13.05.

2020 ANGHEL DORIN

102 EFS

TITULAR CURS: Conf Univ. Dr. TEODORESCU SIMONA

REFERAT TEORIA SI METODICA EDUCATIEI FIZICE SI SPORTULUI

CALITĂȚI MOTRICE : DEPRINDERI MOTRICE, UTILITAR APLICATIVE

INTRODUCERE:

Deprinderile şi priceperile motrice sunt componente ale modelului de educaţie fizică şi sportivă
şcolară. Acestea sunt mult şi pe larg tratate în literatura de specialitate. În ceea ce priveşte ordinea
abordării lor, noi le vom trata în succesiunea: „deprinderi şi priceperi motrice”, considerându-le
componente ale procesului instructiv-educativ care se învaţă, se consolidează şi în final se perfecţionează
(automatizează). Acestea se formează în ontogeneză, în funcţie şi de calităţile motrice şi de indicii
morfologici şi funcţionali ai organismului elevilor.

CUPRINS:
Deprinderile motrice se dobândesc, se formează iniţial, în special cele de bază (mers, alergare,
săritură, prindere-aruncare, căţărare, escaladare, târâre, transport de obiecte (greutăţi), tracţiune,
împingere etc.), în practica vieţii, începând cu perioada copilăriei şi continuând cu procesul de instruire
special organizat în cadrul educaţiei fizice şcolare sau a antrenamentului sportiv.
În conformitate cu obiectivele de învăţare din activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv,
acestea se formează, se perfecţionează şi determină formarea de noi deprinderi, deosebit de variate,
specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a diferitelor ramuri şi probe sportive.
Deprinderile motrice sunt considerate componente automatizate ale activităţii voluntare pe linia
motricităţii. Acestea pot fi componente ale unei acţiuni motrice, ca urmare a unor repetări efectuate
sistematic şi continuu, în structuri neschimbate. Rezultatul unei asemenea activităţi duce la un grad înalt
de perfecţionare, la o execuţie efectuată cu uşurinţă, cursivitate, precizie, expresivitate şi un consum mic
de energie. Eficienţa sau mai corect spus randamentul tinde spre maxim fără a fi necesară participarea
efectivă, tot timpul, a conştiinţei. Deprinderile motrice au la bază stereotipuri dinamice, motorii, realizate
prin reflexe condiţionate, sisteme de legături temporale legate şi consolidate prin exerciţii. Aceste
legături multiple sunt realizate între zonele corticale vestibulare, ale vederii şi ale celorlalţi analizatori, pe
de o parte, şi centrii motori angrenaţi în coordonarea acestei activităţi, pe de alta.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr mare
de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale, chinestezice,
auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A.Demeter-11).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţiul (i) fizic (e) repetat
(e) sistemic şi continuu. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului.
Stereotipul dinamic dispare în condiţiile în care excitanţii care i-au dat naştere nu se repetă cu regularitate.
În aceste condiţii, ca o cerinţă a calităţii efectuării deprinderilor motrice este întărirea continuă a
legăturilor temporale prin exersarea (repetarea) exerciţiilor.
Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp neuniform. Progresele sunt cu atât
mai mici cu cât stadiul este mai avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile
motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu seamănă cu o altă deprindere motrică.
În legătură cu formarea deprinderilor motrice, cât şi a priceperilor, în lucrările de specialitate sunt
prezentate mai multe păreri legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice. Astfel, după
Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare,
ajungând în final la faza de automatizare. O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele
trei faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;
c) faza formării propriu-zise şi a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic sunt enumerate patru faze: a) faza iniţială, a orientării şi
familiarizării cu deprinderea respectivă; b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii; c)
faza unificării elementelor componente şi d) faza automatizării.
O altă părere relativ unitară, ce caracterizează procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice,
evidenţiază următoarele etape:
a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe baza demonstraţiei şi a
explicaţiilor iniţiale;
b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;
c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a elementelor acţiunii, eliminarea
mişcărilor greşite şi inutile din execuţia respectivă;
d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;
e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi eliminarea progresivă a elementelor,
a legăturilor defectuoase şi consolidarea celor care trebuie menţinute.
Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere metodic există trei etape în formarea
deprinderilor motrice;
a) Etapa I-a, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.
a) În etapa I-a, a formării deprinderilor motrice, a iniţierii în bazele tehnicii mişcării se urmăreşte,
în primul rând, formarea unei reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi
învăţate. Crearea acestei reprezentări corecte se realizează pe baza perceperii de către subiecţi a înlănţuirii
raţionale a elementelor componente ale acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a
explicaţiei care poate să o însoţească. Demonstrarea unei mişcări, a unei deprinderi oferă o „imagine” a
actului motric respectiv, a elementelor componente ale mişcării cu succesiunile lor. Pentru un succes în
„înregistrarea”, perceperea corectă a deprinderilor motrice se recomandă o alternare a ritmului normal de
