Kinesiologie

CAPITOLUL 9

EXERCIŢIUL FIZIC - MIJLOC DE

ÎMBUNĂTĂŢIRE A CAPACITĂŢII MOTRICE

Conţinutul instructiv-educativ al activităţilor motrice

se transpune în practică numai prin crearea, selectarea şi
combinarea unor mijloace de lucru specifice, capabile să
confere subiecţilor diferite abilităţi, capacităţi, performanţe,
prin care aceştia dobândesc (pe termen lung) o calitate
superioară a vieţii. Influenţa de sistem a diferitelor
mijloace utilizate în educaţie fizică, antrenament sportiv,
activităţi de timp liber, activităţi de expresie corporală, se
realizează tocmai prin angajarea subiectului într-un proces
de formare şi cultivare, în toate etapele ontogenetice,
cărora le corespund una sau alta dintre activităţile
menţionate. Acestora li se poate adăuga, în anumite
situaţii, şi influenţa terapeutică, reabilitativă a mijloacelor
din sfera kinetoterapiei.
Activitatea motrică, oricare ar fi aceasta, reuneşte în
forme de organizare specifice, copiii, tinerii, adulţii şi
vârstnicii, mijloacele de intervenţie căpătând tot atâtea
nuanţe specifice, pe fondul unei acţiuni educaţionale
unitare şi coerente.

9.1. Aspecte generale1

1
A. Dragnea, A, Bota, Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1999.

262
 Kinesiologie

Acţiunile motrice ale omului sunt numeroase şi

variate, prin ansamblul lor, manifestându-se în ultimă
instanţă atitudinea activă a omului faţă de lumea
exterioară, trebuinţele şi stările acestuia.
În activităţile motrice, exerciţiul fizic ocupă un loc
privilegiat pentru faptul că determină în mod hotărâtor
orice progres pe linia perfecţionării motricităţii generale şi
a proceselor de dezvoltare fizică. Pentru acest motiv,
exerciţiul fizic face parte din grupa mijloacelor specifice,
alături de măsurile de refacere a capacităţii de efort şi de
aparatura de specialitate.
Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi
considerate exerciţii fizice; particularitatea distinctivă a
exerciţiului amintit este dată de concordanţa conţinutului şi
formei acestuia cu esenţa activităţii motrice căreia îi
serveşte şi cu legităţile acestora. De exemplu, alergarea
este o acţiune extrem de comună, care poate deveni
exerciţiu când i se conferă reguli precise de practicare,
modalităţi raţionale de execuţie, o anumită dozare a
efortului, etc.
Exerciţiul fizic constituie o acţiune total diferită de tot
ce se utilizează ca repetare şi exersare în formarea
deprinderilor intelectuale. Nici un subiect nu va putea
învăţa o mişcare nouă sau nu va putea perfecţiona una
deja învăţată prin comunicare verbală sau pur şi simplu
privind cum altcineva efectuează mişcarea respectivă.
În sens etimologic, exerciţiul (din latinescul exercere
– exercitare) presupune repetarea unei activităţi de mai
263
 Kinesiologie

multe ori, până la câştigarea uşurinţei sau „îndemânării” în

efectuarea unei mişcări. Se pot „exersa” şi anumite funcţii,
în sensul activării repetate a acestora, în scopul
dezvoltării. În acest sens, dictonul „funcţia creează
organul” devine ilustrativ. Prin aceasta dorim să scoatem
în evidenţă, pe de o parte funcţia didactică a exerciţiului si
pe de alta parte, funcţia sa organică. Cu alte cuvinte,
exerciţiul fizic, faţă de exerciţiu în general, capătă valenţe
deosebit de complexe: adaptative (în sens biologic), de
dezvoltare, de învăţare intelectuală, etc.
Aşa cum evidenţiază şi I. Cerghit, exerciţiul nu se
reduce numai la formarea deprinderilor (motrice, n.n.), a
unor moduri de acţiune bine consolidate, ci contribuie şi la
realizarea altor sarcini pe care noi le concepem astfel:
a) înţelegerea raţiunii efectuării într-o anumită
structură, a actelor şi acţiunilor motrice;
b) înţelegerea respectării regulilor de execuţie
stabilite;
c) dezvoltarea capacităţii (operaţiilor mentale) de
asociere imaginativă a diferitelor secvenţe de mişcare
(favorizarea transferului);
Repetarea se efectuează astfel încât mişcările să
nu devină stereotipii sterile, iar subiecţii să nu devină
„păpuşi mecanice”, puţin conştiente de ceea ce
efectuează, deşi s-ar putea spune că în acest fel se
realizează obiectivul: „capacitate de reproducere a
achiziţiilor motrice”. Educaţia fizică modernă însă, îşi
propune astăzi mult mai mult decât acest deziderat.

