ORL- Reeducare vestibulara

Reeducarea vestibulara se adreseaza persoanelor care sufera de vertij (vertij de pozitie- otolitic,
neuronita vestibulara, boala Meniere), instabilitate, rau de miscare- kinetoza.
Reeducarea vestibulara s-a dezvoltat incepand cu anul 1968 sub indrumarea lui Alain Semont, apoi
Michel Toupet, in scoala franceza. Reeducarea este un proces de invatare, compensare si /sau
substitutie senzoriala, ce are la baza utilizarea resurselor multisenzoriale- vederea, proprioceptia, sau
cealalta ureche- in cazul unor afectiuni periferice- o ureche interna afectata, precum si compensare
central- corticala si cerebeloasa.

Ce este reeducarea vestibulara?

In cazul nostru, sunt reprezentate de urechile interne. Atunci cand ele nu sunt egale , nu functioneaza
la fel de bine, iar noi vom devia stanga sau dreapta.
Aici intervine reeducarea, care prin anumite exercitii, va “egaliza” cele 2 urechi interne , sau va
invata creierul sa substituie /compenseze deficitul, astfel incat traiectoria sa nu se schimbe, sau sa-l
invete sa functioneze corect.

Pe ce se bazeaza?
Reeducarea / reabilitarea vestibulara prin exercitii, se bazeaza pe facilitarea compensarii centrale, a
substitutiei, respectiv adaptarea /obisnuirea organismului de a functiona corect chiar daca exista
leziuni vestibulare.
Reeducarea necesita existenta in primul rand , al unui diagnostic corect- pus de un medic ORL, in
urma unor teste functionale de urechi intrne, precum si a unei echipe: medic-pacient-kinetoterapist
vestibular, care sa functioneze realmente ca o echipa. Necesita timp si rabdare, informare si
comunicare corecta in interiorul acestei echipe.

Probele vestibulare – ce sunt si cand trebuie efectuate

Pacientul cu vertij, ameteli sau dezechilibru instalat brusc se prezinta, de obicei, in urgenta la camera
de garda la medicul neurolog. Daca simptomele sunt progresive si nu foarte zgomotoase, se
adreseaza initial medicului de familie sau medicului generalist.
Un aspect foarte important pentru medicul la care se prezinta prima oara pacientul este sa se poata
orienta rapid si eficient asupra pasilor care trebuie urmati pentru a stabili diagnosticul.
In general, daca pacientul prezinta si semne neurologice (in afara de vertij), precum cefalee intensa,
vedere dubla, dificultati de vorbire, slabiciune in maini sau picioare si prezinta in plus factori de risc
cardio-vasculari (varsta inaintata, HTA etc) este bine ca pacientul sa efectueze urgent un CT sau
RMN cerebral. Daca riscul de accident vascular a fost exclus, atunci se recomanda investigatiile
vestibulare, care ar trebui efectuate cat mai aproape de momentul crizei (debutul simptomelor). Cu
cat aceste probe se fac mai tardiv, cu atat semnele gasite de medic sunt mai putine, iar sansele de a
putea stabili diagnosticul si urma tratamentul specific scad.
Sindromul vestibular periferic este o afecțiune frecvent întâlnită în practica ORL curentă (30% din
pacienți). Anamneza și examenul clinic oto-neurologic sunt esențiale în diferențierea leziunilor

1
vestibulare periferice și centrale, precum și în stabilirea diagnosticului etiologic, atunci când este
posibil.

Ce sunt probele vestibulare?

Reprezinta o serie de teste efectuate cu echipamente speciale care fac rapid diferenta intre un vertij
periferic (datorat unei boli de ureche interna – deci apanajul ORL-istului) si unul de tip central (de
cauza neurologica).Aceste investigatii nu sunt invazive, nu produc durere sau vertij mai puternic
decat criza resimtita de pacient.

