Sursa bibliografică:

Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2013). Teoria și metodica educației fizice și sportului,

UNEFS, București

Mijloacele educaţiei fizice şi sportului.

Mijloacele educaţiei fizice şi sportului sunt elemente prin care se poate realiza
ansamblul funcţiilor şi obiectivelor acestor două activităţi.
Mijloacele reprezintă instrumente didactice (dar nu numai) care asigură
transpunerea conţinutului instructiv-educativ, pregătirea subiecţilor în vederea
obţinerii unor abilităţi, capacităţi sau performanţe sportive care aparţin deopotrivă
sferei fizice şi psihice a personalităţii acestora.
Literatura de specialitate consemnează o mare varietate de mijloace, dintre care
cele mai cunoscute sunt mijloacele specifice şi mijloacele asociate educaţiei fizice şi
sportului.

10.3.1. Mijloacele specifice

Mijloacele specifice sunt instrumentele cele mai importante, deoarece ele

asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică,
funcţională şi motrică a omului.
Mijloace specifice sunt: exerciţiul fizic, măsurile de refacere a capacităţii de
efort şi aparatura de specialitate.
În prezent, mijloacele educaţiei fizice şi sportului s-au diversificat, devenind
mai complexe din punctul de vedere al efectelor, din următoarele motive: dezvoltarea
gândirii metodice (care a imaginat noi combinaţii şi mişcări), instalaţii şi aparate noi şi
introducerea unor cunoştinţe din alte domenii de activitate.

10.3.1.1. Exerciţiul fizic

În accepţie didactică, este cel mai important instrument, cu multiple funcţii şi

aplicaţii în programarea şi realizarea procesului de instruire. El face parte din
tehnologia predării şi a însuşirii conţinutului educaţiei fizice şi al antrenamentului
sportiv.
Etimologic, termenul de “exerciţiu” provine din latinescul “exercere”, care
însemna repetarea de mai multe ori, până la câştigarea uşurinţei sau a abilităţii în
efectuarea unei mişcări.
După I. Şiclovan, exerciţiul fizic reprezintă “o acţiune preponderent corporală,
efectuată sistematic şi conştient, în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice a oamenilor”. Cu alte cuvinte, exerciţiul fizic este o acţiune motrică
cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor
proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (dezvoltarea tonicităţii şi a troficităţii
musculare, însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor şi a priceperilor motrice,
dezvoltarea calităţilor motrice şi a capacităţii de efort etc.).
 Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca o repetare stereotipă, ci ca o
posibilitate de adaptare permanentă la condiţiile externe şi interne. În acest context,
exerciţiul fizic nu presupune doar o repetare sistematică, ci şi posibilitatea de a
construi, de a asambla, pe baza mişcărilor învăţate, o conduită motrică proprie
subiectului care a asimilat anumite cunoştinţe motrice, pe care le exteriorizează apoi
sub forma comportamentului motric.
Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii fizice:
particularitatea distinctivă a exerciţiului fizic este dată de concordanţa conţinutului şi a
formei acestuia cu esenţa educaţiei fizice şi sportului şi cu legităţile acestora (de
exemplu, alegarea este o acţiune extrem de comună, care poate deveni exerciţiu când i
se conferă reguli precise de practicare, modalităţi raţionale de execuţie, o anumită
dozare a efortului etc.).

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic.

