Deprinderile motrice

A. Demeter definește deprinderile motrice că fiind “ reflexe

condiționate cu un grad mai redus de stabilitate bazate pe repetarea
interacțiunilor dintre reacțiile chinestezice, vizuale, auditive etc. care sosesc
concomitent la nivelul zonelor corticale somatosenzitive, auditive, vizuale “.
Prin aceasta definiție subliniază substratul fiziologic al deprinderilor de
mișcare.
M. Epuran subliniază calitatea superioara a deprinderilor
motrice că mijloace de comportament uman în raport cu diferite trebuințe
sociometrice. Acesta considera că “ deprinderile motrice sunt caracteristice
sau componente ale actelor învățate care prin exersare dobândesc indici
superiori de execuție ( coordonare, precizie, viteza, plasticitate, automatism)”.
O defințire completă ar trebui să cuprindă substratul fiziologic
(reflexe condiționate, mișcări voluntare), substratul psihologic (motivarea în
raport cu anumite trebuințe), pedagogic (învățarea deprinderilor într-un proces
pedagogic) și cel metodic (dobândirea lor prin exersare potrivit unui model
elaborat pe baza necesitaților sociomotrice). Subliniindu-se substratul
fiziologic, psihologic și metodic trebuie accentuat caracterul dobândirii lor
prin învățare, situație în care deprinderile motrice de baza devin mijloace de
comportament uman cu ajutorul cărora omul realizează economic și cu
randament crescut acele trebuințe sociale cu fond motric care se repeta relativ
constant, dar și sarcinile care nu au mai fost încercate până atunci.

Particularități
- unele deprinderi motrice se formează în practica vieții, altele în cadrul
procesului instructiv educativ. Tot în acest proces se pot corecta unele
deprinderi motrice însușite greșit și se consolidează cele însușite corect;
- se formează într-un timp relativ lung prin repetare sistematica și
continuă;
- sunt forme concrete de activitate motrică, carea au la baza stereotipuri
dinamice, realizate prin legături temporale în scoarță cerebrală motorie. Aceste
legături sunt cu atât mai sigure cu cât sunt repetate mai mult, iar vârstă
subiecților este mai mică;
- exercițiul fizic repetat în mod sistematic și continuu este principalul
excitant care contribuie la formarea legăturilor temporale, a reflexelor
condiționate. Pentru formarea deprinderilor acest excitant trebuie să transmită
scoarței cerebrale în aceeași ordine și cu aceeași intensitate;
- prin exersare pot ajunge în faza de automatizare. În aceasta fază
controlul scoarței cerebrale asupra efectuării deprinderilor motrice se
păstrează, dar atenția este îndreptată asupra modificărilor intervenite în
contextul ambiental și asupra rezolvării creatoare a sarcinilor motrice și nu
asupra succesiunii lanțului de mișcări specifice deprinderii respective;
- în faza superioară de măiestrie motrică, pe baza interacțiunii
analizatorilor cu gândirea se ajunge la formarea unor senzații complexe
specifice unor ramuri de sport că: “simțul mingii”, “simțul porții”, “simțul
apei”, “simțul rachetei”, ‘simțul zăpezii” etc.
- se perfecționează treptat și neuniform, adică progresele sunt din ce în
ce mai mici cu cât ne aflam într-un stadiu mai avansat;
- sunt ireversibile și unice, adică mișcările se înlănțuiesc într-un singur
sens. Inversarea unor elemente componente, daca este posibil, duce la
elaborarea unei noi deprinderi motrice;
- se pierd treptat daca nu sunt fixate prin repetări multiple.

Tipuri de deprinderi motrice

Clasificarea deprinderilor motrice se poate face în funcție de mai multe
criterii:
1. în funcție de aria de automatizare se clasifică în:
a. elementare, care sunt complet automatizate. Cuprind mișcări cu
caracter fazic, care se repeta în aceeași succesiune – cele cu caracter ciclic:
mers, alergare, ciclism;
b. complexe, care sunt parțial automatizate (aciclice). Sunt formate din
cele elementare și alte mișcări neautomatizate sau incomplete automatizate.

2. în funcție de finalitatea folosirii lor se clasifica în :

a. de baza și utilitar aplicative, folosite în viață cotidiana, dar și în sport
(mers, alergare, sărituri, aruncare-prindere, transport de greutăți, cățărare-
escaladare, tarare);
b. specifice ramurilor și probelor sportive (elementele și procedeele
tehnice).