Tipuri de probe vestibulare

Videonistagmografia
Dintre investigatiile vestibulare (in prezent foarte numeroase, deoarece actual exista teste adresate
fiecarei componente anatomice a urechii interne), cea mai importanta pentru diferentierea vertijului
periferic de cel central este videonistagmografia. Se realizeaza cu ajutorul unor ochelari speciali cu
camera video, care pun in evidenta asa-numitul “nistagmus” – o miscare involuntara a ochilor care
apare in anumite pozitii de testare. In functie de tipul nistagmusului se poate face diferenta intre un
sindrom vertiginos de tip periferic si unul de tip central.
Video head impulse test
Aceasta investigatie importanta exploreaza individual functia celor sase canale semicirculare, cea
mai frecvent afectata componenta a sistemului vestibular periferic. Daca in trecut se efectua un test
clinic, subiectiv si limitat ca posibilitati de detectare a unei anomalii, in prezent testul se realizeaza
cu ajutorul unor ochelari de videonistagmografie foarte usori, dotati cu o camera video
ultraperformanta, de mare viteza, capabila sa surprinda cele mai mici detalii legate de miscarile
ochilor in timpul testarii.
Investigatii suplimentare
Daca pacientul prezinta si simptome auditive (scadere de auz, presiune in urechi, tinitus) trebuie
efectuat si bilantul audiologic (imitanta acustica, otoemisiuni acustice, audiometrie tonala etc).
Daca se banuieste drept cauza a vertijului o boala mai rara precum o malformatie de ureche interna,
atunci pacientul are nevoie si de alte investigatii vestibulare: potentiale evocate vestibulare
miogene cervicale, oculare, proba calorica, electrocohleografie, etc.

Recomandari inainte de efectuarea probelor vestibulare:

 Intreruperea medicatiei care poate inhiba nistagmusul (Metoclopramid, somnifere sau
sedative, antialergice, Arlevert) cu doua zile inainte de efectuarea probelor vestibulare;
 Evitarea machiajului (tus, rimel, fard de ochi)

2
Cauze

Scopul reeducarii
1. Redarea autonomiei pacientului
2. Redarea unei vertivale subiective normale
3
3. Simetrizarea raspunsurilor vestibulare
4. Eliminarea nistagmusului spontan
5. Tonifierea functiei vestibulare
6. Eliminarea dependentei vizuale
7. Favorizarea compensatiei

Tehnici de reeducare
Acestea sunt adaptate fiecarei patologii si sunt personalizate fiecarui pacient
1. Tehnica compensarii
2. Tehnica planurilor inclinate
3. Tehnica rotatorie
4. Tehnica planurilor instabile
5. Tehnica stimularii opto cinetice
6. Tehnica urmaririi
7. Tehnica feed-back
8. Tehnici sau manevre eliberatoare

Program de exercitii de reeducare

Medicul stabileste un set de exercitii personalizat pe care pacientul va urma sa le execute in functie
de rezultatele testelor facute.
Practic, unele din aceste exercitii vor induce in eroare sistemul vestibuloocular,sistemul
vestibulocentral, vor forta sistemul neuronal central sa modifice castigul sistemului vestibular, altele,
prin expunere repetitiva la un stimul provocator de simptome vor determina reducerea raspunsului
patologic. Unele dintre aceste exercitii vor determina pacientul sa utilizeze, reperele vizuale,
vestibulare, repere proprioceptive…
Factori care pot influenta reeducarea clinica
Reeducarea este influentata de o serie de factori care trebuie avuti in vedere. Acestia influenteaza in
mod negativ procesul:
1. Psihologici (frica, anxietate)
2. Medicatia (prea multe medicamente de mult timp, medicamente vestibuloplegice, ce blocheaza,
inhiba urechea interna)
3. Lipsa de mobilitate –sedentarism
4. Leziuni centrale cerebeloase
5. Afectiuni ale proprioceptorilor periferici
6. Tulburari vizuale –inclusiv dependenta vizuala
7. Afectari spinale – mai ales cervicale ( hernia de disc, artroze, scolioze/cifoze)

