Didactica educației

fizice și psihomotorii
Prof. drd. Marcu Daniela
 Un test al corectitudinii
procedurii de învăţământ este
fericirea copilului.

Maria Montessori

Copiii învaţă din ceea ce îi

înconjoară.

Maria Montessori
 PSIHOMOTRICITATEA
● Psihomotricitatea reprezintă structura cu funcție ce exprimă relațiile complexe
interdeterminative.

● Fiinţa umană poate fi definită prin corporalitate, mentalitate şi spiritualitate. Acestea se

formează în ontogeneză, printr-un extrem de complex şi rafinat proces de dezvoltare –
structurare - organizare. ²Abordarea problemelor psihomotricităţii cere înţelegerea fiinţei
umane în unitatea aspectelor ei fizic- motric şi spiritual. Cele două aspecte, motric şi
psihic, sunt într-o continuă interrelaţie, discutarea aspectului motric, în afara
determinării sale psihice îl goleşte de semnificaţii, îl reduce la automatism² (Horghidan,
1980).
❖ Termenul de ”psihomotricitate” desemnează ansamblul comportamentelor
motrice considerate în funcție de legătura lor cu psihismul.

❖ Psihomotricitatea explică importanţa motricităţii în dezvoltarea somatică şi

psihică (Tüdös, 2001). Manifestarea psihică şi cea motrică reprezintă elemente
fundamentale ale adaptării sistemului. Ambele, rudimentare la naştere,
evoluează în timpul copilăriei şi se dezvoltă la început în directă şi strânsă
legătură, apoi parcurgând integrări din ce în ce mai ierarhizate şi diferenţiate în
sectoare perfecţionate.

❖ M. Epuran (1994), consideră că psihomotricitatea „include participarea diferitelor

procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor, cât şi execuţia adecvată
a actului de răspuns; ea apare atât ca aptitudine, cât şi ca funcţie complexă de reglare
a comportamentului”.
 Componentele funcției psihomotrice ( V. Horghidan, 1998)

Inteligența
Schema Lateralitatea Ideomotricitatea motrică
corporală
De reținut!
Fiinţa umană poate fi definită prin corporalitate,
mentalitate şi spiritualitate. Acestea se formează în
ontogeneză, printr-un extrem de complex şi rafinat
proces de dezvoltare – structurare - organizare.
Abordarea problemelor psihomotricităţii cere
înţelegerea fiinţei umane în unitatea aspectelor ei fizic-
motric şi spiritual. Cele două aspecte, motric şi psihic,
sunt într-o continuă interrelaţie, discutarea aspectului
motric, în afara determinării sale psihice îl goleşte de
semnificaţii, îl reduce la automatism (Horghidan,
1980).
Lateralitatea
● În literatura de specialitate există mai
multe definiţii ale conceptului de
lateralitate:
R. Lafon (1963, apud Horghidan, 2000) consideră
lateralitatea ca „fiind inegalitatea funcţională a părţii
(jumătăţii)dreptesaustângia corpului”.
U. Şchiopu, (1997, apud Horghidan, Mitrache, Tüdös, 2001)
defineşte lateralitatea ca fiind „predominanţa funcţională
a unei părţi a corpului asupra alteia, mai ales a mâinii,
rezultânddinutilizareapreferenţială a acesteia”.
Conform lui Lauzon, citată de Horghidan (2000): lateralitatea
este „cunoaşterea interiorizată a celor două părţi ale
corpului, capacitatea de a identifica partea stângă de
partea dreaptă”;
Forme ale lateralității
● După gradul de intensitate → lateralitate puternică (atunci când când se
manifestă intensitatea asimetriei funcţionale a unuia din organele omoloage) şi
lateralitate slab conturată, care se identifică, cu ambidextria.