Conţinutul exerciţiului fizic, structurat pentru a conduce la realizarea scopului
final al educaţiei fizice (sportului), cuprinde:
- mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire,
circumducţie etc.);
- efortul fizic solicitat, apreciat prin parametri săi principali (volum, intensitate,
complexitate şi densitate);
- efortul psihic, respectiv gradul de solicitare al proceselor psihice
(cunoscându-se că exerciţiul este un act voluntar, intenţionat şi orientat
conştient, având influenţe benefice asupra comportamentului uman în
ansamblul său).
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările
componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Ea este legată de aspectul exterior,
vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări
interne şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa
de redare, semnificaţia sa.
După Martin (citat de Weineck), forma exerciţiului fizic are o structură:
- cinematică – reuneşte aspectele spaţio-temporale ale mişcărilor:
• repartizarea pe faze a mişcării;
• caracteristicile de viteză;
• reperele temporale ale fazelor mişcării (durată, ritm);
• lungimile şi traiectoriile mişcării caracterizate prin direcţie, amplitudine.
- dinamică – se referă la forţele interne şi externe ale mişcării:
• forţele externe (gravitaţională, de reacţie a reazemului, de frânare a aerului,
centrifuge şi centripete care se manifestă în timpul mişcării etc.);
• forţele interne (forţa muşchilor).
Structura dinamică a exerciţiului fizic se referă şi la relaţia dintre puseele de forţă şi
de frânare precum, şi la coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea
forţelor.
Adeseori, în literatura de specialitate, forma exerciţiului fizic este sinonimă cu
tehnica definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale, pentru
îndeplinirea anumitor sarcini motrice.
 Clasificarea exerciţiilor fizice.
Criteriile utilizate pentru clasificarea exerciţiilor fizice sunt variate şi
complementare, dar nici unul dintre ele, luat separat, nu poate cuprinde întreaga gamă
a efectelor pe care le au diferitele tipuri de exerciţii.
Prezentăm în continuare o clasificare a exerciţiilor fizice, conform celor mai
utilizate criterii.
1. Din punct de vedere a structurii şi al formei:
 exerciţii analitice şi globale – reproduc fragmentar sau în totalitate, cu o anumită
structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică;
 exerciţii simple şi complexe – au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor
capacităţi, calităţi etc.;
 exerciţii standardizate şi variabile – presupun o învăţare de tip algoritmic şi creativ;
 exerciţii speciale – reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură
sau probă sportivă.
2. După gradul de codificare:
 exerciţii cu codificare internă – toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi
(distanţă, timp estimativ, pauze, etc.);
 exerciţii cu codificare externă – exersarea se realizează în condiţii externe definite
(dribling printre jaloane, trasee utilitar-aplicative etc.);
 exerciţii cu codificare mixtă – atât parametrii mişcării cât şi condiţiile externe sunt
bine precizate (volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);
 exerciţii fără codificare – se realizează conform unei orientări generale (alergare de
o oră pe teren variat, în tempo uniform);
 exerciţii cu codificare strictă – au caracter competitiv şi presupun măsurarea
performanţelor realizate şi întocmirea de clasamente.
3. După natura efectelor pe care le induc:
 exerciţii pregătitoare, specifice şi de concurs.
4. După calităţile motrice vizate:
 exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, precizie etc. şi pentru
combinaţiile acestora.
5. După tipul de încărcătură adiţională:
 exerciţii cu partener, cu haltere, cu gantere, cu saci de nisip, cu mingi medicinale,
cu bănci de gimnastică.
6. După componentele antrenamentului sportiv:
 exerciţii de pregătire fizică, tehnică, tactică, artistică, psihologică.
7. După sistemele biologice solicitate:
 exerciţii neuromusculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice.
8. După natura contracţiei musculare:
 exerciţii dinamice, statice şi mixte.

9. După intensitatea efortului fizic:

 exerciţii supramaximale, maximale, submaximale, medii.
10. După natura obiectivelor:
 exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
 exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă;
 exerciţii pentru învăţarea deprinderilor şi priceperilor motrice;
 exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort.
11. După funcţiile îndeplinite:
 exerciţii introductive (pregătitoare, de încălzire), repetitive (de fixare a
mecanismului de bază), asociative (defavorizarea transferului), aplicative, creative
(sub forma de joc aleatoriu), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de
expresie corporală.
12. După structura socială de efectuare:
 exerciţii individuale, în grup, mixte, demixtate.
13. După gradul de constrângere:
 exerciţii tipizate, semitipizate, libere.
În antrenamentul sportiv, în funcţie de obiectivele de instruire şi de performanţă,
se disting:
➢ mijloacele de pregătire generală: cuprind exerciţii din diverse ramuri de sport, care
contribuie la dezvoltarea funcţională generală a organismului, asigurând şi o
pregătire multilaterală;
➢ mijloacele cu caracter mixt: conţin structuri motrice apropiate de procedeele
tehnice specifice probei respective sau exerciţii care sunt utilizate în fazele iniţiale
ale învăţării unor elemente şi procedee tehnice complexe;
➢ mijloacele de pregătire specifică: se regăsesc sub forma procedeelor tehnice sau a
acţiunilor tehnico-tactice având ca scop dezvoltarea capacităţii motrice specifice,
cea care va asigura un randament superior în competiţie.