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
REGULI DE BAZĂ DE RESPECTAT ÎN EFECTUAREA EXERCIȚIILOR PENTRU
REZULTATE VIZIBILE ÎN AMELIORAREA SIMPTOMELOR VERTIJULUI:
 Începe exercițiile imediat dupa terminarea crizei severe de vertij, în ședințe repetate de
două ori pe zi;
 Repetă fiecare exercițiu de tratare a vertijului de câteva ori la rând și reia-l după o
pauză;
 Reține că exercițiile care îți provoacă senzația de amețeală sunt cele care te vor ajuta pe
termen lung la recâștigarea echilibruluii;
 Accelerează viteza de execuție a fiecărui exercițiu de tratare a vertijului în momentul în
care acesta nu îți mai declanșează nicio simptomatologie;
 Urmează programul de reeducare vestibulară minimum șase săptămâni;
 Introdu progresiv exercițiile prezentate mai jos în programul tău de recuperare și
tratament al vertijului, pe măsură ce senzația de amețeală se ameliorează.

4
1. Exerciții în poziție șezândă, la marginea patului
a) Cu capul nemișcat și cu ochii deschiși, mișcă lent DOAR ochii stânga-dreapta, sus-jos și pe
diagonale de câte 10 ori;
b) Uită-te fix la o carte de joc ținută cu mâna întinsă drept în fața ochilor și repetă aceleași mișcări,
de data aceasta DOAR cu capul, în fiecare direcție de câte 10 ori;
c) Încearcă să antrenezi în exercițiu și bustul. Îndreaptă-ți privirea în jos. Încearcă acum să apleci și
bustul cât mai mult posibil. Apoi ridică-te lent. Repetă și cu aplecări spre lateral spre spate;
d) Apropie un creion ținut cu mâna întinsă de nas și îndepărtează-l din nou, de 10 ori.

2. EXERCIȚII PE UN SCAUN ROTATIV

Așază-te cu spatele drept pe scaun cu tălpile bine fixate pe podea. Fixează cu privirea un punct în
fața ta. Încearcă să te răsucești cu scaunul, fără să miști picioarele și fără să iei privirea de pe
imaginea fixată.

3. EXERCIȚII ÎN POZIȚIA ÎN PICIOARE

a) Exersează ridicarea de la marginea patului în picioare, inițial cu ochii deschiși cu picioarele
depărtate, apoi, după 2 zile și cu ochii închiși;
b) Din poziția în picioare, fixând un punct pe perete, încearcă să te ridici pe vârfuri și să te lași pe
călcâie, inițial cu ochii deschiși și, după 2 zile și cu ochii închiși;
c) Cu ochii deschiși, ținându-te de spătarul unui scaun sau de o balustradă, balansează câte un picior
din față în spate;
d) Ia o minge. Încearcă să menții mingea în echilibru pe dosul mâinii, alternând mâinile;
e) Cu ambele mâini, aruncă mingea deasupra capului și prinde-o. După 2-3 zile, încearcă să arunci
mingea dintr-o mână în cealaltă.
5
3. EXERCIȚII ÎN MIȘCARE
Desenează o linie de-a lungul unui culoar de 5-7 metri.
a) Încearcă să mergi cât mai drept de-a lungul liniei, fără dezechilibrări laterale. Ajută-te de mâini
pentru echilibrare. Întoarce-te în ambele direcții la terminarea cursei, din cât mai puține mișcări și cât
mai cursiv;
b) Mergi cu spatele pe aceeași linie;
c) În timp ce mergi de-a lungul liniei, adaugă exercițiile de mișcare a capului și ochilor în cele trei
direcții din spațiu;
d) După o săptămână, încearcă să mergi pe vârfuri de-a lungulliniei; e) După încă o săptămână,
încearcă să mergi ridicând genunchii.

