Teoria Act Motrice

Lector univ. dr.
IOANA GHEORGHE
TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

Curs în tehnologie IFR
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013
http://www.edituraromaniademaine.ro/
Editură clasificată de Ministerul Educaţiei Naţionale prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice,
categoria C
(domeniile Filologie, Filosofie, Istorie şi studii culturale, Arhitectură şi urbanism, Artele
spectacolului)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE/Curs în tehnologie IFR autor: Gheorghe Ioana -
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2014
ISBN 978-973-163-881-1
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Editura Fundaţiei România de Mâine

Strada Fabricii 46C, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: editurafrm@yahoo.com
2
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
IOANA GHEORGHE
TEORIA ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE
– Curs în tehnologie IFR –
Anul I
Realizator curs în tehnologie IFR

Lector univ. dr. IOANA GHEORGHE
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
3
4
Cuprins
INTRODUCERE ……………………………………………………………………….
Unitatea de învăţare 1
MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE. ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţar
1.3.1. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii
1.3.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură
1.3.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante
Dezvoltarea fizică
Cultura fizică
1.3.4. Teorii explicative ale activităţii motrice
1.3.5. Ştiinţa activităţilor motrice – aspecte generale
1.3.6. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline ştiinţifice de sinteză.
Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu alte ştiinţe
1.3.7. Teoriile activităţilor sportive
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE ETAPE DE VÂRSTĂ
2.1.Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unătăţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Perioadele de dezvoltare
2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de
involuţie (senescenţă)
2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi
sportivă în diferite perioade ale vieţii
2.3.2.1. Educaţia fizică în perioada preşcolară
2.3.2.2. Educaţia fizică şi sportivă în perioada şcolară
2.3.2.3. Educaţia fizică şi sportivă în perioada de maturitate
2.3.2.4. Educaţia fizică la vârstă înaintată
CAPACITATEA MOTRICĂ
3.1. Introducere
3.3.1. Aspecte generale
5
3.3.2. Calităţi motrice
3.3.2. Viteza
3.3.2.1. Definiţii
3.3.2.2. Factori de condiţionare
3.3.2.3. Forme de manifestare
3.3.2.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
3.3.2.5.Testarea vitezei
3.3.3. Rezistenţa
3.3.3.1. Definiţii
3.3.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenţei
3.3.3.5. Testarea rezistenţei
3.3.4. Forţa
3.3.4.1. Definiţii
3.3.4.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forţei
3.3.4.5.Testarea forţei
3.3.5. Îndemânarea
3.3.5.1. Definiţii
3.3.5.4. Aspecte metodice de dezvoltare a îndemânării
3.3.5.5.Testarea îndemânării
3.3.6. Mobilitatea
CAPACITATEA MOTRICĂ
4.1. Introducere
4.3.1. Deprinderile motrice
4.3.2. Priceperile motrice
ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ
5.1. Introducere
5.3.1. Învăţarea motrică
5.3.1.1. Perspective asupra tratării informaţiilor
5.3.1.2. Problema motrică şi învăţarea motrică
5.3.2. Sarcina motrică şi învăţarea motrică
5.3.2.1. Noţiunea de sarcină motrică
6
5.3.2.2. Elementele sarcinii motrice
5.3.2.3. Condiţii care însoţesc realizarea scopului
5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în atingerea scopului
5.3.2.5. Relaţia problemă motrică - sarcină motrică
5.3.3. Procesul de învăţare motrică şi rezolvarea de probleme
5.3.4. Caracteristicile deprinderii motrice formate
5.3.5. Sensibilitatea
5.4. Îndrumar de verificare/autoverifcare
ACTIVITĂŢI MOTRICE – KINETOTERAPIA
6.1. Introducere
6.3. Conţinutul untăţii de învăţare
6.3.1. Kinetoterapia
6.4. Îndrumar de verificare/autoverificare
ACTIVITĂŢI MOTRICE – EDUCAŢIA FIZICĂ. SPORTUL
7.1. Introducere
7.3.1. Educaţia fizică
7.3.2. Sportul
SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE KINETOTERAPIEI
8.1. Introducere
8.3.1. Sistemul mijloacelor specifice kinetoterapiei
SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
9.1. Introducere
9.3.1. Sisteml mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului
SISTEMUL MIJLOACELOR NESPECIFICE KINETOTERAPIEI
10.1. Introducere
10.3.1. Sistemul mijloacelor nespecifice kinetoterapiei
7
8
INTRODUCERE
Lucrarea Teoria activităţilor motrice îşi propune să abordeze problemele fundamentale ale
domeniului: principalele concepte, idei şi obiective ale motricităţii şi activităţii de educaţie fizică şi
sportivă.
Cursul prezintă conceptul de motricitate şi elementele de structură ale acesteia noţiunile de bază
ale Ştiinţei activităţilor motrice şi ale teoriilor cate însoţesc ştiinţific educaţia fizică şi sportul, educaţia
fizică şi sportivă, la vârste diferite, capacitatea motrică din punctul de vedere al întregii tematici
specifice şi problema învăţării motrice, condiţiile care însoţesc realizarea unui scop sau a unei sarcini,
principalele activităţi motrice (educaţia fizică, sportul şi kinetoterapia) cu obiectivele specifice şi
nespecifce care le însoţesc.
Lucrarea se adresează atât studenţilor de la facultăţile de profil, cât şi diverselor categorii de
profesori de educaţie fizică şi specialiştilor din domeniul sportului de performanţă sau al sportului
pentru toţi.
Întrucât, în cadrul cursului, unele probleme au fost doar enunţate, pentru aprofundare sugerăm să
se apeleze şi la studiul lucrărilor de specialitate pe astfel de teme. În acest sens, recomandăm
consultarea bibliografiei selective.
Obiectivele cursului
Ţinta principală a cursului de Teoria activităţilor motrice, din anul I este aceea de a oferi
studenţilor de la învăţământul cu frecvenţă redusă, suportul teoretic şi metodic al disciplinei.
Având informaţii teoretice fundamentale din domeniul acestei discipline, studenţii devin
capabili să le folosească în plan practic. Obiectivul de însuşire al cunoştinţelor de specialitate
fiind atins, studentul poate valorifica acumulările în scopul unei mai eficiente aplicaţii
practice, respectiv a fi mai abil în execuţiile practice, dar şi în ceea ce înseamnă potenţialul de
transmitere al instruirii către discipoli.
Ne propunem ca după parcurgerea acestui curs, absolvenţii să cunoască terminologia,
principalele concepte şi obiective ale motricităţii umane. De asemenea dorim să oferim
studenţilor instrumentele operaţionale cele mai accesibile şi eficiente pentru a pune în aplicare
teoria însuşită.
Competenţe conferite de curs
Studentul care parcurge acest curs deţine competenţe de ordin teoretic în ceea ce
priveşte:
- să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei utilizând terminologia Teoriei
activităţilor motrice;
- să organizeze procesul de instruire;
- să evalueze nivelul de instruire specific;
- să comunice şi să colaboreze în problematica specifică;
- să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale diferite.
Resursele şi mijloacele de lucru
Pentru instruirea eficientă a studenţilor de la învăţământul cu frecvenţă redusă, cursul de

Teoria activităţilor motrice este susţinut de o bază teoretică şi practică, care se completează
reciproc. Suportul teoretic este dat de manualul tehnoredactat, materialul electronic postat pe
site-ul facultăţii, cărţi specifice aflate în biblioteca fizică şi virtuală. Materializarea
informaţiilor de ordin practico-metodic se desfăşoară în baza sportivă, unde se desfăşoară
9
lecţiile disciplinelor practice, prin care se învaţă, consolidează şi perfecţionează deprinderile
teoretice însuşite în cadrul cursului teoretic.
Structura cursului
Conţinutul cursului este structurat în zece unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Motricitate – delimitări conceptuale. Ştiinţa

activităţilor motrice - 3 ore
Unitatea de învăţare 2. Caracteristicile motricităţii la diferite etape de
vârstă – 3 ore
Unitatea de învăţare 3. Capacitatea motrică – calităţi motrice – 3 ore
Unitatea de învăţare 4. Capacitatea motrică – deprinderi şi priceperi
motrice – 3 ore
Unitatea de învăţare 5. Învăţarea motrică – 3 ore
Unitatea de învăţare 6. Activităţi motrice - Kinetoterapia – 2 ore
Unitatea de învăţare 7. Activităţi motrice – Educaţia fizică. Sportul – 3
ore
Unitatea de învăţare 8. Sistemul mijloacelor specifice kinetoterapiei – 3
ore
Unitatea de învăţare 9. Sistemul mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului – 2 ore
Unitatea de învăţare 10. Sistemul mijloacelor nespecifice kinetoterapiei –
3 ore
Teme de control (TC)
Fiind o disciplină teoretică, o pondere semnificativă a cursului este oferită în activitatea

teoretică, respectiv seminariile şi cursurile desfăşurate în condiţii specifice disciplinei.
Studenţii au activitate directă şi nemijlocită, la seminarii, unde pun în aplicare noţiunile
teoretice învăţate în cadrul cursului predat.
După însuşirea a unităţilor de învăţare, aceştia sunt evaluaţi în ceea ce priveşte
însuşirea terminolgiei şi a noţinilor fndamentale domeniului.
Bibliografie obligatorie
1. Gheorghe G.I., Cursul teoretic predat

2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura
Universul
3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică
4. Gheorghe, G.I., (2008), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine
5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine
10
6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Bucureşti,
Metoda de evaluare:
La disciplina Teoria activităţilor motice evaluarea se efectuează în referate şi examenul
teoretic, din finalul semestrului de studiu. Temele şi referatele se evaluează cu notă şi au
pondere în nota finală.
Examenul teoretic se susţine sub formă clasică.
11
12
MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE. ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR
MOTRICE
1.1. Introducere
1.3. Conţinutul unităţii de învăţar
1.3.1. Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii
Dezvoltarea fizică
Cultura fizică
1.3.6. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, discipline ştiinţifice de sinteză.
Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu alte ştiinţe
Introducere
Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale vieţii.

Problema mişcării, a raportului ei cu existenţa a căpătat soluţii
diferite în funcţie de nivelul cunoaşterii ştiinţifice.
Concepţia modernă asupra mişcării relevă că aceasta nu este
nici lucru, nici proprietate a lucrului, ci reprezintă o stare. Această
idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dală cu
apariţia mecanicii cuantice, termenul "mişcare" se suprapune gradual
cu acela de stare.
Contrar mişcărilor pasive ale moleculelor din materia nevie,
legate de agitaţia termică şi care se desfăşoară absolut la întâmplare
(cu consum de energie cinetică), mişcarea biologică (la scară
celulară) este asociată funcţionării unor mecanisme de mare tinete şi
complexitate. Odată cu descoperirea rolului fundamental al ATP în
contracţia fibrei musculare striate, s-a conturat tot mai mult ideea ca
aceasta moleculă este responsabila de furnizarea energiei in toate
sistemele care conduc la producerea mişcării in toate celulele vii.
Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt grecesc ce
semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o anume
gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-şi
valabilitatea sau cedând locul alteia.
Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a individului,
reprezintă genuri specifice prin care se doreşte dezvoltarea
posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială. Acestea sunt obiect
continuu al cercetării şi practicii; apreciem că ele nu pot fi rezolvate
deplin, rămânând deschise în perspectiva studiului în strictă
dependenţă de evoluţiile social-istorice.
13
Obiectivele unităţii de învăţare:

să cunoască conceptul de mişcare;
să însuşească principalele elemente structurale ale
motricităţii umane;
să reţină fenomenele care au ca rezultat transformările
corpului uman în momentele de mişcare umană
Competenţele unităţii de învăţare:
capacitatea de însuşire a universalităţii mişcării sub
toate formele ei;
să fie capabil să elaboreze schema motricităţii umane;
să poată realiza legătura dintre mişcare şi ştiinţa
motricităţii
Timpul alocat unităţii: 3 ore
1.3 Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1.Mişcarea - formă de manifestare a materiei vii
În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele si tot ce

există pe pământ, materie vie şi nevie. Mişcarea observabilă direct
este o proprietate a materiei vii, astfel omul ca formă de existenţă a
materiei vii, este caracterizat şi de mişcare. El se mişcă deplasându-
se în spaţiu, segmentele corpului se mişcă, unele în raport cu altele şi
cu diferite puncte din mediu, se mişcă celulele, atomii, particulele
elementare. Putem spune că atât macrocosmosul cât şi
microcosmosul sunt caracterizate de mişcare (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.7)
La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de activităţi
mecanice (mişcări) şi anume:
- accelerarea schimburilor metabolice în timpul curenţilor
citoplasmatici;
- deplasarea şi separarea cromozomilor în timpul diviziunii
milotice (celulare);
- deplasarea celulelor prin mişcări amihoide;
- mişcări ciliare şi flagelare, proprii diferitelor ţesuturi şi organe;
- locomoţia prin contracţia muşchilor striaţi.
In plan analitic, mecanismele mişcării la organismele
superioare, ca şi factorii susceptibili de a declanşa, frâna (inhiba) şi
regla mişcarea, trebuie studiate prin tehnici variate, de la cele ale
biochimici moleculare, până la cele ale psihologiei.
14
Mişcarea are ca forme particulare: mişcarea fizică cu diversele
ei modalităţi de manifestare: mecanica cuanticei şi cea subcuantică
unde sunt implicate câmpuri, particule elementare, transformări
nucleare ele; mişcarea chimica (asocierea şi disocierea atomilor) care
se complică prin interacţiunea intre molecule formând elementele
macromoleculare până la componentele ce dau naştere vieţii;
mişcarea biologica specifică materiei vii care se bazează pe mişcarea
fizică si cea chimică fără a se reduce la acestea; mişcarea conştiinţei ,
caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică fenomene şi
procese psihice proprii numai omului; mişcarea socială cea mai
complexă formă de mişcare. Ea este condiţionată de toate celelalte
forme de mişcare şi se manifestă prin procese şi activităţi economice,
tehnice, social -politice care includ şi problematica conştiinţei umane
(Ion Bâtlan citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.10).
Forme de mişcare
— simple
- mecanică;
- fizică;
- chimică;
— complexe -biologică;
- psihică (spirituală);
- socială;
- cibernetică (mişcarea informaţiei); - cosmică.
Se consideră că un element important al demersului ştiinţific îl

reprezintă definirea clară a conceptelor şi termenilor utilizaţi, prin
reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere din literatura de
specialitate (A.Dragnea).
Conceptul de motricitate nu se poate studia în afara
conceptului de mişcare, în general, mişcare biologică, în special.
Având provenienţă latină "movere", mişcarea reprezintă o ieşire din
starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în
spaţiu, în raport cu unele repere fixe.
În sens mai larg, mişcarea înglobează toate schimbările şi
procesele (transformările) care au loc în organism.
Conceptul de motricitate este definit ca o însuşire a fiinţei
umane înnăscută şi dobândita de a reacţiona cu ajutorul aparatului
locomotor la stimuli externi şi interni, sub forma unei mişcări
(S.F.Todea,1999).
La baza conceptului de motricitate stau o serie de factori
neuro-endocrino-musculari şi metabolici care condiţionează
deplasarea în spaţiu a corpului uman sau a segmentelor sale.
În Dicţionarul explicliv al limbii române, motricitatea este o
"capacitate a activităţii nervoase superioare de a trece rapid de la un
proces de excitaţie la altul, de la un stereotip dinamic la altul".
O altă definiţie consideră motricitatea ca "ansamblu al funcţiilor
fiziologice care asigură mişcarea la oameni şi animale" (Le Petit
Larouse, Kd. Larouse; Paris, 1994).
Motricitatea reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru
întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin
efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de
15
actele motrice realizate prin contracţia muşchilor scheletici
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.33).
Pentru a analiza motricitatea este necesar ca ea să fie studiată
în funcţie de complexitatea conţinutului şi a formei mişcărilor.
Mişcarea umană poate fi analizată în scop didactic în
secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică.
• Actul motric este elementul de baza al oricărei mişcări,
efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni
motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.35). „Un fapt simplu de comportare realizat prin
muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect elementar de
adaptare sau construire a unei acţiuni motrice”.
Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual şi
automatizat. Exerciţiul fizic este un act motric special (S.F.Todea,
1999).
• Acţiunea motrică reprezintă un sistem de acte motrice
prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate
motrică. Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici,
cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi
timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită
sarcină molrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) şi
caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repetă niciodată identic, ci
există mici variaţii ale ei) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât realizează
un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate care pot fi
izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi motrice”.
Acţiunea motrică e o deprindere, având un mecanism precis. De
exemplu: un exerciţiu acrobatic, de echilibru, mersul, alergarea,
săritura, aruncarea etc. sunt acţiuni motrice care au efecte imediate în
urma executării lor, dar pot fi şi înglobate într-o suită de efecte se
obţin în urma unei activităţi motrice, în cazul nostru, procesul de
educaţie fizică şi sportivă (S.F.Todea, 1999).
• Activitatea motrică - nivelul ierarhic superior - exprimă un
ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei,
reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă adaptarea
complexă a organismului, pe termen lung (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei,
reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex
de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia.
Ea este folosită şi ca „o expresie care caracterizează numai acele
exerciţii fizice care se găsesc într-o anumită interrelaţie sau structură
şi care se aplică după anumite reguli şi cu anumit scop”. (S.F.Todea,
1999).
Dezvoltarea fizică
Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici)

ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu
natural şi predominant social în care practicarea exerciţiilor fizice are
un rol însemnat”. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura
Stadion, Bucureşti, 1978).
Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a
16
indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) şi a celor
funcţionali (calitativi), precum şi a celor care asigură o
proporţionalitate optimă identică cu valorile unui organism sănătos.
În procesul de dezvoltare, de creştere normală (ontogeneză), aşa
cum vom vedea, individul se dezvoltă şi fizic. Ca urmare a practicării
educaţiei fizice şi a sportului creşterea poate fi influenţată în mai
mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalităţile activităţii de
educaţie fizică şi sportivă este „dezvoltarea fizică corectă şi
armonioasă (şi echilibrată)”. Aceasta se realizează cu ajutorul unor
obiective medii şi speciale (operaţionale), a unor metode specifice, de
mare importanţă şi eficienţă, ce asigură creşterea corectă şi
armonioasă a organismului individului.
Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică”
sau cu „condiţia fizică”, ori asociată cu „dezvoltarea calităţilor
motrice”.
Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exerciţiilor fizice,
având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) şi
funcţionali calitativi şi proporţionali şi care asigură dezvoltarea fizică
corectă şi armonioasă.
În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se
urmăreşte:
• creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;
• evoluţia normală a indicilor morfologici (somatici), care se
observă vizual sau se obţin prin măsurători.(S.F.Todea, 1999)
A. Observarea vizuală externă a corpului
Prin această metodă, se poate cunoaşte dezvoltarea fizică a

corpului omenesc, precum şi depistarea deficienţelor fizice.
Se realizează prin aşa-cunoscutul examen somatoscopic, prin
care se poate observa:
a. În plan frontal – privit corpul omenesc din faţă
Linia capului şi gâtului trebuie să fie în prelungirea axei
mediane a corpului. Umerii trebuie să se afle pe aceeaşi linie, iar
braţele să cadă liber pe lângă corp. Abdomenul în prelungirea liniei
toracelui, jumătatea dreaptă şi stângă a trunchiului să fie egale şi
simetrice. Linia bazinului – între cele două creste liliace – să fie
paralelă cu cea a umerilor şi a solului.
Membrele inferioare să fie egale ca lungime, grosime, formă
şi dispunere.
b. În plan sagital – privit corpul omenesc din profil
Axa corpului să urmărească linia imaginară care urcă de la
vârful maleolei peroniene, prin mijlocul feţei externe a genunchiului,
marele trohanter, acromion şi mastoidă. Această axă este uşor oblic
înainte. Coloana verticală să aibă curburile: cervicală cu convexitatea
anterior; curbura toracală cu convexitatea posterior şi curbura
lombară cu convexitatea anterior.
Bazinul să prezinte o înclinare a axului de 40-450, având limite
de variaţie între 30-600.
Membrele inferioare drepte sau foarte puţin înclinate înainte.
Laba piciorului să aibă bolta planatară astfel încât să permită să se
facă contactul pe sol al tălpii pe treimea anterioară a acesteia,
marginea externă şi călcâi.
c. Corpul omenesc privit din spate.

17
Linia verticală a coloanei verticale (reliefată de apofizele
vertebrelor) să prezinte simetria liniei umerilor şi bazinului şi
paralelismului între ele. Omoplaţii simetric dispuşi şi lipiţi de cutia
toracică.
Observarea vizuală permite, totodată, şi depistarea abaterilor de
la o atitudine corectă a corpului. Aceste abateri pot fi (după
P.Dragomir, citat de S.F.Todea, 1999):
Atitudinea globală cifotică;
Atitudinea globală lordotică;
Atitudinea asimetrică;
Atitudinea plan rigidă;
La nivelul trunchiului privit global:
• trunchi slab dezvoltat, cu o musculatură f. slab dezvoltată;
• încurbările cifotice, lordotice, scoliotice;
• translaţia şi torsiunea faţă de bazin.
La nivelul gâtului:
• înclinarea exagerată înainte („gât de lebădă”, „gât lordotic”);
• înclinare laterală („gât scoliotic”);
• răsucire spre dreapta sau stânga (gât torsionat –torticolis)
concretizat şi de relieful asimetric al muşchilor steno- cleido-
mestoidieni şi trapez).
La nivelul toracelui:
• torace plat (cu diametrul antero-posterior f. mic);
• torace înfundat (cu sternul înfundat);
• torace cilindric (fără diferenţe între dimensiunile bazelor);
• torace conic (cu baza inferioară lată şi cea superioară
îngustată);
• torace asimetric (în funcţie de asimetria claviculelor);
• torace strangulat (atrofia muşchilor şi înfundarea
spaţiilor intercostale).
La nivelul abdomeniului:
• abdomen cu peretele muscular moale;
• abdomen dilatat, balonat sau proeminent;
• abdomen gras sau cu depozite adipoase.
La nivelul spatelui:
• spate rotund (accentuarea curburii toracice şi diminuarea
curburii lombare);
• spate plan (aproape drept, fără curburi);
• spate cifotic (accentuarea curburii toracice);
• spate lordotic (accentuarea curburii lombare);
• spate scoliotic (curbura laterală a coloanei vertebrale);
spate cifo-lordotic şi cifo-scoliotic).
La nivelul membrelor superioare:
• atrofii parţiale şi globale; asimetrii şi inegalităţii;
deformaţii şi sechele rahitice sau traumatice.
La nivelul omoplaţilor:
• omoplaţi coborâţi;
• omoplaţi apropiaţi de coloană;
• omoplaţi desprinşi de torace;
• omoplaţi basculaţi în sus şi în afară;
• omoplaţi asimetrici.
La nivelul umerilor:
18
• umeri coborâţi, înguşti, înălţaţi, asimetrici, aduşi în faţă
sau împinşi înapoi.
La nivelul bazinului:
• bazin translat spre dreapta sau stânga;
• bazin denivelat sau înclinat lateral;
• bazin torsionat faţă de trunchi.
La nivelul membrelor inferioare:
• asimetrice în lungime sau grosime;
• curbate spre interior (picioare în vlag);
• curbate spre în afară (picioare în var);
• curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).
La nivelul labei piciorului:
• în vlag (cu sprijin predominant pe marginea internă);
• cu vârful piciorului orientat spre interior;
• bolta planetară căzută.
B. Examenul antropometric
Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc

obţinându-se valori de lungime, grosime, lăţime, volum, masă.
Aceste date ale corpului pot fi globale sau în ansamblu, ori ale
diferitelor sale segmente.
În mod frecvent, se măsoară în centimetri (cm):
• Statura (înălţimea);
• Lungimea bustului;
• Greutatea (în kilograme);
• Lungimea membrelor superioare;
• Anvergura;
• Perimetrul toracic;
• Elasticitatea toracică;
• Perimetrul braţelor şi antebraţelor;
• Diametrele biacromiale, toracic transvers, bitrohanterian,
şi toracic antero-posterior;
• Plica;
• Lungimea membrelor inferioare;
• Perimetrele coapselor şi gambelor.
Cultura fizică
În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a

culturii universale. Ea sintetizează valorile spirituale şi materiale (ce
vizează categoriile domeniului, cadrul normativ, instituţiile specifice,
latura materială etc.).
În sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoştinţele teoretice,
cât şi achiziţiile practice.
Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza

efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care îi
compun sfera.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportului face posibilă lărgirea ariei
cunoştiinţelor din domeniul practicării educaţiei fizice şi sportului.
Acestea completează aria culturii unui popor, creează valori certe,
materiale şi spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului
19
teoretic al educaţiei fizice şi sportului favorizează lărgirea cunoaşterii
omului şi, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în
ansamblul cunoaşterii omenirii. Valorile certe sunt şi performanţele
sportive, procedeele şi elementele tehnice şi tactice ce se constituie în
adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generaţiile viitoare.
Dezvoltarea educaţiei integrale şi permanente sunt bunuri sociale.
În procesul nemijlocit de practicare a educaţiei fizice şi a
sportului se crează numeroase şi durabile valori culturale care sunt
posibile şi datorită asocierii exerciţiilor fizice cu muzica, cu dansul,
cu tot ce ţine de frumuseţea fizică, estetică şi morală.
Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de
natură cognitivă, generalizatoare, axiologică, ci şi cele ce ţin de
creaţie şi concepţie, ca de exemplu, baza materială creată (săli,
stadioane, piscine etc.).
În concluzie, se poate afirma că noţiunea cultură fizică are o
sferă largă, iar elementele sale de conţinut, prin a căror valoare se
integrează în fenomenul culturii, ţin de:
• ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice ce au dus la constituirea
sistemelor de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice şi a
sportului, la perfecţionarea măiestriei tehnice şi tactice; creşterea
performanţelor sportive;
• idealul societăţii cu privire la perfecţionarea fizică, reflectat
în literatură, pictură, sculptură, coregrafie, dar şi în activitatea
productivă;
• ansamblul rezultatelor obţinute în activitatea practică,
asocierea cu valorile educaţiei morale şi estetice;
• valorile de natură creativă şi materială: instalaţii, amenajări şi
construcţii sportive şi de agrement, baze de pregătire şi concurs etc.;
• valori realizate prin diversele forme de concurs şi spectacol
sportiv: spiritul sportiv, precum şi alte aspecte de natură estetică şi
morală.
Toate aceste elemente, care întregesc şi amplifică fenomenul
culturii, beneficiind de mijloacele mass media şi, în primul rând, de
televiziune, care amplifică procesul cunoaşterii, include acte de certă
valoare, de natură nu numai fizică, ci şi artistică, estetică şi morală
(S.F.Todea,1999).

Cunoscute în literatura de specialitate ca teorii ale actului
voluntar, considerăm că acestea se pot extinde şi asupra activităţii
motrice în general.
a) teorii psiho-fiziologice, consideră activitatea ca pe un reflex
condiţional instrumental, cu care individul motivat specific
declanşează o anumită conduită. Motivaţia e reprezentată de o idee
sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniţia un asemenea
demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.
b) teoriile raţionaliste care pun raţiunea, actul deliberării în
centrul
activităţii. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că ea este
impregnată puternic şi de stările afective ale subiectului.
c) teoriile care evidenţiază rolul factorului afectiv "La baza
actului voluntar şi a deciziilor stau sentimentele" (A. Cosmovici,
1996, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.40), dar dacă obiectul îl
20
reprezintă activitatea, atunci doar sentimentele superioare, real
importante pentru subiect vor avea rol dinamizator şi nu dorinţele
sale de moment.
d) teoriile care evidenţiază rolul iniţiativei. Iniţiativa
presupune activism, ruperea de prejudecăţi, realizarea unor proiecte
care în planul motricitatii angrenează subiectul în experienţe
individuale şi de grup profund pozitive (sub aspectul efectelor
imediate sau de durată).
ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalităţii umane,

iar filosofia ştiinţei caută să evidenţieze în ce constă această
raţionalitate, ce au caracteristic sau prin ce se disting explicaţiile şi
construcţiile teoretice ale ştiinţei.
Sursele clasice din literatura de specialitate ne-au fost de real
ajutor pentru a prezenta definiţii, referiri şi caracteristici mult
amplificate de dezvoltarea ştiinţei din ultimele decenii ale secolului
nostru. Aceasta se datoreste în mare măsură îndrăznelii fără precedent
a gândirii oamenilor de ştiinţă, în paralel cu crearea de metode şi
mijloace de investigaţie nebănuite. De asemenea, nu putem trece cu
vederea interferenţa ştiinţelor şi apariţia ştiinţelor interdisciplinare, a
celor de graniţa şi a sintezelor multidisciplinare, care fac acest
domeniu greu de definit. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.16).
Tadeus Kotarbinski , citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17
spune în al său "Tratat" : "Vom numi eficientă o acţiune care conduce
la un efect intenţionat ca scop". Din acest punct de vedere, ştiinţa
studiază acţiunea umană şi elaborează strategii de desfăşurare, astfel
încât să se poată vorbi de eficienţă.
În Dicţionarul filosofic "ştiinţa este un ansamblu sistematic de
cunoştinţe veridice despre natură, societate şi gândire".
"Cunoştinţele referitoare la un anumit domeniu al realităţii se
încheagă într-o ştiinţă, numai atunci când sunt reunite pe baza
principiilor şi legilor într-o teorie închegată".
Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.
Complexitatea ştiinţei este văzută de către J.D. Bernal, citat de
A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 ca fiind „enumerarea principalelor
sale aspecte şi nu definirea sa care este inutilă şi sterilă; este greu de
definit o activitate omenească ce constituie în sine doar o parte
integrantă a procesului unic şi nerepetabil al evoluţiei sociale". Bernal
considera ştiinţa: o instituţie; o metoda; o acumulare de
cunoştinţe; un factor de menţinere şi dezvoltare a producţiei; un
factor de formare a convingerilor şi atitudinilor.
În viziunea lui A. Dragnea, definirea domeniului de practicare a
exerciţiilor fizice a ridicat numeroase controverse privind includerea
sau neincluderea în acesta a diferitelor activităţi, unele dintre ele
apărute odată cu omul, cu existenţa sa (mers, alergare, aruncare ele),
altele apărute mult mai târziu, pe parcursul devenirii sale (ramurile de
sport). Dacă acest domeniu a ridicat atât de numeroase probleme, ne
imaginăm cât de controversată este definirea ştiinţei care îl studiază.
In secolul nostru, mai ales în a n i i '60 s-a conturat şi s-a
21
constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului, incluzând cele două
t i p u r i de activităţi motrice bine statuate la acea dată. Având în
vedere că educaţia fizică era o disciplină didactică, o educare a
corpului, aceasta a fost studiată, cum era şi firesc, de pedagogie, ca
latură a educaţiei, alături de cea morală, estetică. Sportul, însă, a
căpătat tot mai mult, prin forma sa competiţională, caracteristici
care l-au îndepărtat tot mai mult de pedagogie, orientându-l prioritar
spre biologie, biomecanică, psihologie, ergonomie (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18) .
Nu putem pune semnul egal între ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului şi teoria şi metodica educaţiei fizice (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18).
Termenul de "ştiinţa educaţiei fizice şi sportului" a început să
fie tot mai puţin folosit datorită l i mi t ă r i i sale la cele două forme de
activităţi, în schimb, au apărut denumiri tot mai cuprinzătoare care
exprimă ansamblul de idei, norme, principii, legi, ipoteze, judecăţi
etc, elaborate pe marginea a tot ce înseamnă mişcare în direcţia
realizării obiectivelor de dezvoltare, sănătate, performanţă, recreere,
socializare şi altele. Tocmai această complexitate de ţeluri 1-a
determinat pe M. Epurau, citat de A.Dragnea, să folosească termenul
de "ştiinţa activităţilor corporale". Avantajul acestei denumiri şi mai
ales al întregii teorii elaborate de este că prezintă în mod explicit
delimitarea ştiinţei, de profesie. Ea studiază omul în mişcare şi
reuneşte tot sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice, sociologice,
psihologice, biomecanice, ergonomice ş.a. care stau la baza formării
general-ştiinţifice a oricărui specialist (A.Dragnea, A.Bota,1999,
p.19).
Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt grecesc ce
semnifică un anumit moment al cunoaşterii ştiinţifice, o anume
gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-şi
valabilitatea sau cedând locul alteia.
Activităţile motrice, ca modalităţi de manifestare a individului,
reprezintă genuri specifice prin care se doreşte dezvoltarea
posibilităţilor umane dintr-o perspectivă socială. Acestea sunt obiect
continuu al cercetării şi practicii; apreciem că ele nu pot fi rezolvate
deplin, rămânând deschise în perspectiva studiului în strictă
dependenţă de evoluţiile social-istorice.
Gândirea teoretică reprezintă un demers nelimitat, susceptibil
de îmbunătăţiri, cu suişuri şi eoborâşuri, cu restructurări şi
reformulări, cu ezitări şi rareori certitudini.
Göethe citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.22, spunea: "Orice
problemă rezolvată, reapare mereu ca o nouă problemă de rezolvat".
Reflecţia teoretică completă, adâncă şi nuanţată rămâne de multe ori
un deziderat; motivul, invocat deseori, este legal de complexitatea
mişcării umane, ca şi de lipsa unei terminologii unanim acceptate sau
a unui sistem conceptual bine articulat.
Activităţile motrice impun în mod necesar un studiu
interdisciplinar, cu informaţii care provin din:
- biologie (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice);
- psihologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a
mişcării,necesitatea conştientizării);
- pedagogie (metode, mijloace, resurse, programe, ele);
- sociologie (socializare prin mişcare, adaptare sociala etc);
- filosofic - antropologie (devenirea umană, reflecţii
22
axiologice, ontologice, etc);
- cibernetici (sistem + informaţie, reglare, etc).
Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităţilor

motrice (după A.Dragnea, A.Bota,1999).
Teoria activităţilor motrice studiază fenomenul

"mişcare" din punctul de vedere al teoriei sistemelor, pornind de la
trinomul cauză -condiţie - efect, indentificând astfel mijloacele
adecvate pentru investigarea acestui tip de activităţi.
Mişcările omului care constituie motricitatea generală
sunt structurate din acte, acţiuni şi activităţi, grupate sub forma
deprinderilor motrice. Eficienţa efectuării acestora este determinată
de ereditate, educaţie şi mediu. Atunci când se stabilesc obiective
privind perfecţionarea sau dezvoltarea unor capacităţi funcţionale,
psihice, precum şi a unor indici ai dezvoltării fizice, mişcările omului
capătă denumirea de exerciţii fizice (asupra acestora vom reveni într-
un capitol separat) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.24).
Teoria activităţilor motrice studiază motricitatea
generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul
preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă
particulară, motricitatea umană. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25).
Putem considera că ştiinţa care va studia în continuare
activităţile motrice, va cuprinde următoarele activităţi:
ACTIVITĂŢI MOTRICE OBIECTIVE