264
 Kinesiologie

Exerciţiul fizic, deşi în numeroase cazuri se efectuează

stereotip, acesta nu trebuie înţeles ca un mecanism rigid
ci, dimpotrivă, subiectul are posibilitatea aplicării lui în
variante învăţate sau efectuate ca reacţii adaptative la
anumite situaţii externe sau interne. Din cele prezentate
este evident că exerciţiul fizic depăşeşte sfera a ceea ce
pedagogia prezintă drept „metoda exerciţiului”. El nu
presupune numai repetarea sistematică, ci şi posibilitatea
de a construi, de a asambla pe baza mişcărilor învăţate, o
conduită motrică proprie subiectului care a asimilat un
material, pe care apoi îl exteriorizează sub forma
comportamentului motric.
Indiferent de domeniul în care se aplică, exerciţiul
este un instrument astfel conceput încât să uşureze
însuşirea raţională a conţinutului informaţional.
Şiclovan I. (1979) consideră că „exerciţiul fizic
reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată
sistematic şi conştient, în scopul perfecţionării dezvoltării
fizice şi a capacităţii motrice a individului. Fără îndoială,
indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a
organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi
calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea
îndelungată a unor exerciţii fizice anume orientate în acest
scop”.
Pentru a ilustra întreaga complexitate a exerciţiului
fizic, în sensul de a depăşi limita corporalului şi a fi în
concordanţă cu concepţia generală despre mişcarea în
scop formativ, considerăm că exerciţiul fizic reprezintă o
acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şi
265
 Kinesiologie

programată în vederea realizării obiectivelor proprii

diferitelor activităţi motrice (de exemplu, dezvoltarea
tonicităţii şi troficităţii musculare, însuşirea şi
perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice,
dezvoltarea calităţilor motrice, etc.)

9.2. Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structural încât

să conducă la realizarea scopului final al activităţii.
Conţinutul cuprinde:
 mişcările corpului sau ale segmentelor
(translaţie, rotaţie, abducţie, răsucire,
balansare în diverse planuri, etc.);
 efortul fizic solicitat, apreciat prin volum,
intensitate complexitate, densitate etc;
 efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a
proceselor psihice, exerciţiul fizic fiind un act
voluntar, ce implică intenţionalitate şi
orientare conştientă.
Conţinutul exerciţiului este cel care realizează
efectele (influenţele) asupra sferei somatice, funcţionale,
(psiho)motorii, cognitive, afective etc.
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se
succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre
acestea, de-a lungul efectuării acţiunii respective2. În

2
I, Şiclovan, Teoria educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1979.

266
 Kinesiologie

vreme ce conţinutul reprezintă materia primă, compoziţia

în stare brută, forma este legată de aspectul exterior,
vizibil, finisat, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă
conţinutul înseamnă coordonări interne neuro - musculare
şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica
mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.
Gh. Câstea (2000) consideră că forma poate fi
apreciată prin: poziţia corpului şi a segmentelor, direcţia şi
amplitudinea mişcării, ritmul, tempoul şi sistemul de
dispunere a subiecţilor în spaţiu.
După Martin, citat de Weineck, forma exerciţiului
fizic are o componentă cinematică şi o componentă
dinamică.
Componenta cinematică reuneşte aspectele de
articulare spaţio - temporală a mişcării şi anume:
 repartizarea pe faze a mişcării;
 caracteristicile de viteză;
 reperele temporale ale fazelor mişcării;
 lungimile şi traiectoriile mişcării etc
Componenta dinamică se referă la forţele interne şi
externe ale mişcării:
 relaţia dintre puseele de forţă şi frânare;
 coordonarea impulsuri!or parţiale care permit
însumarea forţelor.
Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic
îl reprezintă tehnica, definită drept cele mai eficiente