4. EXERCIȚII CU UN PARTENER
a) Pentru siguranță, lucrează cu un partener care va sta în spatele tău, ținându-te de umeri. Ține ochii
închiși pe toată durata exercițiului. Partenerul tău te va ghida cu fermitate prin cameră și te va întreba
cât mai des posibil în ce direcție te afli (de exemplu, spre ușă, spre fereastră, spre ceas, spre tablou);
b) Aceeași poziție de plecare. Ține ochii tot închiși. Partenerul tău adaugă exerciții suplimentare
imaginare – de exemplu, „atenție, bordură de trotuar”, „pas mare peste o baltă”, „atenție, o creangă
deasupra capului”

6. EXERCIȚII CU UN PARTENER ȘI O MINGE

Stând cu fața la partenerul tău, încearcă să prinzi mingea pe care ți-o aruncă aleator, ca direcție și
înălțime.

6
Sindromul vestibular periferic este o afecțiune frecvent întâlnită în practica ORL curentă (30% din
pacienți). Anamneza și examenul clinic oto-neurologic sunt esențiale în diferențierea leziunilor
vestibulare periferice și centrale, precum și în stabilirea diagnosticului etiologic, atunci când este
posibil. Lucrarea prezintă un algoritm de diagnostic diferențial al sindromului vertiginos, categorie
aparte de leziuni vestibulare, în care tabloul clinic este dominat de VERTIJ, precum și metodele
adecvate de tratament al diferitelor entități patologice. Tratamentul bimodal - medicamentos (beta-
histină) și programele de reeducare vestibulare - au drept scop facilitarea procesului fiziologic de
compensare a leziunilor vestibulare periferice, pentru recuperarea mai rapidă și cât mai completă a
leziunii unilaterale.

Cuvinte cheie
vertij compensare centrală vestibular rehabilitation
Sindromul vestibular este un termen general care include totalitatea semnelor și a simptomelor
caracteristice unei leziuni a căii vestibulare. În funcție de sediul lezional, sindromul vestibular se
împarte în două categorii mari - sindromul vestibular periferic, în care leziunea este situată la nivelul
structurilor senzoriale vestibulare din urechea internă sau la nivelul nervului vestibular, și sindromul
vestibular central, în care leziunea este situată la nivelul structurilor vestibulare centrale (nucleii
vestibulari din trunchiul cerebral, mezencefal, talamus, cortex vestibular sau de-a lungul căilor
vestibulare centrale - fascicul longitudinal medial sau tracturi vestibulo-spinale).

Pornind de la ipoteza că nu orice amețeală este de cauză vestibulară, rolul clinicianului în abordarea
pacientului cu tulburări de echilibru este să determine sistemul implicat în apariția simptomatologiei.
Semnele clinice și anamneza au un rol deosebit de important în acest sens. Astfel, vertijul este un
simptom caracteristic leziunii vestibulare, afecțiune cunoscută generic sub numele de sindrom
vestibular.
Vertijul (derivat din verbul verto - în latină, a se răsuci) reprezintă iluzia unei mișcări (rotatorii sau
liniare) a mediului înconjurător sau a persoanei față de mediu. Este expresia asimetriei funcționale
dintre cele două căi vestibulare și se traduce clinic prin nistagmus. Nistagmusul (din greacă,
nystagmos - oscilație) reprezintă o mișcare ritmică, conjugată, a globilor oculari, cu o secusă lentă
determinată de asimetria funcțională vestibulară și o secusă rapidă, de revenire a globilor oculari în
poziția fiziologică în orbită, de origine centrală. Secusa rapidă, mai ușor observabilă, este cea care dă
sensul nistagmusului, deși nu este determinată de stimularea căii vestibulare.

