Sursa bibliografică:

Șerbănoiu, S., Tudor, V. (2013). Teoria și metodica educației fizice și sportului,

UNEFS, București

Deprinderile motrice

Deprinderile motrice se prezintă drept componente voluntare ale motricităţii

individului care se formează în ontogeneză, ca rezultat al solicitărilor vieţii cotidiene şi
ocupaţionale, sau urmare a instruirii într-un proces specializat.
Odată formate, acestea se perfecţionează neuniform, în funcţie de tipul şi
nivelul solicitărilor, prezentând1 grade diferite de precizie, cursivitate, coordonare,
viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare, consum energetic.
Mecanismul de formare a deprinderilor motrice are la bază formarea reflexelor
condiţionate prin intermediul repetării multiple, ceea ce conduce, în cele mai multe
situaţii, la formarea stereotipurilor dinamice şi o eficientizare a proceselor energetice.

Caracteristicile deprinderilor motrice2:

● sunt componente ale conduitei voluntare umane ce se formează în mod
conştient;
● sunt rezultatul calitativ al exersării mişcărilor;
● sunt structuri de mişcări coordonate care constau în integrarea sistemică a
mişcărilor însuşite anterior;
● valorifică, prin capacitatea de diferenţiere fină, informaţiile senzorial-
perceptive, rezultând o dirijare a acţiunilor;
● prezintă o aferentaţie inversă, rapidă şi eficientă;
● dovedesc o relativă stabilitate în condiţii constante, şi plasticitate în condiţii
variabile;
● sunt condiţionate de aptitudinile motrice, motivaţie, nivelul instruirii, etc.
Acestor caracteristici le pot fi adăugate cele ale mişcărilor care compun
deprinderile3:
● unele elemente, sau chiar întreaga deprindere, se pot automatiza complet,
asigurând o eficienţă deosebită a mişcărilor şi un control redus al scoarţei cerebrale,
ceea ce permite reorientarea atenţiei către alţi factori implicaţi în acţiune;
● elementele componente ale deprinderilor sunt legate logic, precis, într-un
sistem unic şi ireversibil, din punct de vedere al posibilităţii de a exista execuţii
identice sau de a fi modificată succesiunea mişcărilor;
● chiar dacă deprinderile pot fi automatizate complet (la nivelul mecanismului
de realizare), există situaţii în care ele se manifestă original, adaptându-se la
modificările condiţiilor de execuţie.

1
M. Epuran, 1994
2
M. Epuran, 1994
3
Gh. Mitra, Al. Mogoş, 1980
 Tipologia deprinderilor motrice.
În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai uzitate criterii de
calsificare a deprinderilor motrice, cu largă aplicaţie în educaţie fizică şi sport.
4
● în funcţie de componentele senzoriale implicate în activitate :
 perceptiv-motrice (cognitiv-motrice), constau în adaptarea
comportamentului motric la situaţiile schimbătoare (scrimă, lupte, jocuri
sportive, etc);
 motrice (propriu-zise), sunt sinteze chinestezice care se reglează pe baza
aferentaţiei proprioceptive (atletism, patinaj, gimnastică, etc.).
● în funcţie de gradul de automatizare
 elementare, complet automatizate, dezvoltând stereotipii (mers, alergare,
săritură);
 complexe, parţial automatizate, unele elemente (cele care se desfăşoară
pe baza unui control exteroceptiv), perfecţionîndu-se în sensul detectării şi
diferenţierii precise şi prompte a semnalelor din mediul de desfăşurare a
acţiunilor (jocuri sportive, sporturi de luptă, etc.).
5
● în funcţie de finalităţile urmărite :
 de bază, reprezentate de mers, alergare, săritură;
 utilitar-aplicative, reprezentate de aruncare-prindere, târâre, căţărare,
escaladare, transport de greutăţi, tracţiune-împingere);
 specifice disciplinelor sportive, reprezentate de elementele şi procedeele
tehnice.

În procesul de formare a deprinderilor motrice pot fi întâlnite două fenomene,

transferul şi interferenţa, cu implicaţii asupra calităţii însuşirii informaţiei.
Transferul defineşte influenţa pozitivă exercitată de o deprindere anterior
formată, asupra procesului de formare a unei deprinderi noi.
De exemplu, stăpânirea la nivel corespunzător a tehnicii de realizare a
driblingului, se repercutează pozitiv asupra însuşirii aruncării la coş din dribling, prin
scurtarea timpului de învăţare, dar mai ales prin faptul că atenţia elevului poate fi
concentrată în special pe momentul aruncării.
Interferenţa desemnează influenţa negativă exercitată de o deprindere deja
însuşită, asupra procesului de formare a unei deprinderi noi. Ca exemplu, planificarea
în acelaşi timp a săriturii în lungime cu elan şi a săriturii în înălţime, poate îngreuia
procesul de învăţare, având în vedere aspectele diferenţiate în ceea ce priveşte tehnica
de realizare a fazelor de elan, bătaie-desprindere, zbor şi aterizare.

Etapa Obiective Caracteristicile

exersării
1. Etapa iniţierii - formarea unei - abordarea analitică a
în bazele reprezentări clare asupra deprinderii

4
M. Epuran, 1994
5
Gh. Cârstea, 2000
 tehnice de deprinderii - folosirea preponderent a
execuţie a - formarea ritmului explicaţiei, demonstraţiei
deprinderilor general de execuţie - predomină volumul
motrice cursivă a deprinderii efortului
- preîntîmpinarea sau
corectarea greşelilor tipice
de execuţie
2. Etapa - formarea tehnicii de - exersare în condiţii
consolidării execuţie, în concordanţă relativ constante,
deprinderilor cu caracteristicile spaţiale, standardizate
motrice temporale şi dinamice - se creează premisele unei
optime exersări în condiţii
- întărirea legăturilor variabile
temporale - creşte intensitatea
- corectarea greşelilor efortului, autocontrolul
individuale execuţiei
3. Etapa - creşterea numărului - exersarea în condiţii cât
perfecţionării variantelor de execuţie a mai variate, apropiate de
deprinderilor fiecărei deprinderi practica competiţională
motrice - executarea unor - exersarea unor legări de
combinaţii tehnice, sau elemente, sau scheme
alte înlănţuiri de elemente tehnico-tactice
- asigurarea premiselor - creşte complexitatea
pentru trecerea la efortului
priceperile motrice

Tabelul nr. 1 obiectivele şi caracteristicile exersării în învăţarea motrică