267
 Kinesiologie

procedee structurate raţional pentru îndeplinirea anumitor

sarcini motrice.
Evident, între conţinut şi formă, există o
condiţionare reciprocă, dar de regulă, conţinutul are rol
determinant. Relaţia între acestea două, devine
determinantă în sportul de performanţă, în care criteriul
energetic (care exprimă conţinutul) se combină deseori cu
criteriul estetic, artistic sau expresiv (care exprimă forma).
Astfel, se pot identifica situaţii în care conţinutul determină
forma şi exemple în care forma ajustează conţinutul. De
exemplu, modificările codului de punctaj din gimnastică
exprimă o schimbare de conţinut care antrenează o formă
mult mai dinamică a exerciţiilor din concurs. De
asemenea, în schiul alpin, forma aerodinamică a corpului,
are efecte şi asupra conţinutului, deoarece, poziţia
grupată se traduce într-o rezistenţă mai mică a aerului şi,
implicit, la un consum energetic scăzut.

9.3. Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice reprezintă acţiuni motrice care

angajează subiectul într-un demers programat, pentru
atingerea unui anumit scop. Acestea sunt mijloace sau
instrumente de acţiune ale căror conţinut, formă şi
organizare conduc la efecte funcţionale stabile.
Din punct de vedere metodologic s-au stabilit
diferite clasificări convenţionale care ajută specialistul să
facă o alegere facilă a mijloacelor utile.

268
 Kinesiologie

Criteriile utilizate sunt variate şi complementare, nici

unul dintre acestea, luat separat, neputând cuprinde
marea varietate a efectelor diferitelor tipuri de exerciţii.
Fără a avea pretenţia că epuizăm întreaga tipologie a
exerciţiilor, ne vom opri în continuare, asupra celor mai
utilizate criterii.
 Din punct de vedere al structurii şi formei:
 exerciţii analitice şi globale reproduc
fragmentar sau în totalitate o anumită
structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică
sau orice altă sarcină motrică;
 exerciţii simple şi complexe au o influenţă
selectivă sau de ansamblu asupra anumitor
calităţi, capacităţi, componente etc.
 exerciţii standardizate şi variabile presupun
o învăţare de tip algoritmic sau creativ;
 exerciţii speciale reproduc (simulează)
sarcinile pe care le solicită competiţia pentru
o anumită ramură sau probă sportivă;
 După gradul de codificare:
 exerciţii cu codificare internă toţi parametrii
exerciţiului sunt clar definiţi (de exemplu, în
nataţie, se execută 4 x (8 x 50m.), 33/34s
/repetare, pauză 1 min. 30s. între serii);
 exerciţii cu codificare externă exersarea se
realizează în condiţii externe bine definite (de

269
 Kinesiologie

exemplu, dribling printre jaloane, parcurgerea

unui traseu cu obstacole etc.);
 exerciţii cu codificare mixtă parametrii
exerciţiului şi condiţiile externe sunt bine
precizate (volumul de repetări, intensitatea,
pentru un parcurs cu obstacole).
 exerciţii fără codificare se realizează
conform unei orientări generale (de exemplu,
alergare de o oră pe teren variat în tempou
uniform sau, la canotaj, variaţii de alură şi
cadenţă, în funcţie de senzaţiile şi
disponibilităţile echipajului. Aceste exerciţii
conduc la o stăpânire tehnică şi emoţională,
inteligenţă tactică, capacitatea de decizie şi
asumare a responsabilităţilor, autoevaluare
etc. Ele rup monotonia exerciţiilor
standardizate.
 exerciţii cu codificare strictă au caracter
competitiv şi presupun măsurarea
performanţelor realizate, întocmirea
clasamentelor. Ele solicită la maximum
capacitatea subiecţilor în condiţii de concurs,
întărind calităţile de competitor.