Educaţie fizică Formare, dezvoltare
Sport Obţinerea rezultatelor de
înalt nivel
Antrenament sportiv Pregătire complexă de limită
Competiţie Emulaţie, autodepăşire
Activităţi de timp liber Compensare, menţinerea
stării fizice
Activităţi de expresie Expresie corporală, calităţi
estetice
Kinetoterapie şi sporterapia Recuperare, reintegrare
socială
Având în vedere multitudinea implicaţiilor bio-psiho-

sociale pe care le ridică studiul motricităţii umane, în condiţiile
folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalităţii, trebuie
prezentate raţiunile pentru care ştiinţa care studiază această zonă a
umanului poate fi denumită teoria activităţilor motrice. Aceasta
23
oglindeşte cel mai realist şi precis obiectul de studiu constituit de
motricitate. Iată câteva argumente:
1. Teoria activităţilor motrice realizează o departajare a
teoriilor privind activităţile sportive cu întregul cortegiu de probleme
vizând antrenamentul în general, şi ramurile de sport pe de o parte, şi
celelalte laturi ale motricitatii ce nu intră în categoria "sport", de pe
altă parte.
2. Teoria activităţilor motrice înglobează toate
cunoştinţele privind genurile şi formele de mişcare pe care omul le
efectuează în vederea perfecţionării propriului corp (morfologic-
fizic), a capacităţii de mişcare şi a celei funcţionale, cu alte cuvinte,
tot ceea ce reprezintă concepte, noţiuni fundamentale şi derivate,
experienţa teoretică şi practică, desprinse din studierea activităţilor
prezentate anterior.
3. Noţiunea de activ itate face posibilă interpretarea
motricitatii, prin prisma teoriei acţiunii şi nu numai, făcând posibilă
integrarea ei în cadrul acţiunii umane efectuate cu scop şi prin
utilizarea de mijloace. Teoria acţiunii eficiente sau a "lucrului bine
făcut" contribuie în mod substanţial la fundamentarea ştiinţifică a
teoriei motricitatii, alături de teoria cibernetică şi celelalte ştiinţe deja
consacrate în studiul mişcării umane (biomecanica, psihologia,
anatomia, fiziologia etc).
4. Abordarea fenomenului motricitatii din interiorul
acestuia de către propria sa teorie, favorizează elaborarea unor
taxonomii şi terminologii proprii, reunind ansamblul cunoştinţelor
deja existente în domeniu. In acest mod, teoria activităţilor motrice
devine o teorie închegată, unificatoare a propriilor termeni. Astfel,
aşa cum spunea Ziegler, se renunţă la discipline care analizează
unilateral şi pe verticală fenomenul, cum sunt pedagogia educaţiei
fizice şi sportului, psihologia educaţiei fizice şi sportului, sociologia
educaţiei fizice şi sportului, igiena educaţiei fizice şi sportului, etc,
care constituiau în acelaşi timp şi mijloacele de camuflare academică
(pe subdiscipline), omiţându-se integrarea orizontală sau tematică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25)..
5. Teoria activităţilor motrice nu este exclusiv motrică,
psihologică, pedagogică, sociologică sau biologică, deoarece se referă
la comportamentul uman motric în toate ipostazele individului. Este o
sinteză a integrării cunoştinţelor despre mişcarea omului. Accentuăm
că teoria activităţilor motrice studiază mişcarea umană, deci
motricitatea şi nu omul în mişcare, ţinând însă seama de concluziile
desprinse din studierea omului ca organism viu.
6. Teoria activităţilor motrice, constituită ca ştiinţă a
domeniului, se desprinde parţial de subordonarea faţă de ştiinţele
tradiţionale, în sensul că nu mai aşteaptă rezolvarea propriilor
probleme de către acestea, colaborând însă în vederea rezolvării în
sistem a problematicii legate de conduita umană.
7. Acceptarea denumirii de teoria activităţilor motrice
reprezintă primul pas în reorganizarea terminologică specifică a
domeniului, fiind o definiţie interdiscilinară, explicativă şi
determinând o nouă "arhitectură" conceptuală şi praxiologică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.27).
Sfera de preocupări cărora li se adresează teoriei
activităţilor motrice, cuprinde motricitatea copilului, a tânărului,
24
vârstnicului, persoanelor cu nevoi speciale şi a altor indivizi, care
astfel supuşi unui proces de perfecţionare a individualităţii în
integralitatea sa, precum şi situaţiile în care se realizează aceasta.
1.3.6. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive,

discipline ştiinţifice de sinteză. Relaţia Teoriei educaţiei fizice
şi sportive cu alte ştiinţe
Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al

educaţiei, iar exerciţiile fizice prin motivarea şi fundamentarea lor
ştiinţifică influenţează sănătatea şi dezvoltarea atât fizică cât şi moral
- spirituală a omului.
Creşterea continuă a importanţei, a rolului sportului în viaţa
socială, ca şi larga răspândire a acestuia în lume, au dus la implicarea
în tot mai mare măsură a diverselor ştiinţe şi în această activitate.
Rezultatele din anatomie, fiziologie, igienă, biomecanică,
biochimie, psihologie, pedagogie etc. au fost completate cu cele
proprii ale domeniului educaţiei fizice şi sportive, urmare şi a
experienţei şi activităţii specialiştilor , constituindu-se astfel o
disciplină ştiinţifică de sinteză: „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi
sportive”.
Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii cu alte
ştiinţe. De exemplu:
a. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu anatomia şi
fiziologia umană oferă noţiuni, cunoştinţele necesare descrierii
sistematice a funcţionării marilor sisteme constitutive ale fiinţei
umane: sistemul circulator, imunitar, neuro-endocrin; aparatele de
import ale materiei – respiraţia şi digestia; aparatele de export ale
materiei – renal, de reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare –
sistemul osos, articular şi muscular etc.
Pentru specialiştii domeniului, toate acestea constituie un suport
de bază pentru înţelegerea corectă a conţinutului, sistemelor de
acţionare, a modului lor de desfăşurare în scopul înfăptuirii
obiectivelor educaţiei fizice şi sportive, şi, anume, dezvoltarea
armonioasă fizică şi funcţională a organismului, a calităţilor motrice
etc.
b. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu igiena oferă
posibilitatea cunoaşterii şi dobândirii acelor cunoştinţe şi desprinderi
care contribuie la menţinerea sănătăţii optime a practicanţilor
exerciţiilor fizice şi sportului.
c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu psihologia –
priveşte descrierea şi explicarea fenomenelor şi procesele psihice
cognitive: gândire, percepţie, memorie etc.; afective: emoţii,
sentimente etc.; volitive: voinţă, însuşiri temperamentale şi
caracteriale etc. Această relaţie contribuie la înţelegerea şi
soluţionarea unor importante aspecte şi probleme ale procesului de
instruire şi educaţie în acest domeniu al educaţiei fizice şi sportive,
potrivit particularităţilor de vârstă, sex şi grad de pregătire. De
asemenea psihologia sportivă oferă numeroase cunoştinţe şi mijloace
specifice ce pot fi folosite cu maximă eficienţă în antrenamentul şi
concursurile de acest gen.
d. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu pedagogia.
Pedagogia, ca ştiinţă a educaţiei, urmăreşte definirea legilor,
25
principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor şi tehnicilor de lucru
pentru realizarea educaţiei. Teoria educaţiei fizice şi sportive,
bazându-se pe cunoştinţele pedagogiei, caută evident să le aplice în
conformitate cu specificul său şi, în special, în ceea ce priveşte:
obiectivele, componentele educaţiei integrale, sistemul şi procesul de
instruire în acest domeniu; formele de organizare şi topologia lecţiilor
de educaţie fizică şi sportivă; evaluarea, conducerea, proiectarea
activităţii; elementele definitorii ale relaţiei cadrul didactic – profesor
de educaţie fizică sau antrenor şi elevii acestuia.
c. Relaţia Teoriei educaţiei fizice şi sportive cu sociologia.
Această ştiinţă relativ tânără are ca obiect studierea omului în
raportările sale cu lumea (societate şi individ, personalitate, status şi
rol social, dinamica grupurilor, manifestări ale opiniei colective etc.).
Ea are multiple interferenţe cu educaţia fizică şi sportul. Sociologia
sportului, constituindu-se ca ramură distinctă, are menirea să
determine natura şi evoluţia fenomenului sportiv, interferenţa
acestuia cu mediul social.
f. Teoria educaţiei fizice şi sportive are multiple relaţii şi cu
istoria, biochimia, managementul, cibernetica şi altele, prin
intermediul cărora îşi clarifică diverse aspecte ale obiectului propriu
de studiu şi ajută totodată şi ştiinţele respective, prin contribuţiile sale
la dezvoltarea acestora.
Disciplinele ştiinţifice formează un sistem, iar în cadrul acestuia
Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive prezintă un înalt grad
de generalizare şi orientează astfel întreaga activitate de educaţie
fizică şi sportivă.
În literatura de specialitate, această ştiinţă a educaţiei fizice şi
sportive mai este denumită „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa activităţilor
corporale”, „Ştiinţa activităţilor motorii” etc, după cum este
exprimată şi opinia că nu ar exista o ştiinţă a educaţiei fizice şi
sportive.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi considerată o ştiinţă
întrucât aceasta are obiect propriu de studiu, asigurând realizarea
unor finalităţi şi obiective specifice acestui domeniu de activitate;
beneficiază de metode de investigaţie, analiză şi interpretare proprii
sau adaptate, prin care se poate realiza cercetarea ştiinţifică; dispune
de concepte, noţiuni, norme, legi, principii specifice activităţii de
educaţie fizică şi sportive, pe care le utilizează într-un mod
caracteristic.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive poate fi definită ca:
„totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un
sistem de noţiuni şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte
principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele
biologice şi spirituale în practica vieţii sociale. Ştiinţa educaţiei fizice
şi sportive prin profilul cunoştinţelor sale de ordin biologic şi
pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaştere îl
constituie omul în procesul său de integrare socială ce se realizează şi
cu ajutorul practicării exerciţiilor fizice, în scopul perfecţionării sale
fizice şi psihice şi implicit al măririi randamentului său social”.
26
Sportul cunoaşte o permanentă dezvoltare iar Ştiinţa

sportului contribuie direct la realizarea performanţelor, a
rezultatelor de excepţie ce se înregistrează în competiţii.
Sportul a progresat continu, de la descriptiv la ştiinţific. Datele
empirice ale domeniului, de la început, au fost complectate, tot
mai mult, cu cele provenite din activitatea practică sau din
cercetare, la care s-au adăugat cunoştinţele provenite din
diferite alte ştiinţe.
Domeniul sportului şi în special procesul de antrenament, de
pregătire şi concurs al sportivilor, s-a perfecţionat continuu iar
teoria sportului a beneficiat de noi idei, principii, teze de bază,
mijloace didactice şi organizatorice specifice sportului –
procesului de antrenament şi concurs.
Prin anii 1960, a apărut în literatura de specialitate, pentru
prima dată noţiunea de Ştiinţa sportului, ca o ştiinţă a activităţii
sportive în temeiul interdisciplinarităţii şi care are multiple
legături cu toate celelalte ştiinţe, beneficiind de rezultatele
obţinute ca rezultat al studierii, generalizării şi valorificării
problematicii specifice acestui domeniu complex al sportului,
ce permite transferul, prelucrarea datelor selectate din aceste
ştiinţe. De exemplu, legătura cu anatomia şi fiziologia umană,
prin descrierea sistematică, funcţională a marilor sisteme
constitutive umane (sistemul circulator, imunitar,
neuroendocrin, aparatele de import ale materiei – respiraţia şi
digestia; aparatele de export ale materiei – renal, de
reproducere; aparatele de susţinere şi mişcare – sistemul osos,
articular şi muscular etc.). Toate aceste date prezentate
ontogenetic constituie un suport pentru înţelegerea corectă a
dezvoltării armonioase a individului, al comportamentului
uman, al modului de formare, dezvoltare în diferitele etape de
creştere şi dezvoltare anatomico-fiziologică. Şi importanţa
fiziologiei şi biochimiei a contribuit la explicarea dezvoltării
calităţilor motrice, la formarea, consolidarea, ca şi
perfecţionarea deprinderilor motrice sau a dinamicii efortului
fizic şi psihic depus la antrenamente sau concursuri, ca şi a
dozării acestuia, ori a explicării curbei efortului în perioada
pregătirii şi a desfăşurării competiţiilor, toate au contribuit la
cunoaşterea structurii distincte, a dinamicii în funcţie de vârstă,
de sex, gradul de pregătire şi de dezvoltare morfo-funcţională
etc.
Datele furnizate de ştiinţele conexe au deschis noi orizonturi
şi au contribuit la îmbogăţit teoriei sportului iar aceasta poate fi
considerată o beneficiară a acestor cunoştinţe care au
complectat aria datelor domeniului sportului şi în special au
asigurat perfecţionarea procesului de pregătire, de antrenament
şi concurs al sportivilor şi ca rezultat final au dus la creşterea
27
performanţelor, la amploarea pe care o cunoaşte în zilele
noastre sportul, cu impactul său în rândul miliardelor de
spectatori prezenţi la marile întreceri, la marile competiţii
sportive.
Rezultatele acestor ştiinţe au fost completate cu cele proprii
domeniului educaţiei fizice şi sportului şi astfel, ca urmare a
experienţei şi activităţii specialiştilor din acest domeniu, s-a
constituit disciplina ştiinţifică de sinteză: „Teoria sportului”.
Aceasta poartă, în prezent şi alte denumiri ca: „Ştiinţa educaţiei
fizice şi sportului“, „Ştiinţa activităţilor corporale”, „Ştiinţa
activităţilor motorii”, „Ştiinţa sportului”, „Ştiinţa culturii fizice
şi sportului”, la care se adaugă, în ultimul timp şi „Ştiinţa
mişcării“, care cuprinde şi kinetoterapia.
Ştiinţa sportului cunoscută şi ca „Ştiinţa antrenamentului şi
concursului sportiv”, este definită ca: „totalitatea cunoştinţelor
privind sportul, antrenamentul şi concursul sportiv, corelate
într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate într-o
teorie proprie, care stabileşte regulile, principiile după care se
prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi
spirituale în practica vieţii sociale“. Această ştiinţă prin
profilul componentelor sale de ordin biologic şi pedagogic are
un caracter de sinteză.
Teoria sportului deci, cuprinde „toate acele discipline
ştiinţifice al căror obiect de studiu are tangenţă cu activitatea
sportivă şi contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate
a oamenilor, la dezvoltarea şi perfecţionarea indicilor
dezvoltării fizice, ai capacităţii motrice şi asigură buna
proiectare, organizare şi desfăşurare a activităţilor de
antrenament sportiv şi concurs ce urmăresc realizarea de
performanţe ridicate în acest domeniu”. Aceste finalităţi,
obiective (după cum vom vedea într-un capitol distinct, al II-
lea) se realizează în principal, prin intermediul practicării
sportului, a exerciţiilor fizice.
Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă,
având principalele elemente definitorii ale acesteia:
a. Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului.
Teoria sportului este o disciplină care studiază problematica
teoretică, practică şi metodică a antrenamentului ca proces
ciclic continu de pregătire în vederea obţinerii performanţei
sportive; proiectarea, organizarea şi conducerea procesului de
antrenament şi concurs sportiv, ca principala modalitate de a
obţine performanţele sportive.
b. Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul fiind
definirea acestora, a metodelor, mijloacelor, principiilor şi a
procedeelor, tehnicilor de lucru pentru realizarea obiectivelor
întregii activităţi sportive);
Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al acestui
domeniu, al sportului. Concret, ştiinţa sportului este
condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind: existenţa
28
unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat
de ansamblul activităţilor sportive; existenţa unei teorii proprii,
specifice şi existenţa legilor care guvernează domeniul; metode
specifice precum şi metodologia cercetării domeniului;
terminologie specifică şi adecvată; specialişti proprii.
Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităţilor motrice

(Dragnea A., Bota A., 1999)
1.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare

Ştiinţa sportului este o ştiinţă, deşi unii o mai contestă, având principalele elemente
definitorii ale acesteia:
a) Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului. Teoria sportului este o
disciplină care studiază problematica teoretică, practică şi metodică a antrenamentului
ca proces ciclic continu de pregătire în vederea obţinerii performanţei sportive;
proiectarea, organizarea şi conducerea procesului de antrenament şi concurs sportiv,
ca principala modalitate de a obţine performanţele sportive.
b) Are reguli, norme specifice, principii şi legi (Scopul fiind definirea acestora, a
metodelor, mijloacelor, principiilor şi a procedeelor, tehnicilor de lucru pentru
realizarea obiectivelor întregii activităţi sportive);
c) Utilizează metode specifice cercetării ştiinţifice al acestui domeniu, al sportului.
Concret, ştiinţa sportului este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii privind:
existenţa unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat de ansamblul
29
activităţilor sportive; existenţa unei teorii proprii, specifice şi existenţa legilor care
guvernează domeniul; metode specifice precum şi metodologia cercetării domeniului;
terminologie specifică şi adecvată; specialişti proprii.
Concepte şi termeni de reţinut: motricitate, caacitate motrică, creştere şi dezvotare,

cultură fizică, act motric, acţiune motrică, activitate motrică
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce este motricitatea umană?

2. Care sunt formele de mişcare cunoscute în Univers?
3. Care sunt elementele care intră în structura motricităţii umane?
4. Ce sunt actul, acţiunea şi activitatea motrică?
5. Care sunt teoriile care stau la baza activităţilor motrice?
6. Ce relevă teoriile psiho-fiziologice?
7. Ce relevă teoriile factorului afectiv?
8. Ce presupune Ştiinţa activităţilor motrice?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Motricitatea este ?
a. O stare
b. O atitudine
c. O calitat motrică
2. Formele de mişcare cunoscute în Univers sunt:

30
a. mişcarea maşinlor
b. mişcarea fizică
c. mişcarea în cerc
3. Elementele de structură ale motricităţii sunt:

a. exerciţiul fizic, calitatea motrică şi schema corporală
b. deprinderea motrică, priceperea motică şi deprinderile specifice probelor sportive
c. actul, acţiunea şi activitatea motrică
4. Acţiunea motrică este:

a. un ansamblu de acte motrice
b. o înşiruire de exerciţii liber alese
c. un ansamblu de acte şi acţiuni motrice
5. Examenul antropometic se realizează:

a. prin măsurători ale dimensiunilor corporale
b. prin observare vizuală directă
c. prin folosirea aparturii medicale de ultimă generaţie
Bibliografie

Universul
3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică
31
România de Mâine
România de Mâine
32
CARACTERISTICILE MOTRICITĂŢII LA DIFERITE ETAPE DE VÂRSTĂ
Cuprins
2.1.Introducere
2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de involuţie (senescenţă)
2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale activităţii de educaţie fizică şi
sportivă în diferite perioade ale vieţii
2.1. Introducere
Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea
majoritate a lucrărilor de specialitate:
• Perioada de creştere şi dezvoltare;
• Perioada de maturitate şi reproducere;
• Perioada de involuţie (senescenţă).

să cunoască ontogeneza dzvoltării umane;
să însuşească principalele elemente anatomo-
fiziologice care stau la baza crşterii şi dezvoltării individului;
să reţină fenomenele care au ca rezultat transformările
corpului uman în timul creşterii şi a dezvoltării acestuia.
capacitatea de recunoaştere perioadele de creştere şi
dezvoltare umană;
să fie capabil să elaboreze schema creşterii şi
dezvoltării umane pe categorii de dezvoltare;
să poată realiza schema corporală a individului aflat în
orice tip de perioadă.
33

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

caracteristici distincte în viaţa fiecărui om, specificate în marea
majoritate a lucrărilor de specialitate:
• Perioada de creştere şi dezvoltare;
• Perioada de maturitate şi reproducere;
• Perioada de involuţie (senescenţă).
Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a

unui individ, jucând un rol primordial în:
• păstrarea unei stări optime de sănătate;
• dezvoltarea armonioasă, somatică şi funcţională,
a organismului;
• realizarea unei educaţii integrale şi permanente.
Această perioadă de creştere şi dezvoltare se întinde pe un
interval de 22-23 ani.
Creşterea şi dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de
procese biologice prin care trece organismul omenesc în evoluţia sa
până la maturitate. Creşterea este un proces cantitativ, de înmulţire
celulară şi somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum şi
dimensiuni ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de
diferenţiere celulară, care se traduce prin modificări şi îmbunătăţiri
funcţionale ce marchează o perfecţionare şi o adaptare a aparatelor şi
sistemelor din organism, o evoluţie complexă şi o integrare
coordonată a lor într-un tot unitar (M. Ifrim).
Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii

privind periodizarea creşterii. În funcţie de particularităţile de vârstă,
anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:
a. Perioada embriofetală, de la concepţie până la naştere;
b. Prima copilărie (de la naştere până la 3 ani).
• perioada de nou născut (primele 30 de zile);
• perioada de sugar (30 zile - 1 an).
• perioada de copil mic – antepreşcolar ( 1-3 ani );
c. Perioada de preşcolar (3-7 ani);
d. Perioada şcolarităţii (7-18 ani).
34
În funcţie de apariţia pubertăţii (12-14 ani, la fete, şi 14-16
ani, la băieţi), se disting perioadele :
• şcolară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ;
• şcolară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ;
• şcolară mare ( postpubertară ) 14-18 ani .
Una dintre clasificările reţinute şi de noi prezintă astfel
periodizarea vârstelor :
a) vârsta anteşcolară : 0-6/7 ani;
b) vârsta şcolară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani;
c) vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani;
d) adolescenţa : 13/14 ani-17/18 ani;
e) tinereţea : 17/18-28/30 ani;
f) vârsta maturităţii ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani;
g) vârsta a III-a ( bătrâneţea ) : după 65 ani.
Evoluţia principalelor particularităţi anatomo-fiziologice ale
primelor perioade de viaţă, determinante pentru formarea şi afirmarea
personalităţii sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.
Tabel 1: Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţi anatomo-fiziologice

0 1 2 3 4 5 6
Periodizarea Durata Sistemul Aparatul Aparatul Aparatul
creşterii nervos locomotor cardio-vascular respirator
Perioada 3-7 -creierul ca -oasele se pot -ciclul -plămânii sunt
de ani volum este deforma uşor circulator al foarte mari faţă
preşcolar dezvoltat; în sângelui, la 3 de cutia toracică;
-aria urma unor ani, este de -căile respiratorii se
motrică solicitări mari aproximativ dezvoltă;
este departe şi 15 secunde. capacitatea vitală,
de îndelungate; la
maturizare. -muşchii sunt 3-5 ani, este de 500
puţin cm3.
dezvoltaţi.
Perioada Perioada 7-11 -creierul -creşte -cordul -plămânii încep să
de şcolară ani are rezisten- recţionează fie asemănători ca
şcolar mică greutatea ţa oaselor; puternic, însă structură cu
apropape -ritmul de neeconomic la plămânii de adult,
ca la adult; creştere este efort ; dar volumul este
funcţi-onal, mai rapid (la -frecvenţa mic;
dezvolta- 6-7 ani), cardiacă -capacitatea vitală,
rea este urmează, (medie) în în creştere;
incomple- (la 8-11 ani): repaus scade -la efort, se recurge
tă; încetinire mai de la la accelerarea
-o bună ales în sfera 100/minut, la 6 frecvenţei
dezvolta- somatică ani, la respiraţiilor;
re prezintă (creşterea 80/minut, la 12 -muşchii respiratori,
primul taliei); ani; insuficient
sistem de -ritmul de -reţeaua dezvoltaţi;
semnaliza- osificare musculară este -către 7 ani, se
re; scade, nu mai dezvoltată; dublează
-aria apar centri noi -către opt ani, capacitatea vitală şi
motrică (între 7-9 ani, greutatea se triplează în jur
corticală se la fete, şi 7-11 corpului se de 10 ani;
35
apropie de ani, la băieţi); măreşte de -numărul
maturaţie; - apoi apare o aproximativ mişcărilor/minut,
-lipseşte etapă de patru ori. la 7 ani, este de 20.
echilibrul proliferare
dintre activă;
procesele -pericolul
corticale apariţiei
fundamen- cifozei
tale, re- toracice;
marcân-du- -musculatura
se o netă reprezintă,
predomi- la 6 ani, 21,7%
nanţă a din greutatea
excitaţiei; corpului (faţă
-încep să de peste 35 %
stabilească la adult);
legături -fibrele
între musculare sunt
excitanţii mai lungi
verbali şi decât la adult ;
recţiile -tonusul
musculare muscular mai
motrice scăzut;
-forţa slabă
datorită masei
musculare
slabe.
0 1 2 3 4 5 6
Periodizarea Durata Sistemul Aparatul Aparatul Aparatul
creşterii nervos locomotor cardio-vascular respirator
Perioada de Perioada 11-14 -fenome- -creşte masa -se dezvoltă -dezvoltarea
şcolar şcolară ani nul central musculară; lent; toracelui este
mijlocie al pubertă- -oasele se -frecvenţa accentuată;
(pubertară) ţii este dezvoltă mai cardiacă scade -aparatul
maturaţia ales pe de la 90-100 respirator se
sexuală, seama pulsaţii/minut dezvoltă
produsă creşterii în (la începutul intens;
de fluxul grosime; perioadei -aparatul
crescut de -oasele devin pubertare), la respirator se
hormoni rezistente la 82-88 găseşte în
sexuali, acţiunea pulsaţii/minut strânsă
care factorilor (la sfârşitul legătură cu
determină mecanici, de perioadei aparatul
apariţia presiune, pubertare); cardio-
caractere- tracţiune şi -către 13 ani, vascular;
lor sexuale răsucire; greutatea -către 14 ani,
secundare, articulaţiile corpului creşte capacitatea
cocomi- slab de 8 ori. vitală creşte
tent cu dezvoltate; de 4 ori.
profundele -muşchii se
modificări dezvoltă prin
36
somato- alungirea
vegetative şi fibrelor şi nu
psihice; în grosime.
-sistemul
nervos se
dezvoltă
rapid;
-funcţia celui
de al doilea
sistem de
smnalizare
domină
asupra
primului;
Perioada 14-18 -îşi continuă -oasele -îşi -morfologic,

şcolară mare ani dezvol-tarea; membrelor accelerează se apropie de
(postpubertară) -există un prezintă un dezvoltarea; adult; -ventilaţia
echilibru ritm lent de -volumul şi pulmonară se
între creştere, se greutatea îmbunătăţeşte;
excitaţie şi apropie de miocardului -amplitudinea
inhibiţie; structura şi cresc; mişcărilor
-deprin- rezistenţa -frecvenţa respiratorii
derile adulţilor; cardiacă şi creşte;
motrice se -muşchii tensiunea - capacitatea
însuşesc cresc în arterială au vitală sporeşte.
uşor; volum; valori
-analizatorii -tonusul apropiate de
ajung la un muscular cele ale
grad de creşte. adultului;
maturizare -debitul
pe plan cardiac
morfolo-gic, sporeşte;
dar inferior -la 14 ani
pe plan ciclul
funcţional. circulator
este de 18
secunde.
2.3.1.2. Perioada de maturitate şi reproducere şi cea de

involuţie (senescenţă)
Aceste perioade din viaţă se desfăşoară în mod diferit de la

individ la individ, în funcţie de factorii genotipici (ereditari) şi
parotipici existenţi.
Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică
(cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naştere, până la
momentul de referinţă pe care-l avem în vedere, şi vârsta biologică a
unui organism (care este o rezultantă a evoluţiei bilologice a
37
diferitelor componente ale organismului: organe, ţesuturi etc.).
În funcţie de modificările alcătuirii structurilor ţesuturilor şi
organelor –, slăbirea activităţii unor organe, modificări în compoziţia
chimică a ţesuturilor şi sângelui –, se definesc : vârsta morfologică,
vârsta fiziologică (sau funcţională) şi, respectiv, vârsta biochimică.
Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat cu
standardele populaţiei, pune diagnosticul de „îmbătrânire”.
F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc
la involuţie sunt: creşterea tensiunii arteriale, scăderea capacităţii
vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.
Datele Institutului de Geriatrie din Bucureşti (C.Enăchescu şi
dr. C.David) subliniază şi următoarele modificări psihice: scăderea
memoriei, atenţiei, accentuarea emotivităţii, astenia etc.
2.3.2. Principalele obiective, mijloace şi forme specifice ale

activităţii de educaţie fizică şi sportivă în diferite perioade ale
vieţii
Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară, în principal, în

cadrul familiei şi al unităţilor preşcolare (grădiniţe) şi urmăreşte:
• Întărirea sănătăţii;
• Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;
• Asigurarea dezvoltării fizice normale;
• Dezvoltarea organică şi funcţională;
• Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază
(mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);
• Învăţarea coordonării mişcărilor;
• Formarea deprinderilor igienice;
• Formarea unor trăsături pozitive de personalitate şi a unor
calităţi psihice afective şi volitive;
• Învăţarea şi practicarea, sub formă de joacă, a înotului,
schiului, patinajului, ciclismului etc.
În această perioadă de viaţă, întreaga activitate a copilului se
caracterizează prin multă mişcare, o intensă activitate motrică. Este
etapa în care se formează motricitatea, mişcările de bază necesare în
viaţă. Prin acţiuni şi activităţi coordonate, se execută corect mersul,
alergarea, săriturile, aruncările şi prinderile diferitelor obiecte uşoare
etc. Către sfârşitul perioadei, se urmăreşte:
• aterizarea lină la coborârea prin săritură şi la săriturile pe loc;
• prinderea obiectelor;
• aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă;
• menţinerea echilibrului etc.
După formarea deprinderilor motrice, se urmăreşte perfec-
ţionarea lor şi într-un fel dezvoltarea unor calităţi motrice, ca:
mobilitatea, îndemânarea, coordonarea şi dirijarea propriilor mişcări
în condiţii schimbătoare.
Participarea copiilor la jocurile de mişcare, ca şi la cele de
întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi (dezvoltarea
celor cognitive, afective, volitive şi estetice), a unor calităţi morale şi
a unor trăsături pozitive de personalitate.
38
Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii
preşcolari:
• sunt cele cuprinse în regimul normal de viaţă şi joacă; se cer
folosite în condiţii igienice şi sub influenţa factorilor naturali;
• utilizarea mijloacelor de călire şi fortificare a organismului;
desfăşurarea activităţii în aer liber, în toate perioadele anului;
• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte,
orientarea în spaţiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor şi
deficienţelor fizice;
• jocurile de mişcare şi de întrecere (se introduc spre sfârşitul
perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi şi abilităţi
motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulţilor şi
de a-şi coordona propriile acţiuni cu ale celorlalţi, se recomandă
introducerea unor jocuri cu temă în situaţii mai complexe.
Pe lângă întărirea sănătăţii, asigurarea securităţii copiilor,
respectarea particularităţilor de vârstă, pregătire-dezvoltare, este
necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea şi
desfăşurarea unor activităţi care să-i atragă.
Specificul, particularităţile metodicii la această vârstă s-a
bucurat de o atentă şi frecventă abordare din partea pedagogilor,
psihologilor, specialiştilor. Majoritatea acestora recomandă:
• demonstraţia practică;
• exerciţiul fizic să fie cât mai clar explicat;
• să se verifice dacă s-a înţeles ce au, concret, de făcut;
• explicaţiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc
repede, nu pot fi mult timp atenţi);
• copiii trebuie încurajaţi, ajutaţi. Pentru început, unele obiecte
cu rol de orientare şi limitare, oferă posibilitatea executării corecte a
mişcărilor;
• la învăţarea mişcărilor de către copii se utilizează, pe scară
largă, procedee de imitaţie şi copiere a unor imagini sau forme;
• repetarea exerciţiilor pentru consolidarea mişcărilor;
• asocierea jocurilor cu muzica, cântul;
• aprecierea mişcării, a exerciţiilor fizice, a rezultatului să se
facă cu tact pedagogic;
• execuţiile în grup asigură o stare de emulaţie şi de bună
dispoziţie.
Problemele educaţiei fizice şi sportive şcolare sunt amplu

tratate în cadrul lucrării Metodica educaţiei fizice şi sportive (54).
Câteva concluzii orientative privind activităţile formale,
nonformale şi informale, utilizate în activitatea de educaţie fizică şi
sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea
didactică, în planul de învăţământ: lecţia de educaţie fizică, celelalte
activităţi de educaţie fizică şi sport organizate în şcoală sau în timpul
liber al elevilor.
Aceste forme specifice domeniului educaţiei fizice şi sportive
asigură, pe lângă procesul de instruire, şi recreerea, odihna activă,
compensatorie faţă de programul şcolar, cu influenţe favorabile
asupra elevilor:
• Menţinerea unei stări optime de sănătate;
39
• Dezvoltarea fizică armonioasă, creşterea normală a orga-
nismului, a indicilor morfo-funcţionali;
• Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative şi
specifice unor ramuri şi probe sportive;
• Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
• Prevenirea şi corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice;
• Dezvoltarea şi perfecţionarea proceselor psihice;
• Realizarea unei căliri fizice şi asigurarea unei capacităţi fizice
ridicate;
• Dobândirea şi formarea de cunoştinţe şi deprinderi igienico-
sanitare;
• Realizarea unei educaţii fizice şi sportive permanente;
• Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi a atitudinilor
cerute de practicarea unor sporturi;
• Educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-ului.
Cultivarea plăcerii de a practica exerciţiile fizice, diferite
sporturi şi activităţi turistice, în scop recreativ şi de divertisment.
Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va
concepe şi se va desfăşura, trebuie să se respecte următoarele
principii didactice:
• Principiul accesibilităţii;
• Principiul intuiţiei;
• Principiul participării conştiente şi active;
• Principiul sistematizării şi al continuităţii;
• Principiul însuşirii temeinice.
Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoştinţelor,
de formare a priceperilor şi deprinderilor, de verificare, apreciere şi
stimulare a activităţii elevilor:
• Metode verbale: explicaţia, conversaţia etc.;
• Metode practice (intuitive): demonstraţia, repetarea etc.;
• Metode pentru evaluarea rezultatelor şi aprecierea activităţii şi
a progresului realizat.
Principalele cerinţe de care se va ţine seama în programarea
activităţii:
• Concordanţă între obiectivele urmărite şi posibilităţile de a le
realiza;
• Respectarea particularităţilor elevilor (vârstă, sex, starea de
sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităţilor
motrice);
• Volumul de priceperi şi deprinderi motrice;
• Stabilirea conţinutului activităţii în funcţie de baza materială
existentă;
• Organizarea activităţilor în aer liber şi utilizarea factorilor
naturali;
• Prevenirea accidentelor în timpul desfăşurării activităţilor de
educaţie fizică şi sport şi respectarea cerinţelor igienico-sanitare.
La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:

• Menţinerea unei stări optime de sănătate;
• Funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei
capacităţi înalte în activitatea de instruire şi cea productivă;
40
• Dezvoltarea fizică armonioasă şi echilibrată;
• Consolidarea calităţilor motrice;
• Formarea şi dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor şi
deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă;
• Formarea şi dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de
personalitate: caracter, temperament, atitudini şi aptitudini;
• Pregătirea pentru educaţia pentru timp liber, cea fizică şi
sportivă continuă şi adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui
tonus ridicat, prin mişcarea în aer liber;
• Practicarea individuală şi în grup (colectiv) a diferitelor
ramuri sportive.
• Dobândirea şi perfecţionarea cunoştinţelor priceperilor şi
deprinderilor specifice;
• Realizarea educaţiei sportive, cultivarea spiritului sportiv şi de
fair-play în întreaga viaţă a individului;
• Dezvoltarea şi perfecţionarea unor deprinderi estetice şi
artistice;
• Pregătirea, formarea şi dobândirea unor priceperi şi cunoştinţe
pentru practicarea diferitelor forme de turism;
• Diminuarea influenţelor nocive ale stresului, ale celorlalţi
factori poluanţi, prin practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului;
• Realizarea unei odihne active şi divertisment prin practicarea
mijloacelor educaţiei fizice şi sportive. O angajare în activităţile
„Sportul pentru toţi”.
Tabel 2: Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)
Vârsta (ani) Sexul Lunile de la începerea alergării

1 2 3-4 5-6
25-33 Bărbaţi 10 12 15 18
34-44 8 10 13 16
44-56 6 8 11 14
Peste 60 4 6 9 12
22-29 Femei 6 9 12 15
30-41 4 7 10 13
42-57 3 5 8 11
Peste 58 2 4 6 9
Pentru tinerii cuprinşi în învăţământul universitar (mai cu

seamă în primii doi ani), ca şi pentru cei ce-şi satisfac serviciul
militar, educaţia fizică se realizează pe baza unor programe ce au o
orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este
vârsta la care acumulările din perioada şcolară, cunoştinţele,
deprinderile, în general, educaţia permanentă se manifestă concret.
Participarea la activitatea de educaţie fizică şi sportivă (ca practicanţi
sau ca spectatori) este facultativă.
Conţinutul, formele de organizare, particularităţile de care trebuie
să se ţină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru toţi”.
Desfăşurarea unor activităţi sportive, după perioada de

maturitate, urmăreşte să asigure:
41
• Menţinerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere
a sănătăţii;
• Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor;
• Sporirea posibilităţilor funcţionale ale organismului;
• Menţinerea unei cât mai bune capacităţi de muncă şi activităţi
creatoare, a deprinderilor şi calităţilor motrice;
• Corectarea, diminuarea deficienţelor fizice;
• Practicarea exerciţiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a
sportului, a alergării, plimbărilor, a drumeţiilor, activităţilor turistice,
în scop recreativ şi de divertisment (De exemplu, alergarea de
jogging conform distanţelor de alergare prevăzute în tabelul nr.10.2.).
În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de
avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca şi de
posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca
practicanţii exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical
şi chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească frecvent mijloacele
de odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se
desfăşoare în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta
dozare a efortului

În organizarea activităţii, se va ţine seama, în permanenţă, de avansarea pe trepte de vârstă, de gradul
de pregătire, ca şi de posibilităţile fizice ale participanţilor. Periodic, este recomandabil ca practicanţii
exerciţiilor fizice să efectueze şi câte un control medical şi chiar să utilizeze autocontrolul şi să folosească
frecvent mijloacele de odihnă şi refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfăşoare în principal
în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a efortului
Concepte şi termeni de reţinut: ontogeneză, creştere şi dezvoltare, vâsta şcolară,

pubertate, adolescenţă
ÎntreÎ Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Precizaţi care sunt perioadele de creştere şi dezvoltare?

2. Care sunt caracteristicile vârstei şcolare mici?
3. Care sunt caracteristicile vârstei şcolare mijlocii?
4. Care sunt caracteristicile vârste şcolare mari?
5. Ce presupune vârsta preadolescenţei?
6. Care snt caracteristicile fiziologice ale adolescenţei ?
7. Din punct de vedere motric, care sunt transformările care au loc în perioada de
maturitate?
42
1. Creşterea este:
a. o acumulare cantitativă
b. o acumulare calitativă
c. o calitate motrică
2. Dezvoltarea este:
a. o acumulare cantitativă
b. o acumulare calitativă
c. o calitate motrică
3. Care sunt perioadele de creştere şi dezvoltare:

a. perioada de pregătire
b. preadolescenţa - adolescenţa
c. perioada de tranziţie
4. La vârsta adultă, prin activităţile sportive se urmăreşte:

a. alergarea de jogging, durata în minute
b. funcţionarea optimă a organismului şi asigurarea unei capacităţi înalte în activitatea de
instruire şi cea productivă
c. educarea în spiritul olimpic, al sportivităţii şi al fair-play-ului.
5. Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii preşcolari:

a. aruncarea unui obiect la distanţă şi la ţintă
b. alergare cu ritm de 3 paşi peste linii trasate pe sol
c. folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ţinutei corecte, orientarea în spaţiu, pentru
prevenirea sau corectarea atitudinilor şi deficienţelor fizice
43
Bibliografie

Universul
3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
4. Gheorghe, G.I., (2008), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine
5. Todea, S.F., (2008), Teoria educaţiei fizice şi sportive, Bucureşti, Editura Fundaţiei România
de Mâine
44
CAPACITATEA MOTRICĂ - CALITĂŢI MOTRICE
Cuprins
3.1. Introducere
3.3.1. Aspecte generale
3.3.2. Calităţi motrice
3.3.2. Viteza
3.3.2.1. Definiţii
3.3.2.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
3.3.3. Rezistenţa
3.3.3.1. Definiţii
3.3.4. Forţa
3.3.4.1. Definiţii
3.3.5.1. Definiţii
3.3.6. Mobilitatea
3.1. Introducere
Capacitate provine din cuvântul latin “capacitas“ şi are
45
următoarele sensuri:
calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru
în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui obiect
sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate acumula un sistem tehnic
sau fizic;
îndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-un
anumit domeniu;
om destoinic, priceput, învăţat, savant;
mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic,
exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite sau de
aceeaşi natură;
posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a
produce un efect sau de a suferi o anumită transformare;
drept, putere legală de a face un act.
Capacitatea (engl.: „ability”, germ.: „letstunh”, franc.:
„capacité”) reprezintă, după părerea lui Pieron, „putinţa de a obţine o
reuşită în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la
încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este
condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de
condiţiile probabile, între care gradul de maturizare sau de involuţie a
formaţiei educative sau a învăţării şi exerciţiului“.
Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată de
aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de învăţare şi
exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu sau “atrofiată“
prin insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea
fiziologică legată de vârstă.
În domeniul nostru se vorbeşte despre termeni cum ar fi
capacitatea motrică, capacitatea de performaţă, capacităţi motrice,
capacităţi condiţionale, capacităţi intermediare.
Calitate provine din cuvântul latin “qualitas“ şi are următoarele
sensuri:
din punct de vedere filosofic: calitatea este o categorie prin
care se desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale unui obiect, ale
unui fenomen, în virtutea cărora el este obiectul dat şi nu altul;
în logică: calitatea reprezintă un criteriu de clasificare a
judecăţilor de predicţie după însuşirile lor de a fi afirmative şi
negative;
calitatea privită ca o însuşire bună sau nu sau ca fel de a fi
bun sau rău;
calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie
sau dă un anumit drept.
Mulţi specialişti s-au ocupat de problema capacităţii motrice
încercând să determine structura acesteia (Manno, 1984). Denumirea
generică a capacităţilor omului de a face mişcări în raport de forţă,
viteză sau rezistenţă este diferită. Capacităţile motrice sunt denumite
de unii autori (Zaţiorski, 1958, Demeter, 1981), drept calităţi fizice,
iar alţii (Cârstea, Gh.,1999) le numesc calităţi motrice.
În literatura română de specialitate, întâlnim capacitatea
motrică şi calitatea motrică exprimând posibilitatea motrică limitată.
Altfel spus, starea capacităţii este reprezentată de calitatea motrică la
un moment dat, aceasta fiind pusă în evidenţă de o testare.
Talentul cu care individul execută anumite exerciţii este
variabil. Talentul este în cea mai mare parte de natură genetică.
46
Forţa, viteza şi rezistenţa moştenite joacă un rol important în
atingerea nivelurilor înalte de performanţă. Ele mai sunt numite
calităţi dominant motrice sau biomotrice (Bompa T., 2002). Motric se
referă la mişcare, iar prefixul bio- ilustrează importanţa biologică a
acestor calităţi.
Capacitatea biologică a individului este cauza, iar mişcarea este
efectul. Ceea ce solicită este capacitatea de a controla cauza pentru a
executa cu succes efectul.
Capacitatea motrică cuprinde (A.Dragnea, A.Bota, 1999):
• componentele stabile: aptitudini, calităţi motrice, deprindri
motrice, structuri operaţionale, cunoştinţe, experienţă;
• componentele de stare: motivaţie, stări emoţionale, care pot
favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacităţii motrice;
Capacitatea motrică este deci o rezultantă plurifactorială, un
vector ce rezultă din interacţiunea componentelor sus-menţionate.
Aceasta evoluează după o curbă ascendenta, se lărgeşte şi se
restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluţia sa nu este
lineară, ci sinuoasă, cu momente de stagnare sau regres;
caracteristicile de constanţă ale capacităţii motrice sunt asigurate de
prezenţa aptitudinilor, deprinderilor motrice, iar regresul sau
stagnarea pasageră e determinată de motivaţie sau de stările afective.
"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităţilor motrice
naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca
structură şi dozare" (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978).

să cunoască noţiunile de bază ale capacităţii motice;
să însuşească principalele forme de manifestare şi factori
de condiţionare ai calităţilor motrice
să reţină mijloacele şi metodele principale din metodica
dzvoltării fiecărei calităţi motrice

capacitatea de recunoaştere a principalelor componente ale
capacităţii motrice
abilitatea de a identifca formele de manifestare şi factorii de
condiţinare ai fiecărei calităţi motrice
posibilitatea de a realiza programe de exerciţii pentru
dezvoltarea fiecărei calităţi motrice în funcţie de specificul fiecăreia
47
3.3. Conţinut unităţii de învăţare
Calitatea motrică este definită ca "aptitudine a individului de a

executa mişcări cu indici de viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare, etc".
Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel de aptitudine, el
desemnând o însuşire universală a individului, ce poate avea niveluri
dintre cele mai diverse. Nivelul calităţii motrice se apreciază pe baza
interrelaţiei dintre masa corpului pe de o parte şi spaţiul, şi respectiv
timpul, în care se desfăşoară mişcarea (A.Dragnea, A.Bota, 1999).
Calităţile motrice pot fi definite ca însuşiri ale organismului,
concretizate în capacitatea de a efectua o mişcare, în orice activitate
cotidiană sau de educaţie fizică şi sportivă, cu anumiţi indici de forţă,
îndemânare, mobilitate, rezistenţă şi viteză.
În ceea ce priveşte abordarea terminologică a calităţilor
motrice, există părerea mai multor specialişti (Cărstea, Gh.,1999,
Todea,S.F.,2001) că este bine să se folosească termenul de “educare“
a calităţilor motrice sau conceptul de calităţi fizice sau capacităţi
fizice..
Calităţile motrice se dezvoltă de-a lungul vieţii, în anumite
perioade optime. Calităţile personalităţii umane se educă, iar cele
motrice se dezvoltă. În numeroase lucrări de specialitate se arată că
într-un stadiu primar aceste calităţi există, nativ, deci nu se poate
vorbi despre o formare a lor.
Calităţile motrice au un parametru caracteristic, prin care se
poate determina valoarea şi aportul lor la realizarea diferitelor acţiuni
motrice. Astfel pentru forţă acest parametru este încărcătura, pentru
îndemânare este gradul de complexitate şi precizia acţiunii, pentru
rezistenţă este durata acţiunii, iar pentru viteză este repeziciunea
mişcărilor.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea
calităţilor motrice are o importanţă deosebită:
reprezintă o finalitate a activităţilor de educaţie fizică şi
sport;
este o componentă a procesului instructiv – educativ;
asigură dezvoltarea fizică armonioasă şi contribuie la
menţinerea unei stări optime de sănătate;
48
influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni ale
organismului, motricitatea generală şi calităţile moral – volitive;
asigură tonicitatea şi troficitatea organismului;
valorifică superior disponibilităţile genetice ale
organismului;
favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;
condiţionează formarea, consolidarea şi perfecţionarea
deprinderilor şi priceperilor motrice cu care sunt în relaţie de
interdependenţă;
influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi
a altor calităţi motrice;
dezvoltarea calităţilor motrice se face printr-o mare
varietate de căi şi mijloace specifice, dar şi prin acţiuni independente
şi în condiţii relativ simple.
Efectuarea unui act sau acţiune motrică este determinată de mai
multe calităţi motrice. Acestea au, în funcţie de complexitatea actului
motric, ponderi diferite.
3.3.1. Viteza
3.3.1.1. Definiţii
Viteza este una dintre calităţile motrice ale cărei definiţii sunt
controversate, unii autori mergând până la excluderea ei din rândul
acestora, considerând-o rezistenţă de scurtă durată. Analizând însă
mai profund modul de efectuare a actelor şi acţiunilor motrice,
constatăm că una din componentele temporale este tocmai rapiditatea
cu care se execută. Din acest motiv putem exprima execuţia în
termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent – ceea ce se
cunoaşte sub numele de tempo) şi cantitativi – durată. Cel mai des
însă mişcările sunt apreciate simultan după caracteristicile spaţiale şi
temporale, făcându-se raportul dintre durată şi lucrul mecanic
efectuat.
Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în principal la
rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp.
Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin
timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în m/sec., sau în
unităţi de timp.
Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este o calitate
motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în care este
implicată, sau în combinaţie cu alte calităţi, ea determinând de cele
mai multe ori succesul. Dar, nu în toate cazurile viteza maximă este
importantă, ci viteza optimă de execuţie.
Cercetările arată, iar acest lucru este bine cunoscut, că viteza
este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de bagajul
ereditar al subiecţilor.
În 1990, T.Ardelean consideră viteza ca fiind “capacitatea
omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai scurt.“ N. Alexe
(1999) defineşte viteza ca fiind “capacitatea de a efectua o mişcare
dată sau o suită de mişcări într-un timp cât mai scurt.“, iar A.Demeter
(1981) afirma că viteza este “capacitatea organismului de a executa
mişcările cu rapiditate şi frecvenţă mare.“
Gh.Cârstea (1999) aprecia că viteza este “capacitatea de a
49
executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu
anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu
rapiditate maximă, în funcţie de condiţiile existente.“
În 1958, V.Zaţiorski, considera că viteza este „capacitatea
omului de a efectua acţiunile motrice într-un timp minim pentru
condiţiile respective”, iar Harre (1973), referindu-se la o formă de
manifestare a vitezei, definea viteza de deplasare cu cea mai mare
rapiditate posibilă. R.Manno, în 1992, înţelege viteza ca fiind
„aptitudinea de a realiza acţiuni motrice într-un timp minim”.
Gh.Mitra şi Al.Mogoş (1977), dar şi A.Dragnea (1991), definesc
viteza ca fiind „iuţeala sau rapiditatea” cu care se efectuează acţiunile
motrice în unitatea de timp.
În concluzie, viteza reprezintă realizarea unor acte şi acţiuni
motrice în cel mai scurt timp posibil, cu întreg corpul sau numai cu
anumite segmente ale acestuia cu rapiditate şi frecvenţă mare.
După A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza este o
caracteristică (calitate) spaţio-temporală a mişcărilor, care nu poate fi
discutată fără a face referiri şi la alte caracteristici temporale ale
mişcărilor: tempoul şi ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp
(numărul de paşi / sec). deşi este strâns legată de tempou, viteza poate
fi diferită. Tempoul mişcărilor depinde de masa corpului,
segmentelor aflate în mişcare şi de momentele de inerţie.
Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în direcţia
stabilirii intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitare a
organismului de către un anumit exerciţiu fizic. Precizarea
tempourilor de execuţie reprezintă o măsură metodică indispensabilă
în dozarea exerciţiilor fizice, adică în stabilirea intensităţii
activităţilor.
Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcţie de durata lor,
de intensitatea maximală şi submaximală, având un loc bine precizat
în educaţie fizică şi în antrenamentul sportiv.
Ritmul este o noţiune folosită pentru a caracteriza cele mai
diferite fenomene şi desfăşurarea lor în timp. Astfel, se poate vorbi
despre ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian (zilnic),
hebdomadar (săptămânal), lunar, anual, ritm muzical, al mişcărilor
etc.
Ritmul are caracteristică principală periodicitatea repetării
fenomenului, succesiunea intervalului de timp şi accentele rezultate
din desfăşurarea lui. Ritmul mişcărilor defineşte efectuarea unui efort
în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act motric, acţiune şi
activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns legată de
viteză dar şi de coordonare şi precizie, abilitate.
Factorii care determină o bună viteză sunt numeroşi şi variaţi.

