpului”.Reluarea ciclică a unei perioade de timp,
cuprinde noţiunea de zi, săptămână, lună, anotimp.Orientarea temporală are ca punct de repe
prezentul meu" după cum orientarea spaţială are ca punct, de reper "spaţiul propriu".
Copilul la 4-5 ani ei se poate plasa în funcţie de ordinea înainte—înapoi. Atunci când pove
teşte ceva el amestecă evenimentele dar treptat ei devine capabil să aşeze evenimentele în
ordine cronologică.
Organizarea timpului se face plecand de la schema corporală. "
In primii ani de şcoală activităţile şcolare, durata medie a orelor şi a pauzelor favorizea
dezvoltarea posibilităţilor de percepţie temporală. Treptat, timpul este organizat pe et
ape în funcţie de programul săptămânii, a trimestrelor. Aprecierea timpului este supusă uno
erori. Frecvent, se supraestimează durata intervalelor mici şi se subestimează durata
intervalelor lungi.
Timpul este doua feluri:
Subiectiv= creat de impresia noastra
Obiectiv= masurat matematic si permanent acelasi
Tempoul reprezinta repetarea ciclurilor in perioada de timp.
Ritmul reprezintă o formă specifică de organizare a timpului
In ritm întâlnim intervale egale de timp care se repetă între elementele cu rol de reper
. Ritmicitatea constituie un element fiziologic fiind o expresie a unor proprietăţi
specifice celulei nervoase. "Ritmul"are deci un rol pozitiv în organizarea procese
lor de excitaţie şi inhibiţie din scoarţă, favorizând sistematizarea lor. Ritmul este cel c
re asigura executarea disciplinată a mişcărilor în colectiv, coordonarea mai bună prin for
marea de reflexe proprioceptive.
Perceptia si reprezentarea miscarii
Percepţia mişcării vizează percepţia mişcării obiectelor şi percepţia propriei mişcări (M.
Percepţia mişcării obiectelor exterioare subiectului are la baza percepţia spaţială la car
se adaugă componente motrice specifice.
Miscarea este perceputa in momentul in care se misca obiectul.
Deplasarea obiectelor permit aprecierea directiei,formei,vitezei,amplitudinii si
raportarea la pozitia corpului in miscare sau repaus
O valoare deosebita o are deplasarea persoanelor.Copilul va incerca sa imite ac
tiunile celor din jur,
astfel el va raporta propriile mişcări la cele ale persoanelor din anturaj.
Percepţia propriilor mişcări este un reflex condiţionat în care se îmbină componentele prop
ceptive cu cele extero-ceptive, percepţiile spaţiale cu cele temporale.
Informaţiile, pornite de la periferie sunt conduse direct la sistemul nervos în cazu
l înregistrării unor mişcări eronate, acestea sunt comparate cu engramele motorii şi sunt
rapid corectate. Percepţia propriilor mişcări se referă la aprecierea mişcării corpului în
eral sau la a segmentelor corporale.
Coordonarea mişcării membrelor superioare este prima coordonare dobândită de om în prima c
opilărie.
Reprezentarea ideomotrică
Reprezentările sunt considerate elemente de baza in execuţia şi învăţarea actelor motrice
Primele forme de reprezentare apar la 8-9 luni când el începe să caute obiectele ce s
unt ascunse.
Reprezentarea ca proces psihic al cunoaşterii se naşte din senzaţii şi percepţii. un
-
Reprezentările apar deci sub un dublu aspect: senzorial şi logic si au un rol import
ant în formarea conştiinţei de sine a elevilor, deci în procesul de autocunoaştere. Incred
erea în forţele proprii, aprecierea posibilităţilor de realizare a unui exerciţiu dificil
se datorează şi contribuţiei reprezentărilor.
Reprezentările ideomotorii sunt legate de o experienţă motrică anterioară.
În prima etapa de insusire a unui act motric reprezentarea are rol decisiv.Pe m
asura ce se perfectioneaza executia,se modifica si reprezentarea.Punct de
plecare în învăţarea unui act motric şi totodată ca un fond în continuă mişcare provenit di
ile anterioare pe care se proiectează pe cele următoare.
Concluzie finală
R. Dailîy, defineste psihomotricitatea astfel:"este... situată la intersecţia pluri
disciplinară ce cuprinde neuro-fiziologia, psihologia ,fenomenologia, epistemiolog
ia şi psihanaliza".

BiBliOGRAFIE SELECTIVA
Albu Adriana, Albu C.: Psihomotricitate la varsta de crestere si dezvoltare 1999
Albu Adriana, Albu C: Psihomotricitate,2006

S-ar putea să vă placă și