3. în funcție de nivelul participării sistemului nervos la formarea lor, se

clasifică în:
a. propriu-zise, care se obțin prin exersări stereotipe, cu număr mare de
repetări (gimnastica, patinaj, sărituri de la platforma etc.);
b. perceptiv-motrice, la care învățarea este influențată de ambienta (oina,
tir, tir cu talere, jocuri dinamice);
c. inteligent-motrice, unde apare adversarul (jocuri sportive, lupte, box).
Caracterul deosebit și locul pe care-l ocupa deprinderile motrice de
baza în sfera deprinderilor motrice constau în faptul că pot fi transferate și
utilizate cu eficiență în toate activitățile specific umane care conțin și o
componenta motrica. Pentru acest motiv deprinderile motrice de bază
formează nucleul sociomotricității umane și se constituie într-un obiectiv
instructiv-educativ fundamental al educației fizice școlare, profesionale,
educației fizice a militarilor și într-o componentă a procesului de instruire
sportiva a copiilor și juniorilor în cadrul pregătirii fizice multilaterale a
acestora că sportivi.
 În stabilirea locului în lecție a formarii deprinderilor motrice de
bază trebuie plecat de la faptul că ele reprezintă o componentă a procesului
instructiv-educativ. Dacă stadiul didactic este de învățare sau consolidare,
aceasta verigă se plasează după influențarea selectivă a aparatului locomotor.
Dacă stadiul didactic este de perfecționare sau generalizare, veriga respectivă
se plasează mai spre sfârșitul lecției. Deprinderile care solicita organismul în
regim de efort, de viteza-îndemănare se plasează înaintea deprinderilor care
solicita organismul în regim de forță sau rezistenta.

Etapele formării deprinderilor motrice

Fiziología prezinta 3 faze ale formarii deprinderilor motrice:

a. faza mișcărilor inutile, grosolane, lipsite de coordonare, nediferențiate;

b. faza mișcărilor contracțiilor excesive prin contracții puternice, este
etapa mișcărilor în concordanta cu scopul acțiunii. Dispar mișcările inutile,
inhibiția crescând că intensitate. Se realizează o coordonare mai buna intre
cele 2 sisteme de semnalizare. Comenzile sunt încă delimitate imprecis.
Tonusul muscular este prea ridicat, iar contracțiile musculare au intensitate
exagerată;
c. faza stabilizării deprinderilor motrice (formarii propriu-zise). Se
întărește stereotipul dinamic, execuția se concretizează precis în zonele
interesate.

Psihologia prezintă 4 faze:

a. inițială, a orientării și familiarizării cu deprinderea. Se ia cunoștință de

structura acțiunii, de mecanismul sau de baza, se intuiesc principalele
elemente componente și se fac primele execuții;
b. însușirii fiecărui element al deprinderii, cu accent pe elemental “cheie”;
c. unificării elementelor componente ale deprinderii în cadrul unei
execuții integrale;
d. automatizării- deprinderea se exersează în condiții variate.

Teoria și metodica distinge etapele:

a. etapa inițierii în bazele tehnice de execuție cu obiectivele:
- formarea unei reprezentări clare a deprinderii, prin explicație și
demonstrație în special;
- formarea ritmului general de execuție cursivă a deprinderilor motrice
respective;
- descompunerea deprinderii în elementele componente și exersarea
analitică a acestora;
- preîntâmpinarea sau înlăturarea greșelilor tipice de execuție.
În aceasta etapa predomină volumul efortului fizic.
b. etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice cu obiectivele:
- formarea tehnicii de execuție în concordanta cu caracteristicile spațiale,
temporale și dinamice optime;
- întărirea legăturilor temporale prin exersarea deprinderii în condiții
standardizate, relativ constante, prioritara fiind corectarea greșelilor
individuale de execuție.
În aceasta etapă crește rolul intensității efortului fizic și al controlului sau
autocontrolului nivelului de execuție a deprinderii respective.
c. etapa perfectinarii deprinderilor motrice cu obiectivele:
- sporirea variantelor de execuție a fiecărei deprinderi prin desăvârșirea
procedeelor tehnice specifice;
- exersarea în condiții cât mai variate și apropiate de cele întâlnite în
practica, mai ales în cea competițională;
- includerea deprinderii într-o înlănțuire de alte deprinderi și exersarea
acestor combinații cu ușurință, cursivitate și eficienta.
În aceata etapa intervine și complexitatea efortului care are rol substanțial și se
face trecerea de la deprinderi la priceperi motrice complexe.