● După gradul de omogenitate:

- omogenă → pe aceeaşi parte a corpului: subiectul este dreptaci sau stângaci de mână, ochi,
picior;
- neomogenă → opusă lateralităţii omogene, atunci când la acelaşi subiect, predominanţa este
diferită pentru diverselemembre;de exemplu, dreptacide mână şi ochi, dar stângaci de picior;
- contrariată → atunci când se schimbă lateralitatea prin activitatea de educare.
● După gradul de participare a membrelor superioare şi inferioare
→ bilaterală (atunci când picioarele şi mâinile se mişcă simultan şi există o
coordonare), omolaterală (atunci când piciorul şi mâna din aceeaşi parte a
corpului se mişcă simultan), încrucişată (atunci când mâna şi picioarul părţii
opuse se mişcă simultan) şi multilaterală (atunci când mâinile şi picioarele se
mişcă simultan).
● În funcţie de nivelul la care se exprimă prevalenţa funcţională,
lateralitatea este manuală, podală, vizuală (oculară), auditivă (acustică).
De reținut!
Un subiect este:

- dreptaci categoric (respectiv stângaci categoric) -

atunci când utilizează mâna, piciorul sau ochiul drept
(respectiv stâng), pe baza unei prevalenţefuncţionale
cerebrale stângi (respectiv drepte);

- dreptaci mixt (respectiv stângaci mixt) –dacă

realizează unele acţiunicu o parte a corpului şialte acţiuni
cu segmentulsituat de cealaltă parte acorpului;

- ambidextru –când foloseştecu aceeaşiabilitate

ambele segmentesimetrice (Horghidan, 2000).
Verificare!
1. La ce se referă
psihomotricitatea?
2. În sfera psihomotricităţii sunt
incluse: ………………………....................
3. Ce este lateralitatea?
4. Ce înseamnă lateralitate
omogenă?
5. Un preşcolar poate fi dreptaci
categoric (respectiv stângaci
categoric), în timp ce alt copil
poate fi dreptaci mixt (respectiv
stângaci mixt)?
 Schema corporală
● Porot, (1960), citat de Horghidan (2000) consideră schema
corporală ca fiind „imaginea pe care o are fiecare despre corpul
său, imagine totală sau parţială, percepută în stare statică sau
dinamică sau în raporturile părţilor corpului între ele şi, mai ales,
în raporturile acestuia cu spaţiul şi mediul înconjurător”;

● Şchiopu, (1997, Horghidan, Mitrache, Tüdös, 2001) o consideră „reprezentarea

pecareoarefiecareindivid asuprapropriuluisăucorpşicareserveştecareperspaţial
în mişcările cele mai simple şi în imaginea de sine. Este un model permanent, vizual,
postural,spaţial,infraconştientceconstituie şiunpunctdereperîn spaţiu”;
● Schema corporală se realizează în ontogeneză, ca rezultat
al unui proces îndelungat şi stadial de prelucrare şi integrare
a informaţiei. Principalii factori de care depinde evoluţia
schemei corporale sunt: informațiile senzoriale,
proprioceptive și interoceptive, lateralitatea, inteligența,
maturizarea, experienţa trăită de copil, care urmată de
succes sau eșec contribuie la formarea imaginii
disponibilităților corpului, factorii de natură socială (ce
acționează pe baza imitației și a limbajului), factorii afectivi
(trăirea timpurie a corpului).
Predoiu (2012) diferenţiază etape importante în evoluţia schemei
corporale:
❖ În primul an de viaţă copilul dedică foarte mult timp descoperirii propriului corp. Încă din
primele luni de viaţă, el începe să ia cunoştinţă de propriul corp pornind de la diversele
acţiuni de stimulare realizate de părinţi (care îl ţin în braţe, îl îmbăiază, îl mângâie sau îi fac
masaj etc) - acţiuni care, pentru copil au o rezonanţă afectivă pozitivă - şi până la
experienţa durerii fizice (căzături, dureri de burtă, apariţia dinţilor etc).
❖ La 6 luni copilul manifestă interes pentru propria imagine în oglindă (stadiul oglinzii-
Lacan);
❖ La 15 luni (la sfârşitul perioadei prelingvistice) indică elemente ale schemei faciale, puţin
mai târziu le va denumi, împreună cu alte elemente ale schemei corporale;
❖ La 18-24 de luni imaginea corpului începe să se formeze în mintea copilului, care devine
din ce în ce mai conştient de posibilităţile, dar mai ales de limitele sale. El începe să se
cunoască pe sine ca sursă sau chiar ca stăpân pe mişcările propriului corp.
❖ Spre 5 ani diferenţiază partea dreaptă de partea stângă la propriul corp şi în spaţiu şi la 8
ani poate să transpună şi asupra altora; în perioada 5 la 11-12 ani se trece de la stadiul
global-sincretic la cel de diferenţiere şi analiză.
❖ La 11-12 ani copilul cunoaşte şi individualizează în întregime schema corporală.
Conceptul de ideomotricitate
● Problematica ideomotricității se referă la importanța pe care
reprezentările mișcării sau reprezentările ideomotorii o au în
realizarea actelor motrice și, în același timp, la rolul avut de
motricitate în formarea imaginilor mentale. Reprezentările
ideomotorii sunt un anumit tip de reprezentări ale mișcărilor
pentru care există experiența motrică anterioară, rezultate
din și prin experiența de mișcare a propriului corp și
segmentelor sale.
● Ideomotricitatea, în ansamblul ei, constituie fundamentul
antrenamentului mental, utilizat pentru învățarea actelor
motrice sau pentru menținerea structurilor motrice în condiții
de indisponibilitate pentru mișcare, cât și al antrenamentului
de relaxare.
Caracteristicile reprezentărilor ideomotorii
Se îmbunățățesc și se
precizează pe baza mișcărilor,
sursa lor fiind reprezentată
de mișcările corpului și ale
segmentelor lui.