execuţie al exerciţiului cu ritmul mai lent pentru a oferi posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai
lung.
Folosirea explicaţiilor date de profesor (antrenor) asigură o orientare selectivă a subiecţilor, o mai
bună atenţionare a lor pe o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă fondul
învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia senzaţiile proprii diferitelor momente ce
apar în timpul execuţiei, prezentarea unor cunoştinţe şi altor deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicaţiilor, se recomandă, dacă este cazul, descompunerea deprinderii în elementele
componente, ca şi folosirea atât a terminologiei specifice ramurii de sport respective, cât şi a unor
expresii care au rolul de a reda cât mai plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final,
formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a deprinderii ce urmează a fi însuşite.
b) Fixarea, consolidarea deprinderilor motrice este cea de-a doua etapă a formării deprinderilor
motrice şi se referă atât la un element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în
condiţiile repetării multiple a deprinderii motrice, a elementului sau exerciţiului întreg.
 Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce la formarea conexiunilor
temporare din scoarţa cerebrală şi treptat execuţia greoaie şi puţin cursivă - caracteristică începutului -
capătă uşurinţă şi coerenţă în execuţie, calitatea execuţiei se îmbunătăţeşte treptat. La început, calitatea
scăzută se datoreşte unor cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen specific fazei iniţiale de
formare a stereotipului dinamic.
Rezultatul acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos, angrenarea unor
muşchi inutili în executarea mişcării respective. De asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport
optim cu marile funcţiuni. Se poate observa o precipitare în tot ce se întreprinde, respiraţia ca şi circulaţia
sunt deosebit de intense, scade în general capacitatea organismului la efort.
c) Etapa a III-a a formării deprinderii motrice este etapa perfecţionării, automatizării deprinderii
motrice. Aceasta se realizează printr-o activitate de repetare perseverentă, ce urmăreşte „întărirea”
deprinderilor motrice, automatizarea lor.
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
· elementare, deprinderile motrice complet automatizate şi care au la bază mişcări cu caracter
ciclic. Fazele se execută în aceeaşi înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului,
canotajului, schiului fond, ciclismului etc.);
· complexe, sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni motrice aciclice (cele specifice
unor sporturi ca: judo, box, gimnastica etc. şi mai ales jocurile sportive).
b. După nivelul utilităţii, finalităţii lor:
· de bază şi utilitar-aplicative, necesare în viaţa cotidiană şi în activitatea sportivă (mers, alergare,
săritură, aruncare-prindere etc.);
· specifice ramurilor şi probelor sportive, acestea includ elementele şi procedeele tehnice din
ramurile sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi folosirea lor, deprinderile motrice pot fi
clasificate astfel:
· propriu-zise; · perceptiv-motrice şi · inteligent-motrice.
Deprinderile motrice de bază sunt forme de manifestare motrică, indispensabile activităţii
cotidiene. Însuşirea acestor deprinderi motrice oferă posibilităţi mari de influenţare a organismului sub
raport motric, contribuind şi la dezvoltarea calităţilor motrice şi a celor moral-volitive. Deprinderile
motrice de bază şi utilitar-aplicative reprezintă o sursă inepuizabilă de structuri de sisteme de acţionare,
de exerciţii cu finalităţi diverse. Ele au un deosebit caracter formativ, contribuind la realizarea
obiectivelor instructiv-educative şi în ceea ce priveşte practicarea ramurilor şi probelor sportive.
Deprinderile motrice de bază cuprind: mersul; alergarea; săriturile; aruncările-prinderile.
Mersul este deprinderea motrică de bază de o deosebită importanţă în desfăşurarea multiplelor
acţiuni practice, utilitare. Este prezent în toate verigile lecţiei.
Alergarea ca şi mersul este una dintre deprinderile motrice de bază cu o largă aplicabilitate în
activitatea practică, inclusiv în cea ce vizează practicarea diferitelor ramuri şi probe sportive.
Săriturile sunt desprinderi de pe sol, prin efort, detentă (forţă şi viteză) exercitând influenţe
multiple asupra organismului, contribuind la dezvoltarea motricităţii generale a aparatului osteo-articular,
Aruncările şi prinderile stau la baza a numeroase acţiuni motrice din activitatea sportivă.

Deprinderile utilitar-aplicative includ: târârea; tracţiunile şi împingerile; ridicarea şi transportul de

greutăţi; escaladarea.
Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca
exerciţiu fizic, ea urmăreşte tonificarea musculaturii braţelor şi spatelui, a mobilităţii coloanei vertebrale,
corectarea unor deficienţe fizice ale corpului.
Tracţiunea şi împingerea se poate efectua asupra unor persoane sau obiecte şi contribuie la
dezvoltarea forţei unor grupe musculare.
 Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt acţiuni motrice cu caracter preponderent de forţă,
rezistenţă şi îndemânare. Acestea se pot clasifica în transportul sau ridicarea de obiecte diferite sau a
persoanelor.
Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole înalte prin mijloace proprii. Folosirea
exerciţiilor de escaladare contribuie la dezvoltarea forţei, a vitezei de execuţie, a îndemânării, a curajului
etc.
Căţărarea presupune urcarea, uneori deplasarea şi, apoi, coborârea de pe aparat, care poate fi: scara
fixă, frânghie, banca de gimnastică aşezată vertical sau oblic, cadrul de gimnastică, scară din frânghie etc.

BIBLIOGRAFIE:

Suport curs – Conf. Univ. Dr. Teodorescu Simona