Transferul și interferența

În orice activitate de învăţare curentă există influenţe favorabile,

nefavorabile sau nule ale acumulărilor/rezultatelor activităţii de instruire
produse în etapele anterioare, asupra conţinuturilor noi ce trebuie asimilate.
În cazul procesului de formare a deprinderilor motrice, efectul
benefic al mişcărilor asimilate în etapa anterioară poartă numele de transfer
pozitiv, iar efectele nedorite sunt un transfer negativ sau fenomen de
interferenţă.
Transferul pozitiv are loc atunci când între deprinderile deja
formate şi cele noi propuse pentru învăţare există similarităţi de ordin
structural. Cea mai întâlnită situaţie este utilizarea mişcărilor simple pentru
asimilarea unora cu grad mai ridicat de dificultate şi complexitate. Includerea
totală sau fragmentară a structurilor motrice cunoscute şi stăpânite în
mecanismul de bază al deprinderii noi, favorizează rapiditatea formării şi
consolidării acesteia, noua mişcare ajungând într-un timp mai scurt la
stabilitate şi posibilităţi practice de aplicare. Maniera de structurare şi
eşalonarea - graduală/liniară şi concentricăa conţinuturilor programelor de
specialitate pe cicluri şi ani de studiu, constituie un factor ce favorizează
transferul depriderilor motrice.
Exemple de transfer pozitiv:
 Cei ce stăpănesc tehnica alergării de viteză, pasul săltat şi pasul sărit,
vor asimila mai repede tehnica săriturii în lungime cu elan sau
triplusalt din atletism.
  Tehnica aruncării mingii de oină cu elan favorizează învăţarea
aruncării suliţei, datorită similitudinii structurale.
 Deplasările în teren, schimbările de direcţie, marcajul, plasamentul,
sunt rapid transferabile în cazul jocurilor sportive- handbal, fotbal,
baschet.
.  Exersarea mişcărilor din inot pe uscat va favoriza învăţarea ulterioară a
tehnicilor specifice în apă, existând în acest caz un transfer prin imitaţie.
/Brandy J. 1972, Magill R. 1990, citaţi de Epuran M. , Stănescu M. 2010.
Transferul nul presupune lipsa oricărei influenţe a unei deprinderi
vechi asupra celei noi, fenomen datorat deosebirilor structurale majore.
Exemplu:
 aruncarea la coş de pe loc din baschet şi driblingul din fotbal,
 tehnica alergării de rezistenţă şi săriturile la platformă.
Transferul negativ/interferenţa deprinderilor motrice este un
fenomen ce conduce la rezultate nedorite în învăţarea motrică, fiind generat de
suprapunerea neinspirată şi inoportună a unor elemente ce fac parte din vechea
deprindere peste noua deprindere, care este puternic afectată ca mecanism de
execuţie, prelungindu-se astfel şi timpul de învăţare corectă a ei.
Exemple de transfer negativ:
 Automatizarea dribligului din handbal-cu lovirea mingii la trei paşi
 Diferenţele structurale majore determină transfer negativ între
săritura în lungime şi cea în inălţime din atletism. /Ababei R. 2003
 Influenţe nefavorabile reciproce pot avea săriturile din atletism cu
cele din gimnastică, elementul ce poate genera probleme fiind
tehnica diferită de bătaie/desprindere: pe ambele picioare la
săriturile specifice gimnasticii, pe un picior la cele atletice.
 Dacă sunt planificate simultan sau există un interval de timp prea
scurt între unităţile de învăţare destinate acestor deprinderi, se pot
crea situaţii de realizare a bătăii prin tehnica împrumutată din
cealaltă săritură.
  Tehnica loviturilor din tenis interferează cu cea din badminton,
datorită diferenţelor constatate în execuţia mişcărilor.

Limitarea transferului pozitiv şi interferenţa produsă în procesul

formării deprinderilor motrice este determinată de următorii factori:
• Programarea temelor de lecţie ce favorizează transferul negativ, a
deprinderilor motrice concurente.
• Pauzele prea scurte în planificarea deprinderilor ce pot interfera.
• Nedirecţionarea atenţiei subiecţilor pe elementele din mecanismul de bază
unde poate interveni transferul negativ.
• Fond redus de deprinderi motrice, specializarea prea îngustă sau timpurie.
• Mişcări greşit asimilate sau insuficient consolidate, înglobate ulterior în
structuri mai complexe.
• Nivel scăzut al combinaţiilor de aptitudini motrice ce condiţionează
învăţarea şi aplicarea deprinderilor.
• Absenţa exerciţiilor parţiale, trecerea directă la învăţarea integrală atunci
când nu sunt stăpânite suficient elementele componente ale deprinderii.