Sindromul vestibular se datorează unei leziuni periferice (ureche internă ori nerv vestibular) sau
centrale (structurile vestibulare centrale - trunchi cerebral, mezencefal, talamus sau cortex
vestibular).
Etiologia variată a acestei simptomatologii impune abordarea standardizată, adeseori
multidisciplinară, a pacientului cu amețeli. Anamneza este elementul-cheie în aprecierea corectă a
fiecărui pacient în parte, în identificarea elementelor-cheie de diagnostic diferențial.
O primă orientare diagnostică între cele două categorii mari de sindrom vestibular este posibilă pe
baza semnelor și simptomelor pacienților (tabelul 1).
Adeseori, investigațiile paraclinice și consulturile interdisciplinare sunt cele care permit un
diagnostic etiologic de certitudine:
7
  audiologic și vestibular, dar și imagistic, în măsura posibilităților, dacă
suspicionăm o leziune la nivelul sistemului vestibular;
 neurologic, dacă suspicionăm un sindrom vestibular central;
 cardiologic, dacă suspicionăm o cauză cardiovasculară;
 endocrinologic, dacă suspicionăm o disfuncție tiroidiană;
 de alte specialități, dacă suspicionăm alte etiologii sau ajungem la un diagnostic
de excludere psihologic (vertij postural fobic, spre exemplu).

REZUMAT
Sindromul vestibular periferic este o afecțiune frecvent întâlnită în practica ORL curentă (30% din
pacienți). Anamneza și examenul clinic oto-neurologic sunt esențiale în diferențierea leziunilor
vestibulare periferice și centrale, precum și în stabilirea diagnosticului etiologic, atunci când este
posibil. Lucrarea prezintă un algoritm de diagnostic diferențial al sindromului vertiginos, categorie
aparte de leziuni vestibulare, în care tabloul clinic este dominat de VERTIJ, precum și metodele
adecvate de tratament al diferitelor entități patologice. Tratamentul bimodal - medicamentos (beta-
histină) și programele de reeducare vestibulare - au drept scop facilitarea procesului fiziologic de
compensare a leziunilor vestibulare periferice, pentru recuperarea mai rapidă și cât mai completă a
leziunii unilaterale.
vertij compensare centrală vestibular rehabilitation
Sindromul vestibular este un termen general care include totalitatea semnelor și a simptomelor
caracteristice unei leziuni a căii vestibulare. În funcție de sediul lezional, sindromul vestibular se
împarte în două categorii mari - sindromul vestibular periferic, în care leziunea este situată la nivelul
structurilor senzoriale vestibulare din urechea internă sau la nivelul nervului vestibular, și sindromul
vestibular central, în care leziunea este situată la nivelul structurilor vestibulare centrale (nucleii
vestibulari din trunchiul cerebral, mezencefal, talamus, cortex vestibular sau de-a lungul căilor
vestibulare centrale - fascicul longitudinal medial sau tracturi vestibulo-spinale).

Pornind de la ipoteza că nu orice amețeală este de cauză vestibulară, rolul clinicianului în abordarea
pacientului cu tulburări de echilibru este să determine sistemul implicat în apariția simptomatologiei.
Semnele clinice și anamneza au un rol deosebit de important în acest sens. Astfel, vertijul este un
simptom caracteristic leziunii vestibulare, afecțiune cunoscută generic sub numele de sindrom
vestibular.
Vertijul (derivat din verbul verto - în latină, a se răsuci) reprezintă iluzia unei mișcări (rotatorii sau
liniare) a mediului înconjurător sau a persoanei față de mediu. Este expresia asimetriei funcționale
dintre cele două căi vestibulare și se traduce clinic prin nistagmus. Nistagmusul (din greacă,
nystagmos - oscilație) reprezintă o mișcare ritmică, conjugată, a globilor oculari, cu o secusă lentă
determinată de asimetria funcțională vestibulară și o secusă rapidă, de revenire a globilor oculari în
poziția fiziologică în orbită, de origine centrală. Secusa rapidă, mai ușor observabilă, este cea care dă
sensul nistagmusului, deși nu este determinată de stimularea căii vestibulare.