Aceştia sunt de natură genetică (biologică, psihologică – zestrea
ereditară) şi pedagogică. Din punctul de vedere al zestrei biologice se
disting factori morfologici, funcţionali şi de natură biochimică –
metabolică corelaţi cu factori psihologici (calitatea analizatorilor,
atenţia, tenacitatea, consecvenţa, tipul de sistem nervos).
50
În ceea ce priveşte factorii biologici, unii sunt de natură
nervoasă iar alţii sunt de ordin anatomic, funcţional:
⇒ mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase, viteza
alternării proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, precum şi
intensitatea acestora;
⇒ timpul de latenţă sau de reacţie care, la rândul său, depinde
de calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei;
⇒ viteza de conducere a impulsului nervos (aferent şi eferent)
prin reţeaua nervoasă;
⇒ viteza de contracţie a muşchiului în urma excitaţiei
nervoase;
⇒ forţa muşchiului care intră în contracţie;
⇒ lungimea segmentelor implicate în activitate, mobilitatea
articulară şi elasticitatea musculară;
⇒ capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
⇒ tipul fibrelor musculare din care este alcătuit muşchiul,
fibre albe F.T. (Fast-Twitch glycolitic fibers – fibre rapide) sau roşii
S.T. (Slow – Twitch oxidative fibers – fibre lente);
⇒ bogăţia de compuşi macroergici a fibrei musculare (CP şi
ATP).
Factorii amintiţi cunosc o îmbunătăţire în urma procesului de
educaţie fizică. Astfel, în urma unor programe de pregătire speciale
de viteză scade cronaxia îmbunătăţindu-se excitabilitatea
neuromusculară, se scurtează perioada de latenţă, cresc rezervele de
compuşi energetici care stau la baza eforturilor de viteză.
Rapiditatea contracţiei musculare este cu atât mai mare cu cât
posedă mai multe fibre albe (F.T.) (Coyl şi colab. 1974, Karlson şi
colab. 1975 – citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceste
fibre sunt bogate în compuşi macroergici, creatin – fosfat (CP) şi acid
adenozintrifosforic (ATP), precum şi în glicogen, având în mod firesc
şi enzimele necesare producerii energiei anaerobe.
Fibra musculară de tip II (FT) este fibra rapidă. Muşchii striaţi
sunt constituiţi din fibre lente şi fibre rapide. Printr-un program de
pregătire specifică s-a demonstrat posibilitatea transformării într-o
oarecare măsură a fibrelor roşii în fibre albe, pregătirea fiind
canalizată pe forţă cu încărcături mari. Electrostimulaţia, metodă care
duce la creşterea forţei explozive, duce şi la îmbunătăţirea
vitezei.(G.Raţă, B.C.Raţă,1999)
Fibrele roşii sunt opuse celor albe având în compoziţia lor
mioglobină, glicogen şi enzime pentru producţia aerobă de energie.
Fibrele roşii şi fibrele albe se deosebesc atât din punct de vedere
structural, dar şi al enzimei miozin – atepazei care este în cantitate
mai mare, cu cât durata contracţiei este mai mică.
Indivizii cu aptitudini de viteză, sprinterii pe 100 m şi 200 m
au un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe distanţe
lungi. Prin programe de pregătire specifice vitezei, detentei sau forţei
se constată o îngroşare a fibrelor musculare care devin mai puternice
crescând astfel forţa de contracţie cu 25% (Karlson, 1975, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Lungimea pârghiilor segmentelor corpului şi înălţimea au o
influenţă decisivă asupra vitezei (segmentele scurte favorizează o
viteză mai mare). De asemenea, persoanele de sex masculin au o mai
bună viteză decât cele de sex feminin.
51
În opinia lui V. Tudor (1999), viteza depinde de două mari
categorii de factori:
1. Factorul central – nervos
Este reprezentat de rapiditatea cu care alternează procesele
fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De mobilitatea acestor procese va
depinde şi rapiditatea cu care muşchii se contractă şi se relaxează.
Factorul central este reprezentat de gradul de coordonare şi relaxare,
fiind vorba despre coordonarea intramusculară şi intermusculară
2. Factorul periferic, muscular sau neuromuscular
Este reprezentat de tipul fibrelor din structura muşchiului, forţa
musculară, sursele energetice, elasticitatea, întinderea şi capacitatea
de relaxare, starea de încălzire a musculaturii, oboseala.
Alţi autori (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) definesc alte categorii de
factori care influenţează viteza structuraţi astfel:
1. Factori greu perfectibili:
starea de funcţionalitate a analizatorilor (vizual, auditiv,
cutanat, kinestezic), în sensul nivelului aucuităţii, fineţei şi preciziei.
mobilitatea desfăşurării preceselor nervoase, viteza
alternării proceselor de excitaţie cu cele de inhibiţie, dar şi de
intensitatea de manifestare a acestora.
capacitatea de analiză şi sinteză de la nivelul scoarţei
cerebrale.
timpul de latenţă sau de reacţie, care la rândul său depinde
de calitatea nervului, a muşchiului şi a sinapsei.
viteza de conducere a influxului nervos aferent şi eferent
de-a lungul reţelei nervoase.
viteza de contracţie a muşchiului determinată de apariţia
excitaţiei nervoase.
tipul de inervaţie de la nivelul plăcii motorii.
talia şi, în special, lungimea segmentelor ce participă la
activitate.
2. Factori morfologici şi biologici, perfectibili:
tipologia fibrei musculare.
cantitatea de compuşi macroergici.
mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară.
nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice (mai ales
forţa).
Există şi alţi factori consideraţi de specialişti ca având o
contribuţie foarte mare în manifestarea vitezei:
ereditatea care influenţează în mare parte mobilitatea
proceselor nervoase.
calitatea nervului, a muşchiului.
Din punct de vedere psihic, există doi factori care influenţează
(Ardelean, 1990):
capacitatea de mobilizare psihică.
capacitatea de concentrare a atenţiei.
Realizarea actelor şi acţiunilor motrice implică, cu ponderi

diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Astfel, putem
aminti:
52
Viteza de reacţie – mai corect timp de latenţă – constă în
rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi
(vizuali, auditivi, tactili). După V.M.Zaţiorski (1958), viteza de
reacţie are cinci componente:
1. apariţia excitaţiei în receptor, ce presupune un proces de
codificare a semnalului pentru a putea fi transmis în verigile nervoase
următoare;
2. transmiterea excitaţiei codificate prin receptorul senzitiv
către verigile corespunzătoare ale sistemului nervos;
3. analiza semnalului de către centrii nervoşi şi recodificarea
acestuia în vederea transmiterii pe căile motorii;
4. transmiterea semnalului prin căile motorii;
5. excitarea muşchiului care prin contracţie materializează
reacţia de răspuns sub forma lucrului mecanic.
Se consideră că cea de-a treia componentă consumă cel mai
mult timp din perioada de latenţă. Putem aprecia că viteza de reacţie
depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componente, precum şi
de unele aspecte psihologice.
Viteza de reacţie este influenţată, mai ales în probele de sprint,
de tensiunea premergătoare startului, ceea ce demonstrează că fondul
psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai bune ale
timpului de reacţie.
Viteza de reacţie (la semnale vizuale) înregistrează valori
diferite în funcţie de vârstă, după o dinamică ascendentă, începând cu
8 – 10 ani până la 20-30 de ani, când se ating valorile maxime, după
care încep să scadă treptat (Weineck, 1983, Grosser, 1976, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Reacţiile la stimulii vizuali sunt mult mai lente decât cei la
stimuli acustici.
Reacţiile la diferite semnale pot fi simple sau complexe.
Reacţia simplă constă dintr-un răspuns corect la un semnal
dinainte cunoscut, care apare însă inopinat. Acest tip de reacţie este
deosebit de important nu numai în sport, ci şi în viaţa de zi cu zi. Se
consideră că oamenii care au o bună reacţie simplă sunt mai rapizi şi
în alte situaţii (Smirnov, 1965, citat de A. Dragnea, S. Mate-
Teodorescu, 2002).
Reacţia complexă se manifestă în două situaţii tipice: reacţia la
obiecte sau segmente ale corpului în deplasare şi reacţia la alegere.
Viteza de execuţie reprezintă rapiditatea cu care se efectuează o
mişcare, sau timpul scurs de la începutul până la sfârşitul mişcării.
Acest tip de viteză este foarte important în majoritatea ramurilor de
sport, ciclice, aciclice şi combinate, intrând în relaţie cu alte calităţi
motrice. În sport, viteza de execuţie este determinată de nivelul
tehnicii sau de gradul de însuşire a deprinderilor, precum şi de nivelul
celorlalte calităţi motrice, în special de forţă. De asemenea, viteza de
execuţie este determinată de viteza de reacţie simplă şi complexă.
Viteza de repetiţie se întâlneşte şi sub denumirea de frecvenţă a
mişcărilor şi viteză de deplasare. Acest tip de viteză se întâlneşte în
special în ramurile de sport ciclice, la mişcările care se repetă într-o
succesiune rapidă într-o unitate de timp. Ea poate fi definită ca fiind
frecvenţa cea mai înaltă cu care se pot repeta mişcările într-un timp
cât mai scurt.
53
Principalul factor care determină viteza de repetiţie este
mobilitatea proceselor nervoase, rapiditatea cu care alternează
procesele de excitaţie cu cele de inhibiţie care asigură şi alternarea
contracţiilor cu relaxarea (G.Raţă, B.C.Raţă,1999). Mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale este determinată la rândul ei de
calitatea sistemului nervos care este condiţionat genetic. Deci, acest
tip de viteză este mai greu de dezvoltat.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul de execuţie şi
de ritm. Cu cât tempoul şi ritmul sunt mai mari, cu atât viteza este
mai mare, crescând proporţional şi intensitatea efortului. Astfel, a fost
ales tempoul ca măsură a intensităţii sau a gradului de solicitare a
organismului.
Contracţia puternică a muşchilor, urmată de o relaxare cât mai
mare a acestora, este specifică sportivilor bine antrenaţi, relaxarea
având un rol foarte important în menţinerea ritmului şi tempoului pe
perioade mai lungi de timp, asigurându-se refacerea muşchiului şi o
stare optimă a proceselor nervoase. În condiţiile unor tempouri foarte
ridicate, muşchii lucrează numai în zonele de maximă amplitudine,
nereuşind să realizeze scurtări complete, ceea ce creează un regim
aproape izometric.
În legătură cu acest tip de viteză este şi capacitatea de
accelerare a subiectului, sau capacitatea de a atinge cât mai rapid o
viteză maximă, denumită de unii autori capacitate de demaraj. În
probele de sprint aceasta este influenţată de forţa membrelor
inferioare şi lungimea pasului, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculo-ligamentară. Se consideră că la un om frecvenţa paşilor
poate ajunge la 5 repetări pe secundă (C.Florescu şi colab., citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceasta scade odată cu
mărirea încărcăturii şi creşterea duratei efortului. În cazul în care
încărcătura şi durata efortului depăşesc 2/3 din posibilităţile maxime,
frecvenţa scade substanţial.
A.Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză:
viteza de reacţie (latenţa reacţiei motrice);
viteza de execuţie;
viteza de repetiţie;
viteza de deplasare (include viteza de reacţie, de execuţie şi
de repetiţie fiind considerată cea mai complexă);
viteza de angrenare (de accelerare);
viteza de opţiune (componentă a vitezei de reacţie şi a
vitezei de execuţie, reprezentând inteligenţa subiectului).
J.Weineck (1992) distinge patru forme de manifestare a vitezei:
viteza de reacţie;
viteza ciclică;
viteza aciclică;
viteza de deplasare.
T.Bompa (1990) menţionează trei tipuri de viteză:
timpul de reacţie;
frecvenţa mişcărilor pe unitatea de timp;
viteza de deplasare.
T.Ardelean (1990), menţionează două forme de manifestare a
vitezei specifice atletismului:
a. forme elementare, valabile numai pentru atletism:
viteza de reacţie;
54
viteza de execuţie;
viteza de repetiţie.
b. forme combinate:
viteză de accelerare;
viteză de deplasare.
3.3.1.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
Evoluţia vitezei în ontogeneză este diferită la bărbaţi şi la

femei. Posibilităţile de dezvoltare, de asemenea sunt diferite. Încă de
la vârsta de 10 ani se poate acţiona sistematic pentru dezvoltarea
tuturor formelor de manifestare a vitezei şi efectul acţionării
sistematice scade treptat până la vârsta maturizării definitive (20-22
ani la băieţi şi 18-19 ani la fete). În urma unor studii, (Firea,E.,
Dragnea, A., 1988, 1989), efectuate pe un grup de copii de 10 ani,
sportivi şi nesportivi s-a arătat faptul că fetele sunt capabile să
dezvolte o viteză de deplasare mai bună decât băieţii, cu 0,3 sec. De
asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor sportivi faţă de
nesportivi. Însă de la vârsta de 11 ani, când băieţii le egalează pe fete,
progresul este superior tot restul vieţii.
Performanţele în domeniul vitezei sunt în mare măsură
condiţionate de nivelul forţei musculare (forţei explozive, în special)
şi de capacitatea de coordonare sau uşurinţa în efectuarea acţiunilor
motrice respective.
O creştere a forţei va determina şi o creştere a vitezei (mai ales
de reacţie); în cazul efectuării mişcărilor fără îngreuieri sau cu
încărcături uşoare şi medii, mărimea vitezei depinde de nivelul forţei
(Matveev, 1980, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu, 2002).
Dacă se lucrează cu viteză maximă de execuţie în condiţiile efectuării
mişcărilor fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătăţii. În cazul
utilizării mişcărilor cu îngreuieri (exerciţii cu încărcături mici, medii
şi mari), vom avea ca rezultat creşterea şi a forţei şi a vitezei, în toate
condiţiile.
Programul de forţă efectuat pentru dezvoltarea vitezei are două
sarcini fundamentale:
1. creşterea forţei maxime;
2. dezvoltarea capacităţii de a manifesta o forţă
mare în condiţiile mişcărilor rapide (forţă – viteză).
Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care se realizează
numai cu ajutorul forţei maxime.
S-a demonstrat că, prin lucrul de forţă, care duce la mărirea
secţiunii transversale a muşchiului, se realizează şi disponibilităţi
pentru a efectua un număr mai mare de repetări. Aceasta favorizează
alunecarea actinei şi miozinei, ceea ce are ca rezultat în final mărirea
vitezei de contracţie.
Tensiunea musculară este determinată de numărul de punţi
transversale care acţionează între miofilamente, valorile maxime ale
tensiunii fiind între 90% şi 110% din lungimea de repaus a
muşchiului. W.Hasselbach (citat de Dragnea, Mate, 2002, pag.335)
consideră că viteza de scurtare a muşchiului este determinată de
numărul punţilor transversale.
Dezvoltarea forţei de impulsie (explozive) la alergătorii de
sprint are efecte favorabile asupra lungimii paşilor şi a frecvenţei
55
acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare, creşte
lungimea pasului şi se scurtează timpul de sprijin determinând
creşterea semnificativă a tempoului.
Alte aspecte importante privind bazele metodice ale dezvoltării
vitezei se desprind din analiza proceselor biochimice care stau la baza
eforturilor de viteză. Astfel, viteza este determinată de resursele
energetice existente la nivelul muşchiului şi viteza de mobilizare a
acestora, durata menţinerii acesteia fiind în strânsă corelaţie cu tipul
de energie consumată. În eforturile de până la 10 sec., care necesită o
mobilizare energetică masivă (turnover), se epuizează fosfaţii
energetici ATP şi CP. Această activitate nu depinde de aportul de
oxigen şi nici nu produce cantităţi detectabile de acid lactic, deci nu
depinde de aportul de ATP furnizat prin glicoliză anaerobă. Dacă
efortul se menţine până la 50 sec. şi peste, limită care constituie şi
momentul optimal al glicolizei anaerobe, se constată şi producerea de
mari cantităţi de acid lactic, coprodus final al acestui tip de glicoliză.
Concentraţiile maxime de lactat (25 – 30 mmoli/kg în muşchi şi
20 – 25 mmoli/kg în sânge) au fost măsurate la subiecţi care au
prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj şi au avut ca rezultat
scăderea valorilor pH-ului în muşchi (6,3 – 6,4) şi în sângele arterisl
(6,8 – 6,9). Condiţiile acide nu pot fi compensate de sistemele
tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea intensităţii
efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a inhibării enzimelor
glicolitice prin feed-back metabolic (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,
2002).
Activităţile fizice de scurtă durată, ca cele de viteză, determină
o creştere a activităţii enzimelor celulare implicate în glicoliză.
Sportivii antrenaţi special pentru efortul anaerob pot tolera
concentraţii mai mari de acid lactic comparativ cu persoanele
neantrenate. Muşchiul scheletic este de asemenea adaptat special prin
posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului.
Dar, numai 10% din lactatul care dispare din muşchi în pauzele de
refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale
în sângele circulant. De aceea se presupune că o mare parte din
lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în
glicogen la nivelul muşchilor, care dispun şi de enzimele necesare
(glicogen sintetaza). O mică parte din lactat este retransformat în
piruvat care la rândul său este degradat în CO2 şi H2O. Creşterea
concentraţiei enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai
în muşchi, semnalizându-se creşteri semnificative şi la nivelul
ficatului la persoanele antrenate faţă de cele neantrenate.
Prin programe speciale (durata efortului, pauze şi încărcături) se
pot mări rezervele de fosfaţi energetici, în special CP şi de glicogen,
fapt care permite împingerea eforturilor de viteză (viteză prelungită)
peste 60 sec. În paralel, creşte activitatea enzimelor cuprinse în
desfăşurarea acestui proces.
În opinia lui A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza
maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea diferitelor
acte şi acţiuni motrice (procedeele tehnice şi acţiunile tehnico-
tactice), nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o posedă, ci
şi alţi factori ca: forţa, supleţea şi mobilitatea articulară, gradul de
stăpânire a procedeelor tehnice şi altele.
56
Procesul dezvoltării vitezei este complex şi trebuie să cuprindă
şi alte elemente importante, adică nivelul de stăpânire a procedeelor
tehnice sau a exerciţiilor. Actele şi acţiunile motrice trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
exerciţiul să fie foarte bine însuşit, astfel încât să favorizeze
efectuarea lui cu viteză maximă; să nu se utilizeze exerciţii care nu
favorizează manifestarea vitezei maxime;
pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciţii specifice
fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul proceselor tehnice şi
acţiunilor tehnico-tactice executate în condiţii de întrecere, secvenţe
de joc, ştafete, jocuri dinamice;
durata exerciţiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu
scadă spre sfârşitul acesteia. Timpul de execuţie se stabileşte în
funcţie de forma de viteză ce se doreşte a fi dezvoltată. De obicei se
efectuează repetări pornind de la 5 – 6 sec şi se ajunge la 50 – 60 sec.
Cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe
30 m, 60m, 100m şi 200m. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se
realizează în principal prin alternarea volumului şi duratei de lucru;
pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari pentru
a permite revenirea funcţiilor vegetative şi recuperarea datoriei de
oxigen; dar, după cum se ştie, un exerciţiu de viteză maximă creează
pe scoarţa cerebrală o zonă de excitaţie optimă ce favorizează
efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O pauză prea lungă
duce la achitarea datoriei de oxigen dat determină şi estomparea
excitaţiei pe scoarţă, deci în stabilirea pauzelor dintre repetări trebuie
să se ţină seamă de acest aspect.
Refacerea funcţiilor vegetative, după efort nu este uniformă.
Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în prima treime,
25% în cea de-a doua treime şi 5% în ultima treime. În pauzele dintre
repetări se vor efectua exerciţii care să permită menţinerea excitaţiei
pe scoarţă, deci odihnă activă, exerciţii de respiraţie. În funcţie de
tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi cuprinse în intevalul 5
– 15 minute.
În cazul unui efort de 21 – 22 sec. se apreciază că restabilirea
survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la concluzia că
după 8 minute funcţiile organismului revin în proporţie de 95% când
este posibilă efectuarea unei noi repetări (Platonov, 1980 citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).
OBIECTIV TIMP DE LUCRU INTENSITATEA PAUZE

TIP DE EXERCIŢII (sec.) (%) (sec.)
Viteză absolută 5-10 90–100 40-90
15-20 95-100 40-60
30-40 90-95 30-45
Exerciţii de start 5-6 95-100 40-120

Tabel 3: Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţiu), durata efortului, intensitatea şi pauza,
(după V.I. Platonov, 1980, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
57
În dezvoltarea vitezei se pot folosi şi intensităţi submaximale,
până la 85% din capacitate maximă. Utilizarea excesivă a
intensităţilor maximale atrage după sine instalarea bateriei de viteză,
stare greu de depăşit, care necesită intensităţi deosebite. În unele
ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu tempouri
şi pauzele necesare calculate în funcţie de timpul record realizat de
sportivi pe distanţele de concurs. În aceste condiţii dirijarea
eforturilor de viteză este mai uşurată, dar nu trebuie să se omită
individualizarea solicitărilor în funcţie de particularităţile sportivului.
Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezei
Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu este încă
realizată după criterii unitare, acest lucru făcându-se diferit în funcţie
de profilul specialiştilor care încearcă să le clasifice şi şcolile cărora
le aparţin:
L.P. Matveev, A.D.Novicov şi colab. (1980) clasifică metodele
în funcţie de principalele tipuri (admise de autori) astfel:
Procedee metodice pentru dezvoltarea reacţiei motrice
simple:
Reacţia repetată la semnale ce apar inopinat sau la
schimbarea situaţiei ambiante;
Reacţii repetate în situaţii normale (exersare analitică –
secvenţe de mişcări uşurate);
Metoda senzomotorie – urmăreşte dezvoltarea capacităţii de
a distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acţiunile
motrice - {exerciţiile în cadrul acestei metode se efectuează în trei
etape: I – se efectuează acţiunea la un semnal şi se comunică
subiectului timpul realizat; II – se efectuează mişcarea la semnal şi se
cere subiectului să aproximeze timpul realizat; III – se propune
efectuarea mişcării într-un timp dinainte stabilit}.
Procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacţie
complexă:
Reacţii la un obiect în mişcare prin apariţia neaşteptată a
obiectului, reducerea distanţei obiectului faţă de subiect;
Reacţii cu alegerea unui răspuns, în funcţie de acţiunile
partenerului sau modificarea mediului ambiant (se aplică principiul
de la simplu la complex).
Metode pentru dezvoltarea vitezei de execuţie a mişcărilor:
Metoda exersării (a exerciţiului repetat) se aplică în două
variante: 1. prin creşterea treptată a tempoului de lucru până la
atingerea vitezei maxime; 2. repetarea exerciţiului în tempo variat
(alternarea tempourilor);
Metoda jocului;
Metoda competiţională.
Ozolin (1972), citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002 şi
V.Tudor, 1999, sistematizează metodele pentru dezvoltarea vitezei
astfel:
- metoda “exerciţiului din mers“: parcurgerea unei distanţe în
viteză maximă după un elan prealabil (alergare lansată);
- metoda alternativă: creşterea vitezei, atingerea celei
maxime şi apoi descreşterea acesteia;
- metoda întrecerii cu “handicap“;
- metoda ştafetelor şi jocurilor;
58
- metoda întrecerii;
- metoda repetărilor în tempouri submaximale, maximale şi
supramaximale.
Alţi autori (Tharstenason şi colab.,1975, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002) prezintă mai detaliat metodele şi
procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în funcţie de forma
de manifestare ce se vrea influenţată.
Viteza, în funcţia de durata efortului, se manifestă după o curbă
descendentă pe măsura creşterii timpului de lucru.
Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la concluzia că
utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în “sistem“, în
funcţie de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport, ale
particularităţilor de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de
pregătire. Combinarea acestora dar şi respectarea regulilor de aplicare
depind de măiestria pedagogică ale fiecărui profesor.
J.Weineck (1992) este de părere că viteza maximă poate fi
determinată genetic în limite restrânse. Israel, 1977, citat de
J.Weineck,1992, consideră că nu este imposibil ca bazele biologice
ale capacităţii de viteză să se stabilească foarte devreme în timpul
copilăriei.
Viteza maximă de alergare atinge punctul culminant între 15 –
17 ani la fete şi între 20 – 22 ani la băieţi neantrenaţi (J.Weineck,
1992)
În primul stadiu şcolar (vârsta şcolară timpurie), când copii au
vârsta între 6 – 7 ani până la 10 ani, are loc cea mai mare dezvoltare a
frecvenţei şi vitezei mişcării. Acum se constată o ameliorare
considerabilă a vitezei de reacţie şi a perioadei de latenţă care o
condiţionează. În opinia lui Kohler,1977, citat de J.Weinwck,1992,
această perioadă este foarte importantă pentru dezvoltarea vitezei, nu
numai datorită condiţiilor favorabile pe care procesele nervoase le
pun la dispoziţia mobilităţii, dar şi datorită raportului de pârghii.
În cel de-al doilea stadiu şcolar (Hollmann şi Hettinge,1980,
citaţi de J.Weinwck,1992) timpii de latenţă şi de reacţie scad rapid
până la sfârşitul perioadei apropiindu-se considerabil de valorile
obţinute de adulţi.
În timpul celor două stadii şcolare programul de pregătire
trebuie să se îndrepte către dezvoltarea vitezei de reacţie, a capacităţii
de accelerare, a vitezei de coordonare, dar nu spre o rezistenţă în
regim de viteză.
La sfârşitul pubertăţii, timpii de latenţă şi de reacţie ating valori
echivalente celor ale adulţilor. Frecvenţa mişcărilor atinge valoarea
maximă în jurul vârstei de 13 – 15 ani (Farfel,1959 şi Meinell,1976,
citaţi de J.Weinwck,1992).
Principalele metode de pregătire trebuie să fie metode prin
repetări şi prin intervale scurte. Atenţia trebuie îndreptată asupra
timpului de efort şi lungimii distanţei în funcţie de vârstă, astfel încât
să fie solicitate sursele de enegie alactacide, ATP şi CP.
În opinia lui J.Weinwck, 1992, în cadrul şcolii, parcurgerea
distanţelor obişnuite de 50, 75 m sunt adecvate numai pentru copiii
avansaţi sau de nivel mediu, nefiind corespunzătoare pentru cei cu o
dezvoltare întârziată sau de un nivel mai puţin bun. Evoluţia
distanţelor de alergare se va face astfel, numai în funcţie de vârsta
cronologică şi nu de cea biologică.
59
Metoda repetărilor (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999) are la bază
repetarea exerciţiilor cu intensitate apropiată de cea maximă şi peste
cea maximă în condiţii uşurate.
Metoda handicapului (V.Tudor, 1999) este folosită pentru
stimularea atenţiei, dârzeniei. Are la bază folosirea unor condiţii
inegale între parteneri cu valori diferite sau apropiate.
Metoda competiţională sau a întrecerilor (G.Raţă, B.C.Raţă,
1999) are la bază folosirea întrecerilor în cadrul grupelor. Distanţa se
stabileşte în funcţie de vârsta şi valoarea concurenţilor.
Procesul de educare / dezvoltare al vitezei este un proces
complex ce cuprinde elemente importante, printre care şi nivelul de
stăpânire a procedeelor tehnice sau a exerciţiilor.
Condiţiile care vor trebui să fie îndeplinite pentru a dezvolta /
educa viteza sunt (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):
exerciţiile să fie foarte bine însuşite pentru ca subiecţii să
fie atenţi nu la detaliile vitezei de execuţie ci asupra vitezei de
execuţie;
exerciţiile să se repete numai în viteze maxime şi
supramaxime;
să se folosească exerciţii ce favorizează dezvoltarea vitezei;
durata exerciţiilor să nu fie foarte mare pentru ca viteza de
execuţie să nu scadă;
pauza de revenire trebuie să permită refacerea completă
care să asigure realizarea mai multor repetări cu intensitate maximă.
În practica educaţiei fizice şcolare, la ciclul gimnazial, se va
urmări dezvoltarea generală a vitezei, adică atacarea tuturor formelor
de manifestare. La clasele a V-a şi a VI-a, ponderea va cădea pe
dezvoltarea formelor de manifestare de bază, adică a vitezei de
reacţie, de execuţie şi a vitezei de repetiţie, specifică probelor de
alergări din atletism. La clasele a VII-a şi a VIII-a ponderea va cădea
pe celelalte forme de manifestare ale vitezei anume, viteza de
accelerare şi viteza de deplasare, a căror dezvoltare este condiţionată
şi de gradul de tehnicitate şi de nivelul pregătirii fizice.
Este contraindicat să se facă abuz de exerciţii de viteză maximă,
să se folosească în mod excesiv întrecerile sau ştafetele ca forme
unice de desfăşurare a exerciţiilor de viteză.
Exerciţiile de viteză se vor desfăşura în serii scurte şi în număr
redus de serii, anume, 3-4 repetări în 2-3 serii de alergări, iar
distanţele de lucru nu vor depăşi 30-40 m, pe lecţie neputându-se
realiza distanţe mai mari de 180-240 m.
Se va lucra cu pauze pasive de 3-4 minute între repetări şi
pauze active de 5-7 minute între serii, în pauză efectuându-se acelaşi
tip de repetări dar cu intensitate scăzută.
Capacitatea de viteză se bazează pe aplicarea mai multor teste

de evaluare a capacităţii motrice viteza:
• Testarea psihologică se realizează prin completarea unor
chestionare cu date statistice personale, familiale, medicale sau
volitive care pot influenţa rezultatele sportive;
• Testarea fiziologică face referiri la anumiţi indici de ordin
genetic şi al stării de sănătate. Dintre factorii genetici putem
60
menţiona: înălţimea trunchiului, lungimea membrelor superioare şi
inferioare, capacitatea cardio – vasculară, tipologia fibrelor
musculare. Factorii genetici sunt infuenţaţi de mediul social, de
alimentaţie, stres, ereditate.
• Testarea motrică prin care se măsoară capacitatea de viteză
maximă, de accelerare, rezistenţa specială şi capacitatea aerobă.
În practica educaţiei fizice se folosesc probe de teren cu
caracter orientativ cum ar fi alergările pe distanţe cuprinse între 25 şi
100 m. În Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare, testarea
calităţii motrice viteza se realizează prin aplicarea navetei 5x10 m.
Opinia noastră este că metodele cele mai bune de dezvoltare a
vitezei, sub toate formele ei de manifestare, în cadrul lecţiei de
educaţie fizică şcolară, sunt metoda repetărilor, pentru viteza de
reacţie, metoda handicapului, pentru dezvoltarea vitezei de execuţie
şi metoda întrecerii pentru dezvoltarea vitezei de deplasare.
În cadrul studiului nostru, testarea vitezei s-a realizat pe o
distanţă de 30 m, cronometrându-se timpul intermediar din 10 în 10
m, verificând astfel, toate forme de manifestare, viteza de reacţie
(primii 10 m), viteza de execuţie şi viteza de repetiţie (al doilea 10
m), viteza de deplasare (distanţa de 30 m în totalitate).
3.3.2. Rezistenţa
3.3.2.1. Definiţii
Rezistenţa este definită în literatura de specialitate ca fiind

capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face faţă
oboselii specifice activităţii depuse A.Dragnea (2000),J.Weineck
(1992). DEX defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea de a fi rezistent
sau puterea de a înfrunta oboseala.“ N.Alexe (1993) consideră că
rezistenţa este “capacitatea organismului de a efectua un lucru
mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără scăderea
eficienţei activităţii, în condiţiile reprimării stării de oboseală.“
În 2002 T.Bompa consideră rezistenţa ca fiind “limita de timp
până la care o muncă de intensitate dată poate fi susţinută.“, iar
T.Ardealean (1990) defineşte rezistenţa ca fiind “capacitatea omului
de a executa acte şi acţiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-
un timp oarecare, de regulă îndelungat.“
A.Demeter (1981) consideră că rezistenţa este “capacitatea
omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.“,
R.Manno (1992) înţelegea prin rezistenţă “aptitudinea motrică
ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată.“
Astfel, rezistenţa reprezintă capacitatea îndividului de a efectua
eforturi de durată îndelungată fără a-i scădea eficacitatea şi a apărea
starea de oboseală.
Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea
funcţională ridicată a sistemelor cardiovascular şi respirator, a
metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La aceşti
61
factori se asociază şi calitatea coordonării mişcărilor, capacitatea
psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a întregului
organism.
Pentru a putea acţiona pentru dezvoltarea rezistenţei, trebuie să

se cunoască suportul morfologic (organele, sistemele şi modul de
funcţionare al acestora), cu atât mai mult cu cât rezistenţa solicită
funcţii vitale, circulaţia, respiraţia şi procese metabolice complexe.
Iată câteva dintre acestea (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):
- capacitatea de rezistenţă şi tipul fibrelor musculare cuprinse
în activitate – mai mulţi autori consideră că există o strânsă legătură
între repartiţia procentuală de fibre roşii şi consumul maxim de
oxigen. Se consideră că fibrele musculare (roşii şi albe) intră în
acţiune diferenţiat în funcţie de gradul de solicitare, de intensitatea
efortului. Se apreciază de către fiziologi că aproape 90% din
absorbţia maximă de oxigen într-un efort de rezistenţă este realizată
de fibrele roşii, restul revenind fibrelor albe;
- capacitatea de rezistenţă depinde de sursele de energie,
activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de reglare –
rezervele energetice există la nivelul celulei prin fosfaţi, glicogen şi
molecule trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge din ficat
(rezervele de glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la celula
musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcţie de
intensitatea şi durata efortului. Capacitatea de rezistenţă depinde în
mare măsură de rezervele de glicogen din ficat şi de nivelul acestuia
din sânge, de fapt, ficatul mobilizează atât glicogen cât este necesar
pentru a asigura un nivel corespunzător; procesele de adaptare
declanşate de programul de pregătire nu se produc separat, ci ele
acţionează în strânsă corelaţie, într-un sistem foarte bine pus la punct,
de aceea putem spune că se dezvoltă întreaga structură interesată:
surse primare energetice, enzime, transportul acestora; creşterea
activităţii enzimelor este asociată cu creşterea rezervelor energetice.
Efortul de tip aerob va produce în fibrele musculare roşii, care conţin
o cantitate mai mare de mitocondrii, o sporire a acestora şi chiar o
creştere a suprafeţei lor la 200-300%, fapt care determină mărirea
capacităţii oxidative. Astfel, în efortul de rezistenţă trebuie acţionat
asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort corespunzător.
Un efort eficient desfăşurat timp de 4-6 săptămâni îşi pierde treptat
eficacitatea prin fenomenul de adaptare devenind un excitant biologic
ineficient (A.Demeter,1981, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,
2002). Creşterea doar a volumului nu va avea un efect favorabil
asupra structurii mitocondriale, în schimb intensitatea va acţiona
corespunzător (M.Georgescu, 1976,1977, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002). Se impune deci reactualizarea
antrenamentelor din 6 în 6 săpămâni şi creşterea intensităţii pe
măsură, deaorece aceasta nu poate fi mărită oricum, producând alte
efecte decât cele aşteptate. Intensitatea optimă de efort în
antrenamentul de rezistenţă se situează în zona în care nu se formează
acid lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în cantităţi mici şi
corespunde pragului aerob/anaerob, când concentraţia din sânge
ajunge la 4 mmol/l. Aceasta se cunoaşte sub numele de steady state.
62
Acest prag se poate determina în laborator oferind antrenorilor date
concrete pe baza cărora să dirijeze efortul;
- capacitatea cardio-vasculară – randamentul celulei
musculare este condiţionat de funcţionarea ireproşabilă a sistemului
de transport al sângelui la nivelul ţesuturilor. Împreună cu muşchii
aparatul cardiovascular formează un sistem în care inima
funcţionează ca pompă, sângele, ca vehicul transportator al
substanţelor nutrivive şi a oxigenului la nivelul muşchiului, dar şi
cataboliţilor, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă capacitatea
de schimb la nivelul capilarelor. Absorbţia maximă de oxigen (VO2
max) este criteriul brut de apreciere a capacităţii de reistenţă şi pe
baza lui putem face aprecieri privind funcţionarea bună a întregului
sistem. VO2 max nu este singurul indicator al unei bune capacităţi de
reistenţă, lui adăugându-I-se buna funcţionare a inimii şi
dimensiunile acesteia, care determină minut/volumul. Se cunosc mari
diferenţieri în ce priveşte minut/volumul, între subiecţii antrenaţi şi
cei neantrenaţi, în favoarea celor din prima categorie. Un
minut/volum crescut asigură şi o capacitate mai mare de sânge la
nivelul muşchilor şi implicit mai mult oxigen;
- capilarizarea şi reglarea periferică – musculatura angajată în
efort de rezistenţă beneficiază de vascularizare mai bună decât
celelalte grupe musculare care nu sunt cuprinse direct în activitate.
Irigarea sangvină locală, la musculatura angrenată în efortul de
rezistenţă, creşte de 15-20 ori faţă de repaus;
- compoziţia sângelui – deoarece eritrocitele (globulele roşii)
sunt purtătoare de oxigen, este avantajos ca numărul acestora să fie
crescut. De asemeanea, ele conţin hemoglobina, care fixează direct
oxigenul şi ca urmare o cantitate mărită de hemoglobină asigură o
bună oxigenare a ţesuturilor. Efortul de rezistenţă are efecte
favorabile atât în ce priveşte creşterea globulelor roşii, cât şi asupra
creşterii cantităţii de hemoglobină a acestora;
- capacitatea pulmonară – volumul pulmonar şi capacitatea
de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei
cantităţi mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de rezistenţă
favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice) şi implicit
a perimetrului toracic prin amplificarea volumului plămânilor. De
mare importanţă în sporturile de rezistenţă este tehnica respiratorie,
ritmul de efectuare a respiraţiei care trebuie corelat cu ritmul
activităţii motrice pe care o desfăşurăm.
Rezistenţa este condiţionată în mare măsură şi de factorii
psihici, care joacă rolul de dinamizatori şi valorificatori ai proceselor
biologice ale activităţii motrice de rezistenţă. Menţionăm în primul
rând procesele volitive, cu aspectele de dârzenie şi perseverenţă, care
favorizează efectuarea eforturilor de rezistenţă, de multe ori foarte
dure. Aici, intervin şi procesele motivaţionale, în primul rând cele
interne, care favorizează efectuarea antrenamentelor grele, monotone
şi plictisitoare, care fac de multe ori să se instaleze o stare de
oboseală. Astfel, în procesul de instruire se va căuta devoltarea în
paralel şi a proceselor psihice care optimizează efortul de rezistenţă.
Iată care sunt factorii care condiţionează dezvoltarea rezistenţei,
în opinia G.Raţă şi B.C.Raţă, 1999:
1. Consumul maxim de oxigen – volumul maxim de oxigen
(VO2max) este criteriul brut al aprecierii capacităţii de rezistenţă a
63
organismului, dar mai ales al capacităţii aerobe de efort, rezultatul ei
fiind energia realizată din descompunerea glicogenului, a acizilor
graşi şi a lipidelor în prezenţa oxigenului. Valoarea VO2max se
măsoară în litri/min sau raportat la kcorp, exprimat în ml/min şi
depinde de durata efortului. Atunci când rezistenţa aerobă este de
durată mare, consumul de O2 se apropie de cifra maximă, iar când
durata este mai mică, consumul este mai mic. Valoarea consumului
de O2 depinde de greutatea corporală, fiind deci mai mare pentru
subiecţii cu masă musculară mare şi a celor care au depuneri de
grăsime. VO2 depinde de sex, fiind mai mare la bărbaţi cu
aproximativ 50% decât la femei.
2. Tipologia fibrelor musculare. Din punct de vedere
fiziologic există o strânsă legătură între repartiţia procentuală a
fibrelor roşii şi consumul maxim de oxigen.
Fibrele musculare roşii, denumite şi fibre lente, de tip I, sau
tonice sau slow-twich (ST) sunt rezistente la oboseală şi se
caracterizează prin:
• contracţie lentă;
• rezerve bogate în glicogen;
• enzime specifice metabolismului aerob;
• un număr mare de mitocondrii care reprezintă centrala
energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea substanţelor
energetice;
• activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;
• un metabolism ridicat al acizilor graşi;
• sunt inervate de vase capilare mici, cu viteză de conducere
relativ lentă, care transmit succesiuni de impulsuri nervoase contnue,
tipice unei activităţi motrice susţinute.
3. Cantitatea resurselor energetice, activitatea enzimatică şi
mecanismele hormonale de reglare. Efortul de rezistenţă are la bază
energia produsă de descompunerea ATP resintetizat din glicogen pe
cale aerobă şi anaerobă.
4. Frecvenţa cardiacă cu o valoare cuprinsă între 130 – 150
b/min este specifică unei capacităţi de efort aerob, iar cea de 160
b/min reprezintă limita superioară a acestei capacităţi. Frecvenţa
cardiacă cuprinsă între 160 – 200 b/min. este specifică capacităţii de
efort anaerob lactacid.
5. Capacitatea de voinţă concretizată în dârzenie, curaj,
perseverenţă, învingerea stării de oboseală.
În ceea ce priveşte formele de manifestare a rezistenţei, unii