10.3.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort

Măsurile de refacere a capacităţii de efort diferă în educaţia fizică, în raport cu

cele din antrenamentul sportiv.
În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele între repetări, cu o durată şi un
caracter impuse de caracteristicile efortului prestat, iar la sfârşitul lecţiei există veriga
“revenirea organismului după efort”, în care se realizează acest obiectiv.
În activitatea sportivă, solicitarea severă din antrenamente, numărul crescut al
acestora, susţinerea concursurilor cu o totală angajare a disponibilităţilor fizice şi
psihice, reclamă o strategie complexă de refacere a sportivilor după efort.
După I. Şiclovan, această strategie de refacere include:
- pauzele (active sau pasive) de revenire;
- schimbarea (temporară sau definitivă) a competitorilor în timpul concursurilor;
- măsurile hidro-fizio-terapeutice (duşurile calde, relaxarea în bazine cu apă caldă şi
cu sare, oxigenarea, sauna, utilizarea susţinătoarelor de efort, vitaminizarea);
- un regim riguros de viaţă (alimentaţia adecvată şi somnul).

10.3.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate

Acestea au o importanţă specială în antrenamentul sportiv, dar şi o contribuţie

aparte în educaţia fizică.
În funcţie de scopul urmărit, se întâlnesc următoarele tipuri de aparatură:
- aparatura componentă a practicării sporturilor (aparatele în gimnastică, mingile în
jocurile sportive, schiurile, obiectele portative, ambarcaţiunile, halterele etc.);
- aparatura pentru perfecţionarea tehnicii sau aparatura specială şi îngrăditoare de
mişcare (manechinele în sporturile de luptă, lonjele în gimnastică, groapa cu bureţi,
bazinul cu apă moale la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi în tenis etc.);
- aparatura cu rol de protecţie (casca în box, rugby, lupte, bob, ciclism, schi etc.,
mănuşile în schi, scrimă etc., genunchierele în volei, handbal, apărătorile în fotbal,
hochei, etc).
- aparatura de tip trenajoare şi simulatoare (trenajoarele asigură dezvoltarea
calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii –
paraşutism, canotaj, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi
fizice specifice, în condiţii analoage probei respective – nataţie).

10.3.2. Condiţii favorizante şi mijloace asociate în practicarea exerciţiilor fizice.

Mijloacele asociate sunt reprezentate de elemente ale celorlalte laturi ale

educaţiei, fiind utilizate de câte ori se este necesar, pentru realizarea obiectivelor
educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere
cognitiv, afectiv, moral, estetic, integrând astfel educaţia fizică şi sportul în sistemul
acţiunilor educative. Dintre acestea fac parte muzica, studiul literaturii de specialitate
etc.
Condiţiile favorizante în practicarea exerciţiilor fizice, care le potenţează efectele
şi care creează suportul progresului, sunt:
➢ factorii naturali de călire – implică expunerea raţională a corpului la soare,
folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă şi practicarea exerciţiilor fizice
în aer curat, ceea ce creează posibilitatea creşterii vigorii fizice şi psihice a
organismului, îmbunătăţeşte rezistenţa la diferite afecţiuni, reduce uzura şi ajută la
călirea organismului;
➢ condiţiile de igienă – implică preocupări ale responsabililor cu privire la crearea
unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice; este vorba despre igiena
sălilor de educaţie fizică, despre dotarea acestora cu duşuri, cu instalaţii de aerisire
şi de iluminat corespunzătoare, despre igiena personală (echipament adecvat
cerinţelor efortului prestat, precum şi despre asigurarea unui regim raţional de
viaţă, în care efortul şi odihna să fie complementare, favorizând astfel volume şi
sarcini mari de lucru).