Sindromul vestibular se datorează unei leziuni periferice (ureche internă ori nerv vestibular) sau
centrale (structurile vestibulare centrale - trunchi cerebral, mezencefal, talamus sau cortex
vestibular).
Etiologia variată a acestei simptomatologii impune abordarea standardizată, adeseori
multidisciplinară, a pacientului cu amețeli. Anamneza este elementul-cheie în aprecierea corectă a
fiecărui pacient în parte, în identificarea elementelor-cheie de diagnostic diferențial.
O primă orientare diagnostică între cele două categorii mari de sindrom vestibular este posibilă pe
8
baza semnelor și simptomelor pacienților (tabelul 1).
Adeseori, investigațiile paraclinice și consulturile interdisciplinare sunt cele care permit un
diagnostic etiologic de certitudine:

 audiologic și vestibular, dar și imagistic, în măsura posibilităților, dacă suspicionăm o leziune

la nivelul sistemului vestibular;
 neurologic, dacă suspicionăm un sindrom vestibular central;
 cardiologic, dacă suspicionăm o cauză cardiovasculară;
 endocrinologic, dacă suspicionăm o disfuncție tiroidiană;
 de alte specialități, dacă suspicionăm alte etiologii sau ajungem la un diagnostic de excludere
psihologic (vertij postural fobic, spre exemplu).

În tabelul 2 sunt schematizate principalele tipuri de afecțiuni care pot determina sindrom vestibular.
O anamneză bine condusă, urmată de un examen clinic amănunțit, permite urmărirea unui algoritm
topodiagnostic destul de precis, în cazul pacienților cu vertij (figura 1 - vezi algoritm detașabil la
mijlocul revistei). Scopul acestui algoritm de diagnostic diferențial între sindromul vestibular
periferic și sindromul vestibular central este acela de a orienta clinicianul în diagnosticul etiologic al
pacientului cu vertij și stabilirea conduitei terapeutice adecvate.
Oricum, urmărind acest algoritm diagnostic, trebuie să ținem cont de câteva „reguli” generale:

1. Vertijul (senzația reală de învârtire) este asociat, de obicei, unei leziuni vestibulare, periferice
în majoritatea cazurilor, în timp ce o senzație de amețeală apare mai curând într-un sindrom
vestibular central sau într-o afecțiune de ordin general.
2. Cel mai adesea, o leziune vestibulară periferică se caracterizează prin episoade de vertij brusc
instalate, de scurtă durată (<24 ore). În cazul leziunilor vestibulare centrale, debutul
simptomatologiei este progresiv, insidios, ajungându-se la o stare de amețeală practic
permanentă. Pacienții anxioși sau cu depresie se pot plânge și ei de amețeală continuă.
3. Excepțiile există însă: epilepsia de lob temporal și ischemia vertebro-bazilară, care determină
o simptomatologie de leziune vestibulară periferică - vertij de câteva secunde, asociat chiar
cu scăderea auzului sau cu apariția zgomotelor la una dintre urechi.
4. Durata crizei vestibulare din sindromul vestibular periferic poate orienta clinicianul: vertijul
paroxistic pozițional benign poate dura doar 30-40 de secunde, o criză tipică din boala
Menière durează maximum 24 de ore, în timp ce neuronita vestibulară determină o criză
vertiginoasă, care durează câteva zile.
5. Leziunile labirintice sau ale nervului VIII pot produce semne auditive unilaterale asociate:
hipoacuzie, tinitus, senzație de presiune sau de plenitudine aurală, otalgie.
6. Semnele și simptomele vestibulare neînsoțite de tulburări auditive impun și mai mult un
examen neurologic atent, mai ales al funcției oculomotorii.
7. O evaluare cardiovasculară atentă este esențială, mai ales dacă există antecedente de angină,
claudicație intermitentă sau palpitații, care pot fi provocate de disritmii.