(W.Halmann, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
deosebesc numai rezistenţa generală de cea specifică, acestea se
prezintă sub mai multe variante, în funcţie de modul particular în care
le solicită fiecare ramură sportivă sau tip de activitate motrică şi tipul
de oboseală pe care îl provoacă (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,
2002):
- în funcţie de ponderea participării musculaturii corpului,
rezistenţa este generală, locală şi regională;
- în funcţie de specificitatea ramurii de sport sau a altui tip de
activitate motrică, rezistenţa este generală şi specifică;
64
- după sursele de energie care se consumă, rezistenţa este
anaerobă şi aerobă;
- în funcţie de durata efortului rezistenţa este scurtă, medie şi
lungă;
- după modul de combinare cu alte calităţi motrice, în funcţie
de solicitările diferite impuse de efortul specific există rezistenţă-
forţă, rezistenţă-detentă, rezistenţă-viteză; tipuri în care celelalte
calităţi motrice se suprapun pe fondul de rezistenţă.
Rezistenţa generală se consideră că se manifestă atunci când în
activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga musculatură a
corpului (musculatura unui membru inferior constituie 1/6 din
întreaga musculatură). Acest tip de rezistenţă este condiţionat de
capacitatea funcţională a sistemelor cardiovascular, respirator
(capacitatea de a consuma oxigen) şi de utilizarea periferică a
acestuia.
Rezistenţa regională se manifestă când în activitate este
cuprinsă 1/3 până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.
Rezistenţa locală implică cuprinderea în activitate a mai puţin
de 1/3 din întreaga musculatură a corpului.
Rezistenţa generală şi specifică, după specificitatea efortuşui, se
referă mai mult la o rezistenţă de bază independentă de o activitate
motrică. Rezistenţa specifică sau specială se află în strânsă legătură
cu rezistenţa de tip regional şi local.
Rezistenţa aerobă şi anaerobă se definesc în funcţie de sursele
energetice mobilizate pentru desfăşurarea efortului (după modul de
desfăşurare a proceselor oxidative).
Rezistenţa se află în strânsă legătură cu celelalte calităţi
motrice, rezultând o serie de combinaţii care se prezintă ca o
rezistenţă de forţă, rezistenţă de viteză, în funcţie de durata rezistenţei
(D.Harre, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Figură 3: Relaţiile dintre rezistenţă şi alte calităţi motrice şi

intensitatea acestora (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Rezistenţa în regim de forţă poate fi definită ca “aptitudinea de

a repeta impulsuri de forţă de peste 30% din forţa maximă în cadul
unei durate de timp determinate fără a diminua nivelul de forţă“
(Buhrle,1985, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)).
Rezistenţa în regim de viteză se defineşte ca “aptitudinea de a
menţine la un nivel scăzut pierderea de viteză, la performanţe de
rezistenţă la termen scurt, de până la 2 minute, cu intensitate mare
(submaximală) până la cea mai mare (maximală)“ (Steinhofer,1993,
citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)). Hotărâtoare pentru
dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este evaluarea factorilor
care limitează performanţa în funcţie de durata efortului, astfel:
- procentul de implicare a glicolizei;
- gradul de toleranţă la acid lactic;
65
- participarea unor fibre musculare intermediare;
- economia de mişcare prin coordonare musculară.
În funcţie de ponderea participării musculaturii corpului la

susţinerea efortului se consideră că rezistenţa se manifestă sub
anumite forme şi anume (A.Dragnea, 2000):
• rezistenţa generală prin care se înţelege capacitatea
organismului de a depune eforturi de lungă durată cu participarea a
cel puţin 2/3 din întreaga masă musculară a corpului. Manifestarea
acestui tip de rezistenţă depinde de funcţionalitatea sistemului cardio-
vascular şi a celui respirator;
• rezistenţa regională este considerată ca fiind capacitatea
organismului de a depune efort de lungă durată cu participarea a cel
puţin 1/3 din întreaga masă musculară;
• rezistenţa locală este capacitatea de efort ce se desfăşoară
cu participarea a mai puţin de 1/3 din masa musculară.
Hollmann şi Hetinger (1980), citaţi de J.Weinwck, 1992
prezintă manifestarea rezistenţei prin combinarea acesteaia cu forţa şi
viteza:
Anduranţa – musculaturii locale
– aerobic – static
- dinamic
- anaerobic - static
- dinamic
Anduranţa musculaturii globale
– aerobic - static
- dinamic
- anaerobic – static
- dinamic
Din punctul de vedere al duratei şi distanţei parcurse putem
întâlni două forme de manifestare a rezistenţei:
• rezistenţă aerobă reprezentată de capacitatea organismului
de a efectua un efort de lungă durată utilizând oxigenul în scopul
producerii energiei mecanice;
• rezistenţă anaerobă reprezentată de capacitatea
organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând energia
produsă în lipsa oxigenului.
Alte forme de manifestare a rezistenţei, care intră în
componenţa
rezistenţei speciale (W.Halmann, citat de G.Raţă, B.C.Raţă,
1999):
• rezistenţa de lungă durată prin care se înţelege rezistenţa
specifică probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8 min., iar
energia necesară desfăşurării se produce din descompunerea
glicogenului în prezenţa oxigenului. Factorul de bază pentru
obţinerea performanţelor în probe de durată lungă este cantitatea de
oxogen absorbită în unitatea de timp;
• rezistenţa de durată medie este capacitatea de a rezista la un
efort de o durată cuprinsă între 2 – 8 min. Această rezistenţă se
caracterizează printr-un efort de tip mixt, mai susţinut care are la bază
energia produsă prin descompunerea glicogenului în lipsa şi prezenţa
oxigenului;
• rezistenţa specifică considerată ca fiind capacitatea
66
organismului de a efectua un efort timp îndelungat în condiţii
anaerobe. Acest tip de efort crează în organism o datorie de oxigen şi
are la bază acumularea unei cantităţi de acid lactic;
• rezistenţa de durată scurtă este capacitatea organismului de
a depune efort cu o durată cuprinsă între 45“ şi 2 min. Se
caracterizează prin efort anaerob şi efort aerob susţinut. Energia
necesară desfăşurării efortului este produsă de descompunerea
glicogenului, în lipsa oxigenului având la bază acumularea acidului
lactic.
• rezistenţa în regim de forţă reprezentată de capacitatea
organismului de a depune un efort de lungă durată în condiţii de
execuţie îngreuiate;
• rezistenţa în regim de viteză este capacitatea organismului
de a depune un efort cât mai lung dar cu o viteză de deplasare cât mai
mare. Ea depinde de capacitatea crescută a individului de a suporta
starea de oboseală ce se acumulează în timpul execuţiei eforturilor
maxime şi supramaxime.
Dezvoltarea rezistenţei aerobe sau de lungă durată – programele

efectuate în direcţia creşterii posibilităţilor aerobe ale organismului,
trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor obiective:
- rezistenţa de durată scurtă, medie şi lungă (după timpul de
desfăşurare a efortului) care reprezintă tipurile şi totodată criteriile cel
mai des utilizate în activitatea practică.
Rezistenţa de scurtă durată – efortul durează între 45 sec. şi 2
minute şi se desfăşoară în principal pe baza surselor de energie
anaerobe (rezistenţă de viteză).
Rezistenţă de durată medie se desfăşoară pe o durată de 2-8
minute perioadă în care procesele oxidative cresc continuu.
Rezistenţa de durată lungă este caracterizată printr-un efort cu o
durată de peste 8 minute având la bază producţia de energie aerobă.
În funcţie de modul de solicitare, rezistenţa de lungă durată poate fi
de 3 feluri:
- rezistenţă de lungă durată I când efortul durează până la 30
minute în care predomină metabolismul glucozei;
- rezistenţă de lungă durată II caracterizată printr-un efort
între 30 – 90 minute, perioadă în care efortul se desfăşoară pe baza
metabolizării lipidelor;
- rezistenţă de lungă durată III caracteristică unui efort de
peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă de
energie.
Pentru dezvoltarea rezistenţei se vor avea în vedere
următoarele:
1. creşterea continuă a capacităţii organismului de a
consuma oxigen;
2. dezvoltarea posibilităţilor de a menţine timp
îndelungat un consum maxim de oxigen;
3. creşterea vitezei desfăşurării proceselor respiratorii
până la valori maxime;
4. dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de
67
a transporta oxigenul în ţesuturi.
Metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistenţă
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):
metoda eforturilor uniforme (continue) – această metodă
este folosită pe o scară largă în pregătirea începătorilor, în scopul
dezvoltării în principal a sistemelor de reglare vegetativă care
optimizează activitatea de captare şi transport a oxigenului. Cea mai
răspândită formă este alergarea de durată practicată în regim de efort
convenabil, care ridică din ce în ce mai mult plafonul vegetativ.
Acest tip de efort desfăşurat cu intensitate apropiată de cea critică,
determină creştarea posibilităţilor aerobe, astfel că, la începători se
recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min./1000 m şi o frecvenţă
cardiacă de 140-150 puls/min.
metoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea
intensităţii sau tempoului de lucru în cadrul diferitelor exerciţii. Se
utilizează alergarea, dar metoda se aplică şi prin alte mijloace
specifice. Mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu
modificarea repetată a intensităţii, mai ales datorită profilului
terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între
nevoia de oxigen şi posibilităţile de asigurare a acestuia, alergarea pe
porţiuni de urcuş. Această datorie de oxigendetermină setea de aer şi
senzaţii de oboseală care trebuie învinse. Se recomandă ca, după o
porţiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să uşureze
trecerea peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea se face relativ
greu, iar momentele de solicitare maximă sunt puţine şi inconstante,
acest sistem se foloseşte mai restrâns la sportivii de performanţă. Este
o metodă de educare a voinţei folosită frecvent la începători.
Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat –
principiul de bază al acestei metode constă în efectuarea repetărilor
pe fondul unei refaceri incomplete a organismului după repetarea
anterioară. Acest mod de lucru măreşte capacitatea de energogeneză
lactacidă, producând acidoze metabolice medii şi submaximale prin
formarea lactatului în lipsa de oxigen. Metoda are în vedere
modificarea duratei eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului
de lucru, a numărului de repetări şi acţiuni ale subiectului în timpul
pauzelor. Unii specialişti consideră că programul cu intervale se
aplică cu variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta extensivă se
caracterizează printr-un volum crescut şi intensitate de repetare
scăzută, iar varianta intensivă solicită o datorie de oxigen cuprinsă
între 90% şi 30% din forţa maximă de contracţie izometrică,
acţionând în principal pe fibrele musculare albe, în timp ce varianta
extensivă solicită fibrele musculare roşii cu preponderenţă. Ambele
procedee solicită metabolismul hidraţilor de carbon. D.Harre prezintă
procedeul intensiv în trei variante:
- intervale scurte cu durata efortului între 15 sec şi 2 minute;
- intervale medii cu durata efortului între 2 – 8 minute;
- intervale lungi cu durata efortului între 8 – 15 minute.
Astfel, acest procedeu este o adaptare la tipurile de eforturi de
scurtă durată, medie şi lungă, caracterizate ca lactacide, glicolitice şi
consum de oxigen (din punctul de vedere al surselor energetice
implicate în efort).
Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30 – 90 secunde, durată
ce permite revenirea frecvenţei cardiace la 120 – 130 pulsaţii/minut,
68
moment în care se poate începe repetarea.
Se lucrează în serii puţine, 2-3 la număr, compuse din 4-3
repetări (pe lecţie), deoarece un volum mare duce la epuizarea de
glicogen. Se consideră că pauza trebuie să fie mai mică de la o
repetare la alta, deoarece concentraţia de lactat din sânge creşte după
câteva minute de la începerea repetărilor, iar valoarea maximală se
atinge simultan cu încheierea lucrului. Durata pauzelor depinde de
durata şi intensitatea fiecărei repetări.
Organismul copilului şi al adolescentului are mari capacităţi de
adaptare, în special din punctul de vedere al performanţei de tip
aerob. La copii între 5 şi 12 ani, consumul de oxigen atinge 41 – 55%
încă din primele 30 secunde ale unui efort maximal, în timp ce adulţii
nu ating decât 30 – 35% din consumul maxim de oxigen pentru
acelaşi tip de efort.
Creşterea capacităţii anaerobe începe odată cu pubertatea până
la stadiul de adult.
În prima şi a doua etapă şcolară este bine ca pregătirea
sbiecţilor să se realizeze individualizat. La această vârstă exerciţiile
de rezistenţă aerobă sunt mult mai utile organismului copilului decât
cele cu caracter anaerob. Obiectivul sportului şcolar şi al pregătirii
trebuie să fie canalizat cu prioritate către o pregătire a rezistenţei de
bază, fundamentale şi nu pe rezistenţă specifică. Acest lucru se poate
realiza prin metoda rezistenţei de lungă durată într-un ritm cât mai
regulat, deoarece în acest fel capacitatea de performanţă mai ales la
subiecţii mai puţin antrenaţi va fi folosită mai economic.
Dezvoltarea rezistenţei este însă optimă în timpul primei faze a
pubertăţii, favorizată fiind de o dezvoltare fizică bună, prin faptul că
volumul inimii atinge valoarea cea mai ridicată, sistemul cardio-
vascular se află într-o dezvoltare optimă pentru a suporta un program
de dezvoltare a rezistenţei.
Metodele cele mai eficinte pentru dezvoltarea rezistenţei în
această perioadă sunt metoda continuă, metoda pe intervale de scurtă
durată şi sarcinile de tip fracţionat.
În prezent pentru dezvoltarea rezistenţei se folosesc următoarele
metode (G.Raţă, B.C.Raţă, 1999):
a. metoda eforturilor continue care are două forme de
bază:
metoda maraton sau metoda alergării neîntrerupte sau
metoda alergării de durată. Iniţiatorul metodei este neozeelandezul
Lydiard. Este reprezentată de alergare pe distanţe lungi, fără pauze,
într-un tempo accesibil, uniform sau variat, timp îndelungat. Durata
acestui tip de efort poate fi cuprinsă între 20 min şi 1h30 min şi 2 h,
în funcţie de nivelul de pregătire, viteza de deplasare şi perioada de
pregătire. Pentru copiii de 10 – 14 ani se folosesc durate şi distanţe
de alergare mai mici. În procesul de pregătire, această metodă
reprezintă metoda de bază folosită la începutul perioadei pregătitoare
dar şi de-a lungul celorlalte. Creşterea capacităţii de efort aerob cu
ajutorul acestei metode se realizează prin creşterea distanţelor sau a
duratei alergării, dar şi prin creşterea tempoului de alergare. Această
metodă foloseşte alergarea sub mai multe forme astfel:
• alergare uşoară – alergare în tempo uniform cu o frecvenţă
cardiacă de 130 – 150 b/min şi cu un consum de O2 de 50 – 60% din
cel maxim. Alergarea uşoară de lungă durată se foloseşte pentru
69
dezvoltarea capacităţii de efort aerob, iar cea mai scurtă se foloseşte
ca exerciţiu pentru realizarea încălzirii organismului şi ca exerciţiu
pentru revenirea organismului după efort. În pregătirea alergătorilor
se foloseşte de 2 – 3 ori pe săptămână.
• alergarea de durată în tempo susţinut folosită tot pentru
creşterea capacităţii de efort aerob, se realizează într-un tempo
susţinut, producând o mică datorie de oxigen, fapt care duce la
realizarea creşterii capacităţii de efort aerob şi anaerob. În acest tip de
alergare frecvenţa cardiacă ajunge la valori de 160 – 175 b/min, iar
consumul de oxigen este de 70 – 80% din cel maxim.
• alergarea de durată în tempo variat folosită atât pentru
creşterea capacităţii de efort aerob cât şi pentru creşterea capacităţii
de efort anaerob. Are la bază alergarea în tempo uniform, cu
frecvenţă cardiacă de 140 – 150 b/min pe care se efectuează
accelerări pe distanţe între 800 – 3000 m. în timpul accelerărilor
frecvenţa cardiacă urcă la 170 – 180 b/min.
• metoda fartlek, iniţiată de suedezul Homer, dar ca metodă s-
a dezvoltat în cadrul şcolii de semifond australiene. Este folosită ca
metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob şi anaerob şi are la
bază alternarea diferitelor tempouri de alergare fără a fi stabilite
dinainte. Frecvenţa cardiacă se ridică la 130 – 180 b/min şi depinde
de viteza şi distanţa pe care se realizează accelerările.
• metoda alergării cu intervale – fondatorii acestei metode au
fost W.Gherschler şi H.Reindell. Unii consideră antrenamentul pe
intervale ca fiind cheia sistemului de antrenament pentru probele de
semifond şi fond. Ea are la bază parcurgerea unei distanţe cu viteză
medie sau maximă alternată cu un interval de odihnă. Intervalele de
odihnă pot avea un caracter activ sau pasiv şi nu durează până la
revenirea completă a organismului. Alternările ritmice ale
solicitărilor cu perioadele de revenire contribuie la dezvoltarea
capacităţii de efort anaerob când acestea se execută la un puls de
peste 180 b/min şi la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob
când acestea se execută cu o frecvenţă cardiacă de 150 – 175 b/min.
distanţele de accelerare sunt cuprinse între 100 – 400 m când se
urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi de 600 – 2000 m
când se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de efort mixt. Pauza de
revenire are o durată care să asigure coborârea pulsului la o valoare
de 120 – 130 b/min. de obicei se foloseşte pauza pasivă cu o durată
de 90“, dar şi pauze active de o durată care să asigure revenirea
pulsului. Această metodă se realizează în mai multe variante
depinzând de:
lungimea distanţelor de alergare cu viteză crescută;
viteza de parcurgere a distanţelor;
numărul repetărilor;
durata intervalelor de odihnă;
caracterul intervalelor de odihnă.
Variante ale antrenamentului pe intervale:
metoda cu intervale scurte sau sprintul cu intervale este
folosită pentru educarea capacităţii de efort anaerob. Lungimea
distanţelor de alergare cu viteză aproape de cea maximă şi maximă
este de 50 – 150m. Numărul repetărilor se stabileşte în funcţie de
lungimea probei de concurs, acestea însumate nu trebuie să
depăşească 1,5 din lungimea distanţei de concurs.
70
Pauza dintre repetări poate fi pasivă, dar şi activă printr-o
alergare uşoară cu o durată de 60 – 90“. Repetările pot fi executate şi
în serii (2-3) cu pauze între serii de 3 – 5 min.
metoda cu intervale medii este folosită pentru dezvoltarea
capacităţii de efort aerob-anaerob. Se folosesc porţiuni de alergare de
200 – 400 m cu o pauză de odihnă de 90“ ce poate fi mărită în cazul
în care pulsul nu a scăzut la 120 – 130 b/min. viteza de alergare pe
aceste distanţe nu trebuie să producă un puls mai mare de 180 b/min
şi se apreciază cu 85 – 90% din posibilităţile maxime ale individului.
Această metodă poate contribui şi la dezvoltarea capacităţii de efort
aerob când se folosesc alergări într-un tempo ce realizează un puls de
140 – 150 b/min. numărul repetărilor însumate nu trebuie să
depăşească de 2 – 3 ori distanţa de concurs.
metoda cu intervale lungi este metoda care contribuie la
dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob. Se folosesc porţiuni
de alergare de 1200 – 3000 m, în 2 – 3 serii, cu o pauză de odihnă de
2 – 3 min, care să asigure revenirea pulsului la 120 – 130 b/min.
viteza de deplasare se stabileşte aproape de viteza de deplasare
competiţională.
metoda repetărilor se foloseşte în principal pentru
dezvoltarea capacităţii de efort anaerob şi foarte rar pentru creşterea
capacităţii de efort aerob. Are la bază parcurgerea repetată a unor
distanţe de alergare, cu o viteză maximală sau submaximală, în care
frecvenţa cardiacă înregistrează valori între 180 – 190 b/min, cu
pauze de revenire ce asigură o restabilire completă. Eficienţa acestei
metode depinde de respectarea următoarelor cerinţe:
distanţele parcurse să fie suficient de lungi pentru a crea
cantităţi mari de acid lactic (200 – 600 m sau 20“ – 2 min);
numărul de repetări să fie în funcţie de nivelul de pregătire
al individului, ca la sfârşitul programului de pregătire acesta să fie
destul de obosit;
pauza să dureze până la revenirea completă;
viteza de deplasare să fie maximă sau apropiată de cea
maximă
metoda competiţională foloseşte ca mijloc de pregătire
alergarea în condiţii de concurs sub forma probelor de control, a
probelor în concursurile de verificare şi în concursurile cu obiectiv.
Distanţele de alergare pot fi egale, mai mici sau mai mari decât
distanţele de concurs. Este folosită pentru dezvoltarea capacităţii de
efort aerob – anaerob, dar şi pentru stabilirea posibilităţilor de
participare în competiţie. În concepţia modernă se întâlnesc două
orientări de pregătire:
prima orientare şi cea mai veche prevede dezvoltarea
capacităţii de efort aerob în primele 2 – 3 luni de efort, apoi se trece
la dezvoltarea capacităţii de efort aerob – anaerob şi a capacităţii de
efort anaerob;
a doua orientare prevede dezvoltarea paralelă a capacităţii
de efort aerob, a capacităţii de efort anaerob şi mixt.
Dezvoltarea rezitenţei trebuie considerată ca o sarcină prioritară
în sistemul educaţiei fizice şcolare. Prin sistemul mijloacelor sale,
atletismul poate şi trebuie să contribuie la rezolvarea acestei sarcini.
Astfel, în lecţiile de educaţie fizică vom urmări dezvoltarea
rezistenţei în regim aerob, în regim mixt (anaerob-aerob), în regim de
71
viteză (neuro-musculară). Sarcina principală în ciclul gimnazial va fi
dezvoltarea rezistenţei aerobe, mijlocul de bază pentru aceasta fiind
alergarea de durată. Aceasta se va desfăşura pe o distanţă
aproximativă de 1-2 km, la clasele V-VI şi 1-3 km la clasele VII-
VIII, într-un interval de timp de aproximativ pe km de 6:10-4:50
min/km.
Toţi specialiştii sunt de acord în ceea ce priveşte definirea

rezistenţei drept capacitatea omului de a lupta şi învinge oboseala,
adică starea fiziologică caracterizată prin scăderea temporală a
capacităţii de lucru ca urmare a unei solicitări intense şi îndelungate.
Când efortul poate continua cu intensitatea iniţială pe baza
mobilizării resurselor volitive, se consideră că este faza oboselii
compensate. În continuare, cu toate eforturile de voinţă depuse,
intensitatea efortului scade, ceea ce corespunde fazei oboselii
decompensate.
Din definiţia de mai sus rezultă că timpul este factorul care
trebuie luat în considerare pentru măsurarea rezistenţei. Instrumentele
mai des folosite sunt cele prin care subiectul este supus unor eforturi
de diferite durate şi variate complexităţi biomecanice, corespunzător
solicitărilor la care este supus prin efortul specific ramurilor sportive.
Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacităţii de efort,
unde rezistenţa reprezintă o componentă importantă, există şi unele
teste de teren, simplu de aplicat din care se pot trage anumite
concluzii privind dirijarea efortului de rezistenţă (A.Dragnea, 1984).
N.Ozolin propune indicele de rezistenţă determinat prin
înmulţirea
timpului optim realizat pe o porţiune scurtă cu numărul
porţiunilor. Aceslaşi lucru a realizat şi pentru obţinerea indicatorului
rezervei de viteză, care reprezintă diferenţa dintre timpul mediu de
acoperire a unei porţiuni scurte din cadrul unei distanţe întregi şi cel
mai bun rezultat pe acestă porţiune.
Astfel, dacă un sportiv aleargă în proba de 800 m timpul de
2:10,0, pentru calcularea rezervei de viteză se aplică formula:
td
RV – – tem
n
În care td este timpul de parcurgere a probei, n este numărul de
porţiuni în care am împărţit proba iar t em este cel mai bun timp
obţinut pe porţiunea etalon.
După J.Cureton, indicele rezistenţei se calculează astfel: dacă

pe 800 m sportivul aleargă 2:10,0 şi pe 100 m obţine 12,5, indicele
reyistenţei se calculează după formula:
IR — td – n * t em
Astfel, indicele rezistenţei, cât şi rezerva de viteză se pot
72
calcula pentru orice probă de viteză sau rezistenţă la atletism, sau
pentru orice altă ramură sportivă la care performanţa se măsoară în
timp.
Coeficientul de rezistenţă (CR) al lui G.Lazarov se calculează
prin împărţirea timpului de parcurgere a distanţei la cel mai bun timp
obţinut pe porţiunea eşantion.
După V.M. Zaţiorski,1968, toate aceste caracteristici (IR,
indicele de rezistenţă, RV, rezerva de viteză şi CR, coeficientul
rezistenţei) au valoare egală, fiind legate de raporturi identice din
punct de vedere algebric.
3.3.3. Forţa
3.3.3.1. Definiţii
DEX, defineşte forţa ca fiind “capacitatea pe care o au fiinţele

vii de a depune un efort, de a executa acţiuni fizice prin încordarea
muşchilor, putere fizică, vigoare, tărie.“ A.Demeter (1981) consideră
forţa drept “capacitatea aparatului neuro-muscular de a învinge o
rezistenţă prin mişcare, având la bază contracţia musculară.“, iar
A.Dragnea (2000) înţelege forţa ca fiind “capacitatea de a realiza
eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă
externă sau internă, prin contracţia uneia sau mai multor grupe
musculare.“
În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind “capacitatea
organismului de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.“, în timp ce în 1992, R.Manno
considera forţa drept “capacitatea motrică care permite omului să
învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un efort intens al
musculaturii.“
J.Weineck în 1992 crede că nu s-ar putea formula o definiţie
precisă a forţei datorită complexităţii acesteia, a multitudinii formelor
de manifestare şi a factorilor de condiţionare.
Dintre factorii care influenţează forţa G.Raţă, 1999 este de

părere că aceştia sunt:
secţiunea transversală a muşchiului (grosimea acestuia);
tipologia fibrelor musculare;
cantitatea de substanţe energetice de care dispun fibrele
musculare;
inervaţia intramusculară;
viteza de contracţie;
cantitatea şi integritatea organelor ligamentare şi de sprijin;
unghiul de acţiune al pârghiei osoase;
vârsta şi sexul;
nivelul de pregătire;
factorii psihici.
Manifestarea calităţii motrice forţă este influenţată de o serie de
factori. Este o calitate motrică uşor perfectibilă pe baza unui program
de pregătire.
73
Alţii (V.Tudor,1999) împart în două categorii mari factorii care
influenţează manifestarea forţei:
1. factori centrali:
a) activitatea instanţelor nervoase;
b) stimulii;
c) capacitatea de coordonare a muşchilor;
d) coordonarea intermusculară;
e) reglarea tomusului muscular.
2. factori periferici:
a) diametrul muşchiului;
b) hipertrofia musculară;
c) cantitatea de resurse energetice;
d) volumul muşchiului;
e) structura muşchiului;
f) lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune.
Activitatea instanţelor nervoase (a) implicate, se referă la
elaborarea comenzilor voluntare sau involuntare, la stimulii (b) care
odată ajunşi pe calea sistemelor senzitive sunt transformaţi în
senzaţii.
Coordonarea intramusculară (c), în efectuarea mişcărilor,
reprezintă un factor determinant în manifestarea indicilor de forţă.
Este vorba de realizarea coordonării intramusculare, denumită şi
capacitate de coordonare a muşchilor, între fibrele musculare ale
aceluiaşi muşchi, dar şi la coordonarea intermusculară (d), între
muşchi şi grupele mari musculare. Mişcarea se va realiza pe baza
contracţiei musculare, contracţia musculară fiind cu atât mai
puternică cu cât sunt angrenate în mişcare mai multe grupe
musculare.
Reglarea tonusului muscular (e) are efect asupra măririi forţei.
Tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creşterea
forţei de contracţie.
Diametrul muşchiului (a) depinde de grosimea fibrelor
musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de
miofibrile, cantitatea de ţesut conjunctiv şi ţesut adipos.
Secţiunea transversală a muşchiului este unul din factorii care
influenţează manifestarea forţei dar, reprezintă şi un rezultat al
practicării
exerciţiilor fizice. Creşterea secţiunii transversale a muşchiului
se numeşte hipertrofie musculară (b). Ea apare ca urmare a procesului
de antrenament. Constă în creşterea diametrului fibrei musculare prin
creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine contractile.
În funcţie de durata, intensitatea, frecvenţa şi structura fibrei
musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei. Golberg citat
de G.Raţă,1999, arăta, în 1975, că hipertrofia musculară a fibrelor de
tip II se poate realiza într-o proporţie de 30 – 45%, în timp ce raportul
de suprafaţă dintre fibrele de tip II şi tip I, creşte de la 1,2 la 1,5.
Secţiunea transversală a muşchiului poate fi mărită în urma unui
proces de antrenament de lungă durată prin folosirea unor exerciţii cu
încărcături maximale şi supramaximale de 95 – 100 % şi efectuând
număr mare de repetări.
Cantitatea de substanţe energetice (c) de care dispun fibrele
musculare. S-a constatat că sportivii care au un procentaj mare de
fibre rapide au posibilităţi mai mari de obţinere a unor rezultate mai
74
bune în sporturile care se caracterizează prin viteză şi forţă explozivă.
Acest lucru este posibil deoarece fosfagenele (ATP şi CP) sunt
substanţe care eliberează exploziv o mare cantitate de energie
necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei musculare. Chiar dacă
fosfagenele se epuizează foarte repede, ele dau energia necesară
tipului de efort manifestat prin forţă maximă şi care durează câteva
secunde. Dacă durata contracţiei se prelungeşte, intervine acidoza
locală care reduce performanţa.
Volumul muşchiului (d) este produsul dintre diametrul şi
lungimea lui şi are mare pondere în determinarea forţei. În aprecierea
forţei este mai indicat să se utilizeze forţa relativă, deoarece atunci
când greutatea corporală creşte, creşte şi forţa absolută, iar forţa
relativă scade. În sporturile în care greutatea corporală necesită a fi
deplasată sau suportată, forţa relativă este mai importantă decât cea
absolută. Masa corporală proporţională cu volumul său reprezintă
produsul a trei dimensiuni – lungime, lăţime şi profunzime, iar forţa
este proporţională doar cu diametrul, adică secţiunea fiziologică a
muşchiului.
Structura muşchiului (e) rezultă din procentajul crescut al
fibrelor fazice rapide ca factor favorizant al dezvoltării forţei. Fibrele
fazice cuprind rezerve fosfagene crescute, în ele predominând
procesele anaerobe, fiind mobilizate de implusuri cu frecvenţă mare.
Muşchiul scheletic este format din fibre musculare care au în
structura lor miofibrile. Miofibrilele au caracteristici diferiteşi se
găsesc în două tipuri diferite în funcţie de:
modul de inervare al muşchiului;
viteza de contracţie;
rezistenţa la oboseală;
capacitatea oxidativă.
Fibrele musculare roşii sunt denumite şi fibre lente, fibre de tip
I, fibre tonice, fibre slow – twitch (ST). ele sunt rezistente la oboseală
şi se caracterizează prin:
contracţie lentă;
rezerve bogate în glicogen;
enzime specifice metabolismului aerob;
un număr mare de mitocondrii, acestea reprezentând
centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea
substanţelor energetice;
activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului citric;
catabolismul ridicat al acizilor graşi;
o mare densitate a vaselor capilare;
inervate de motoneuroni alfa mici, cu viteză de conducere
relativ lentă.
Fibrele musculare rapide de tip II denumite şi fibre palide, fibre
albe, fibre rapide, fibre fazice, fibre fast – twitch (FT). sunt rezistente
la oboseală şi se caracterizează prin:
contracţie rapidă;
rezerve bogate în compuşi fosfaţi de tipul ATP şi CP;
concentraţie mărită de enzime necesare metabolismului
anaerob;
diametru mai mare decât al fibrelor lente;
inervate de motoneuroni alfa mari cu viteza de conducere
rapidă, ce transmit şiruri discontinue de impulsuri nervoase, tipice
75
activităţilor motrice voluntare de înaltă intensitate, dar de durată
scurtă.
Fibrele musculare rapide se subîmpart în trei categorii:
fibre de tip II A, denumite fibre intermediare caracterizate
printr-un metabolism realizat atât pe cale aerobă cât şi anaerobă;
fibre de tip II B caracterizate printr-un metabolism anaerob
fiind fibre rapide prin excelenţă;
fibre de tip II C care se găsesc în stare tranzitorie
În interiorul unui muşchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre
musculare, dar unii muşchi sunt predominaţi de fibrele rapide, iar alţii
de fibrele lente. Muşchii de tip rapid conţin mai multe fibre fast –
twitch, produc o cantitate mai mare de forţă, sunt predispuşi la
oboseală rapidă, în timp ce muşchii de tip lent conţin fibre slow –
twitch şi sunt mai rezistenţi la oboseală.
Lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune (f), sunt
factori importanţi în special pentru dezvoltarea forţei dinamice
maximale. Unghiurile de acţiune optime depind de la segment la
segment, încadrându-se între 50-170˚.
Inervaţia musculară (G.Raţă, B.C.Raţă,1999) este un factor de
care depinde dezvoltarea forţei. Forţa musculară se manifestă mai
pregnant atunci când fibrele musculare sunt inervate de motoneuroni
alfa mari care transmit şiruri rapide şi discontinue de impulsuri
nervoase. Există date care susţin posibilitatea modificării inervaţiei la
nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulaţiei.
Zaţiorski defineşte pe muşchi trei niveluri de intervenţie a
fenomenelor de ordin nervos:
recrutarea fibrelor musculare fenomen dominat de legea lui
Hanneman, prin care excitabilitatea unităţilor motorii este variabilă,
determinată de intensitatea influxului nervos transmis muşchiului;
sincronizarea unităţilor motorii care are la bază acţiunea
sistemului de inhibiţie a lui Renshaw care desincronizează ansamblul
unităţilor motrice ce sunt iniţial sincronizate;
întinderea muşchiului sau alungirea acestuia, realizată
înaintea mişcărilor de forţă, contribuie la manifestarea mai bună a
indicilor de forţă comparativ cu posibilităţile maxime existente.
Ansamblul factorilor care influenţează forţa musculară este
divers şi totodată larg, ceea ce impune în procesul de dezvoltare o
serie de măsuri metodice care să favorizeze condiţiile create de
existenţa acestora sau să le diminueze. Dintre factorii care
influenţează în dezvoltarea forţei (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002):
⇒ vârstă şi sex – dezvoltarea forţei la copii (mai ales în
perioadele de creştere intensă) este realizată cu unele restricţii
datorită particularităţilor morfo-funcţionale. După pubertate însă,
dezvoltarea forţei dobândeşte o importanţă mai mare, integrată în
sistemul dezvoltării celorlalte calităţi. La fete, comparativ cu băieţii,
forţa se dezvoltă mai puţin, aproximativ 75% faţă de posibilităţile
băieţilor. Diferenţele sunt determinate de modul de repartizare a
ţesuturilor corpului, în special adipos, de secreţiile hormonale;
⇒ grosimea (secţiunea transversală) fibrei musculare – se ştie
faptul că pe măsură ce se hipertrofiază muşchiul, creşte şi forţa
acestuia;
⇒ cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul şi
76
enzimele ce favorizează arderea;
⇒ inervaţia intermusculară – această capacitate de contractare
simultană şi rapidă a unui muşchi (număr de fibre musculare) este
strâns legată (creşte în paralele) de îngroşarea (hipertrofierea) fibrelor
unui muşchi;
⇒ mai mulţi factori psihici: motivaţia, stările emoţionale,
concentrarea atenţiei, în unele situaţii voinţa (forţa în regim de
rezistenţă);
⇒ ritmurile diurne – pe parcursul a 24 ore, forţa are oscilaţii
determinate de ritmurile celorlalte funcţii ale corpului, care se reflectă
şi asupra activităţii musculare. Huesch consideră că oscilaţiile
cotidiene ale forţei sunt de 5% din capacitatea maximă. Aceste
oscilaţii implică măsuri speciale de programare a antrenamentului (de
diferite tipuri) la diferite ore din zi;
⇒ continuitatea procesului de pregătire – se ştie că forţa este o
calitate motrică ce poate fi dezvoltată destul de mult;
⇒ nivelul iniţial de la care începe instruirea – pentru
aprecierea forţei este necesar a se cunoaşte nivelul iniţial (la începutul
pregătirii organizate). Aceasta se numeşte forţă maximă iniţială, şi se
dezvoltă pe parcursul pregătirii, atingâng niveluri diferite, având
denumirea de forţă relativă de antrenament, forţă maximă în cursul
antrenamentului. După anumite perioade de antrenament se ajunge la
forţă în anumite limite (forţă limitată, forţă maximă accesibilă la
sfârşitul procesului de antrenament);
⇒ intensitatea contracţiei musculare;
⇒ durata sau amplitudinea contracţiei musculare – contracţiile
de durată mai lungă, 25 – 30 sec., favorizează o creştere mai rapidă a
forţei decât cele mai scurte, de 2 – 3 sec.;
⇒ intensitatea formelor de organizare a instruirii – calitatea
procesului de instruire este dată de intensitatea acestuia (grad de
solicitare faţă de posibilitatea maximă), în timp ce amplitudinea se
referă la volumul de lucru (număr de repetări sau kg ridicate);
intensităţile de pregătire crescute au ca efect dezvoltarea rapidă a
forţei, cu condiţia ca dinamica intensităţii să nu stânjenească
creşterile de volum, adică să se stabilească o relaţie funcţională între
numărul de repetări şi încărcăturile folosite;
⇒ frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute obiective pentru
dezvoltarea forţei – a fost demonstrat faptul că un antrenament zilnic
de forţă determină creşterea forţei de la 1 la 4% la diferite grupe
musculare. Această creştere se realizează astfel: 56% chiar din prima
zi, 39% în a doua zi şi numai 6% în a şaptea zi de antrenament.
Aceasta impune ca lucrul pentru dezvoltarea rapidă a forţei să se
desfăşoare zilnic sau chiar de două ori pe zi, în cazul antrenamentului
sportiv;
⇒ metode de instruire – forţa creşte foarte mult şi în funcţie de
tipul de contracţie solicitat de metoda sau procedeul de instruire. Se
consideră că prin contracţiile izometrice un subiect atinge limita
forţei sale maxime în 6 – 8 săptămâni; în schimb prin eforturi
dinamice, aceeaşi limită se atinge în 8 – 12 săptămâni. Acest efect
este explicabil prin faptul că în efortul dinamic, pe parcursul unui
exerciţiu, un muşchi se contractă la maximum numai 1-2 secunde sau
fracţiuni de secundă, totalizând 3-5 minute în lecţie. La acestea se
adaugă şi unele efecte unghiulare derivând din diferite poziţii ale
77
segmentelor corpului. În cazul contracţiilor izometrice, intensitatea
este maximă. În practică, totuşi, se folosesc mai des combinaţiile
dintre contracţii izometrice şi izotonice care dau bune rezultate,
corelate în funcţiee de cerinţele specifice fiecărei ramuri de sport sau
oricărui act motric. Unii autori (Weineck, 1986) ierarhizează
metodele de dezvoltare a forţei astfel: electrostimulaţia, izometria şi
antrenamentul dinamic.
⇒ tipuri de mijloace şi succesiunea lor – exerciţiile se aleg în
funcţia de tipul de forţă ce trebuie dezvoltat şi posibilităţile
(deficienţele) executanţilor. De asemenea, mijloacele de dezvoltare a
forţei se aleg (mai ales încărcăturile) în funcţie de perioada de
pregătire. Pentru dezvoltarea detentei, de exemplu, se consideră că
efectul este mai mare dacă se efectuează întâi exerciţii intense de
scurtă durată (cu haltera de 90 – 100% din posibilităţi) şi apoi
exerciţii cu încărcături mai mici efectuate cu desprindere (explozive);
⇒ valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează şi lungimea
muşchilor – se considerăcă lungimea optimă de lucru a unui muşchi
este în jur de 80 –90% faţă de lungimea acestuia în repaus şi de 80 -
120° valoarea unghiului între segmentele aflate în lucru.
În stabilirea exerciţiilor ce vor fi folosite în antrenament este
necesar a se cunoaşte unghiurile mişcărilor în care forţa este mai
scăzută şi să se acţioneze cu amplitudini care să ducă la dezvoltarea
corespunzătoare a acesteia. Aceste poziţii pot fi iniţiale (cum este
comanda “gata“), intermediare sau finale, lucrându-se pentru fiecare
din acestea.
⇒ factori endogeni şi exogeni – dintre factorii endogeni în
afara vârstei şi sexului, se pot aminti, tipul de experienţă motrică,
tipul constituţional, tipul de fibre musculare, modul de desfăşurare al
proceselor biochimice. În ceea ce priveşte factorii exogeni, factorii de
mediu au influenţe dintre cele mai variate asupra organismului şi deci
şi asupra forţei. Hettinger, considera că forţa variază considerabil pe
parcursul anului, la baza ei stând efectul radiaţiilor ultraviolete. În
lunile iulie şi august acestea ating apogeul, iar forţa maximă se
manifestă în luna septembrie, ca efect întârziat al acestora.
Mecanismul se realizează prin intermediul gladelor suprarenale, a
căror activitate se intensifică sub efectul radiaţiilor ultraviolete, fapt
care produce o mobilizare a hormonilor sexuali masculini, care la
rândul lor favorizează prin antrenament creşterea forţei.

Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui act motric
implică manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare marcând
particularităţi distincte. Analizele întreprinse în această direcţie au
evidenţiat existenţa a trei principale forme de manifestare a forţei:
forţa maximă (forţa absolută), forţa explozivă (detenta) şi forţa în
regim de rezistenţă. În funcţie de modul de solicitare, forţa este
denumită şi generală şi specifică. În realitate însă, forţa nu se
manifestă niciodată în stare pură, ci în combinaţie cu celelalte calităţi
motrice:
78
Figură 4: Abordarea în sistem a calităţilor motrice corespunde,
mai ales, cerinţelor specifice fiecărui sport.
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Forţa maximă este prezentată ca forţă maximală statică şi forţă

maximală dinamică. Putem considera că forţa maximă statică se
manifestă printr-o contracţie a întregului sistem muscular pentru a
învinge o rezistenţă care îi depăşeşte capacităţile. Forţa dinamică este
realizată printr-o contracţie maximă, în cadrul unui act motric.
Forţa maximă depinde de următorii factori: grosimea secţiunii
transversale a muşchiului (implicit a fibrei musculare); activitatea
coordonată a muşchilor care participă la efectuarea actului motric;
coordonarea contracţiei fibrelor musculare (în interorul muşchiului).
Acţiunea de optimizare a acestor fenomene va avea ca rezultat
creşterea forţei maxime. Eforturile efectuate concentric şi excentric,
maxime şi de scurtă durată au ca efect îmbunătăţirea coordonării
intramusculare şi dezvoltarea forţei maxime dinamice. Îmbunătăţirea
coordonării intramusculare este însoţită şi de îngroşarea fibrei, lucru
foarte important în ramurile de sport (cum este atletismul) în care
greutăţii corpului trebuie să i se imprime o traiectorie accelerată.
În dezvoltarea forţei maxime un rol important au resursele
energetice din interiorul muşchiului: ATP şi CP având în vedere că
aceasta dezvoltă în câteva secunde efort maximal care va duce la
epuizarea acestor resurse şi acumularea de lactat mărind acidoza.
Astfel, forţa maximă statică se manifestă în situaţiile în care
forţele externe sunt mai mari decât capacitatea de forţă maximă a
musculaturii. Contracţia muşchiului este izometrică (fără modificarea
formei şi apropierea capatelor muşchiului), caracterizată de o creştere
foarte mare a tensiunii musculare Forţa dinamică se manifestă prin
învingerea de către muşchi a rezistenţei (forţelor) externe şi deci
avem de-a face cu o contracţie izotonică sau de cedare (amortizare la
aterizări). În cazul mişcărilor de cedare (alungirea forţată a
muşchiului), forţa depăşeşte considerabil forţa maximă izometrică pe
care o poate dezvolta subiectul cu până la 50-80%. În contracţiile
izotonice se scurtează elementele contractile ale muşchiului, iar cele
elastice nu-şi modifică lungimea (muşchiul însă se scurtează).
Contracţiile auxotonice sunt combinaţii de contracţii izometrice şi
izotonice, care se manifestă diferit în funcţie de solicitările impuse de
mişcările respective şi viteza lor specifică în diferite momente.
79
Figură 5: Forme de manifestare a forţei (după Weineck, 1983)
Ele se realizează pe baza modificării lungimii atât a elementelor

componente contractile, cât şi a celor elastice. Este cea mai frecventă
formă de contracţie musculară întâlnită în activitatea sportivă şi în
educaţie fizică.
Detenta (forţa explozivă sau forţa în regim de viteză)

Această formă de manifestare a forţei se defineşte ca fiind
capacitatea unor grupe de muşchi de a dezvolta forţa maximă într-un
timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele
corpului.
Se consideră că există o bună relaţie între forţa de contracţie
izometrică şi rapiditatea execuţiei unei mişcări.
Detenta depinde în principal de următorii factori:
- numărul de fibre musculare care se contractă simultan
(coordonare intramusculară);
- viteza de contracţie a fibrelor musculare active (mobilizarea
rapidă a fosfaţilor atât din fibrele albe, cât şi din cele roşii);
- capacitatea de contracţie a fibrelor musculare (grosimea
fibrelor, secţiunii transversale).
Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa explozivă,
dar şi un alt tip de forţă, forţa de demaraj, care, la rândul ei,
influenţează detenta. Pentru aprecierea detentei cel mai lult se
utilizează indicele de viteză/forţă, rezultat din raportul dintre forţa
maximă şi timpul maxim.
Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă maximală
la începutul mişcării (la debutul contracţiei musculare)având ca efect
obţinerea unei mari viteze iniţiale (viteza de accelerare la alergarea de
viteză).
Deci, pentru dezvoltarea detentei trebuie să se acţioneze fie prin
mărirea forţei maxime, fie prin creşterea vitezei de contracţie a
muşchilor sau prin îmbinarea acestora. Eficienţa acestei combinaţii
constă în cunoaşterea de către profesor a deficienţelor fiecărui sportiv
şi stabilirea normelor de transformare a forţei maxime în forţă de
80
explozie. Se recomandă lucrul cu greutăţi mici (rezistenţe extrem de
mici), care favorizează manifestarea vitezei maxime. Acest lucru
însă, nu nude la îmbunătăţirea vitezei de contracţie şi, deci, trebuie
mărite încărcăturile.
Forţă în regim de rezistenţă sau rezistenţa de forţă
Această formă de manifestare a forţei este larg implicată în mai
multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele combinate.
Forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune un
efort de forţă timp îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru este
determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă de contracţie
şi numărul de repetări sau timpul şi ritmul de lucru (volumul). O
formă particulară a rezistenţei de forţă este detenta în regim de
rezistenţă, calitate cu un rol foarte important în numeroase ramuri de
sport, în care segmentele corpului trebuie să efectueze muşcări
explozive timp îndelungat. Detenta în regim de rezistenţă (rezistenţă
– detentă) este determinată în mare parte de capacitatea muşchilor
implicaţi în efort de a-şi restabili proprietăţile de lucru în regim
exploziv, nivelul rezistenţeă generale şi locale a organismului. Mai
sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în regim de rezistenţă, ca
rezistenţa de forţă generală şi locală. Prin rezistenţa de forţă locală se
înţelege atunci când în acest tip de efort este cuprinsă 1/6 – 1/7 din
întreaga musculatură scheletică (Frez, 1977, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu,2002).
Figură 6: Raportul dintre forţă şi greutatea corporală(După

Buhcle-Schmidtublicher, 1981, citaţi de J.Weineck,1992)
Se consideră că între forţă şi greutatea corporală există o relaţie

foarte strânsă. Dacă dorim, de exemplu, să comparăm forţa a doi
oameni cu greutăţi diferite, trebuie să ştim, pe lângă numărul de
kilograme şi valoarea forţei absolute măsurată în efectuarea unei
mişcări cum este ridicarea unei greutăţi maxime, sau forţa unui grup
de muşchi măsurată cu dinamometrul.
Forţa relativă = forţă absolută / greutatea corporală
Forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea greutăţii corporale,
iar forţa relativă scade, prin faptul că greutatea corpului se măreşte
mai rapid ca forţa musculară. Se impune deci, mărirea forţei absolute.
Forţa relativă este importantă în ramurile de sport şi în actele motrice
ce impun deplasarea corpului în diferite direcţii, instruirea fiind
81
orientată astfel încât să nu se ajungă la hipertrofierea musculaturii. Se
vor folosi astfel, exerciţii cu încărcături mici şi mijlocii, executate
exploziv şi rapid pe tot parcursul mişcării. Se recomandă îngreuieri
de 3-5% din greutatea corpului. Se consideră că 1 kg de forţă trebuie
să corespundă unui kg de greutate corporală.
Forţa absolută a omului nu trebuie confundată cu forţa
muşchiului care se calculează prin raportarea forţei sale de contracţie
la 1 cm2 de secţiune a muşchiului.
Forţa este un concept multidimensional. Aptitudinea motrică de
forţă nu apare niciodată în multitudinea formelor de mişcare ci într-o
combinaţie mai mare sau mai mică cu celelalte aptitudini motrice. În
majoritatea cazurilor specialiştii definesc aceaâleaşi forme de
manifestare a forţei , dar există diferenţe de terminologie, de
clasificare.
Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite:
J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999, prezintă următoarea
schemă a formelor de manifestare a forţei:
Figură 7: Forme de expresie a forţei (J.Weineck,1992, citat de

V.Tudor,1999)
Clasificarea tipurilor de forţă se face după următoarele criterii:
Definirea formelor de manifestare a forţei

forţa generală este gradul de dezvoltare a întregului sistem
muscular şi se caracterizează prin manifestarea forţei tuturor
grupelor musculare;
forţa specifică este manifestarea tipică a forţei din muşchiul
82
sau grupele musculare direct implicate în proba sau disciplina
sportivă respecitivă;
forţa limitată (Frey, 1978), forma maximă voluntară la care
se mai adaugă un surplus de forţă mobilizată prin componenta psihică
şi eventual prin stimulare medicamentoasă;
forţa relativă (Frey) se înţelege forţa maximă produsă,
raportată la greutatea corpului;
forţa elastică (Frey), forţa cea mai mare pe care o poate
dezvolta sistemul neuro – muscular printr-o contracţie musculară
voluntară împotriva unei rezistenţe care poate fi trecută, învinsă sau
mişcată;
forţa dinamică (Kuznetsov) se caracterizează printr-o
scurtare sau alungire a muşchiului (efort de învingere sau de cedare);
forţa statică (Kuznetsov), nu se modifică lungimea
muşchiului (efort pasiv sau activ);
forţă maximală (Harre), forţa cea mai mare pe care sistemul
neuromuscular o produce într-o contracţie musculară;
forţa/viteza (forţa rapidă) este capacitatea sistemului
neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o contracţie foarte
rapidă.
Lucrul pentru dezvoltarea forţei presupune în primul rând

stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea din proba sau ramura
sportivă respectivă. Aceasta va determina alegerea mijloacelor, a
metodelor şi a tempoului de lucru. În majoritatea ramurilor de sport,
forţa se prezintă în combinaţie cu celelalte calităţi motrice, deci, şi
metodica de pregătire trebuie adecvată. Exerciţiile se aleg în funcţie
de calităţile sportiv-temporale ale procedeelor tehnice, toate aceste
aspecte fiind corelate în vederea obţinerii unei eficinţe maxime în
momentele cheie ale mişcării.
Pentru folosirea metodelor eficiente trebuie stabiliţi parametrii
fundamentali: intensitatea, volumul de lucru, pauzele şi tempoul.
Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau mărimea
încordării, măsurată în kg specifice exerciţiului desemnat.
Intensitatea este dată şi de rezistenţa opusă de diferite aparate în
raport cu greutatea corpului. În literatura de specialitate sunt stabilite
următoarele intensităţi:
- supramaximală – peste 110% din posibilităţile maxime;
- maximală – 100% din posibilităţile maxime;
- mare – 80-95% din posibilităţile maxime;
- mijlocie – 50-80% din posibilităţile maxime;
- mică – 30-50% din posibilităţile maxime.
Pentru dezvoltarea forţei maxime se recomandă încărcături

peste 85% din posibilităţile maximale şi supramaximale, în timp ce
pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, încărcături de 30-50%,
iar pentru forţă-rezistenţă, de 65-80% din capacitatea maximă.
Volumul de lucru se referă la numărul de kilograme sau repetări
efectuate în diferite regimuri. Volumul este ridicat atunci când se
lucrează pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergând
uneori până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum mijlociu);
de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12 repetări. Volumul mic
83
este specific dezvoltării forţei maxime cu intensităţi mari, 1-3 repetări
în 1-9 serii, la 3-4 exerciţii.
Pauzele între serii, repetări şi antrenamentele de forţă – între
serii se recomandă pauze active de 2-3 minute, iar atunci când se
schimbă exerciţiile de 2-5 minute. Între antrenamente timpul optim
este de 36 – 48 ore, existând în această etapă tendinţa de scădere a
intervalului de odihnă, mergând până la 24 ore.
Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea pe
măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La încărcături de peste
80% tempoul de lucru este moderat şi favorizează creşterea forţei
maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze într-un tempo
apropiat celui de concurs. Între tempoul de lucru şi încărcătură se
stabileşte o relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi
scade încărcătura şi invers.
Procedee metodice de dezvoltare a forţei maxime
Pentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc două procedee:
utilizarea eforturilor maxime şi supramaxime şi metoda contracţiilor
izometrice.
Procedeul eforturilor maximale şi supramaximale constă în
utilizarea unor încărcături cu 10-15% mai mari decât posibilităţile
maxime. Se efectuează, de regulă, 1-2 repetări care angajează o masă
musculară, efortul fiind relativ dinamic (se produce o oarecare
deplasare a încărcăturii şi o scurtare a muşchilor interesaţi). Se
planifică o dată pe săptămână în perioada pregătitoare şi la două
săptămâni în celelalte perioade (T. Ardelean, 1982).
Procedeul eforturilor mari (maximale) se foloseşte pentru
dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea unor încărcături între
80 – 100% din valoarea maximă a performanţei sportivului.
Încărcăturile de 80-90% în stare de oboseală, deşi sunt de solicitare
submaximală au efect de sarcină maximă mai ales la începători. În
acest sens se recomandă să nu se lucreze până la epuizare ci până în
momentul în care se constată că tehnica de execuţie se înrăutăţeşte.
Pentru sportivii de performanţă se recomandă încărcături între 80-
100% cu posibilităţi de a se efectua 2-8 repetări pe serie. Procedeele
de efectuare a repetărilor sunt cele cunoscute: creşterea continuă a
încărcăturii (de la 70% la 100%), creşterea şi descreşterea (de la70%
la 100% şi apoi la 70%), creşterea în trepte până la valoarea maximă,
creşterea şi descreşterea inegală (în val). valoarea maximă de repetare
poate fi şi sub 100% în jur de 90-95%.
Lazăr Boroga, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002
recomandă creşterea progresivă a încărcăturilor, până la 100% cu 1-2
repetări, revenire la 90% cu 1-2 repetări în serii şi apoi cu 80%, 1-3
repetări în 6-9 serii. Acest mod de lucru se poate programa de 1-2 ori
pe săptămână folosindu-se exerciţii cu caracter specific. Pauzele
dintre serii trebuie să asigure refacerea capacităţii de efort, ele având
durata de 3-5 minute, timp în care se vor efectua mişcări active.
Acest procedeu se poate efectua în două variante. Prima constă
în efectuarea fiecărui exerciţiu cu volum de lucru şi pauzele
prevăzute, trecându-se apoi la următorul exerciţiu. Acest procedeu
permite o dozare şi un control precis, ajungându-se rapid la greutatea
optimă de lucru. A doua variantă constă în efectuarea de 2-3 exerciţii
care solicită grupele musculare diferite, efectuate alternativ până la
epuizarea numărului de serii şi repetări stabilite. Această alternanţă
favorizează scurtarea pauzelor şi realizarea unei economii de timp de
84
aproape 40% faţă de prima variantă. Cea de-a doua variantă este
recomandată când se lucrează pentru dezvoltarea forţei maxime la
diferite segmente ale corpului.
Procedeul contracţiilor izometrice- acest procedeu are ca
obiectiv principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit creşterea
forţei maxime. În timpul contracţiilor izometrice se produce un
deficit de oxigen, care are ca rezultat creşterea forţei. O contracţie
izometrică produce modificările dorite dacă depăşeşte 2/3 din forţa
maximă a muşchiului şi are drept consecinţă creştarea datoriei de
oxigen. Durata menţinerii contracţiei maxime a muşchilor se numeşte
timp de utilizare. În cazul contracţiilor izometrice timpul de utilizare
este foarte scurt, în raport cu durata întregului exerciţiu, în timp ce în
contracţiile izotonice timpul de utilizare este egal cu timpul de
contracţie.
Contracţiile izometrice este un tip de procedeu care nu poate fi
aplicat oricui, ci numai persoanelor antrenate, sportivii de
performanţă.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză
Forţa în regim de viteză sau detenta este o combinaţie de calităţi
motrice de bază întâlnite în numeroase ramuri de sport. Principiul
acestor metode este de a creşte cât mai mult viteza de execuţie prin
angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare în acţiune
simultană.
Procedeul eforturilor explozive (Power – training) sau al
contracţiilor intense şi rapide – aplicarea metodei constă în folosirea
unor încărcături între 75-95% din posibilităţi cu 6-8 serii a 3-6
repetări. Lazăr Boroga recomandă 3 grupe mari de exerciţii: cu
haltere, cu mingea medicinală şi exerciţii acrobatice. Din acestea se
aleg exerciţiile care reproduc cel mai bine (cel mai fidel) structura
tehnică a ramurilor de sport. Între exerciţii se acordă pauze de 2-3
minute, iar între serii de 3-5 minute.
Regula principală a acestui procedeu constă în efectuarea
tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă cu ritm al
frecvenţei cardiace de 190 puls/minut sau peste această limită.
Pauzele trebuie să permită revenirea la valori iniţiale ale pulsului
(înainte de efectuarea repetării). Săriturile în înălţime se vor efectua
pe lăzi de gimnastică sau podiumuri cu înălţimi de 90-120 cm, iar
săriturile în adâncime (lucru de cedare) de la înălţimi de 170-190 cm
purtând în mâini greutăţi de 5-7 kg.
Procedeul eforturilor mijlocii sau al înărcăturilor medii –
caracteristicile acestui procedeu sunt date de înărcăturile utilizate
(între 30-80% din posibilităţile maxime); 3-6 repetări în 6-9 serii, la
fiecare din exerciţiile date.
Pentru ramurile de sport în care predomină viteza , încărcătura
se stabilieşte între 30-50%, iar pentru sporturile în care predomină
forţa încărcăturile sunt între 50-80%.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de
rezistenţă
Obiectivul principal al acestor procedee este determinat de
necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării acesteia la valori
superioare timp cât mai lung. Prin procedeele respecive se caută atât
creşterea masei musculare, cât şi dezvoltarea capacităţilor de efort
aerob. Spre deosebire de celelalte procedee volumul de lucru este
85
mult mai mare datorită creşterii numărului de repetări şi reducerii
tempoului de execuţie.
Procedeul în circuit – creat de Morgan şi Admson,
procedeul dezvoltă forţa şi rezistenţa generală a organismului.
Antrenamentul în circuit constă în efectuarea succesivă a unor
exerciţii pentru dezvoltarea forţei în combinaţie cu rezistenţa. Acest
procedeu îşi trage numele de la modul de organizare care presupune
trecerea subiecţilor de la un atelier la altul, lucrând simultan pe un
număr de grupe egal cu numărul atelierelor. Ordinea atelierelor
(staţiilor) şi exerciţiilor sunt stabilite pe criterii precise între care
solicitarea alternativă a marilor grupe de muşchi şi dozarea
individualizată.
Acest procedeu are efecte deosebite asupra dezvoltării indicilor
morfo funcţionali şi calităţilor motrice. Antrenamentul în circuit nu se
reduce la o metodă, ci reprezintă un complex organizatorico-metodic
care include o serie de variante ale exerciţiului riguros standardizat.
Baza acestuia o constituie însă repetarea în serie lungă, sau cu
intervale, a exerciţiilor selecţionate şi reunite într-o structură bine
organizată.
Circuitul are drept scop solicitarea uniformă a tuturor grupelor
musculare şi solicitarea continuă a aparatului cardoi-vascular. El se
bazează pe lucrul diferenţiat pe grupe omogene şi restrâns sau pe
lucrul individualizat. Circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi
măreşte randamentul marilor funcţii, contribuind totodată la
dezvoltarea armonioasă a musculaturii.
Variantele circuitului – tipurile de circuite sunt determinate de
mai mulţi factori specifici acestui procedeu ca: volumul şi
intensitatea efortului, formele organizatorice ale acestuia şi durata
pauzelor.
M. Scholich în 1966, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002 stabileşte următoarele forme ale circuitului:
1. Circuitul pentru lucrul de durată:
- fără pauze dar cu normă de timp;
- fără pauze dar cu normă de tip standard şi dozare
standardizată.
2. Circuit extensiv cu intervale.
3. Circuit intensiv cu intervale.
În educaţie fizică pot fi utilizate cu succes primele două
variante de antrenament în circuit.
Clasificarea circuitului după Gh.Mitra şi A.Mogoş,1980:
1. După numărul de exerciţii care intră în componenţa
lor:
- circuite scurte formate din 4-5 exerciţii;
- circuite medii formate din 6-8 exerciţii;
- circuite lungi formate din 9-12 exerciţii.
2. După felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a
organismului:
- circuit uşor, format din exerciţii în care
utilizează ca încărcătură greutatea propriului corp sau greutăţi între
10-20% din posibilităţile maxime;
- circuit mediu, format din exerciţii efectuate cu
greutăţi reprezentând 30-40% din posibilităţile maxime;
- circuit greu, format din exerciţii ce depăşesc
86
50% din posibilităţile maxime.
L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980 evidenţiază următoarele
variante:
- circuit după metoda exerciţiului neîntrerupt de
lungă durată (pentru dezvoltarea rezistenţei generale);
- circuit cu intervale incomplete (pentru
dezvoltarea rezistenţei de forţă şi forţă-viteză);
- circuit cu intervale normale ce permit revenirea
completă (în principal pentru dezvoltarea forţei şi a vitezei)
După cum se vede, acest procedeu se prezintă sub multe
varinate datorită efectelor sale complexe asupra dezvoltării unor
calităţi motricecombinate şi a musculaturii corpului, principalele
criterii fiind volumul efortului (tempo de lucru şi încărcătură) şi
durata pauzelor (care asigură revenirea incompletă, revenirea
completă şi supracompensată).
Din punctul de vedere al exerciţiilor folosite în circuit, pot fi
selecţionate din categoria mijloacelor de pregătire fizică generală,
gimnastica de bază sau exerciţii pregătitoare specifice unor ramuri de
sport. Clasificarea acestora se poate realiza după criterii cunoscute,
adică după criteriul anatomic şi după gradul de solicitare (Scholich),
după obiectivele pe care le urmăresc, ceea ce lărgeşte foarte mult
domeniul de aplicare a acestora.
Orientarea circuitelor se realizează în principal în funcţie de
calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată, ţinând-se cont de
regulile metodice de bază valabile pentru calităţile motrice.
Pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa, caracteristica
esenţială a circuitului este dată de rapiditatea execuţiei, frecvenţa
mişcărilor în unitatea de timp:
- se recomandă ca intensitatea efortului să fie
submaximală spre maximală şi încărcăturile mici, iar vitezele de
execuţie şi de repetiţie să fie maximale;
- durata pauzelor va fi mare, dublă faţă de timpul
afectat lucrului;
- între circuite, pauzele trebuie să asigure
restabilirea.
Orientativ, pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie se efectuează
repetări pe 10-20 sec. reluate de 2-3 ori cu intervale de odihnă
complete. Se folosesc încărcături mici. Se va căuta atingerea unei
frecvenţe maxime: dezvoltarea vitezei cu ajutorul circuitului se
adresează în special vitezei de execuţie, frecvenţei mişcărilor,
exerciţiilor cu caracter aplicativ şi de tehnică sportivă.
Pentru dezvoltarea rezistenţei:
- intensitatea efortului este medie, crescând
treptat de la 50 la 70% din capacitatea de efort;
- durata pauzelor este mică, iar între aceste
circuite trebuie să se asigure revenirea completă, situându-se între 60-
90 sec. sau 9-120 sec.;
- volumul de lucru este mare (numărul de repetări
sau timpul de lucru); pe măsură ce creşte intensitatea, volumul de
lucru, va scădea spre valori medii.
În cazul în care se acţionează localizat, folosindu-se aparate sau
obiecte, se dezvoltă forţa combinată cu rezistenţa, ponderea căzând
pe una sau cealaltă, în funcţie de volum, frecvenţă sau încărcătură.
87
Pentru dezvoltarea forţei se lucreazăcu intensitatea mare şi
maximă, încărcătura fiind stabilită în funcţie de capacitatea maximă.
În antrenamentul copiilor şi juniorilor încărcătura se stabileşte în
raport cu greutatea corporală, începând de la 20%, până la 70%.
Efortul în cadrul circuitelor cu încărcătură este variabil, iar
viteza de execuţie este medie în cazul greutăţilor mari şi maximă în
cazul greutăţilor mici. Când se lucrează cu repetări şi încărcătură se
folosesc maximum 4 ateliere (staţii) folosindu-se câte 4-8 serii.
O altă variantă este cea determinată de lucrul alternativ, 50%
din exerciţii cu încărcături şi exerciţii fârâ greutăţi.
În cazul variantei în care se solicită aceleaşi grupe musculare,
pauzele între exerciţii se stabilesc între 90-120 sec., iar între circuite,
de 4-5 minute.
Când se solicită grupe musculare diferite, pauzele dintre ateliere
sunt de 45-60 sec. şi de 2-3 minute între circuite. Repetările se
stabilesc în funcţie de posibilităţile subiecţilor, fiind cuprinse între 1-
5 repetări cu 80-100% din posibilităţile maxime şi contracronometru
cu încărcături mici.
În cazul în care exerciţiile care alcătuiesc circuitul sunt variate
(diferite deprinderi de mişcare), sunt angrenate în mişcare alternativ
toate segmentele corpului, fără a se acţiona în mod deosebit asupra
unuia sau alteia dintre factorii de diferenţiere a efortului, realizându-
se o dezvoltare complexă a calităţilor motrice şi deci o pregătire
fizică multilaterală.
În situaţia dezvoltării rezistenţei în regim de viteză şi a
rezistenţei în regim de forţă, efortul va reprezenta 50-60% la
exerciţiile de viteză şi respectiv, 60-70% din capacitatea maximă
pentru cele de forţă, ceea ce reprezintă un efort mediu spre
submaximal. Datorită acestui tip de efort datoria de oxigen este
redusă, ea fiind acoperită în timpul exersării şi ca urmare pauzele
sunt scurte de 40-90 sec. (refacere incompletă), la sportivii antrenaţi
şi de 60-120 sec. la cei neantrenaţi. Dacă frecvenţa cardiacă atinge
după un exerciţiu din cadrul circuitului 180 puls/minut pauza va fi de
45-90 sec. până când frecvenţa cardiacă ajunge la 120 puls/minut,
adică 1/3 din timpul necesar pentru revenirea completă.
În cazul folosirii circuitului pentru dezvoltarea rezistenţei în
regim de forţă exerciţiile de forţă vor alterna cu cele de rezistenţă:
- intensitatea fiind medie, încărcăturile reprezentând 35-60%
din capacitatea maximă;
- viteza de lucru este şi ea mică spre medie;
- pauzele se stabilesc între 45-90 sec. între staţii şi 2-4 minute
între circuite;
- pentru exerciţiile de forţă se măreşte treptat încărcătura şi se
micşorează numărul de repetări;
- pentru exerciţiile de rezistenţă se micşorează încărcătura şi
se măreşte numărul de repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză este necesară
repetarea acţiunilor motrice cu o frecvenţă maximă pe o perioadă cât
mai îndelungată:
- intensitatea este variabilă şi încărcăturile reduse, viteza
alternând, între medie şi mare, în funcţie de exerciţii;
- durata pauzelor creşte progresiv pe măsură ce se
acumulează oboseala; se lucrează de regulă cca 30 sec. cu frecvenţă
88
maximă;
- principalul element de progres îl reprezintă creşterea
numărului de repetări în unitatea de timp.
În cazul în care circuitul este utilizat în scopul dezvoltării forţei
şi vitezei se recomandă folosirea unor exerciţii cu îngreuieri (de
preferat haltere) care reprezintă 60-80% din capacitatea maximă de
efort, dar şi aruncări, prinderi, sărituri simple şi cu îngreuieri medii şi
mici, care să nu împiedice manifestarea forţei maxime:
- intensitatea trebuie să fie maximă, fiind atinsă progresiv pe
seama creşterii vitezei de execuţie;
- pauzele dintre exerciţii au o durată cuprinsă între 115-120
sec. şi 4-5 minute între circuite.
Aplicarea circuitului în lecţia de educaţie fizică şcolară
reprezintă unul dintre procedeele de creştere a eficienţei lecţiei, prin
mărirea densităţii acesteia, în condiţiile în care se aplică
particularizat, în funcţie de dinamica dezvoltării morfofuncţionale a
elevilor. În această situaţie se impune acordarea, la diferite vârste ,
unei atenţii sporite raportului dintre ritmul de creştere a aparatelor
cardiovascular şi respirator, precum şi puterii mai mici de concentrare
nervoasă. Aplicarea circuitului în şcoală va purta amprenta
caracteristicilor de vârstă. În afara acestor cerinţe metodice se impune
luarea unor măsuri pedagogice privind amplasarea circuitului în
cadrul lecţiei, în funcţie de variantele de aplicare şi desigur de
obiectivele stabilite pentru lecţia respectivă şi pentru educaţie fizică
în general.
O primă cerinţă metodică se stabileşte în funcţie de necesitatea
ce circuitul să favorizeze întărirea sănătăţii elevilor, adică să
stimuleze organismul elevilor în aşa fel încât acesta să se dezvolte în
concordanţă cu legităţile morfo-funcţionale ale vârstei respective.
O altă cerinţă o constituie alternarea raţională a solicitării
principalelor grupe de muşchi, fapt care impune cunoaşterea
topografiei musculaturii şi a biomecanicii efectuării diferitelor
mişcări.
Aprecierea efectelor procedeului circuit asupra organismului
elevilor se efectuează pe baze obiective şi subiective, dintre care cea
mai importantă este cunoaşterea frecvenţei cardiace înainte şi după
efectuarea exerciţiilor (în pauze), precum şi a palorii feţei, cantităţii
de transpiraţie si altele.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că procedeul în circuit
are aplicaţie, în primul rând în educaţia fizică subliniindu-se efectele
sale asupra pregătirii fizicegenerale şi implicit asupra capacităţii de
efort. Efectele principale ale circuitului se manifestă asupra
rezistenţei şi forţei, precum şi asupra combinaţiilor dintre acestea şi a
altor calităţi motrice. Pentru realizarea deplină a efectelor sale în
această direcţie, este necesar ca în circuit să fie folosite exerciţii
simple, care să nu ceară un grad sporit de coordonare. Utilizarea
circuitului în direcţia învăţării unor deprinderi motrice sau
perfecţionarea acestora este ineficientă sau chiar inoportună.
În ceea ce priveşte vârsta de la care se poate folosi circuitul în
lecţia de educaţie fizică şi antrenament sportiv, aceasta se situează
între 13-14 ani, circuitele fiind alcătuite din 5-6 exerciţii, crescând
treptat la 8-10 exerciţii.
Varianta optimă pentru copii şi juniori este circuitul extensiv cu
89
intervale, care sigură o solicitare adecvată, în conformitate cu
posibilităţile acestora.
În ceea ce priveşte gradul de solicitare, acesta nu trebuie să
solicite, la copii şi juniori, eforturi mai mari de 50-60% din
capacitatea maximă, utilizându-se alternativ exerciţii cu încărcătură
mică şi fără încărcături, adresându-se tuturor segmentelor corpului.
Gradul de solicitare a circuitului se măreşte după repetarea sa în 6-8
lecţii, prin creşterea numărului de repetări la acelaşi atelier. Între
ateliere se recomandă pauze incomplete de 30-60 sec., iar între
circuite, pauze de revenire completă, de 2-4 minute.
Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă
frecvenţa cardiacă, care oglingeşte reactivitatea organismului la acest
tip de efort. Din acest motiv, sportivii trebuie învăţaţi să-şi ia singuri
pulsul, astfel încât antrenorul să poată individualiza pregătirea,
stabilind durata optimă a lucrului şi a pauzei.
Antrenamentul forţei joacă un rol foarte important în formarea
şi dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor.
În dezvoltarea forţei musculare trebuie să se ţină seamă de
particularităţile organismului aflat în perioada de creştere, sistemul
ososs al copilului şi adolescentului. Aparatul de susţinere are o
capacitate de efort mai mică decât cel al adultului.
Forţa maximă este tipul motric cel mai important la vârsta
copilăriei. Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele
sexe până la 11 – 12 ani. După această vârstă băieţii prezintă o forţă
mai ridicată ca valoare, procesul încheindu-se la 18 – 20 ani, cu doi,
trei ani mai târziu decât fetele.
La preşcolari antrenamentul forţei pure este contraindicat,
ţinându-se cont mai mult de nevoia de mişcare a copiilor pentru o
dezvoltare armonioasă şi polivalentă a aparatului locomotor activ.
În ciclul primar, dezvoltarea forţei trebuie să se realizeze prin
efort dinamic, capacitatea anaerobă fiind slabă şi neexistând bazele
unui lucru muscular static. Procedeul metodic recomandat la această
vârstă este circuitul, copilul fiind orientat spre exerciţii de forţă –
viteză.
La ciclul gimnazial, în dezvoltarea forţei se pot folosi exerciţii
având ca încărcătură propria greutate sau încărcături externe mai mici
de 1 – 2 kg. La pubertate, în prima parte a ei se recomandă
dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar fără solicitări exagerate ale
coloanei vertebrale. Se poate începe şi antrenamentul cu haltere, în
jurul vârstei de 14 ani, dar cu respectarea particularităţilor etapei
respective.
În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, muşchii îşi măresc
volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei, acesta fiind cel mai bun
moment. Se recomandă lucrul în volum în schimbul celui în
intensitate.
În cadrul şcolii, se urmăreşte dezvoltarea analitică a forţei
diferitelor grupe musculare , a forţei explozive şi a detentei.
Dezvoltarea analitică a forţei vizează, corespunzător specificului
probelor atletice de alergări, sărituri şi aruncări, întărirea musculaturii
impulsoare, muşchilor ridicători ai coapsei, musculatura peretului
abdominal şi a centurii scapulo-humerale.
90
Dezvoltarea forţei explozive se leagă de exerciţiile de aruncări,
iar cea a detentei de cele de sărituri, forme specifice ce nu pot fi
confundate cu forţa, în general. În perioada gimnazială nu se
recomandă dezvoltarea formei maxime.
Dezvoltarea forţei analitice a diferitelor grupe musculare se
poate face cu metoda eforturilor repetate , unde încărcătura trebuie să
aibă 30-40 % din posibilităţile maxime ale grupelor musculare
angrenate în lucru şi în limita unui lucru de 20-25 repetări într-o
serie, cu 2-3 serii pentru fiecare gen de exerciţiu, alternând diferite
grupe de muşchi (3-4), într-o lecţie.
Pentru dezvoltarea forţei explozive şi a detentei, volumul de
lucru într-o lecţie va fi de 4-6 exerciţii (alternând exerciţiile de
sărituri cu cele de aruncări), cu 6-6 repetări şi în 3-4 serii.
Lngimea de pe loc măsoară forţa explozivă a membrelor

inferioare şi este testul cel mai des întâlnit în evaluare. Această probă
se măsoară manual, prin întinderea unei benzi metrice pe sol.
Săritura pe verticală se măsoară manual sau cu platforma
tensiometrică.
Aceste teste, care nu necesită condiţii materiale şi aparatură
deosebită, măsoară într-o modalitate empirică forţa explozivă, ceea ce
a făcut ca specialiştii domeniului să caute, să găsească şi să inventeze
modalităţi de măsurare cu aparate precise.
Dispozitivul lui Abalakov, a fost construit pentru măsurarea
detentei. Măsurarea desprinderii pe verticală se înregistrează pe o
bandă metrică care este fixată pe o centură ce se prinde în jurul taliei,
în faţă, cuplată pe un dispozitiv de tragere care se derulează atâta
timp cât se află sub influenţa forţei de tracţiune. Forţa de tracţiune
este reprezentată de zborul în aer al trunchiului şi apare în urma
extinderii puterinice a picioarelor şi a tracţiunii braţelor în sus.
Plurisalturile (triplusalt, pentasalt, decasalt) sunt teste prin care
se măsoară puterea elastică a membrelor inferioare.
Forţa şi puterea spatelui se măsoară prin testul aruncării
greutăţii peste cap.
Forţa maximă este testată la nivelul picioarelor prin
genuflexiuni cu haltera, cu încărcătură până la maximum.
În lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta forţa în oricare din
semestrele anului şcolar, fie că se lucrează în sală sau afară, în aer
liber.
Pentru dezvoltarea forţei se recomandă acordarea a 10-15
minute din timpul lecţiei, în sisteme de lecţii formate din 10-12 lecţii,
care pot fi programate de 2-3 ori pe parcursul unui an şcolar.
În cadrul Sistemului Naţional de Verificare şi Evaluare pentru
învăţământul gimnazial, testele de evaluare a calităţii motrice forţa
sunt variate. Astfel, se testează forţa musculară a tuturor grupelor de
muşchi, anume: musculatura braţelor prin aplicarea probelor de
flotări, tracţiuni din atârnat, tracţiuni pe banca de gimnastică,
musculatura abdominală prin aplicarea probelor de ridicarea
trunchiului din culcat dorsal, ridicarea membrelor inferioare din
culcat dorsal, musculatura spatelui prin aplicarea probelor de
ridicarea trunchiului din culcat facial şi ridicarea bazinului din aşezat,
91
musculatura membrelor inferioare prin aplicarea probelor de săritură
în lungime de pe loc şi săritură peste banca de gimnastică 30”.
3.3.4.1. Definiţii
„Capacitatea de a selecţiona şi a efectua rapid şi corect acţiuni

motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o eficienţă crescută”.
(N. Alexe, 1993).
Îndemânarea, în opinia multor specialişti (M.Epuran,1995,
I.Şiclovan,1979), a fost înţeleasă ca fiind un conglomerat de
aptitudini psiho-motrice, ca rezultat al calităţii sistemului nervos
cetral. Astfel, îndemânarea s-a constituit ca o calitate motrică
complexă. L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o consideră o
aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, ca primă
fază a învăţării, sinonimă ci priceperea motrică elementară. De
asemeanea, M.Epuran, 1995, L.P.Matveev şi A.D.Novicov,1980, o
consideră ca fiind o capacitate de restructurare rapidă a mişcărilor în
condiţii variate în funcţie de condiţiile concrete de efectuare a
acestora.
Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea,
dexteritatea şi scusinţa şi sunt determinate de procesele de ghidare şi
reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).
În acest context, capacităţile coordinative desemnează un
complex de calităţi preponderent psiho-motrice care presupun
capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă
la condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin
restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).
„Coordonarea se realizează prin acţiunea stimulantă a
sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a se
executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să existe o înlănţuire
armonioasă între diferitele componente ale acestei mişcări”. (E.
Hahn, 1996, citat de T.Bompa,2002)
„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în strânsă
corelaţie cu viteza, forţa, rezistenţa şi mobilitatea. Ea este de mare
importanţă fiind determinantă în dobândirea şi perfecţionarea tehnicii
şi tacticii, ca şi în aplicarea acestora în condiţii neobişnuite, ca teren
variat, echipament şi instslaţii, lumină, climă şi condiţii
meteorologice, adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în
orientarea în spaţiu, fie când organismul nu este familiarizat cu
condiţiile, fie în condiţiile de dezechilibru”. (T. Bompa, 2002)
Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa mişcări
cu diferite grade de dificultate, rapid, cu precizie şi eficienţă mare, în
concordanţă cu obiectivele specifice de antrenament (T. Bompa,
2002).
Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele
coordonării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi
rapide a deprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate.
O astfel de condiţie este prevăzută în sporturile bazate pe o
tehnicitate crescută, pe mişcări reactive şi situaţii care solicită o
putere de adaptabilitate mărită.
Îndemânarea se obţine în procesul învăţării unui număr mare şi
variat de deprinderi motrice şi se concretizează în condiţiile variate
92
de competiţie. Ea nu este solicitată de executarea acţiunilor simple
şi cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul învăţării şi al
executării unor acţiuni noi, complexe trebuie executat în condiţii
schimbătoare, cu orientare rapidă şi adecvată (N. Alexe, 1993).