În momentul activării lor

sunt însoțite de acte
ideomotorii
De reținut!
Reprezentările mișcărilor sunt mult mai complexe
la sportivi decât la spectatori. Aceștia din urmă au
mai ales reprezentări vizuale și mai vagi, unele
reprezentări motrice. Dacă stau în tribună ei fie că
imită, în schiță, gesturile „cheie” ale celor din
teren sau ring, fie că, anticipându-le, le schițează
ca și cum i-ar conduce pe sportivi. La sportivi
reprezentările mișcărilor au caracter complex,
fiind plurisenzoriale, având componenete, în
același timp vizuale, kinestezice, de orientare
spațio- temporale, cutanate etc. Evident este
vorba de reprezentările „de lucru” ale mișcărilor și
acțiunilor proprii, pentru altele fiind și ei în situația
neinițiaților
Conceptul de inteligență motrică
● Inteligența motrică exprimă rezultatul interdependenței între
motricitate și raționament. Acest tip de inteligență operează de regulă
la nivelul senzori-motor și implică adaptarea la datele concrete ale
unei situații, pe baza sesizării raporturilor spațio-temporale și a
posibilității de a le reorganiza într-o manieră eficientă.

● Inteligenţa motrică presupune, în general: “capacitatea de

a înţelege, capacitatea de a discerne, capacitatea de a
integra, capacitatea de a găsi exact şi corect mişcările cele
mai adecvate situaţiilor practice (se manifestă în diferite
forme şi la diferite nivele), viteza de învăţare motrică,
exactitatea coordonărilor spaţio-temporale, capacitatea de
combinare a mişcărilor, capacitatea de coordonare şi
anticipare” (Epuran, 1972, citat de Predoiu, 2012).
 Principalele atribute ale inteligenței motrice:

○ intuitiv-operativitatea în alegerea programului motor

adecvat situației și intenției;
○ rapiditatea comparării alternativelor;
○ posibilitateaelaborării programului motor în criză de timp;
○ capacitatea de a prelucra în timp scurt o cantitate mare de
informații senzoriale și de a desprinde dintr-un complex
senzorial informația relevantă, necesară reacției motorii;
○ capacitatea de decodificare și utilizare a informațiilor
proprioceptive (a „simțului obscur”);
○ capacitateade înțelegere a sarcinii motrice;
○ ușurința transferului;
○ creativitatemotrică;
○ anticipare-coincidență.
Verificare!
1. Ce este schema corporală?
2. La ce vârstă manifestă interes copilul
pentru propria imagine în oglindă?
3. Când cunosc şi individualizează în
întregime copiii schema corporală?
4. Ce este ideomotricitatea?
5. Reprezentările mișcărilor sunt mai
complexe la sportivi sau la
spectatori?
 Planificarea instruirii în educația
fizică școlară
Planificarea este unul dintre aspectele cele mai importante ale
activităţii pe care o desfăşoară învăţătorii/ profesorii de educaţie
fizică.
În urma planificării rezultă documentele de planificare pe baza
cărora profesorii asigură fundamentarea ştiinţifică a procesului de
predare a educaţiei fizice.
 Documente de planificare
Planul anul
● ( Eșalonarea anuală a unităților de învățare)

Planul calendaristic semestrial

Proiectarea unității de învățare

Proiectul didactic
 Planul anual
Planul anual reprezintă primul document de planificare
pe care îl realizeză profesorul de educaţie fizică. Se
elaborează sub formă grafică, pentru fiecare clasă.

Cuprinde: indicatori de recunoaştere (unitatea de

învăţământ = şcoala, clasa, anul şcolar şi resursele materiale)
şi tabelul în care se eşalonează unităţile de învăţare (de
exemplu, dezvoltarea forţei, a vitezei etc).
 Planul calendaristic semestrial
Se realizează pe baza planului anual – eşalonarea
anuală a unităţilor de învăţare şi oferă o imagine mai
amănunţită asupra conţinutului instruirii, respectiv a unităţilor
de învăţare prin faptul că precizează temele (detalierile de
conţinut) pe care profesorul le abordează în fiecare lecţie/
activitate.
Planul calendaristic cuprinde:
❖ indicatori de recunoaştere;
❖ competenţe generale şi specifice
❖ probele de evaluare;
❖ tabelul cu unităţile de învăţare
 Proiectarea unității de învățare
Proiectarea unităţii de învăţare trebuie să menţioneze:
- Prin indicatori de recunoaştere: clasa la care se predă acel conţinut, anul de
instruire, numărul de lecţii alocate, perioada de realizare, semestrul, timpul alocat
exersării.

- Prin forma de prezentare: numărul lecţiei, competențele specifice (codificat),

detalieri de conţinut (temele de lecţie şi stadiul de instruire a acestora pentru
deprinderi şi priceperi motrice), obiective operaţionale, strategii didactice (metode
şimijloacedeinstruire),resursedetimpşimateriale, evaluarea.
 Tema de control
1. Elaborarea unui plan de lecție (Proiect didactic) – teme la
alegere
Bibliografie
❖ Stănescu, M.(2012).Didactica educaţiei fizice. Ed. Universitară,
Bucureşti.
❖ Dragnea A. şi colab. (2006). Educaţie fizică şi sport – teorie
şi didactică. Ed. Fest, Bucureşti.
❖ Horghidan, V., Mitrache, G., Tüdös Ş. (2001). Psihologie
normală şi patologică. Ed. Globus, Bucureşti.
❖ Predoiu, R. (2012). Optimizarea performanţei sportive – mesajul
subliminal, elemente de psihomotricitate, harta mentală. Teză de
doctorat, Universitatea din Bucureşti
❖ Predoiu, R. (2016). Psihologia sportului. Maximizarea performanţei
sportive. Ed. Polirom, Bucureşti
❖ Grigore Gh., Dințică G., (2012) Metodica dezvoltării calităţilor motrice la
copiii de 7 – 11 ani, Ed.Discobolul , Bucureşti.
❖ Oprea L., Șulea R., Ciontescu M., Stoican D., (2019) Îndrumar metodic pentru
profesorii de educație fizică și sport, Ed. Național, București
“Am ratat mai mult de 9000 de aruncări
în cariera mea. Am pierdut aproape 300
de jocuri. De 26 de ori, mi s-a dat
încrederea că o să dau coșul care o să ne
aducă câștigul jocului și am ratat.
Am dat greș din nou și din nou și din
nou. Și de aceea am reușit.”

Michael Jordan