Leziunile vestibulare periferice (otice sau ale nervului vestibular) reprezintă aproximativ 40% din
cauzele tulburărilor de echilibru pentru care pacienții se prezintă la medic. Cele mai frecvente cauze
ale sindromului vestibular periferic sunt vertijul paroxistic pozițional benign (VPPB) - 20%,
neuronita vestibulară (12%) și boala Menière (6%)(9).

Tratamentul sindromului vestibular periferic

În general, patofiziologia multor afecțiuni vestibulare nu este foarte bine înțeleasă, iar etiologia este
uneori imposibil de stabilit. De aceea, nu trebuie să încercăm neapărat să avem un diagnostic
9
etiologic al leziunii vestibulare, dar trebuie să stabilim conduita terapeutică cu beneficiu maxim
pentru fiecare pacient.
Tratamentul simptomatic poate fi chirurgical, fizic, farmacologic sau psihologic.
De regulă, tratamentul chirurgical este indicat pentru:

 afecțiuni cu risc vital (otomastoidită cronică supurată complicată cu labirintită sau abces
cerebral, leziune tumorală de nerv vestibular, formațiune tumorală intracraniană);
 confirmarea/excluderea fistulei perilimfatice;
 creșterea calității vieții la pacienții cu vertij rotator sever, la care orice altă metodă de
tratament nu a ameliorat simptomatologia, prin secționarea nervului vestibular.

Tratamentul fizic are două aspecte:

 manevra de repoziționare caracteristică fiecărui canal semicircular afectat de VPPB(19,20);

Tratamentul fizic are două aspecte:

 manevra de repoziționare caracteristică fiecărui canal semicircular afectat de VPPB(19,20);

 reeducarea vestibulară - tratament bazat pe exerciții fizice, care are drept scop obișnuirea
pacienților cu condițiile declanșatoare de vertij/amețeală/tulburări de echilibru, precum și
favorizarea și accelerarea fenomenului de compensare centrală; în cazurile cu afectare
vestibulară bilaterală (post-ototoxică, cel mai frecvent), reeducarea vestibulară permite
utilizarea mai bună a informațiilor complementare celor vestibulare (vizuale și
proprioceptive), în vederea menținerii echilibrului.

Tratamentul farmacologic al deficitului vestibular unilateral, situația cel mai des întâlnită în practica
medicului ORL,

Concluzii
Cei încadrați generic în categoria pacienților cu „tulburări de echilibru” pot prezenta vertij, amețeală
sau dezechilibru static sau în mers. Ceea ce este esențial de stabilit în evaluarea pacienților care
prezintă tulburări de echilibru este dacă acestea se datorează unei afecțiuni vestibulare sau de ordin
general. De asemenea, trebuie avută în vedere, mai ales la vârstnicii cu amețeală, posibilitatea
existenței unor deficite senzoriale multiple - neuropatii periferice, spondiloză cervicală, deficit
vestibular și tulburări de vedere (mai ales din cauza cataractei). Se impune, așadar, un examen
complet otoneurologic și medical la pacienții care se prezintă pentru amețeli și tulburări de echilibru.
Diferențierea sindroamelor vestibulare periferice de cele centrale nu mai este neapărat atât de netă
cum se considera până în prezent, totuși trebuie identificate acele patologii vestibulare care impun în
mod obligatoriu o anumită atitudine terapeutică:

 labirintită luetică, ce impune tratament antiinfecțios specific;

 schwannom de nerv vestibular, care trebuie monitorizat imagistic (RMN cu administrare de
Gadolinium) și tratat neurochirurgical, dacă este cazul;
 VPPB - repoziționarea otolitică printr-o manevră fizică terapeutică este suficientă pentru
vindecarea pacientului;
 epilepsie de lob temporal - tratament specific neurologic.

www.medichub.ro/reviste/orl-ro/sindromul-vestibular-periferic

10