Plasticitatea şi mobilitatea proceselor nervoase fundamentale,
activitatea nervoasă superioară şi a analizatorilor joacă un rol extrem
de important în evidenţierea îndemânării prin capacitatea lor de
cuprindere şi prelucrare a informaţiilor.
De asemenea, relaţiile corticale şi subcorticale, nivelul de
coordonare a contracţiilor musculare şi folosirea schemelor mentale
legate de execuţia acţiunilor motrice, în timpul învăţării în condiţii de
dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic care arată mecanismele
îndemânării.
Un rol extrem de important în evidenţierea acestei calităţi
motrice îl are tipul de sistem nervos central, temperamentul
individului.. Astfel, tipul melancolic, slab temperamental, îşi
însuşeşte mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o
cantitate mai mare de repetare, de susţinere permanentă a tonicităţii şi
puterii de recepţionare a comenzilor şi informaţiilor. Temperametul
coleric, îşi însuşeşte inegal acţiunea motrică, dar activ, prea combativ
pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare dirijare şi control din partea
conducătorului procesului de instruire. Tipul flegmatic este un
caracter puternic echilibrat, deprinde în general lent, dar sigur şi
stabil datorită unei angajări conştiente şi tenace în repetare.
Temperamentul sangvin, puternic echilibrat, dar mobil, îşi însuşeşte
rapid, statornic şi creator acţiunea motrică de coordonare în condiţiile
unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).
Tudor Bompa,2002 apreciază că factorii care stau la baza
dezvoltării coordonării sunt:
Inteligenţa sportivă – un sportiv remarcabil nu impresionează
doar prin deprinderi superioare sau prin calităţile sale biomotrice
excelente, dar şi prin ideile şi căile de rezolvare a sarcinilor motrice
sau tactice, complexe şi neprevăzute. Astfel, un factor extrem de
important îl reprezintă capacitatea de a analiza, de a selecta informaţii
multiple prin analizatorii motori, vizuali, senzoriali.
Fineţea şi precizia simţurilor – în special a analizatorilor motori
şi senzorii kinestezici, senzorii mişcărilor, la fel ca şi echilibrul şi
ritmul contracţiilor musculare reprezintă factori deosebit de
importanţi. Kinestezia se dezvoltă prin antrenament sistematic, având
drept rezultat dobândirea capacităţii de a executa deprinderile la un
nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficienţă şi viteză.
Experienţa motrică – constituie un factor determinant în
capacitatea de coordonare pe parcursul unui lung proces de învăţare a
diferitelor deprinderi şi elemente tehnice.
Dezvoltarea celorlalte calităţi motrice – influenţează
coordonarea, deoarece toate sunt strâns legate între ele. O capacitate
slabă într-un anumit sector reprezintă un factor limitativ în
perfecţionarea coordonării. (T. Bompa, 2002)
În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002),
factorii care condiţionează capacităţile coordinative sunt de natură
93
biologică, motrică şi psihică.
În categoria factorilor biologici intră:
capacitatea de alternare rapidă a proceselor de excitaţie cu
cele de inhibiţie pe scoarţa cerebrală;
viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe căile
aferente şi eferente;
calitatea funcţională a analizatorilor;
calitatea inervaţiei musculare care determină contracţia şi
apoi relaxarea;
valoarea surselor energetice existente în organism, mai ales
la nivelul muşchilor.
În ceea ce priveşte factorii motrici putem aminti:
nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice şi
combinaţiile dintre acestea;
capacitatea de anticipare a desfăşurării ulterioare a mişcării
şi utilizarea procedeelor tehnice cunoscute;
anticiparea evoluţiei viitoare a condiţiilor în care se
desfăşoară mişcarea;
reprezentarea corectă a mişcărilor noi ce urmează a fi
învăţate;
memoria de scurtă şi lungă durată;
gândirea rapidă şi mai ales gândirea creativă.
Din punctul de vedere al factorilor psihici ne referim la
procesele de maturizare a sistemului nervos central şi la numărul de
deprinderi motrice pe care le stăpâneşte individul.
Capacităţile coordinative depind (V.Tudor, 1999), de o serie de
factori compuşi şi anume:
tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor
corticale fundamentale;
coordonarea intra- şi intermusculară;
starea de funcţionalitate a analizatorilor;
experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
vârsta, sexul;
oboseala centrală sau periferică.

Schnabel, citat de J.Weineck, 1992, consideră că există trei
factori importanţi care definesc capacităţile coordinative: 1)
capacitatea de conducere (ghidare) a mişcărilor; 2) capacitatea de
adaptare şi readaptare motrică; 3) capacitate de învăţare motorie.
R.Manno, 1982, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002,
consideră capacităţile coordinative formate din capacitatea de
învăţare, capacitatea de dirijare şi control a mişcării şi capacitatea de
adaptare şi transformare a mişcării.
După Blume, 1981, citat de R.Manno, 1982, capacităţile
coordinative sunt organizate sub forma unui sistem, cu numeroase
intercondiţionări între componentele şi finalităţile acestuia.
94
Figură 8: Clasificarea capacităţilor de coordonare
(Blume, citatde R.Manno,1982, V.Tudor, 1999)
Figură 9: Fundamentele capacităţii de coordonare

(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)
Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără factorii fizici:

forţa, viteza, rezistenţa şi implicarea lor complexă în realizarea
mişcării (V.Tudor, 1999)
O încercare de ierarhizare a capacităţilor coordinative a făcut
Hirtz în 1982, citat de J. Weineck, 1994:
Factorii fizici şi formele de forţă influenţează capacităţile
coordinative, deoarece un minim de forţă este necesar pentru a
permite o mişcare agilă. De asemenea, este necesară o bună dozare a
vitezei dacă este nevoie să intervină aptitudinea de a rezolva rapid o
problemă motorie într-o anumită situaţie. Mobilitatea corticală care
stă la baza capacităţilor coordinative este necesară pentru orientarea
spaţială.
95
Figură 10: Ierarhizarea capacităţilor de coordonare
(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)
În timpul evoluţiei individuale, nu există nici o concordanţă

cronologică între capacitatea optimală de dezvoltare a coordonării
motrice şi condiţia fizică (Israel,1977, citat de J.Weineck,1992).
Biologic, organismul este pregătit de devreme pentru dezvoltarea
coordonării motrice decât pentru perfecţionarea factorilor ce
determină condiţia fizică.
O deficienţă în capacitatea de coordonare nu este rezultatul
unor predispoziţii insuficiente, ci mai degrabă al unei lipse de
stimulare în timpul primilor ani de viaţă (Winter,1976, citat de
J.Weineck,1992).
Prima perioadă şcolară (8-10 ani) este considerată de
J.Weineck,1992, citându-i pe Hirtz,1976 şi Stemmler,1977, ca fiind
vârsta dezvoltării intense, în care capacitatea de reacţie sportivă ia
amploare, capacitatea mişcărilor cu frecvenţe înalte, cea de
dierenţiere spaţială şi de coordonare sub presiunea timpului-limită,
echilibru şi îndemânare (cu precădere la fete).
În timpul celui de-al doilea stadiu şcolar, când are lor încheierea
maturizării în zona corticală motrică se crează baza pentru cooperare
a dintre motricitatea involuntară şi cea voluntară, dependentă de
scoarţa cerebrală motorie (Kiphard,1970, citat de J.Weineck,1992)
La copii şi adolescenţi, procesele de adaptare la sarcinile fizice
şi psihice urmează aceleaşi legi ca la adulţi. Acest tip de sarcină, după
diferitele forme de efort, trebuie să se execute însă cantitativ şi
calitativ în funcţie de particularităţile specifice vârstei şi de diferitele
toleranţe la efort legate de vârstă.
Datorită dezvoltării extraordinar de rapide a sistemului nervos
central în timpul copilăriei, trebuie acordată o importanţă deosebită
educaţiei calităţilor de coordonare.
„Îndemânarea este o caracteristică specifică practicării fiecărei

ramuri de sport, care a rezultat din educarea abilităţii generale cu
mujloace specifice” (A.Dagnea, 1984).
96
Un subiect îndemânatic la o anumită mişcare nu este neapărat
îndemânatic şi la altă mişcare, efectuată cu acelaşi segment al
corpului (D.K.Mathews, citat de A.Dragnea, 1984).
Astfel, în opinia lui A.Dragnea, 1984, prima etapă a calităţii
complexe, îndemânarea, se numeşte a mişcărilor abile, iar etapa a
doua este cea a mişcărilor îndemânatice cu caracter specific
diferitelor ramuri de sport. Instrumentele de investigare trebuie să
ofere posibilitatea de a depista abilitatea generală, ca trăsătură
aptitudinală şi de a măsura îndemânarea specifică fiecărei ramuri de
sport, ca o calitate educată.
Probele privind abilitatea se referă la sensibilitatea chinestezică,
echilibrul sub toate formele, simţul ritmului, coordonarea membrelor,
precizia. Aceste testări se realizează în laborator şi mai puţin pe teren.
Există însă şi teste de teren, aplicabile în educaţia fizică şcolară.
Ele poartă denumirea de parcursuri sau trasee aplicative, ştafete,
unele dintre ele intrând în componenţa unor teste mai complexe de
îndemânare, care cuprind probe separate pentru diferite segmente ale
corpului.
Astfel, putem aminti aici testul de îndemânare al lui Newton
care cuprinde trei probe: săritura în lungime de pe loc, deplasarea pe
prăjină şi alergarea peste 10 garduri, proba de abilitate motrică a lui
Barrow care cuprinde săritura în lungime de pe loc, aruncarea mingii
de softball la distanţă, o alergare în zig-zag, aruncarea mingii în
perete şi prinderea ei cât mai rapid timp de 15”, aruncarea mingii
medicinale de 2,870 kg la distanţă şi alergare pe 54,84 m (60 yarzi),
testul lui Cozens utilizat pentru testarea abilităţii atletice generale,
testul în pătrat, testul de îndemânare la baschet, aruncarea la coş şi
aruncarea la ţintă.
Sistemul Naţional de Verificare şi Evaluare pentru educaţie
fizică la învăţământul gimnazial nu prevede nici o probă de control a
calităţii motrice îndemânare.
Metodă Exemplu de exerciţii

Poziţie neobişnuită de Diferite exerciţii de sărituri (în lungime sau adâncime),
începere a unui exerciţiu laterale sau înapoi
Execuţia deprinderilor cu Aruncarea discului sau a greutăţii cu braţul opus.
membrul opus sau într-o poziţie Lovirea mingii cu piciorul opus; dribling cu mâna opusă.
neobişnuită Box cu garda inversă.
Modificarea vitezei sau a Intensificarea progresivă a tempoului. Variaţii de
tempoului/ritmului de execuţie a tempo.
unei mişcări
Restrângerea şi limitarea Reducerea spaţiului de joc în sporturile de echipă.
spaţiului de execuţie a
deprinderilor
Schimbarea elementelor Utilizarea de tehnici neobişnuite de sărituri în lungime.
sau deprinderilor tehnice Execuţia cât mai comodă a tehnicii de săritură pe aparate
sau obstacole, folosind piciorul de bătaie obişnuit şi celălalt
picior.
Creşterea dificultăţii Diferite ştafete, curse suveică, cu diferite aparate,
exerciţiilor prin alte mişcări obiecte şi sarcini de realizat.
Combinarea deprinderilor Părţi sau elemente obişnuite din gimnastică. Joc cu
cunoscute cu altele noi sarcina de a folosi o deprindere nou învăţată.
97
Creşterea opoziţiei sau a Scheme tactice diferite contra unei echipe cu un
rezistenţei opuse de un partener jucător în plus.
Crearea unei situaţii de Teren variat pentru alergare. Partide de joc pe diferite
execuţie neobişnuite terenuri.
Antrenament din sporturi Diferite jocuri sau meciuri. Elemente tehnice sau
înrudite sau nu deprinderi din sporturi diferite.
Tabel 4: Metode de dezvoltare a coordonării (după T. Bompa, 2002)
3.3.5.Mobilitatea
Este capacitatea omului de a utiliza maximul potenţial

anatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblul
articulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cu
amplitudine mare.
În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent noţiunile:
mobilitate, supleţe sau flexibilitate, pentru definirea acestei calităţi
motrice care influenţează efectuarea optimă a unui exerciţiu, a
elementelor şi procedeelor tehnice, amplitudinea, forţa, viteza,
expresivitatea şi eficienţa.
Factori de condiţionare a calităţii motrice mobilitatea sunt:
• supleţea coloanei vertebrale;
• existenţa unei mobilităţi în articulaţii, care să permită
efectuarea diferitelor mişcări;
• forma suprafeţelor articulare;
• tonusul muscular şi capacitatea de întindere a ligamentelor,
tendoanelor şi a fibrelor musculare;
• temperatura mediului ambiant;
• predispoziţiile genetice, vârsta, sexul;
• starea de oboseală;
• pregătirea prealabilă a aparatului locomotor.
Formele de manifestare a acestei calităţi motrice sunt:
• generală;
• specială.
O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilităţii
are drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia.
Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru
dezvoltarea acestei calităţi motrice sunt :
• exerciţii cu partener, exerciţii de tipul întinderilor, la care se
adaugă şi cele executate folosind propria greutate sau cea a aparatelor
ajutătoare;
• exerciţii bazate pe schimbarea ritmului de execuţie, prin mic-
şorarea sau mărirea amplitudinii;
• exerciţii combinate, jumătate dinamice şi jumătate statice,
apli-cate în situaţia în care se urmăreşte dezvoltarea elasticităţii unor
grupe musculare care limitează mişcarea şi forţa altora, adică a
antagoniştilor;
• folosirea unor grupe de exerciţii cu îngreuieri (cu mingi
medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciţii
fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări
etc.
• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.)
înseamnă „întindere”.
98
Viteza, în accepţiunea cea mai largă se referă în principal la rapiditatea efectuării mişcării sau
actului motric în unitatea de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin
timpul de efectuare a unei mişcări. Se apreciază în m/sec., sau în unităţi de timp.
Gradul de dezvoltare a rezistenţei se reflectă în capacitatea funcţională ridicată a sistemelor
cardiovascular şi respirator, a metabolismului, sistemului nervos, precum şi în capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate şi sisteme ale organismului. La aceşti factori se asociază şi calitatea
coordonării mişcărilor, capacitatea psihică a sportivului şi modul de solicitare raţională a întregului
organism.
În 1999, Gh.Cârstea definea forţa ca fiind “capacitatea organismului de a învinge o rezistenţă
internă sau externă prin intermediul contracţiei musculare.“, în timp ce în 1992, R.Manno considera
forţa drept “capacitatea motrică care permite omului să învingă o rezistenţă, să I se opună printr-un
efort intens al musculaturii.“
Capacităţile coordinative au ca sinonime îndemânarea, dexteritatea şi scusinţa şi sunt
determinate de procesele de ghidare şi reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).
În acest context, capacităţile coordinative desemnează un complex de calităţi preponderent
psiho-motrice care presupun capacitatea de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea rapidă şi eficientă la
condiţii variabile, specifice diferitelor tipuri de activităţi, rin restructurarea fondului motric existent
(A.Dragnea, A.Bota, 1999).
Concepte şi termeni de reţinut: calitate motrică, viteză, rezistenţă, forţă, coordonare,

mobilitate
1. Enumeraţi calităţile motrice de bază.

2. Specificaţi tipul formelor de manifestare ale fiecărei calităţi motrice.
3. Descrieţi modalităţile de abordare a metodicii de dezvoltare a ficărei calităţi motrice?
4. Care sunt factorii care condiţionează fiecare calitate motrică ?
5. Care sunt tipurile de fibre musculare care influenţează calitţile motrice?
99
1. Calitatea motrică este definită ca:

a. acţiuni mai rafinate, cuprinzând un grad superior de manifestare a funcţiei perceptive şi
intelectuale;
b. aptitudine a individului de a executa mişcări cu indici de viteză, forţă, rezistenţă,
îndemânare;
c. o însuşire fizică sau psihofizică care permite obţinerea unor rezultate supramedii, în ceea ce
priveşte progresul şi nivelul maxim posibil.
2. Care este parametrul caracteristic pentru determinarea valorii sau a aportului forţei în
realizarea diferitelor acţiuni motrice:
a. gradul de complexitate;
b. încărcătura;
c. rapiditatea.
3. În activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea calităţilor motrice are o importanţă

deosebită, ele reprezentând:
a. o determinare a însuşirilor dobândite ale indivizilor;
b. un rezultat al ontogenezei;
c. o componentă a procesului instructiv – educativ.
4. Calitatea motrică viteză se referă la:

a. rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp;
b. influenţează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin transfer, şi a altor calităţi motrice;
c. favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului;
5. Viteza se determină prin:

a. capacitatea psihofizică a organismului executantului;
b. capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de o anumită intensitate;
c. prin lungimea traiectoriei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări.
6. Viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de:

a. bagajul ereditar al subiecţilor;
b. raportul dintre durată şi lucrul mecanic efectuat;
c. ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite.
7. Capacitatea omului de a efectua mişcările într-un timp cât mai scurt este:
a. coordonarea;
b. forţa;
c. viteza.
8. Viteza este definită ca:

a. viteza de conducere a influxului nervos aferent şi eferent de-a lungul reţelei nervoase;
b. „iuţeala sau rapiditatea” cu care se efectuează acţiunile motrice în unitatea de timp;
c. rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanţi de diferite naturi.
9. Caracteristicile temporale ale mişcărilor care influenţează îndeosebi calitatea motrică viteză
sunt:
a. spaţiul şi timpul;
b. lungimea şi lăţimea;
c. ritmul şi tempoul.
100
10. Tempoul reprezintă o caracteristică importantă pentru:
a. stabilirea intensităţii efortului şi implicit a gradului de solicitare a organismului de către un
anumit exerciţiu fizic;
b. periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalului de timp şi accentele rezultate
din desfăşurarea lui;
c. determinarea componentei temporale strâns legate de viteză dar şi de coordonare şi precizie,
abilitate.
Bibliografia

2. Cârstea, Gh., (1993), Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,
Editura Universul
3. Dragnea, A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică
România de Mâine
România de Mâine
6. Todea, S.F., (2001), Exerciţiul fizic în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie,
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine
101
CAPACITATEA MOTRICĂ – DEPRINDERI ŞI PRICEPERI MOTRICE
Cuprins
4.1. Introducere
4.1. Introducere
Deprinderea motrică este capacitatea de a însuşi în mod

sistematic anumite cunoştinţe dintr-un domeniu. În domeniul
educaţiei fizice şi sportului, se dobândesc, se formează, iniţial,
deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar şi cele
utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, ridicarea şi transportul
de obiecte-greu-tăţi, tracţiune-împingere etc.), începând cu perioada
copilăriei şi continuând apoi, în procesul de instruire special
organizat în cadrul programelor şcolare sau a antrenamentului
sportiv.

să cunoască noţiunile de bază capacităţii motrice;
să însuşească principalele elemente care alcătuiesc o
dprindere motrică
să reţină mijloacele şi metodele principale din
metodica însuşirii dprinderilor motrice
102
capacitatea de recunoaştere deprinderile motrice de
bază
abiitatea de a realiza diferenţa dintre o deprindere
motrică şi o calitate motrică
posibilitatea de a realiza structuri motrice pentru
însuşirea deprinderilor motrice de bază
În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare,

deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de
variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare
a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice
procesului de kinetoterapie.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex
condiţionată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor
exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii
(vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi
ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-12).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează
prin exerciţii fizice sistematice şi continuu repetate. Atunci când
numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale
activităţii voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe
baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a
scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă”, specifică
diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste senzaţii, în activitatea
practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii”, „simţul
porţii”, „simţul zăpezii”, „simţul rachetei de tenis” etc.
O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a
rolului atenţiei, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuţie spre
rezolvarea unor noi acţiuni, situaţii impuse de concurs, adversari,
coechipieri sau alţi factori externi.
Deprinderile motrice se perfecţionează (consolidează) în timp
neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai
103
avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile
motrice sunt unice şi ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu
seamănă cu o altă deprindere motrică.
Deprinderile motrice poartă amprenta particularităţilor
individuale ale subiecţilor. Acest lucru este important a fi reţinut mai
cu seamă în procesul de învăţare, formare a deprinderilor motrice. În
execuţie, urmează aceeaşi succesiune a elementelor ce compun
mişcarea, exerciţiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea
desfăşurării acestor elemente, în situaţia în care este posibil acest
lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.
În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri
legate de etapele formării deprinderilor (şi priceperilor) motrice.
Astfel, după Fills, învăţarea unei deprinderi de mişcare trece printr-o
fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la
faza de automatizare.
O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele
trei faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mişcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
b) faza mişcărilor în concordanţă cu scopul acţiunii;
c) faza mişcării propriu-zise şi a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic, sunt enumerate patru faze:
a) faza iniţială, a orientării şi familiarizării cu deprinderea
respectivă;
b) faza însuşirii fiecărui element component al deprinderii;
c) faza unificării elementelor componente;
d) faza automatizării.
O altă părere împărtăşită de mulţi specialişti, ce caracterizează
procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidenţiază
următoarele etape:
a) orientarea şi familiarizarea cu imaginea globală a acţiunii pe
baza demonstraţiei şi a explicaţiilor iniţiale;
b) etapa învăţării analitice, pe fragmente, operaţii;
c) etapa analitico-sintetică, de organizare şi sistematizare a
elementelor, a acţiunii, eliminarea mişcărilor greşite şi inutile din
execuţia respectivă;
d) etapa sintetizării şi a integrării operaţiilor într-o acţiune unitară;
e) etapa perfecţionării deprinderilor, prin selecţia continuă şi
eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase şi
consolidarea celor care trebuie menţinute.
Majoritatea specialiştilor domeniului (7; 34; 51) consideră că,
din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea
deprinderilor motrice:
a) Etapa I, etapa iniţierii în bazele tehnice de execuţie a
deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecţionării deprinderilor motrice.
a) În etapa I, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a
deprinderilor motrice, se urmăreşte, în primul rând, formarea unei
reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi
învăţate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de
către subiecţi a înlănţuirii raţionale a elementelor componente ale
acţiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstraţiei şi a explicaţiei
necesare.
104
Demonstrarea unei acţiuni, a unei deprinderi motrice oferă
„imaginea” mişcării respective, a elementelor componente şi a
succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea”, perceperea
corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului
normal de execuţie a exerciţiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi
posibilitatea „vizionării” mişcării un timp cât mai lung.
Explicaţiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut
asigură o orientare selectivă a subiecţilor, îndreptarea atenţiei lor pe o
anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă
fondul învăţării. De asemenea, explicaţia are şi menirea de a sublinia
senzaţiile ce apar în timpul execuţiei, actualizarea unor cunoştinţe şi
deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicaţiilor, se recomandă descompunerea
deprinderii în elementele componente, ca şi folosirea atât a
terminologiei specifice activităţii respective (educaţie fizică, sport sau
kinetoterapie), cât şi a unor expresii care au rolul de a reda cât mai
plastic cerinţele executării practice, pentru a asigura, în final,
formarea unei corecte reprezentări a exerciţiului respectiv, a
deprinderii motrice ce urmează a fi însuşită.
După formarea reprezentării corecte, se trece la iniţierea în
tehnica mişcării respective.
După demonstraţia şi explicaţiile primite, elevii, sportivii sau
pacienţii vor căuta ca execuţia lor să fie cât mai asemănătoare cu
modelul înfăţişat.
b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este
etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice şi se referă atât la un
element separat, cât şi la un întreg exerciţiu. Fixarea se realizează în
condiţiile repetării multiple.
Repetarea îndelungată a exerciţiilor, a deprinderilor motrice duce
la formarea conexiunilor temporale din scoarţa cerebrală şi, treptat,
execuţia greoaie şi puţin cursivă – caracteristică începutului – capătă
uşurinţă şi coerenţă, calitatea se îmbunătăţeşte. La început, calitatea
scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitaţiei, fenomen
specific fazei iniţiale de formare a stereotipului dinamic. Rezultatul
acestei iradieri este acela al apariţiei unei serii de mişcări de prisos,
angrenarea unor muşchi inutili în executarea mişcării respective. De
asemenea, sincronizarea mişcărilor nu este în raport optim cu marile
funcţii ale organismului. Se poate observa o precipitare în tot ce se
întreprinde, iar respriraţia ca şi circulaţia (ritmul cardiac) sunt deosebit
de intense şi scade în general capacitatea la efort.
Aspectele semnalate, ca şi altele, sunt inerente începutului formării
stereotipului dinamic şi cu timpul se elimină şi ca urmare a repetării, a
înţelegerii tot mai bune de către subiecţi a modului de execuţie a
exerciţiului fizic, a „modelului” spre care trebuie să se tindă. Atingerea
unui înalt nivel de execuţie asigură un ritm crescut, o amplitudine mare,
acurateţe, expresivitate în mişcări. De asemenea, contribuie la formarea
tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice în concordanţă cu
caracteristicile speciale, temporale şi dinamice optime (7).
Pentru a diminua, a micşora cât mai mult efectele negative ale
fenomenului de iradiere a excitaţiei în procesul de învăţare a
deprinderilor motrice, pe lângă exerciţiile ce urmează a fi învăţate sau
înaintea lor sunt folosite şi unele exerciţii pregătitoare. Aceste
exerciţii, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau
105
dezvoltarea unor forme de manifestare a calităţilor motrice nemijlocit
subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea
selectivă a aparatului locomotor şi a sistemului neuro-muscular,
grăbind procesul de învăţare a deprinderilor motrice.
c) Etapa a III-a este etapa perfecţionării, automatizării
deprinderii motrice şi se realizează printr-o activitate de repetare
perseverentă, ce urmăreşte automatizarea deprinderilor motrice.
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt
clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
• elementare – deprinderile motrice complet automatizate şi
care au la bază mişcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeaşi
ordine, înlănţuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului,
ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);
• complexe – sunt parţial automatizate şi sunt formate din acţiuni
motrice aciclice (ca cele specifice unor activităţi sau sporturi, cum sunt:
gimnastica, lupte, arte marţiale, judo şi mai ales jocurile sportive).
b. După finalitatea, utilitatea lor:
• de bază: mersul, alergarea, aruncarea-prinderea, săritura;
• utilitar-aplicative: căţărare, târâre, tracţiune-împingere,
escaladare, transport de greutăţi sau obiecte etc;
specifice unor activităţi, ramuri sau probe sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea şi
valorificarea deprinderilor:
• propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări
stereotipe;
• perceptive-motrice – influenţate în formare şi folosire de
ambianţă (schi, sporturi nautice etc.);
• inteligent-motrice – cele care sunt influenţate în formare şi
mai ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condiţiile
concrete în care se execută.
În ceea ce priveşte transferul şi interferenţa deprinderilor
motrice, s-a constatat că deprinderile învăţate anterior pot influenţa
pozitiv sau negativ însuşirea altora noi.
Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă,
interferenţă.
De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt
transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.
Interferenţa este tot un transfer, dar negativ, situaţie care trebuie
şi poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului de
învăţare şi consolidare a deprinderilor motrice.
Timpul necesar pentru reuşita formării corecte a deprinderilor
motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice
respective, experienţa motrică anterioară a subiectului, nivelul
calităţilor motrice, a indicilor morfo-funcţionali şi de motivaţia
executantului.
A. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul; alergarea;
săriturile; prinderile-aruncările.
a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele
recomandări:
• executarea mersului cu braţ şi picior opus;
• contactul labei piciorului cu solul să se realizeze pe pingea,
după care urmează rularea pe întreaga talpă;
106
• coordonarea amplitudinii oscilaţiilor corpului;
• adaptarea respiraţiei la tempoul mersului;
• poziţia trunchiului să fie în uşoară extensie, corpul relaxat.
Cele mai frecvente greşelile întâlnite în efectuarea mersului,
care trebuie să constituie obiectul activităţii corective, sunt:
• orientarea exagerată a picioarelor spre exterior;
• oscilaţia laterală (legănarea) a corpului;
• mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiţi);
• mers cu „târşirea” picioarelor;
• mers cu piciorul şi braţul de aceeaşi parte.
Poziţii incorecte ale corpului, în mers:
• umerii căzuţi;
• spatele rotunjit;
• mers săltat;
• mers rigid (ţeapăn) ş.a.
Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) ce pot fi utilizate
pentru perfecţionarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse. De
exemplu: mers pe loc şi din mişcare, cu mişcarea activă a braţelor, cu
ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau cea externă
a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul uriaşului”; mers în
diferite formaţii; mers cu mânuirea unor obiecte; mers accelerat cu
trecere în alergare etc.
b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple
aplicaţii, mai ales în activitatea sportivă.
De la începutul învăţării acesteia, se va urmări efectuarea unei
alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de
învăţare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea;
• trunchiul să fie uşor înclinat înainte;
• capul ridicat, cu privirea orientată înainte la 7-8 m;
• braţele să se mişte activ, pe lângă corp, uşor îndoite din
articulaţia cotului;
• corpul relaxat, respiraţia regulată şi cât mai profundă.
În timpul executării exerciţiilor de alergare, majoritatea
acestora se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de
deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de
acţionare a tuturor segmentelor corpului.
Concomitent cu învăţarea alergării cât mai relaxate, se va
urmări şi coordonarea alergării cu respiraţia.
Greşeli de urmărit spre a fi înlăturate:
• corpul crispat;
• trunchiul înclinat înapoi;
• alergare îngenuncheată;
• alergare pe toată talpa;
• braţele nu sunt îndoite din articulaţia cotului, sau balansarea
lor în lateral;
• mărimea necorespunzătoare a paşilor.
Sisteme de acţionare (mijloace, exerciţii) utilizate pentru
perfecţionarea alergării, ca şi în cazul mersului sunt numeros. De
exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă;
alergare cu genunchii sus; alergare cu paşi încrucişaţi; alergare cu
pendularea gambelor spre înainte şi spre înapoi; alergare în şir, în
107
coloană şi alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală,
lansată etc.
c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un
efort şi angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular şi a
funcţiilor de bază ale organismului.
Săriturile pot fi clasificate astfel:
a) naturale – fără sprijin, executate pe loc, de pe loc sau din
mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol; la
coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru efort,
pentru influenţarea selectivă a aparatului locomotor, pentru
dezvoltarea calităţilor motrice, în cadrul jocurilor de mişcare, a
ştafetelor şi a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca
mingea; sărituri cu întoarceri 90º, 180º, 360°; sărituri cu genunchii la
piept, sărituri cu depărtarea şi apropierea picioarelor, sărituri cu
forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.
b) construite după un anumit algoritm – săriturile din
gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din
atletism, în lungime sau triplu etc.
Învăţarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învăţând
separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere
următoarele:
• elanul să fie o alergare uniform accelerată;
• alegerea corectă a locului de bătaie;
• însuşirea corectă a zborului;
• aşezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat;
• asigurarea condiţiilor materiale pentru o aterizare elastică;
• evitarea unor posibile accidente.
d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor acte şi acţiuni
motrice folosite în activitatea cotidiană şi în cea de educaţie fizică,
sport şi kinetoterapie.
Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc
sau din deplasare, din poziţii diferite, sub formă de: azvârliri,
împingeri, lansări, rostogoliri şi respingeri. De asemenea, pot fi
efectuate la ţintă sau la distanţă.
Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită
aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcţiei, a înălţimii, a
traiectoriei, a volumului obiectului, a forţei de contact etc.
Prinderea şi aruncarea şi se vor învăţa mai întâi de pe loc,
acordând o atenţie deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.
B. Deprinderile utilitar-aplicative
Dintre aceste deprinderi motrice fac parte: târârea, căţărarea,
escaladarea, tracţiunea-împingerea, ridicarea şi transportul de
greutăţi/obiecte etc.
a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziţii joase
cu ajutorul braţelor şi picioarelor; ca exerciţiu fizic, această mişcare
urmăreşte tonificarea musculaturii trunchiului şi spatelui, mobilitatea
coloanei vertebrale, corectarea unor deficienţe etc.
Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:
• pe palme şi gambe;
• pe antebraţe şi gambe;
• pe o parte a corpului, fiind culcat (se foloseşte pentru transport
de greutăţi);
108
• în poziţii culcat, facial şi dorsal, cu sau fără ajutorul membrelor.
Învăţarea deplasării prin târâre se face cu braţul şi piciorul opus,
continuând cu deplasarea braţului şi piciorului de aceeaşi parte.
b. Tracţiunea şi împingerea urmăresc dezvoltarea forţei, prin
acţiunea unor grupe musculare.
Tracţiunile pot fi:
• între doi parteneri, aflaţi faţă în faţă, cu priza la mâini sau
aflaţi lateral cu priza la corp;
• între două echipe a căror subiecţi se află dispuşi în şir, şi
fiecare apucă de o frânghie, sau dispuşi în linie, subiecţii ţinându-se
de mâini ori de braţe.
Împingerile pot fi executate:
• pe perechi · palmă în palmă cu partenerii faţă în faţă;
· palmele pe umerii partenerilor sau în lateral;
· palmele pe omoplaţii partenerului;
· faţă în faţă, stând ghemuit sau într-un picior etc;
• pe grupe, împingere cu o prăjină etc.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă şcolară, aceste
deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activităţi
desfăşurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să
fie echilibrate ca forţă, greutate şi talie a componenţilor. De
asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să
fie judicioasă, ca şi dozarea efortului, asigurându-se şi efectuarea
pauzelor necesare revenirii organismului.
c. Ridicarea şi transportul de greutăţi sunt exerciţii cu caracter
preponderent de forţă, rezistenţă şi îndemânare şi se clasifică în:
• ridicări şi transport de obiecte; transportul acestora se poate
face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea şi purtarea
poate fi realizate pe braţe, pe piept, pe spate, umeri; exerciţiile pot fi
efectuate individual sau în grup;
• ridicări şi transport de persoane; transportul persoanelor se
poate face în spate, pe umeri, prin susţinerea sub genunchi şi sub
braţe, sub formă de „roabă” sau „în scăunel”.
Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se
va ţine seama de următoarele:
• însuşirea optimă a tehnicii de ridicare şi transport şi
sincronizarea mişcărilor (apucare, ridicare, transport);
• solicitare alternativă a grupelor musculare şi „protejarea”
coloanei vertebrale;
• în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în
mod uniform pe toţi partenerii.
d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole
înalte prin mijloace proprii. Exerciţiile de escaladare dezvoltă curajul
şi unele calităţi motrice, ca: îndemânarea, forţa etc.
La executarea acestor exerciţii, se recomandă următoarele:
• la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va
ţine seama de accesibilitatea lui;
• la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea
prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă
parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri,
păşire etc.
• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător,
eventual cu saltele de gimnastică;
109
• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei
oboseli mari;
• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mişcare, ştafete sau
parcursuri aplicative se va face numai după însuşirea tehnicilor de
execuţie adecvate.
e. Căţărarea constă în urcarea şi coborârea pe un „aparat”
(frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de
gimnastică aşezată vertical sau oblic etc.).
Căţărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie,
bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de
frânghie) sau verticală.
Întrucât exerciţiile de căţărare sunt în mare măsură exerciţii de
forţă, se va acorda atenţie atât însuşirii tehnicii, cât şi dezvoltării
grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.
C. Folosirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar-