 După calităţile motrice:

270
 Kinesiologie

 exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă,

coordonare şi supleţe, cu multiplele lor
combinaţii.
 După tipul de încărcătură adiţională:
 exerciţii cu partener, cu halteră, cu mingi
medicinale, saci cu nisip etc.
 După tipul de pregătire:
 exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică,
fizică, artistică etc.
 După natura efectelor pe care le induc:
 Exerciţii pregătitoare. Cresc nivelul
funcţional şi potenţialul subiecţilor. Efectele
acestora sunt indirecte. După gradul lor de
specificitate se disting:
- exerciţii pregătitoare generale – pentru
toate probele, vârstele şi nivelurile de
pregătire (conduc la stabilitatea
performanţei);
- exerciţii pregătitoare orientate -
reproduc parţial execuţiile proprii
activităţii respective, solicită grupele
musculare antrenate în efortul specific
în acelaşi regim de contracţie şi
utilizează resursele energetice
specifice (de ex. un circuit de forţă
dinamică pentru un semifondist care
dezvoltă simultan potenţialul aerob);

271
 Kinesiologie

- exerciţii pregătitoare specifice -

reproduc gesturile tehnice integral,
conţinutul şi forma de execuţie proprii
activităţii respective.
 Exerciţii specifice. Transformă potenţialul
fizic, tehnic, tactic, în capacitate de
performanţă, utilizând încărcătura, viteza,
ritmul de execuţie, legările de elemente
identice practicii de concurs. Acestea au
efecte directe asupra rezultatului.
 Exerciţii de concurs. Presupun o stimulare
suplimentară ca efect al stress-ului de
competiţie. Acestea pot fi:
 exerciţii de antrenament - de tip
competitiv - sunt strict codificate şi
impun subiectului un angajament
maxim;
 teste de antrenament - măsoară,
verifică şi controlează efectele
procedeelor de antrenament utilizate;
 competiţii pregătitoare şi de control;
realizează optimizarea programelor de
antrenament prin creşterea sarcinii de
lucru, verifică gradul de pregătire şi
întăresc valoarea de competitor a
subiectului;
 competiţii principale – realizează o
condiţionare specifică care provoacă

272
 Kinesiologie

apariţia formei sportive pentru

competenţa majoră – obiectiv central.
 După sistemele biologice solicitate:
 exerciţii neuromusculare;
 exerciţii cardio-respiratorii;
 exerciţii endocrino-metabolice.
 După natura contracţiei musculare:
 exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii
mixte.
 După intensitatea efortului fizic:
 exerciţii maximale, exerciţii submaximale,
supramaximale etc.
Aceste criterii se relaţionează, pentru că un
exerciţiu poate fi concomitent neuro-muscular, maximal,
anaerob, toate aceste aspecte caracterizându-l mai
precis.
 Cel mai important criteriu de clasificare îl
reprezintă natura obiectivelor. Astfel, putem
obţine următoarea clasificare:
 exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
- exerciţii pentru viteză, forţă, rezistenţă,
coordonare
 exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă;
- analitice (pentru fiecare segment al
corpului);

273
 Kinesiologie

-sintetice (pentru mai multe grupe

musculare şi segmente);
 exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice;
- deprinderi motrice de bază
- deprinderi motrice specifice unor sporturi
 exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de
efort:
- anaerob alactacidă - durata 1-20 sec.;
- anaerob lactacidă - durata 21-120 sec.;
- aerob-anaerob (mixt) - durata 121-300
sec.;
- aerob - durata peste 301 sec.
● După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi:
introductive (pregătitoare, cum sunt cele de încălzire),
repetitive (de fixare a mecanismului de bază) asociative
(de favorizare a transferului), aplicative (la situaţii tipice
sau modificate), creative (sub forma de joc aleator), de
întrecere (competiţionale sau noncompetiţionale), de
recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc.
● După structura socială de efectuare a exerciţiilor,
acestea pot fi individuale şi în grup, demixtate (băieţi +
fete) sau mixte.
● După forma de execuţie, acestea pot fi tipizate
(mereu la fel - nu agreem noţiunea de „algoritmizare”
deoarece exerciţiul fizic nu răspunde în totalitate la
regulile impuse de algoritmizare) semitipizate şi libere.

274
 Kinesiologie

După cum se observă, numeroasele criterii de

clasificare ar putea crea imaginea unei structurări
dezordonate a mişcărilor utilizate ca exerciţii fizice. Acest
fenomen se datorează în primul rând multitudinii şi
varietăţii obiectivelor realizate prin activităţile motrice şi pe
de altă parte, numărului foarte mare de mijloace existente,
dinamica lor fiind în plin proces de desfăşurare. În final,
apreciem că diversitatea lor este în consens cu
diversitatea acţiunilor umane, în general, clasificate la
rândul lor după mai multe criterii.

275
Kinesiologie

276