În educația fízica, la fel că în celelalte științe, ceea ce se executa în

lecția curentă trebuie să se sprijine pe elementele lecției anterioare și să
pregătească lecția viitoare.
Deprinderile fixate pot avea o influenta pozitiva sau negativa asupra
celor ce se învață.
Atunci când influenta este pozitiva este vorba de transfer, iar când
este negativa este vorba de interferență (transfer negativ). Se recomanda mare
atenție în planificarea realizării deprinderilor motrice pentru a se evita
situațiile posibile de interferenta.
 Caracteristici :
- este indicat să se învețe acțiunea care este caracteristica pentru toate. În
cazul celor a căror componenta motrică este relativ limitata, transferul pozitiv
se face prin exerciții pregătitoare;
- pe baza transferului se utilizează și anumite mișcări de imitație;
- pentru evitarea transferului negativ un trebuie să se planifice formarea
concomitenta a deprinderilor concurente;
- exista și transfer unilateral atunci când numai o deprindere o
influențează pe cealaltă și în acest caz se recomanda formarea mai întăi a
deprinderii care se degradează sub influenta celeilalte;
- viteza de formare a unei noi deprinderi depinde de experiență motrica
anterioara a subiecților.
Timpul necesar pentru formarea deprinderilor motrice depinde
de: capacitatea de coordonare generala, experiență motrica anterioara, nivelul
indicilor morfo-funcționali ai subiecților, vârstă lor, gradul de oboseala,
continuitatea în exersare, nivelul indicilor calităților motrice de baza, gradul de
complexitate a deprinderii care se învață, motivația celui care exersează.

Priceperile motrice și relația lor cu deprinderile motrice

Priceperea motrică este o forma de valorificare conștientă , în

condiții variabile, diferite, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice
însușite anterior. Deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate de
subiect și efectuate cursiv în raport de condiții, obținându-se o eficientă
maximă. Aceste priceperi se numesc “priceperi motrice complexe”, iar
realizarea priceperilor motrice este scopul procesului instructiv-educativ.
Stăpânirea unui bogat sistem de deprinderi motrice nu este suficient
pentru un individ, ci trebuie să aibă capacitatea de a aplica acest bagaj motric
în raport de necesități și condiții( în viață cotidiana, în competiții etc.).
 Caracteristici:
- sunt componente neautomatizate ale activității motrice voluntare
umane deoarece sunt dependente de condiții variabile, nestandardizate;
- sunt dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite (experiență
métrica anterioara);
- nivelul lor exprima măiestria practica în situații variabile, necunoscute,
ceea ce reprezintă scopul final al procesului instructiv-educativ;
- se consolidează prin folosirea metodelor active de instruire, mai ales
prin problematizare;
- influențează pozitiv procesele cognitive (memoria, imaginația,
creativitatea etc.);
- nivelul însușirii lor este condiționat și de plasticitatea scoarței
cerebrale.
Priceperea motrică elementara este o pre-deprindere și se manifestaă la
un individ atunci când începe să efectueze primele încercări în învățarea unei
mișcări.
Priceperea reprezintă stadiul inițial în formarea deprinderilor ce se
realizează pe 3 cai:
1. observarea acțiunilor altora, după care se încearcă imitarea lor, ceea
ce presupune atenție și spirit de observație;
2. prin explicație (povestiri, sublinieri, accentuarea unor momente
importante etc.);
3. încercări practice directe pe baza primelor 2 cai.

Se evidențiază astfel caracterul conștient al execuției subiectului, la

baza ei stand imaginea mentala care înseamnă percepția vizuala, auditiva și
reactualizarea a ceea ce s-a perceput anterior.
 Deci, pentru a efectua prima oara o mișcare, subiectul își formează
întăi o imagine mentala, care este o stocare a informației în memoria de lunga
durata. Din acest motiv se apreciază că persoanele care au o experiență
motrica bogata sunt mai pricepute (învață mai rapid) decât cele care au
efectuat mai puține exerciții fizice.
Priceperile superioare apar că post-deprinderi și reprezintă capacitatea
de a combina acte și acțiuni motrice cunoscute pentru rezolvarea unor situații
noi. La baza lor stau modelele operaționale sau “schemele operaționale” după
V. Pavelcu, selecționate din mai multe variante posibile.
Aceste activități voluntare fac din pricepere mai mult decât o îmbinare de
cunoștinte, mijloace și deprinderi, motiv pentru care Brener considera că
accentul principal în educație trebuie pus pe priceperi.
Bibliografie :
1. DEMETER A. (1980), Bazele fiziologice si biochimice ale calitatilor
fizice, Editura Sport – turism, Bucuresti;
2. CARSTEA Gh. (1999), Educatia fizica – fundamente teoretice si
metodice, Casa de editura Petru Maior, Bucuresti
3. George Dănuţ MOCANU.(2015)- TEORIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI
SPORTULUI- EDITURA FUNDAŢIEI UNIVERSITARE „Dunărea
de Jos”, Galați
4. Site - http://educatie-fizica.ro/
5. Elena Lupu - Metodica predarii educatiei fizice si sportului (curs)