aplicative
Deprinderile motrice de bază şi utilitar-aplicative sunt prezente
în întreaga activitate (prin sistemele de acţionare) şi prin unele
activităţi special concepute şi desfăşurate în şcoală, cum sunt:
parcursurile aplicative şi jocurile de mişcare.
C.1. Parcursurile aplicative
Sunt structuri complexe în cadrul cărora se aplică deprinderile
motrice de bază şi utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele
particularităţi, ca:
• se pot organiza în diferite condiţii, în funcţie de dotările
materiale de care se dispune;
• asigură dezvoltarea calităţilor motrice;
• se realizează o mobilizare mare (se pot organiza sub formă de
întrecere) şi creează o participare angajantă, o stare emoţională a
participanţilor la aceste parcursuri;
• permit includerea unor elemente de problematizare în
participarea subiecţilor la aceste parcursuri;
Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după:
• elementele de bază din conţinutul lor;
• dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a obstacolelor incluse în
parcursul respectiv;
• calităţile motrice solicitate;
• lungimea traseului sau numărul obstacolelor.
Pentru buna desfăşurare a parcursurilor utilitar-aplicative, se
recomandă respectarea următoarelor cerinţe organizatorice şi
metodice:
• stabilirea numărului şi natura obiectelor şi aparatelor ce
urmează a fi folosite şi verificarea lor prealabilă;
• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de
gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;
• reglarea înălţimii obiectelor, a aparatelor după posibilităţile
subiecţilor;
• anticiparea efortului depus de subiecţi în timpul desfăşurării
parcursului prin:
· mărirea sau micşorarea numărului de aparate sau obiecte;
· uşurarea sau îngreuierea unui exerciţiu;
110
· repetarea de mai multe ori a parcursului;
· creşterea sau reducerea vitezei de parcurgere a traseului;
· micşorarea sau mărirea lungimii traseului;
· modificarea înălţimii obiectelor, a aparatelor;
· introducerea unor elemente de întrecere.
· evitarea introducerii în porţiunile finale ale traseului a unor
exerciţii cu grad ridicat de dificultate.
La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ţine seama
de:
• gradul de însuşire a exerciţiilor solicitate tuturor subiecţilor în
timpul desfăşurării parcursului;
• vârstă şi sex;
• posibilităţile motrice ale subiecţilor;
• dotarea materială.
C.2. Jocurile de mişcare
Jocurile de mişcare constituie importante mijloace ale activităţii
de educaţie fizică şi sportivă şi prezintă numeroase avantaje. Dintre
acestea, pot fi enumerate următoarele:
• creează stări emoţionale pozitive;
• contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la
menţinerea unei stări optime de sănătate;
• contribuie eficient la formarea deprinderilor şi priceperilor
motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor ramuri şi probe
sportive;
• activitatea se desfăşoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru
presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a
motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale echipei,
încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea
unor responsabilităţi;
• contribuie la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă;
• jocul de mişcare permite manifestarea iniţiativei şi
independenţei în acţiuni, afirmarea gândirii, a creativităţii, iniţiativei,
a capacităţii de anticipare şi a deciziei;
• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează
competitivitatea, sporeşte interesul subiecţilor pentru activitate.
Clasificarea jocurilor
Caracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de
natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială, anotimp,
locul desfăşurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:
• K. Gross distinge următoarele categorii:
· jocuri cu funcţii generale:
· jocuri motorii;
· jocuri senzoriale;
· jocuri intelectuale;
· jocuri de voinţă;
· jocuri afective.
· jocuri de experimentare;
• W.Stern împarte jocurile în:
111
· individuale;
· sociale.
• Psihologul Ursula Şchiopu face următoarea clasificare din
punct de vedere al conţinutului:
· jocuri de reproducere a unor evenimente;
· jocuri de mişcare;
· jocuri de creaţie;
· jocuri cu subiect, cu reguli.
• Gh. Cârstea, pe planul motricităţii, clasifică jocurile astfel:
· jocuri de mişcare;
· jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;
· jocuri sportive.
De asemenea, în unele lucrări de specialitate se propun alte
clasificări ale jocurilor:
a) După criteriul modului de organizare a participanţilor:
· jocuri cu împărţirea colectivului pe grupe (sau echipe);
· jocuri fără împărţirea colectivului pe echipe (grupe).
b) După locul în care se efectuează:
· jocuri în aer liber;
· jocuri în interior.
c) După „mediul” în care se desfăşoară:
· jocuri pe suprafaţă uscată (teren, în sală etc.);
· jocuri pe zăpadă;
· jocuri pe apă.
d) După zona geografică în care se desfăşoară:
· jocuri la mare;
· jocuri la munte.
e) După cadrul „organizatoric”:
· jocuri în lecţie;
· jocuri în „recreaţia organizată”;
· jocuri în activitatea independentă;
· jocuri în tabere;
· jocuri în staţiuni balneo-climaterice.
f) După obiectivele instructiv-educative pe care le vizează:
· jocuri pentru atenţie, captarea şi educarea acesteia;
· jocuri pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
· jocuri pentru deprinderi şi/sau priceperi motrice (consolidarea,
perfecţionarea sau verificarea acestora).
g) După natura „materialelor folosite”:
· jocuri cu obiecte;
· jocuri fără obiecte.
h) După criteriul obiectivelor activităţii de educaţie fizică şi
sportivă:
112
· jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice
de bază şi utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri,
pentru aruncări; jocuri pentru căţărare, jocuri pentru târâre, jocuri
pentru escaladare etc.);
· jocuri pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor
specifice diverselor ramuri şi probe sportive;
· jocuri pentru dezoltarea calităţilor motrice de bază;
· jocuri pentru dezvoltarea atenţiei.
În perioada preşcolară, în grădiniţă, jocul de mişcare ocupă
locul central în activitatea zilnică a copilului.
Prezente în şcoală, în programele de educaţie fizică, în toate
ciclurile de învăţământ, jocurile de mişcare asigură într-un mod
plăcut şi eficient realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive.
De asemenea, utilizate în lecţii, în aproape toate „momentele” lecţiei
(excepţie făcând cel destinat influenţării selective a aparatului
locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât şi
funcţională.
Jocurile de mişcare asigură un cadru de desfăşurare favorabil,
deosebit de plăcut al activităţilor extraşcolare.
Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficienţe
crescute a jocurilor de mişcare:
• alegerea jocului trebuie să ţină seama de vârsta şi sexul
participanţilor, de particularităţile somato-funcţionale şi psihice ale
subiecţilor, de nivelul lor de pregătire;
• regulile jocului trebuie înţelese şi respectate de către toţi
participanţii la joc;
• să se aibă în vedere condiţiile materiale şi climaterice în care
se desfăşoară;
• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al
participanţilor;
• în situaţiile în care desfăşurarea jocului reclamă existenţa mai
multor arbitri, aceştia vor fi nominalizaţi de către cel care conduce
activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate pentru
competenţa şi obiectivitatea lor;
• folosirea posibilităţilor de stimulare a spiritului competitiv al
participanţilor la joc.
Unii autori le numesc abilităţi care permit valorificarea

conştientă, în condiţii neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice
stăpânite de subiect.
Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple,
precede acestora. Această anticipare se numeşte „pricepere motrică
simplă, elementară” şi reprezintă prima etapă, cea a iniţierii în bazele
tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiţii noi,
neprevăzute, subiectul selectează şi apoi execută deprinderile motrice
care se impun, în funcţie de condiţiile variabile; această pricepere
motrică este denumită „complexă”.
Majoritatea specialiştilor consideră însă că priceperea motrică
apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiţii
nestudiate în prealabil, având sensul de iscusinţă, dibăcie, măiestrie
113
sau pregătire temeinică.
Priceperile motrice au ca suport şi totodată influenţează
procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare,
imaginaţia etc.
În funcţie de experienţa motrică, de numărul şi varietatea
deprinderilor motrice pe care le stăpâneşte, subiectul poate executa în
mod conştient deprinderile motrice neînsuşite încă.
Caracteristicile priceperilor motrice:
• sunt componente neautomatizate ale activităţii motrice
voluntare;
• aria lor de manifestare depinde de nivelul pregătirii motrice;
• fac parte din sfera măiestriei motrice;
• sfera cea mai largă de aplicare a lor o reprezintă jocurile de
mişcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ştafetele etc.
• se bazează şi influenţează procesele cognitive: memoria,
gândirea creatoare, imaginaţia etc.;
• se consolidează prin folosirea metodelor moderne de instruire.
Obişnuinţele sunt considerate, în numeroase lucrări de
specialitate, activităţi voluntare, care exprimă preferinţe, predilecţii
sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate.
Obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar ele nu
sunt simple tehnici şi modalităţi de acţiune. Ele au rezonanţe
puternice, susţinute de convingeri ferme şi exprimă modul de
comportare a fiecărui individ, în diferite situaţii.
În conformitate cu obiectivele procesului de învăţare, deprinderile motrice determină formarea

altora noi, deosebit de variate, specifice acţiunilor de mişcare, cât şi activităţii de practicare a
diferitelor ramuri sau probe sportive sau activităţi specifice procesului de kinetoterapie.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex condiţionată, realizată printr-un număr
mare de repetări a unor exerciţii special alese, a interacţiunilor dintre diferite excitaţii (vizuale,
chinestezice, auditive etc.), transmise scoarţei în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi intensitate (A. Demeter-
12).
Deprinderile motrice se învaţă, cele greşit însuşite se corectează prin exerciţii fizice sistematice
şi continuu repetate. Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de „automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale activităţii voluntare a omului. În
faza superioară a formării lor, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a
scoarţei cerebrale, ia naştere o „senzaţie complexă”, specifică diferitelor activităţi, sportivilor. Aceste
senzaţii, în activitatea practică, sunt denumite în mod expresiv „simţul mingii”, „simţul porţii”,
„simţul zăpezii”, „simţul rachetei de tenis” etc.
Concepte şi termeni de reţinut: deprindere motrică, pricepere motrică, etape de

formare
114
1. Precizaţi ce sunt deprinderile şi priceperile motrice.

2. Numiţi deprinderile motrice de bază.
3. Care sunt etapele de formare ale deprinderilor motrice?
4. Specificaţi tipul de deprinderi motrice care se însuşesc în timpul copilăriei şi
adolescenţei.
5. Specificaţi caracteristicile deprinderii motrice mersul.
6. Prezentaţi în succesiune metodică exerciţiile de învăţare a deprinderii motrice
săritura.
1. Mersul este deprindere motrică :

a. aplcativ-utiltară
b. specifică probelor şi ramurilor sportive
c. de bază
2. La mers contactul tălpii pe sol se realizează prin:

a. rularea piciorului vâf-călcâi
b. rularea piciorului căcâi-vârf
c. pe toată talpa
3. Târârea este:
a. procedeul complex
b. deprindere motrică de bază
c. deprindere motrică aplicativ-utilitară
4. Criteriul biologic este criteriu de însuşire al:

a. calităţilor motrice
b. deprinderilor motrice
c. priceperilor motrice
115
5.Deprinderea motrică este o:
a. însuşire înnăscută
b. pricepere motrică
c. însuşire dobândită
6. Care sunt criterile de însuşire a dprinderilor motrce?

a. criteriul biologc,psihologic, motric
b. criteriul tehnic, tactic, psihologic
c. criteriul mecanic, automat, fizic
7. Priceperea motrică este:

a. deprindere motrică automatizată
b. calitate motrică specifică
c. execiţiu fizic
Bibliografie
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
116
ÎNVĂŢAREA MOTRICĂ
Cuprins
5.1. Introducere

5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în atingerea scopului
5.1. Introducere
După Epuran şi Holdevici (1993) “în învăţarea motrică,

elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate
cu ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor pe care le
compun”. Majoritatea autorilor arată că este greu de diferenţiat net
învăţarea perceptiv - motrică de cea motrică, elementul perceptiv
fiind prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor
deprinderi închise.

să cunoască principalele caracteristicile ale învăţării
motrice;
117
să înţeleagă mecanismul de însuşire a deprnderilor
motrice prin învăţarea percptiv motrică;
să explice traseul general al instruirii;
Cunoaşterea traseului procesului de istruire;
Comunicarea conform terminologiei specifice;
Stabilirea etapelor şi conţinutului procesului de
învăţare.
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv - motrică

precum şi cea motrică propriu - zisă ocupă locuri însemnate datorită
faptului că stau la baza unui şir întreg de acte de comportament întâlnite
în viaţa de zi cu zi.
După Epuran şi Holdevici (1993) “în învăţarea motrică,
elementele exteroceptive, proprioceptive sau raţionale sunt implicate
cu ponderi diferite după natura activităţii şi acţiunilor pe care le
compun”. Majoritatea autorilor arată că este greu de diferenţiat net
învăţarea perceptiv - motrică de cea motrică, elementul perceptiv
fiind prezent într-o măsură oarecare şi în manifestarea unor
deprinderi închise.
“Învăţarea perceptiv - motrică prezintă aspecte diferite, ea
constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu
datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai
activităţii;
Învăţarea motrică constă din acte comportamentale în care
reacţiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale
proprioceptive”.
După M. Epuran şi V. Horghidan (1995):
Învăţarea senzori - motrică (denumită şi perceptiv -
motrică) constă din modificarea comportamentului ca ajustare sau
adaptare a unui răspuns performant, la condiţiile perceptive noi şi care
implică fie formarea de noi coordonări senzori - motrice, fie creşterea
preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;
Învăţarea motrică se caracterizează prin aceea că reacţiile de
răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică
118
sau proprioceptivă (de exemplu, cântatul la pian sau dactilografierea
după metoda “oarbă”, activităţile sportive ca basebalul patinajul ş.a.)”
Deosebirile dintre învăţarea motrică şi cea perceptiv - motrică
nu sunt atât de mari încât să justifice tratarea lor separată. Deoarece
controlul senzorial perceptiv este dosebit de important în execuţia
gesturilor motrice, efectuarea celor mai automatizate mişcări va
depinde de indicatorii perceptivi interni sau externi.
Vom prezenta în continuare o sinteză a definiţiilor propuse de
diferiţi cercetători ai acestui domeniu realizată de Jean-Pierre
Famose:
“Învăţarea motrică este un proces intern de natură cognitivă
care permite modificarea comportamentului de fiecare dată când
subiectul se confruntă cu o sarcină faţă de care nu are un răspuns
adaptat. A nu avea răspuns adaptat înseamnă a nu fi capabil de a
îndeplini un obiectiv autoimpus sau stabilit din exterior, dar poate să
însemne, de asemenea, în cazul în care sarcina este îndeplinită, că
efortul fizic şi / sau mental este considerabil;
Învăţarea este o modificare durabilă de comportament care
se produce în timpul interacţiunii dintre organism şi mediu. Toate
modificările comportamentale a căror origine este alta decât cea
datorată practicii şi experienţei nu pot fi considerate ca relevând
învăţarea.
Atunci când modificarea comportamentală este produsul
repetării aceleiaşi sarcini vorbim de învăţare prin exerciţiu, iar când
se datorează îndeplinirii de sarcini diferite, vorbim de învăţare prin
transfer.”
Din toate aceste definiţii se desprinde un concept subiacent celui
de învăţare motrică şi anume, cel de adaptare. Învăţarea motrică rezultă
dintr-un proces activ de adaptare, ea fiind înţeleasă ca adaptare a
individului la mediul ambiant.
O altă idee importantă care se desprinde din definiţiile de mai sus
este cea a proceselor cognitive interne activate în timpul actului
învăţării. Modificarea comportamentală care este produsul învăţării se
află sub control cognitiv, ceea ce înseamnă că întreaga serie de operaţii
cognitive interne este direcţionată pentru a determina această modificare
comportamentală.
Considerarea învăţării ca o formă particulară de adaptare
reprezintă, în esenţă, înţelegerea acestui proces în termenii rezolvării de
probleme. Într-unul din studiile sale Jean-Pierre Famose arată că, de
fapt, nu poate fi vorba desre învăţare motrică în afara existenţei unei
probleme motrice de rezolvat. În consecinţă, activitatea de rezolvare de
probleme motrice trebuie să se afle în centrul tuturor achiziţiilor
motrice.
Din punct de vedere motric, neluînd în considerare existenţa unui
antrenament programat, planificat, fiecare copil devine mai performant
în execuţia deprinderilor motrice complexe în concordanţă cu înaintarea
în vârstă, cu dezvoltarea şi experienţa. Nivelul eficienţei atins în diverse
sarcini depinde de funcţionarea şi integrarea numeroaselor procese sau
mai bine zis de abilitatea de:
îndreptare a atenţiei spre informaţiile situaţionale pertinente;
interpretare a informaţiei disponibile şi utilizare a experienţei
anterioare;
a lua decizia adecvată în selecţia răspunsului;
119
a trata informaţia, a lua decizia şi de a reacţiona atât de repede
pe cât o cere sarcina;
a controla informaţiile retroactive pertinente;
a particulariza şi adapta răspunsul la situaţia impusă pentru a
atinge scopul cu succes.
Sarcinile motrice pe care poate să le îndeplinească un copil

depind de un număr mare de factori. Consideraţiile asupra tratării
informaţiilor indică faptul că la performanţa motrică contribuie mai
multe procese impuse de sarcină şi informaţiile interne.
Performanţele în deprinderile perceptiv-motrice pot fi considerate ca
necesitănd operaţii cum ar fi traducerea, transmiterea, sintetizarea
informaţiilor şi, în unele cazuri, generarea de răspunsuri motrice. Este
implicată de asemenea şi stocarea informaţiilor în memorie.
De-a lungul dezvoltării şi maturizării normale copiii devin din
ce în ce mai capabili de a analiza situaţii, de a selecta indiciile
pertinente, de a organiza şi elabora planuri pentru o mişcare sau o
serie de mişcări şi de a utiliza informaţiile retroactive disponibile.
După cum indică cercetările, la vârste diferite copiii pot să înveţe
să-şi îmbunătăţească capacitatea de tratare a informaţiilor în sensul unei
eficienţe crescute în interiorul limitelor lor de dezvoltare.
Reiese de aici necesitatea de a cunoaşte mai bine rolul
proceselor cognitive în îmbunătăţirea performanţelor motrice, de a şti
cum pot tinerii începători să-şi utilizeze mai bine capacităţile
cognitive în timpul învăţării şi execuţiei deprinderilor motrice.
Cercetarea asupra învăţării avansează ideea că nu poate exista

învăţare motrică decăt în măsura în care există o problemă motrică de
rezolvat.
Interesantă în acest moment devine noţiunea de problemă
motrică, raportul între noţiunea de problemă motrică şi cea de sarcină
motrică şi modul cum o problemă poate favoriza învăţarea.
Într-o primă abordare situaţia problematică poate fi considerată
ca fiind o perturbare sau dezorganizare în echilibrul stabilit între
individ şi mediul înconjurător, perturbare sau dezorganizare care,
dacă se menţine, poate determina afectarea integrităţii corporale. Este
important de precizat că individul trebuie să specifice, în termeni mai
mult sau mai puţin generali, tipurile de efecte pe care trebuie să le
obţină în scopul restabilirii echilibrului.
Etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt
următoarele (Bernstein, 1967):
perceperea, evaluarea situaţiei şi a aspectelor pe care individul
le sesizează;
anticiparea modificării situaţiei, care prin intermediul acţiunilor
sale trebuie să revină la normal; în această etapă este deja prezentă
problema motrică şi conţine mai multă informaţie decăt etapa
anterioară;
decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă;
decizia asupra modului de acţiune şi resursele disponibile.
120
Aceste etape reprezintă un program de rezolvare a problemei,
după care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de
activitate motrică. Rezolvarea unei probleme motrice implică fie
selecţia celor mai adecvate miloace dintre cele existente, fie o
combinare nouă a acestora sau elaborarea de mijloace în întregime
noi.
Rezolvarea de probleme motrice nu se diferenţiază de achiziţia
unor deprinderi motrice. Noţiunea de problemă motrică nu trebuie
limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns
imediat disponibil şi care trebuie să-şi elaboreze mijoace de rezolvare
în întregime noi.
La o primă abordare această noţiune pare uşor de definit. După

definiţiile date de cea mai mare parte a dicţionarelor sarcina motrică
reprezintă:
muncă pe care individul are obligaţia de a o efectua, impusă din
exterior sau autoimpusă;
un anumit comportament obligatoriu.
În accepţiunile curente, sarcina indică ceea ce este de făcut,
acţiunea care se desfăşoară. Noţiunea de sarcină vehiculează ideea de
prescripţie sau chiar de obligaţie şi evocă ceea ce este pus în joc de
către subiect pentru a execută aceste prescripţii, pentru a-şi îndeplini
obligaţiile.
Proprietăţile fundamentale ale sarcinii, ce rezultă de mai sus
sunt:
noţiunea de sarcină face trimitere la ideea de prescripţie, de
obigaţie;
sarcina comportă diferite constrângeri care trebuie respectate,
altfel subiectul iese în afara sarcinii.
Scopul şi gradul de specificare a acestuia: o sarcină poate

presupune un scop explicit sau implicit. Acesta poate fi considerat
explicit atunci când este prezentat unui subiect şi un observator
independent poate verifica dacă scopul respectiv a fost atins.
Există numeroase forme de comportament care nu corespund
acestei definiri; spre exemplu, comportamentele care pot fi emise ca
răspuns la un scop fixat de subiectul însuşi. În acest caz vorbim
despre scop implicit.
Un scop poate fi, de asemenea, bine definit sau insuficient
definit. Un scop bine definit (sau bine specificat) presupune o
specificare clară a unei stări, condiţii, etc. care trebuie atinsă de către
practicant. Atunci când un scop este bine definit, rezultatul obţinut
poate fi descris ca un fenomen foarte clar. Spre exemplu, un săritor în
înălţime poate doborâ sau nu ştacheta. Nu există situaţie intermediară
între reuşită şi eroare. Când un scop este insuficient definit, o
121
multitudine de rezultate intermediare pot fi acceptate prin raportare la o
scală calitativă relativă. Spre exemplu, comportamentele apărute în
urma unei prescripţii generale cum ar fi: “Copii, o să primiţi fiecare câte
un echipament complet de schi şi timp de o oră faceti fiecare ce doriţi”.
În acest caz, scopul este insuficient specificat şi orice rezultat obţinut
este acceptabil.
În ceea ce priveşte natura efectului pe care dorim să-l producem,
datorită existenţei unei mari varietăţi de sarcini motrice, se impune
necesitatea clasificării acestora. După criteriul categoriilor de scopuri
pot fi diferenţiate trei tipuri de sarcini mortice:
sarcini ce vizează creşterea cantităţii de informaţii provenind
din mediu; acestea sunt comportamente de explorare (implică o
mobilizare a corpului sau numai a unui analizator - ochiul, spre
exemplu);
modificări ale raporturilor fizice cu mediul; acestea sunt
comportamente ce presupun acţiunea fizică;
modificarea comportamentului unui subiect; este vorba despre
comportamente de comunicare ce constau în emiterea de informaţii.
Scopul poate fi material, prezent în mediu şi, în acest caz,
evaluarea rezultatelor în încercarea de atingere a lui sunt posibile prin
constatare sau comparare directă.
În cazul unui scop reprezentat mental, posibilitatea de comparare
în vederea evaluării va depinde de maniera mai mult sau mai puţin clară
în care scopul este prezent în mentalul celui care trebuie să
îndeplinească sarcina. Totuşi, concret sau reprezentat, scopul rămâne un
punct de referinţă cu care subiectul îşi poate compara rezultatele
materiale obţinute. Ceea ce diferă în cele două cazuri este gradul mai
mic sau mai mare de uşurinţă în îndeplinirea sarcinii.
Astfel acţiunile subiectului se reglează în funcţie de scop.
A. Condiţii de mediu de natură bio - informaţională

Aceste condiţii sunt legate de variabilitatea mediului. Ele sunt
reprezentate de sursele de informaţie externe pe care practicantul
trebuie să le ia în considerare în mod necesar pentru ca scopul să
poată fi atins.
Condiţiile de mediu de natură bio-informaţională sunt în primul
rând în relaţie cu configuraţia spaţială şi temporală a lumii exterioare.
Noţiunea de mediu este înţeleasă ca fiind un continuum de constrângeri
spaţiale şi temporale, pe parcursul cărora previzibilitatea evenimentelor
variază de la certitudine la incertitudine. Imcertitudinea mediului nu
este numai spaţială sau temporală, ci poate fi, de asemenea,
evenimenţială.
B. Condiţii de natură biomecanică

Condiţiile biomecanice sunt în relaţie cu aptitudinea
organismului de a ţine cont, în cursul acţiunilor sale, de forţele externe
cum ar fi gravitaţia, masa, inerţia. Legile fizice dictează anumite
proprietăţi de care subiectul trebuie să ţină cont pentru ca mişcările sale
să-şi atingă scopul. Condiţiile de mediu de natură biomecanică sunt
reprezentate de forţele externe: rezistenţa aerului, forţele de reacţie,
forţele de frecare, suprafeţele de suport, instrumentele utilizate, etc.
122
Caracterul anticipat al scopului
Noţiunea de scop poate fi utilizată aici ca sinonimă celei de
obiectiv. Aceşti doi termeni fac referinţă la intenţia actului motric. Este
necesară cunoaşterea intenţiei practicantului deoarece aceaste
diferenţiază abilitatea în execuţia mişcării. Din punct de vedere
comportamental, intenţia are mai multe caracteristici:
anticiparea rezultatului;
selecţia mijloacelor;
menţinerea orientării comportamentului în direcţia utilizării
mijloacelor;
atingerea unui nivel final al scopului;
posibilitatea de înlocuire ce permite utilizarea altor mijloace
pentru corectarea erorilor sau pentru a răspunde la nişte condiţii
speciale.
Noţiunea de scop sau obiectiv defineşte un rezultat de atins, o
modificare de obţinut în mediul înconjurător. Scopul este, deci, o
anticipare a consecinţelor acţiunii care apar sub formă de modificări
care afectează fie mediul (obiectele din mediu şi relaţiile dintre ele),
fie subiectul, fie relaţiile între subiect şi mediu. Noţiunea de scop
desemnează de asemenea un rezultat anticipat, fixat din exterior sau
autoimpus. Astfel, scopul are un dublu rol: de declanşare a acţiunii şi
de ghidare a acesteia.
În ceea ce priveşte declanşarea acţiunii scopul determină atât o
anticipare a modificărilor de produs, cât şi o organizare a activităţii
interne şi a mişcării ce va fi programate pentru atingerea sa.
Ghidarea acţiunii este posibilă datorită faptului că scopul
constituie un cadru de referinţă la care subiectul poate să-şi raporteze
rezultatele în permanenţă. Astfel devine posibilă estimarea reuşitei sau a
eşecului, a diferenţei care separă rezultatele obţinute de cele dorite. În
funcţie de aceste estimări sunt introduse corectări ce vizează
optimizarea acţiunii. Măsura în care va fi disponibilă această referinţă
va juca un rol foarte important în procesul de optimizare a acţiunii şi, în
final, în învăţarea motrică.
C. Poziţia corpului subiectului în momentul îndeplinirii

sarcinii
Una dintre condiţiile care însoţesc execuţia motrică este şi poziţia
corpului în momentul execuţiei. Corpul se poate afla în deplasare, în
dezechilibru sau chiar imobil. Luarea în considerare a acesteia este
esenţială pentru îndeplinirea sarcinii.
Toate aceste condiţii care însoţesc realizarea scopului constituie
în acelaşi timp şi factori limitativi în învăţarea motrică. Pentru realizarea
sarcinii este necesar ca subiectul sa le ia în considerare, să depăşească
dificultăţile apărute şi să utilizeze aceste condiţii în sens constructiv.
5.3.2.4. Respectarea ordinii operaţiilor (procedurii) în

atingerea scopului
O sarcină motrică implică anumite prescripţii legate de
secvenţialitatea gestuală necesară atingerii scopului. Aceste prescripţii
se referă la procedura preconizată de profesor şi nu la cea utilizată de
cel care trebuie să îndeplinescă sarcina. Aceste prescripţii trebuie
considerate ca elemente importante ale sarcinii deoarece atunci când are
loc o încălcare a procedurii (spre exemplu, îi cerem subiectului să urce
123
numai în braţe pe frânghie iar el nu respectă această cerinţă) atingerea
scopului nu poate fi acceptată pentru această sarcină. Trebuie
consemnate şi prescripţiile de regulament care stabilesc anumite
limitări. Toate aceste prescripţii pot fi utilizate de către profesor sau
antrenor în scopul facilitării sau îngreuierii sarcinii de îndeplinit.
Pentru un subiect, la un moment dat, o sarcină este caracterizată
de mai multe variabile: calitatea senzorială a stimulilor, previzibilitatea
lor, compatibilitatea stimul - răspuns, complexitatea răspunsului, etc.
Aceşti parametri pot caracteriza şi mediul de desfăşurare sau
caracteristicile stabile ori instabile ale subiecţilor (îndemânarea, nivelul
de antrenament). Constituie, de asemenea, o descriere a situaţiei în
termenii numeroaselor variabile şi reprezintă constrângeri impuse
sistemului de către sarcină. În interiorul acestor constrângeri sistemul
este liber să-şi mobilizeze resursele în vederea îndeplinirii sarcinii.
Importanţa noţiunii de ‘’sarcină’’ în învăţarea motrică
Procesul de învăţare motrică este de o importanţă capitală pentru
achiziţia de deprinderi motrice. Acesta permite modificarea
comportamentului motric al individului de fiecare dată când se
confruntă cu o sarcină motrică faţă de care nu are un răspuns adaptat.
Descrierea sarcinii este absolut necesară pentru înţelegerea procesului
de învăţare.
Oamenii de ştiinţă specialişti în domeniul învăţării motrice au
încercat întotdeauna să răspundă la întrebarea "Cum învaţă individul ?".
În prezent, teoreticienii cred că întrebarea prezintă două aspecte.
Primul se referă la problemele motrice pe care trebuie să le
rezolve individul pentru a se adapta la mediul înconjurător.
Cel de-al doilea aspect se referă la modul cum învaţă individul.
Ambele aspecte sunt la fel de importante, cu atât mai mult cu cât
ele sunt dispuse într-o ordine logică: descrierea a "ce" este în mod logic
anterioară celei de "cum".
Analiza învăţării motrice, ca formă particulară a procesului de

adaptare, a dus la naşterea noţiunii de problemă motrică şi, prin
extensie, la noţiunea de sarcină motrică. În timpul procesului de
învăţare, individul trebuie să organizeze o formă particulară de mişcare
pentru a rezolva o problemă motrică. Nu poate fi înţeles procesul de
achiziţie fără să ne referim la probema pe care caută să o soluţioneze cel
care învaţă. Bernstein (1967) a fost printre primii care au pus în discuţie
chestiunea problemei motrice în sensul achiziţiei de deprinderi motirice:
“Întreaga noastră experienţă în studiul activităţii motrice, a abilităţilor
motrice şi a dezorganizării clinice a arătat cu o mare claritate că
sandardul determinant pentru programarea activităţii motrice, efectuarea
şi corectarea sa prin conexiuni feed - back nu poate fi, într-o manieră
sau alta, decât formarea şi reprezentara unei probleme motrice”.
Astăzi, în opinia mai multor autori, este important ca, înainte de
a şti "cum învaţă indivizii ?", să se pună întrebarea "ce anume învaţă ?".
Este de asemenea interesant de constatat că Bernstein a
anticipat distincţia actuală între sarcină motrică (ceea ce trebuie făcut)
şi problemă motrică (modul de acţiune pentru a îndeplini sarcina
respectivă). Se poate vorbi de problemă motrică în măsura în care
procesele de rezolvare conduc la elaborarea unui răspuns nou.
124
Preocupările pentru efectuarea distincţiei între problema motrică
şi sarcina motrică au continuat, în prezent ea fiind uşor de formulat. Se
subliniază faptul că în învăţarea motrică este vorba despre rezolvare de
probleme, deci despre sarcini necesitând elaborarea unui răspuns nou.
Se face diferenţierea între acest tip de sarcini şi cel în care răspunsul
este deja elaborat, permiţând declanşarea sa imediat ce condiţiile de
declanşare sunt identificate. În primul caz se vorbeşte despre problemă
motrică iar în cel de-al doilea despre non-problemă motrică. Criteriile
pentru stabilirea disticţiei între problema motrică şi non-problema
motrică nu sunt încă stabilite cu claritate.
Non-problema poate fi definită ca o interacţiune individ-sarcină
al cărei rezultat derivă din activarea promptă a comportamentelor
motrice imediat disponibile (supraînvăţate) caracterizate prin mişcări
stereotipe, automatizate.
Problema este generată de interacţuni care nu determină un
anumit comportament sau, mai precis, induc o conduită de încercare şi
eroare urmată de construirea sau utilizarea de comportamente noi,
soluţii noi pornind de la cele anterioare.
Gradul de dificultate al problemei motrice este sinonim cu gradul
de dificultate al sarcinii. Astfel, noţiunea de sarcină o înglobează perfect
pe cea de problemă motrică. Noţiunea de sarcină este, deci, mai
generală decât cea de problemă. După cum am arătat anterior, când este
vorba despre problemă motrică devine clar faptul că subiectul nu
dispune de o soluţie imediată. Atunci când vorbim însă despre sarcină
motrică nu este important dacă subiectul posedă sau nu soluţie motrică.
Primul lucru important de precizat este că soluţia pentru o

problemă motrică se obţine prin mijloace intelectuale, iar cel de-al doi-
lea se referă la dificultatea sarcinii care trebuie să fie adecvată
posibilităţilor subiectului. În acest sens vorbim despre dificultate
optimală.
În ceea ce priveşte prima caracteristică, rezolvarea presupune o
anumită implicare din partea subiectului. După unii autori, nu se poate
vorbi despre problemă motrică atunci când subiectul rezolvă situaţia
prin intermediul deprinderilor de care dispune în momentul respectiv,
chiar dacă trebuie să le modifice pentru a obţine rezultatul scontat. Se
consideră că problema motrică este prezentă atunci când pentru
rezolvarea ei este necesară formarea unei noi conduite prin mijloacele
intelectuale de care dispune subiectul.
Privind această ultimă argumentare, există două opinii
importante care merită prezentate şi discutate mai pe larg.
Prima este aceea că învăţarea motrică şi adaptarea aparţin unui alt
domeniu decât cel al rezolvării de probleme. Potrivit acestei opinii
formarea unei deprinderi motrice sau sportive nu are nimic în comun cu
rezolvarea de probleme. Această idee se opune celor prezentate până
acum, ştiind că învăţarea, caz particular al adaptării, constă în mod
esenţial în rezolvarea problemelor apărute în interacţiunea cu mediul.
A doua opinie este este aceea că nu putem vorbi despre problemă
motrică decât în măsura în care procesul de rezolvare face apel la
mijloace intelectuale. Această opinie găseşte largi ecouri în rândul
specialiştilor. Când se vorbeşte despre mijloace intelectuale se are în
125
vedere faptul că acestea presupun, în general, implicarea conştientului.
O opinie contrară acestei argumentări arată că procesele cognitiva
implicate în învăţarea motrică sunt în majoritate subconştiente,
inaccesibile conştiinţei. Se impune o examinare mai aprofundată a celor
două opinii (Robert N. Singer).
În ceea ce priveşte opinia care disociază rezolvarea de probleme
de învăţarea motrică întrebarea care se pune este: ce se învaţă cu
adevărat la sfârşitul unuiproces de învăţare şi cum este stocat în
memorie rezultatul acestui proces ? În măsura în care este vorba despre
probleme motrice, mijloacele de rezolvare implică, în mod necesar, o
mobilizae specifică a siestemului motor. Cu alte cuvinte o formă
paticulară de coordonare şi control motric. Este interesant de ştiut dacă
forma particulară cerută pentru rezolvarea problemei este deja
disponibilă, ceea ce implică o selecţi e printre mijloacele deja existente
sau este vorba de o combinaţie nouă a acestora.
În cel de-al doilea caz problemă nu este numai de a atinge un
scop determinat în sensul modificării din interior a mediului, ci mai
degrabă elaborarea mijloacelor necesareatingerii scopului sau
elaborarea unei forme noi şi adecvate de coordonare şi control. Potrivit
acestei opinii numai în cel de-al doilea caz se poate vorbi de achiziţie de
deprinderi motrice. Privind modul de concepere a naturii acestei noi
forme de coordonare şi control motric există, de asemenea, două
concepţii total diferite. Prima afirmă că este îmbunătăţită o mişcare
particulară. După adepţii acestei concepţii, pentru a învăţa o mişcare
subiecţii învaţă să reproducă senzaţia kinestezică percepută în timpul
uneia sau mai multor execuţii motrice corecte anterioare. Este ceea ce
preconizează, printre altele, teoriile comportamentaliste ale învăţării şî
modelul cibernetic denumit “bucla închisă”
Cea de-a doua concepţie, mult mai actuală , afirmă că “ceea ce
este învăţat” este o “soluţie motrică”. De la o repetare la alta subiectul
încearcă, nu reproducerea unei mişcări sau a unei senzaţii kinestezice, ci
să înveţe a combina diferiţii parametri ai unei mişcări pentru a atinge
scopul propus. Cu alte cuvinte abilitatea de a atinge un rezultat fixat
anterior este o soluţie motrică, iar, în acest sens, ceea ce se învaţă este o
metodă, o regulă care se perfecţionează pe măsura efectuării
încercărilor. Mişcarea în sine nu este obiectul învăţării ci constituie
rezultanta.
Pentru Bernstein (1967) "ceea ce este învăţat" este soluţia
problemei pusă de sarcina motrică şi nu de mişcarea care rezultă.
Mişcarea produsă nu este decât consecinţa aplicării acestei soluţii:
"Procesul de antrenament în vederea achiziţiei de noi deprinderi
motrice rezidă, în principal, în căutarea progresivă de soluţii motrice
optimale pentru problemele puse. În consecinţă practica privită de
manieră adecvată, nu constă în repetarea succesivă a încercărilor de
soluţionare a aunei probleme motrice, ci în rocesele de rezolvare a
acestei probleme prin tehnici care se modifică şi se perfecţionează de la
o repetare la alta".
Mişcarea executată pentru reuşita sarcinii motrice nu este
niciodată aceeaşi de la o încercare la alta. Este fals a pretinde că o
singură mişcare poate permite atingerea scopului sarcinii. Pe parcursul
unui şir de repetări mişcarea nu poate fi realizată identic şi nu se
percepe aceeaşi senzaţie chinestezică. Prezentând aceste aspecte Singer
afirmă că învăţarea motrică şi rezolvarea de probleme aparţin aceluiaşi
126
domeniu. El adaugă că, la o primă abordare, această soluţie motrică,
produs al învăţării, este departe de a prezenta caracteristicile unei soluţii
de natură intelectuală, implicând conştiinţa, gândirea etc.
Privitor la cea de-a doua opinie potrivit căreia nu poate fi vorba
despre o problemă motrică decât în măsura în care în procesul de
rezolvare se face apel la procese intelectuale, s-a încercat răspunsul la
următoarea întrebare: Deprinderea morică, produsul învăţării, este de
natură intelectuală sau poate fi mai degrabă considerată ca un mijloc de
adaptare generală, nefiind forţat conştientă?
Până de curând, în didactica EFS era acceptată prima variantă. Se
făcea o diferenţiere clară între situaţia de redescoperire şi situaţia
problemă.
Sarcinile aparţinând categoriei de "redescoperire" sunt cele ale
căror scop se concretizează printr-o amenajare materială a mediului.
Propune un sistem de constrângeri foarte ferm care determină apariţia
foarte rapidă a comportamentului dorit.
O "situaţie problemă" este cea care permite acumularea de
cunoaştere fără o trnsmitere directă. Cunoaşterea este mascată, în
situaţia problemă, activitatea subiectului permiţând acumularea.
Literatura actuală asupra didacticii EFS arată că emergenţa
cunoaşterii în urma proceselor de descoperire, altfel spus soluţia găsită
problemei motrice este, în esenţă, de natură conştientă. Este vorba, de
exemplu, despre: reguli de acţiune, principii, roluri tactice. Formele de
evaluare care sunt ataşate sarcinilor prescrise solicită conştientizarea de
către elev a acestor principii sau reguli.
În exemplele de mai sus este vorba despre o pedagogie de
rezolvare de probleme în care predomină intenţia, unde conştientizarea
principiilor, regulilor constituie în realitate scopuri intermediare pentru
atingerea unui obiectiv principal. Preocuparea de a permite elevilor
descoperirea de soluţii motrice este redusă. Obiectivul vizat este de a-i
determina pe elevi să înveţa strategii de planificare, organizare,control
şi verificare a progresului spre obiectiv. Este privilegiat stadiul de
intenţie în detrimentul calui de acţiune. Subiecţii sunt capabilisă
înţeleagă scopurile intermediare şi logica lor, dar execuţia, realizarea lor
este mai dificilă.
După Singer este la fel de necesară înţelegerea acestor scopuri ca
şi crearea potenţialului îndeplinirii lor.
Utilizarea deprinderilor, ca produs al învăţării, se face în mare
parte în afara controlului conştiental individului. Deci nu poate fi vorba
despre mijloace intelectuale în utilizarea soluţiilor motrice, în cazul de
faţă.
Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din
care, cu siguranţa nu lipseşte "inteligenţa activă" şi duce la o deprindere
motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge. Inteligenţa
activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.
Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri
foarte diferite: fie ca demers intelectual solicitând mijloace conştiente,
deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare,
neimplicând activarea forţată a operaţiilor gândirii.
127
După M. Epuran şi I. Holdvici (1993):

a. Deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei
voluntare a omului şi, ca atare, ele sunt conduse şi formate în mod
conştient. La un nivel superior de învăţare, actele decurg repede, cu
precizie şi uşurinţă, ca urmare a efortului personal de constituire şi
rafinare a programului de acţiune. Până la faza de automatizare a unora
dintre deprinderile motrice, în care mişcările sunt dirijate aparent
involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile, realizănd un număr
foarte mare de mişcări prin repetare.
b. Deprinderile motrice reprezintă modificarea calitativă a
execuţiei, ca urmare a exersării mişcărilor.
c. Deprinderile motrice sunt structuri de mişcări coordonate,
constând din integrarea în sisteme motrice a unităţilor mai simple
însuşite anterior.
d. Deprinderile motrice au la bază educarea capacităţii de
diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care constituie elementele
informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor. De la
perceperea indicatorilor principali se trece la sesizarea unor însuşiri mai
puţin evidente, dar importante pentru performanţă.
e. Deprinderile motrice se caracterizează printr-o rapidă şi
eficientă aferentaţie inversă, fapt ce permite corectarea pe moment a
unor inexactităţi ce pot apărea pe parcurs.
f. Stabilitatea relativă în condiţii variabile şi plasticitatea sunt
însuşiri importante ale deprinderior motrice. Deprinderile îşi conservă
structura de ansamblu în condiţii schimbate, ele nefiind niciodată
reproduse identic, detaliil modificându-se datorită unor cauze interne
sau externe.
g. Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele
mai multe ori ca structuri individuale, determinate de însuşirile sau
aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare.
h. Formarea deprinderilor motrice este condiţionată de numeroşi
factori obiectivi şi subiectivi cum ar fi:
aptitudinile motrice;
motivaţia;
nivelul instruirii;
cantitatea şi eşalonarea exersărilor;
aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.
După P.P.Neveanu şi M. Golu (1970), sensibilitatea este o

funcţie obiectiv determinată. Funcţia sensibilităţii este condiţionată de
necesităţi obiective de ordin biologic, impuse de procesul adaptării
organismului la mediu. Sensibilitatea este produsul evolutiei materiei vii
şi constituie o condiţie esenţială pentru întreţinerea la un nivel adaptativ
optim a proceselor vitale şi pentru asigurarea dezvoltării biopsihice a
individului. Ca proprietate a materiei, sensibilitatea există numai în
cadrul unei forme concrete de mişcare a acesteia şi se evidenţiază numai
în procesul interacţiunii formei respective cu alte forme.
În ceea ce priveşte geneza sensibilităţii, aceasta a apărut odată cu
128
lumea organică. Condiţia esenţială a existenţei fiinţei vii este realizarea
unor schimburi permanente de substanţe cu mediul înconjurător. În
cadrul acestor interacţiuni, organismul se comportă ca un factor activ,
care nu numai că primeşte influenţele acestuia, dar, la rândul său
acţionează asupra mediului producând diferite modificări.
Senzaţiile proprioceptive sunt reprezentate de senzaţiile
chinestezice împreună cu cele de echilibru.
Senzaţiile chinestezice sunt de natură musculo-articulară şi
informează asupra mişcării şi poziţiei diferitelor părţi ale corpului. La
nivelul senzaţiilor proprioceptive
Învăţarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din care, cu siguranţa nu lipseşte
"inteligenţa activă" şi duce la o deprindere motrică stabilizată a cărei "inteligenţă activă" se resţrânge.
Inteligenţa activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.
Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înţeleasă în moduri foarte diferite: fie ca demers
intelectual solicitând mijloace conştiente, deliberate, fie ca inteligenţă sub o formă generală de adaptare,
neimplicând activarea forţată a operaţiilor gândirii.
Concepte şi termeni de reţinut: învăţare motrică, învăţare perceptiv motrică, sarcină

motrică
1. Specificaţi definiţia învăţării.

2. Enumeraţi tipurile de învăţare.
3. Care este cel mai important factor care determină învăţarea motrică ?
4. Definiţi sacina motrică.
5. Specificaţi care sunt elemetele sarcinii motrice.
6. La ce se referă învăţarea motrică propriu-zisă ?
129
1. Învăţarea motrică este proces de natură:

a. afectivă
b. decizională
c. cognitivă
2. Gesturile motrice se execută prin:

a. control senzorial
b. exerciţiu fizic
c. deprindere motrică
3. Definiţie: „......este o modificare durabilă de comportament care se produce în timpul

interacţiunii dintre organism şi mediu.”
a. exerciţiul fizic
b. învăţarea
c. calitatea motrică
4. Tipurie de învăţare motrică sunt:

a. învăţare tehnico-tactică
b. învăţare algoritmică
c. învăţare perceptiv-motrică şi motrică propriu-zisă
5. Una dintre etapele de activare şi generare a mişcărilor (voluntare) sunt următoarele:

a. decizia asupra acţiunii pe care urmează să o întreprindă
b. mişcare de rotaţie
c. mişcare de tranziţie
Bibliografie
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
130
ACTIVITĂŢI MOTRICE - KINETOTERAPIA
Cuprins
6.1. Introducere
6.3. Conţinutul untăţii de învăţare
6.3.1. Kinetoterapia
6.1. Introducere
Kinetoterapia este un mijloc de tratament medical complex,

profilactic, recuperator şi ameliorativ, bazat, în principal, pe acţiunea
exerciţiului fizic asupra organismului uman (somato-funcţional,
motric şi psihic) (S.F. Todea,1999).
La noi în ţară, Legea 53/1992 stipulează măsurile de protecţie
specială a persoanelor care, datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau
mintale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin
propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională. La persoanele
aflate într-o atare situaţie (hipoacuzi, nevăzători, debili mintal, cu
handicap motor-locomotor sau neuromotor), se constată o largă
diversitate de handicap, cu posibilităţi dificile de adaptare la viaţa lumii
obişnuite. Pe de altă parte, se manifestă reacţii foarte variate din partea
persoanelor valide, faţă de persoanele handicapate. (S.F. Todea,1999).

să cunoască noţiunile de bază ale kinetoterapiei;
să însuşească principalele elemente care stau la baza
kinetoterapiei
131
să reţină mijloacele şi metodele principale din
knetoterapie
capacitatea de recunoaştere a principalelor elemente
componente ale kinetoterapiei
abilitatea de a elabora schema corporală necesară în
tratamentul kinetic
Timpul alocat unităţii de învăţare: 2 ore
Kinetoterapia este un mijloc de tratament medical complex,

profilactic, recuperator şi ameliorativ, bazat, în principal, pe acţiunea
exerciţiului fizic asupra organismului uman (somato-funcţional,
motric şi psihic) (S.F. Todea,1999).
La noi în ţară, Legea 53/1992 stipulează măsurile de protecţie
specială a persoanelor care, datorită unor deficienţe senzoriale, fizice sau
mintale, nu se pot integra total sau parţial, temporar sau permanent, prin
propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională. La persoanele
aflate într-o atare situaţie (hipoacuzi, nevăzători, debili mintal, cu
handicap motor-locomotor sau neuromotor), se constată o largă
diversitate de handicap, cu posibilităţi dificile de adaptare la viaţa lumii
obişnuite. Pe de altă parte, se manifestă reacţii foarte variate din partea
persoanelor valide, faţă de persoanele handicapate. (S.F. Todea,1999).
În acelaşi timp, problematica persoanelor care reclamă o asistenţă
recuperatorie şi protecţie socială este tot mai mult în atenţia factorilor cu
responsabilităţi în acest domeniu. În literatura de specialitate, însăşi
terminologia specifică activităţii respective este pe larg dezbătută. Astfel,
sintagma „persoană în dificultate” este propusă în locul celor folosite
frecvent, cum sunt: „persoană cu deficienţe”, „persoană handicapată”,
„persoană infirmă”, „persoană cu invaliditate” etc.
Sfera conceptului de „persoană în dificultate” acoperă
totalitatea categoriilor de persoane bolnave sau invalide şi prezintă
avantajul de a nu conţine unele conotaţii depreciative.
Cuvânt de origine greacă (kinein = a se mişca şi therapya =
tratament), kinetoterapia împreună cu kinetoprofilaxia constituie
componentele kinetologiei medicale care foloseşte în scop
132
sanogenetic sau terapeutic exerciţiul fizic ca mijloc specific, de bază,
alături de unele mijloace nespecifice (agenţii fizici – artificiali şi
naturali; imobilizarea; dieta şi mijloacele psihice).
„Kinetoterapia sau kinetologia, ori kinesiterapia, poate fi
considerată o metodă de bază a profilaxiei prin mişcare, prin
practicarea efortului fizic, cu valoare de profilaxie primară a unor
grupe largi de afecţiuni ale sistemului locomotor, ale aparatului
cardiovascular, aparatului respirator etc., a recuperării medicale, de
refacere a funcţiilor diminuate în urma unor boli sau traumatisme
(S.F. Todea,1999).
În unele lucrări de specialitate, se subliniază faptul că
kinetoterapia este folosită în staţiuni balneo-climaterice, alături de
factori naturali. Terapia propriu-zisă asigură recuperarea funcţională
prin folosirea exerciţiilor fizice, a celor din gimnastică şi care
urmăresc: corectarea deficienţelor fizice; creşterea indicilor calităţilor
motrice de bază şi în special a forţei, a supleţei articulare etc. De
asemenea, utilizarea acestor exerciţii de gimnastică influenţează
pozitiv starea funcţională a sistemului cardio-respirator, asigurând şi
o relaxare generală, fizică şi psihică.
Eficienţa acestei metode terapeutice în recuperarea completă
sau parţială depinde, după cum arată V. Marcu, citat de S.F.Todea,
1999, de:
• implicarea şi cooperarea celui care participă la această
activitate;
• o bună relaxare a musculaturii;
• evitarea instalării durerii.
Efectele produse în urma activităţii de kinetoterapie privesc, în
principal,:
a. Sistemul locomotor:
• ameliorarea capacităţii generale de mişcare;
• menţinerea elasticităţii ligamentelor şi a mobilităţii articulaţiilor;
• tonifierea musculaturii;
• ameliorea proceselor trofice din articulaţii şi din muşchi;
• combaterea stazelor şi a elementelor posttraumatice;
• asigurarea unei atitudini corecte a corpului şi a segmentelor
lui;
• integrarea bolnavului din punct de vedere motric, în vederea
participării lui la activitatea practică socio-profesională sau sportivă.
b. Sistemul nervos:
• crearea unei stări optime psihice;
• reglarea echilibrului proceselor nervoase;
• asigurarea echilibrului între tonusul simpatic şi cel parasimpatic;
• îmbunătăţirea calităţii activităţii motorii.
c. Sistemul cardio-vascular:
• scăderea frecvenţei cardiace în timpul repausului;
• creşterea debitului sanguin şi a volumului de sânge circulant;
• reducerea tensiunii diastolice;
• îmbunătăţirea circulaţiei de întoarcere, venoase şi limfatice;
• îmbunătăţirea capilarizării miocardului.
d. Sistemul respirator:
• mărirea amplitudinii cutiei toracice şi a diafragmului;
• menţinerea elasticităţii cutiei toracice;
133
• îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi activitatea
schimburilor gazoase.
e. Sistemul digestiv:
• îmbunătăţirea tonusului musculaturii gastrice;
• stimularea tonusului peristaltismului intestinal;
• creşterea tonusului vezicii biliare şi îmbunătăţirea evacuării
bilei.
f. Procesele metabolice:
• intensificarea proceselor de oxido-reducere;
• creşterea necesităţii consumului de oxigen;
• favorizarea consumului de glucoză la nivelul muscular şi
micşorarea glicemiei;
• normalizarea colesterolemiei şi trigliceridemiei, contribuind
la profilaxia bolilor vasculare degenerative.
Este tot mai mult recunoscută contribuţia benefică a
kinetoterapiei în toate cele patru compartimente majore ale
reabilitării, fiind indispensabilă în recuperarea medicală şi
readaptarea psihică.
Kinetoterapia cuprinde (după C.Baciu, citat de S.F.Todea,
1999):
• Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale;
• Kinetoterapia preoperatorie;
• Kinetoterapia postoperatorie.
Obiectivele generale ale acestora vizează:
• ameliorarea stării funcţionale a organismului;
• stimularea stării psihice.
De asemenea, alături de alte metode terapeutice (fizio-
balneare, farmacologice, dietetice), kinetoterapia contribuie la
ameliorarea simptomelor bolilor acute şi cronice şi chiar la
vindecarea acestora.
În cadrul mijloacelor kinetoterapiei sunt incluse, în primul rând,
exerciţiile fizice (terapeutice), executate ca activitate motorie voluntară
de către subiect; acestora li se adaugă mijloacele mecano-terapeutice,
ca şi celelalte forme de utilizare a energiei mecanice: forţa imprimată şi
mişcările efectuate de către masor sau kinetoterapeut, forţele mecanice
ajutătoare sau rezistive, realizate cu ajutorul unor instalaţii de
scripetoterapie cu contragreutăţi, a altor aparate de mecanoterapie sau a
celor ce folosesc forţa gravitaţională şi forţa hidrostatică a apei etc.
Pentru a indica cele mai eficiente metode şi apoi a le aplica cât
mai corect posibil, kinetoterapeutul trebuie să aibă cunoştinţele strict
necesare de anatomie funcţională (muşchii cu originea, inserţia şi
inervaţia lor, articulaţiile etc.), fiziologie (structura fibrei musculare,
fiziologia contracţiei musculare, coordonarea activităţii motorii
voluntare etc.), biomecanică articulară şi fiziopatologie (funcţiile mio-ar-
tro-kinetice şi cardio-respiratorii, hipotrofiile musculare etc.).
În multitudinea de clasificări a metodelor de kinetoterapie,
N.Teleki, citat de S.F. Todea,1999, face o diferenţiere în funcţie de
participarea subiectului: kinetoterapie activă, atunci când activitatea
motorie produsă este realizată integral sau parţial de subiectul însuşi,
şi kinetoterapie pasivă, când mişcarea produsă subiectului este
rezultatul unei acţiuni exterioare, prin forţa kinetoterapeutului sau
printr-un aparat mecanic. Astfel, sunt concretizate următoarele
metode kinetoterapice:
134
1.Active:
1.1. Activ ajutătoare, când mişcarea produsă este rezultatul atât
al contracţiilor voluntare ale pacientului, insuficient de puternice, cât
şi din forţa adăugată de kinetoterapeut, ori forţa hidrostatică a apei
sau o contragreutate pe scripetele respectiv;
1.2. Active simple, sau libere, executate cu forţa proprie a
subiectului, de obicei cu mişcări ample la nivelul articulaţiilor, fără
nici o opoziţie sau rezistenţă, pentru a obţine asuplizări articulare sau
relaxarea musculaturii;
1.3. Active contra rezistenţe: rezistenţa poate fi opusă fie de
kinetoterapeut, fie prin contragreutăţi pe scripeţi, prin forţa
hidrostatică a apei, sau vâscozitatea acesteia, sau prin unele
dispozitive create, elastice, cu arcuri etc.
2. Pasive:
2.1. Pasive, realizate print-o forţă exterioară (care poate fi şi o
mişcare pasivă efectuată de o altă parte a corpului pacientului,
denumite mişcări autopasive) sau prin acţiunea gravitaţiei;
2.2. Pasive forţat, efectuate cu forţe mai importante, statice sau
dinamice, care realizează tracţiuni sau întinderi ale unor structuri
anatomice articulare sau periarticulare;
2.3. Manipulări, formă particulară a metodelor de kinetoterapie
pasivă forţată, care realizează nu numai punerea sub tensiune a
ţesuturilor moi articulare şi periarticulare, dar produc şi deplasări ale
unor structuri osoase articulare, fără luxaţie, cu indicaţii foarte
precise în domeniul ortopediei.
Unii specialişti ai domeniului includ, alături de metodele de
kinetoterapie active şi pasive, şi metodele de imobilizare şi de
posturare. Acestea, cu toate că nu utilizează nici un fel de mişcare sau
contracţii musculare, prezintă o importanţă terapeutică deosebită ca
metodologie de cruţare, de punere în repaus şi de relaxare musculară în
numeroase situaţii patologice, în medicina funcţională de recuperare.
Este tot mai mult recunoscută contribuţia benefică a kinetoterapiei în toate cele patru
compartimente majore ale reabilitării, fiind indispensabilă în recuperarea medicală şi readaptarea
psihică.
Kinetoterapia cuprinde (după C.Baciu, citat de S.F.Todea, 1999):
• Kinetoterapia deficienţelor nechirurgicale;
• Kinetoterapia preoperatorie;
• Kinetoterapia postoperatorie.
Obiectivele generale ale acestora vizează:
135
• ameliorarea stării funcţionale a organismului;
• stimularea stării psihice.
De asemenea, alături de alte metode terapeutice (fizio-balneare, farmacologice, dietetice),
kinetoterapia contribuie la ameliorarea simptomelor bolilor acute şi cronice şi chiar la vindecarea
acestora.
Concepte şi termeni de reţinut: knetoterapie, maniplări
1. Ce este kinetoterapia?
2. Enumeraţi efectele produse prin recuperrea kinetică.
3. Care sunt obiectivele generale ale activităţii de kinetoterapie.
4. Care sunt metodele folosite în kinetoterapie.
1. Kinetoterapia este
a. un mijloc de tratament medical complex, profilactic, recuperator şi ameliorativ
b. pregătirea, elanul, efortul final
c. ridicarea, translaţia, rotaţia
2. Kinetoterapia este:
a. exerciţiu fizic
b. o metodă de bază a profilaxiei prin mişcare
c. o medie a paşilor ce trebuie urmaţi în activitate
3. Eficienţa acestei metode terapeutice în recuperarea completă sau parţială depinde:

a. practicarea sportului de performanţă
b. implicarea şi cooperarea celui care participă la această activitate, o bună relaxare a
musculaturii, evitarea instalării durerii
c. mersul
136
4. Obiectivele generale ale kinetoterapiei vizează:
a. pregătirea pentru însuşirea execiţiilor
b. stoparea regresiei
c. ameliorarea capacităţii generale de mişcare, ameliorarea stării funcţionale a organismului,
stimularea stării psihice
5. Manipularea este:
a. când mişcarea produsă ca rezultat a al contracţiilor voluntare
b. formă particulară a metodelor de kinetoterapie pasivă forţată
c. când mişcarea produsă ca rezultat a al contracţiilor involuntare
Bibliografia
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
137
ACTIVITĂŢI MOTRICE - EDUCAŢIA FIZICĂ. SPORTUL
Cuprins
7.1. Introducere
7.3.2. Sportul
7.1. Introducere
Mişcarea sportivă sau cultura fizică şi sportivă, sinonimia lor pe

alocuri discutabilă, se poate preta chiar la o analiză terminologică, noi
însă optăm pentru conceptul de sistem.
Formarea sistemului de educaţie fizică şi sportivă în România a
fost şi este un fenomen amplu, cu o bază filosofică, ştiinţifică şi
metodologică proprie, cu puternice rezonanţe politico-ideologice, cu
implicaţii organizatorice, economice, cu finalităţi formative, sociale
precis conturate.
Educaţia fizică a urmat, în ţara noastră, procesul general de
dezvoltare a culturii româneşti. Izvoarele care atestă practicarea
exerciţiilor fizice în timpurile vechi sunt puţine. Vom găsi, însă, un
fond autohton, cu caracter tradiţional-popular, care s-a îmbogăţit în
timp cu diferite elemente provenite din alte ţări.

să cunoască noţiunile de bază ale domeniului;
să însuşească principalele caracteristici ale activităţilor
să reţină mijloacele şi metodele principale care stu la
baza acestor activităţi
138
capacitatea de diferenţiere a activităţilor
abilitatea de a elabora structuri motrice specifice
activităţilor
posibilitatea de a recunoaşte elementele componente
ale fiecărei activităţi
Educaţia fizică „este activitatea care valorifică sistematic

ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în scopul măririi
în principal a potenţialului biologic al omului”.
Prin natura exerciţiilor educaţia fizică este fiziologică prin
metodă, este pedagogică prin efectele sale, este biologică, iar prin
organizare şi activitate este socială.
Educaţia fizică este, aşadar, o activitate complexă, o categorie
de bază a domeniului ce valorifică extensiv exerciţiul fizic în vederea
realizării obiectivelor ce urmăresc dezvoltarea şi perfecţionarea
omului. Educaţia fizică nu se reduce doar la practicarea exerciţiilor de
mişcare, ci vizează deopotrivă funcţiile educaţiei integrale, având
legătură cu educaţia intelectuală, morală, estetică etc.
Educaţia fizică este o componentă a educaţiei permanente, face
parte din sfera generală a educaţiei, „este elementul educaţiei care
foloseşte activităţile fizice şi influenţele agenţilor naturali în mod
sistematic”.
Practicarea activităţilor fizice, vizând caracterul formativ al
acestora este denumită generic educaţie fizică, fiind componentă a
educaţiei permanente; în acest cadru sportul aduce elementul
competitiv, de întrecere.
Educaţia fizică şi sportul sunt categoriile de bază prin care se
acţionează în scopul dezvoltării fizice şi perfecţionării motrice (de
mişcare) a oamenilor, prin folosirea aceloraşi mijloace – exerciţiile
fizice – deosebirea dintre ele fiind determinată de metodele folosite şi
de finalităţile şi obiectivele urmărite.
Funcţia socială a educaţiei fizice a fost prezentă de-a lungul
tuturor formaţiunilor social-economice şi politice. Are un real
caracter complex, contribuind atât la ameliorarea însuşirilor biologice
139
ale oamenilor, cât şi la realizarea unor importante funcţii sociale,
cultural-educative, ce vizează spiritul, formarea personalităţii,
educaţia integrală şi permanentă.
Noţiunea sau conceptul de educaţie fizică este o abstractizare, o
generalizare a experienţelor acumulate în timp, în acest domeniu.
În acelaşi timp, educaţia fizică este un proces didactic,
instructiv-educativ, care cuprinde cele două componente de bază:
instruirea = informarea şi educarea = formarea. Acest proces se
organizează şi se desfăşoară în unităţi specializate (şcoli, facultăţi,
unităţi militare, asociaţii etc.) sau ca activitate interdependentă (prin
practicarea diferitelor forme de activităţi sau exerciţii fizice).
Pe lângă caracterul predominant formativ, educaţia fizică are şi
caracter competitiv.
Educaţia fizică vizează: a. dezvoltarea fizică armonioasă şi
b. cultivarea şi formarea capacităţii motrice.
În desfăşurarea sa, acest proces instructiv-educativ ţine seama
de particularităţile de vârstă, sex, specificul unor profesii etc.
Aşa cum am văzut, atunci când ne-am referit la etapele şi
evoluţiile în practicarea exerciţiilor fizice, originea acestora nu este
determinată de factori biologici, de instincte, ci a fost condiţionată de
factorii sociali (inclusiv condiţiile materiale, religioase, nivel cultural
etc.), care condiţionează, în zilele noastre, funcţiile sociale, cultural-
educative.
De asemenea, dezvoltarea ştiinţelor care au relaţie cu
practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului au influenţat pozitiv acest
proces. În acest sens, subliniem noul însemnat pe care l-a avut
disciplina ştiinţifică Teoria educaţiei fizice şi sportului. Aceasta, aşa
cum am arătat, a preluat critic unele concepte, idei, reguli, norme etc.
şi a contribuit la adâncirea relaţiilor cu celelalte discipline, la apariţia
acelora de graniţă, la amplificarea cercetării interdisciplinare.
Rezultatele activităţii, perfecţionarea domeniului au determinat
continua sporire a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice (a
gustului pentru mişcare, pentru întrecere şi autodepăşire), creşterea
performanţelor sportive, dezvoltarea şi modernizarea bazelor şi
instalaţiilor sportive, ca şi pentru eficienţa procesului de pregătire a
specialiştilor.
Indiferent de diferitele etape social-istorice, de formaţiunile
social-economice şi politice, de forma de organizare, care pot face ca
scopurile practicării exerciţiilor fizice să fie diferite, esenţa educaţiei
fizice rămâne aceeaşi – perfecţionarea dezvoltării fizice, a capacităţii
motrice şi a calităţilor moral-volitive. Efectele educaţiei fizice, deşi
sunt predominant biologice, vizează şi alte obiective pe planurile
social şi cultural-educativ. De asemenea, practicarea exerciţiilor
fizice în cadrul activităţii „Sportul pentru toţi” asigură petrecerea
timpului liber într-un mod plăcut şi util, asigurând destinderea,
dezvoltarea gustului pentru mişcarea fizică. Totodată, practicarea
sportului dezvoltă spiritul de întrecere, de afirmare, emulaţie şi
autodepăşire.
Idealul educaţiei fizice este determinat de societate, este
modelul prospectiv (de viitor), solicitat de aceasta.
Scopul educaţiei fizice se realizează prin tot ce se întreprinde pe
plan teoretic şi practic în domeniul respectiv. El este formulat de
Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive, în concordanţă cu
140
idealul general educaţional al societăţii. Idealul educaţiei fizice
determină „strategia generală”, finalităţile domeniului. El este ceva
spre care trebuie să se tindă permanent. Apropierea de acest ideal este
posibilă în situaţia în care se acţionează pentru:
• înţelegerea rolului activităţii de educaţie fizică şi sportivă
nevoia sporită de mişcare în epoca modernă pentru înlăturarea
stresului, a efectelor negative ale muncii statice şi a urbanizării etc.;
• asigurarea unor condiţii optime, materiale şi organiza-
torice, tot mai favorabile pentru practicarea educaţiei fizice şi
sportului.
Principalele concepţii şi strategii ale factorilor responsabili pe
plan naţional, privind rolul şi importanţa practicării educaţiei fizice şi
a sportului sunt cuprinse în Legea educaţiei fizice şi sportului, în
decretele guvernamentale, alte acte şi instrucţiuni, care definesc acest
ideal, formulează finalităţile domeniului, obiectivele pe termen lung.
De exemplu, unele dintre acestea pot fi următoarele:
• activitatea de educaţie fizică şi sport, considerată ca acti-
vitate de interes naţional;
• asigurarea unei stări optime de sănătate, dezvoltarea
fizică corectă şi armonioasă a întregii populaţii;
• asigurarea pregătirii pentru muncă şi viaţă;
• continua afirmare a sportului de performanţă etc.
Educaţia fizică ca activitate socială s-a dezvoltat, a evoluat
continuu, exerciţiile fizice s-au perfecţionat pe măsura comenzii
sociale, a obiectivelor urmărite.
Aşa cum am văzut, multitudinea componentelor sale au
cunoscut o continuă perfecţionare, o evoluţie pozitivă.
În prezent, conceptul de educaţie fizică este mai larg,
utilizându-se şi noţiunea de sport.
Unii specialişti au formulat şi alte diverse denumiri, ca:
educaţie corporală; activitatea corporală; cultură fizică; pedagogia
sportului; cultură corporală; gimnalogie sau fiziografie etc.
Caracteristicile şi semnificaţiile sportului, în zilele noastre, fac
ca această activitate să reprezinte un adevărat fenomen social.
Sportul beneficiază de un sistem complex de întreceri,
competiţii, organizate cu diverse scopuri, beneficiază de implicarea
diverselor sectoare economice, a industriei în dezvoltarea bazei
materiale, ca şi de creşterea preocupărilor pentru lărgirea bazei sale
ştiinţifice, prin implicarea Institutelor de cercetare, precum şi de o
sporită preocupare pentru formarea şi perfecţionarea cadrelor de
specialitate.
Sportul, ca şi educaţia fizică, dispune de sisteme specifice şi de
principii care îl individualizează faţă de celelalte categorii ale
domeniului educaţiei fizice din care face parte, în primul rând, prin
faptul că valorifică acelaşi mijloc – exerciţiul fizic, evident de o
manieră proprie.
Sportul este definit astfel, în art.2 al Cartei Europene a
Sporturilor: „Sport înseamnă toate formele de activitate fizică menite,
printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze
condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau
să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel”.
Trăsătura principală a sportului este întrecerea, competiţia,
concursul care valorifică acumulările înregistrate în urma efectuării
141
antrenamentelor respective.
Obţinerea de rezultate înalte într-una dintre formele de
practicare a exerciţiilor fizice, prin valorificarea la maxim a
înclinaţiilor şi talentelor celor ce practică diferitele ramuri şi probe,
este un obiectiv de seamă al sportului.
Sportul are cu precădere un caracter competitiv, pe lângă cel
formativ.
Impulsul marilor întreceri sportive şi în mod deosebit al
Campionatelor Mondiale şi al Jocurilor Olimpice se datoreşte şi
faptului că acestea sunt grandioase spectacole, urmărite de miliarde
de spectatori prin mijloacele televiziunii.
Sportul este: competiţie, întrecere, dar şi cadrul de manifestare
a spiritului de echipă, a spiritului olimpic şi de fair-play.
Sportul este practicat nu numai în şcoli şi nu doar în timpul
liber, pentru numeroşi oameni el este o profesie. Sportul înseamnă nu
numai participare în competiţii, ci şi participare în calitate de
spectatori. Tot mai mulţi oameni citesc despre sport, frecventează
stadioanele şi sălile de sport. El contează tot mai mult în viaţa de zi
cu zi.
Semnificaţia unor noţiuni de bază ale sportului
Disciplinele sportive indică ansamblul ramurilor şi probelor

sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de
organizare şi de evaluare se aseamănă. Exemple de discipline
sportive: atletism; gimnastică; arte marţiale; tir; jocuri sportive; schi
etc.
Ramura sportivă poate fi definită ca un sistem de exerciţii
fizice statornicite în timp, ce se realizează după reguli prestabilite şi
în condiţii proprii. De exemplu: în cazul disciplinei atletism, sunt
incluse ramurile: sărituri şi aruncări, sau în cazul gimnasticii,
ramurile sportive sunt: gimnastica de bază, sportivă, acrobatică,
ritmică sportivă, aerobică şi cea terapeutică.
Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex, care face parte
dintr-o ramură sportivă, cu o structură proprie, realizată în condiţii de
concurs specifice, evaluat după un cod anumit şi care permite,
specializarea sportivului, pregătirea şi participarea diferenţiată după
sex, vârstă şi valoare. Exemple: în atletism – 100 m plat, 110m
garduri, săritura în lungime, triplusalt, aruncarea suliţei etc.; în
gimnastica sportivă – sol, sărituri, cal, inele etc.
Activitatea diferitelor discipline sportive este condusă şi
coordonată, peste tot, inclusiv la noi în ţară, de către Federaţiile
naţionale pe ramuri de sport, care în activitatea desfăşurată aplică
şi respectă toate hotărârile Federaţiilor Internaţionale respective.
Federaţiile Naţionale se afiliază la Federaţiile Internaţionale, pe
ramuri de sport.
Cluburile sportive alcătuiesc un sistem organizatoric care
formează structura fundamentală a sportului, inclusiv în ţara noastră.
Cluburile sportive sunt persoane juridice, care au ca principal
obiectiv promovarea uneia sau a mai multor discipline sportive,
practicarea acestora de către membrii şi participarea la activităţile şi
competiţiile sportive, scopul final constituindu-l obţinerea de
performanţe sportive.
142
Activitatea cluburilor sportive, indiferent de apartenenţă, se
desfăşoară pe baza statutului propriu, adoptat de adunarea generală
care reglementează respectarea actelor normative, inclusiv a celor
care reglementează domeniul activităţii sportive.
Cluburile sportive se pot constitui în structură mono- sau
polisportivă şi sunt organizate pe secţii sau pe ramură de sport; pentru
a participa la competiţiile sportive interne sau cu caracter
internaţional, acestea trebuie să fie afiliate la federaţiile naţionale de
specialitate.
Asociaţiile sportive sunt persoane juridice constituite în baza
dreptului de asociere liberă a cetăţenilor, potrivit procedurii stabilite
de „Legea nr.21, pentru persoanele juridice”, din 6 februarie 1924.
Scopul principal al activităţii îl constituie organizarea sportului
pentru toţi, pe baza programelor federaţiei de specialitate şi ale
direcţiilor judeţene pentru tineret şi sport.
În cadrul asociaţiilor sportive, pot funcţiona şi secţii de
performanţă, numai dacă sunt recunoscute şi afiliate la federaţiile pe
ramuri de sport.
Sportivii reprezintă elementul de bază al mişcării sportive. Ca
membri ai unui club sportiv sau asociaţii ei se pregătesc (antrenează)
şi participă la activitatea competiţională – locală şi în funcţie de
performanţe la cea naţională, internaţională, mondială şi olimpică.
Clasificarea sporturilor, a diferitelor discipline, ramuri sau
probe sportive se poate realiza după diverse criterii, în funcţie de
obiectivele urmărite:
• sporturi individuale (atletism, box, înot, patinaj etc.), pe
echipe (jocuri sportive, ştafetele din atletism şi înot, unele probe din
sporturile nautice şi din sporturile de iarnă etc.) sporturi mixte (tenis,
gimnastică sportivă, unele probe din gimnastica aerobică, din
patinajul artistic etc.);
• după includerea sau nu a disciplinelor şi ramurilor sportive în
programul Jocurilor Olimpice. Astfel, Comitetul Internaţional
Olimpic, creat în 1894, la Paris, din iniţiativa lui Pierre de
Courbertin, recunoaşte unele Federaţii Internaţionale pentru Jocurile
Olimpice de Vară (tir cu arcul, atletism, badminton, baschet, fotbal,
handbal, judo, pentatlon modern şi biatlon, tir, tenis de masă, volei,
lupte, ciclism, călărie, scrimă, hochei pe iarbă, gimnastică, canotaj,
nataţie, tenis, haltere, yachting etc.) şi altele pentru Jocurile Olimpice
de Iarnă (bobsleigh şi tobogganing, hochei pe gheaţă, sanie, patinaj şi
schi). O federaţie are sporturi în ambele programe olimpice
(pentatlon modern şi biatlon). Unele Federaţii Internaţionale şi
organisme (Uniunea mondială de schi nautic, de karatedo) sunt
recunoscute de C.I.O. dar sporturile respective nu fac parte din
programul olimpic (aeronqautică, curling, baseball, ball-basque,
orientare, racquetbol, softbol, squasch rackets, taewondo, popice,
patinaj pe rotile, sporturi acrobatice);
• sporturi specifice pentru femei (gimnastica ritmică sportivă)
şi pentru bărbaţi (hochei pe gheaţă, lupte etc.);
• sporturi în care predomină actul motric (majoritatea) sau nu
predomină actul motric (şah, sporturi logice, aero-navo-racheto-auto-
modelism etc.);
• sporturi naţionale tradiţionale (oină, trântă);
• sporturi de sezon (sporturile de iarnă, cele nautice) şi
143
sporturi care se practică pe tot parcursul anului (majoritatea);
• sporturi care se practică în scop recreativ (subacvatic,
pescuit, vânătoarea etc.) sau cele care se practică în scop
competiţional (majoritatea şi care desemnează câştigători şi sunt
incluse într-un sistem competiţional).
Educaţia sportivă este activitatea care valorifică mijloacele,
formele şi caracteristicile educaţionale ale sportului în vederea
dezvoltării şi perfecţionării fizice şi psihice a omului.
Cultura sportivă este o componentă (domeniu), care
sintetizează categoriile, legităţile, instituţiile şi bunurile materiale
create pentru valorificarea intensivă a exerciţiului fizic, în cadrul
întrecerii care urmăreşte ideea de întâietate sau performanţă, ca
urmare a perfecţionării biologice şi spirituale a omului. De asemenea,
afirmarea sportului ca spectacol conduce tot mai mult şi convingător
la recunoaşterea culturii sportive ca parte a culturii universale.
Între activitatea de educaţie fizică şi sportivă există importante
deosebiri: în cazul educaţiei fizice se foloseşte un sistem mai larg de
exerciţii fizice vizând latura formativă, aceasta este trăsătura sa
fundamentală; ramurile de sport prezintă fiecare o tehnică proprie, ce
se bazează pe exerciţii specifice (de exemplu pasul de patinaj viteză,
lovitura de rever la tenis, trecerea gardului la proba 110 m.g. etc.).
Activitatea sportivă deşi are un caracter formativ urmăreşte mai ales
valorificarea la maxim a înclinaţiilor şi talentelor indivizilor, în
activitatea de practicare a ramurilor şi probelor sportive.
În acelaşi timp educaţia fizică se interferează cu cea sportivă.
Educaţia fizică şcolară conţine multe elemente caracteristice sportului
(întreceri sportive, elemente din tehnica unor ramuri sportive etc.).
Numeroase elemente de conţinut ale diferitelor ramuri sportive
îmbogăţesc pe cel al educaţiei fizice. Asistăm la o continuă
modernizare a educaţiei fizice, prin folosirea unor elemente din
sporturi: arte marţiale, a exerciţiilor de aerobică etc.
O problemă importantă este şi cea legată de diferenţierea
datorată capacităţii de randament a participanţilor la activităţile
sportive.
Corespunzător acestui criteriu pot fi distinse următoarele
categorii, eşantioane ale practicării sportului:
• Sportul pentru toţi;
• Baza de masă a sportului de performanţă;
• Sportul pentru copii şi juniori;
• Sportul de performanţă;
• Sportul de elită, de mare performanţă.
Principalele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică din ţara noastră sunt următoarele
(după Gh.Cârstea):
a. Are o temeinică fundamentare ştiinţifică;
144
b. Are un caracter naţional, fiind unitar la nivelul întregii ţări;
c. Are o permanentă capacitate de reglare şi autoreglare;
d. Are caracter deschis şi dinamic, îmbunătăţindu-se în permanenţă;
e. Capătă note particulare la nivelul diferitelor lui subsisteme.
Sistemul românesc de educaţie fizică şi sportivă are obiective precise, specifice pentru fiecare
subsistem al său (educaţia fizică a preşcolarilor; a celor din învăţământul primar, gimnazial, liceal şi
tehnico-profesional; a celor din armată; din învăţământul superior; al vârstnicilor etc.). Educaţia fizică
se realizează într-o mare diversitate de exerciţii fizice.
Concepte şi termeni de reţinut: educaţie fizică, sport
1. Ce este educaţia fizică?

2. Ce este sportul?
3. Câte forme de practicării a educaţiei fizice se cunosc.
4. Câte forme de practicării a sportului se cunosc.
5. Care sunt noţiunile de bază ale sportului.
1. Educaţia fizică este:

a. trăsătura fundamentală a activităţii sportive
b. metoda de antrenament
c. activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice în
scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului
2. Ansamblul ramurilor şi probelor sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de
organizare şi de evaluare se aseamănă.:
a. disciplină sportivă
b. exerciţiu fizic
c. probă sportivă
145
3. Ştiinţa sportului este:
a. totalitatea cunoştinţelor privind sportul, antrenamentul şi concursul sportiv, corelate
într-un sistem complex de noţiuni specifice şi prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte
regulile, principiile după care se prevăd, se valorifică şi se confirmă efectele biologice şi
spirituale în practica vieţii sociale;
b. totalitatea cunoştinţelor privind exerciţiile fizice, corelate într-un sistem de noţiuni şi
prezentate într-o teorie proprie, care stabileşte principiile după care se prevăd, se valorifică şi
se confirmă efectele biologice şi spirituale în practica vieţii sociale;
c. motricitatea generală sprijinindu-se pe datele altor ştiinţe care au în centrul
preocupărilor omul şi care studiază la rândul lor, din perspectivă particulară, motricitatea
umană.
4. Principalele caracteristici ale sistemului de educaţie fizică din ţara noastră sunt:
a. de natură economică
b. de natură socială
c. are caracter deschis şi dinamic, îmbunătăţindu-se în permanenţă.
Bibliografia
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
146
SISTEMUL MIJLOACELOR SPECIFICE KINETOTERAPIEI
Cuprins
8.1. Introducere
8.1 Introducere
În cadrul mijloacelor kinetoterapiei sunt incluse, în primul rând,
exerciţiile fizice (terapeutice), executate ca activitate motorie voluntară de
către subiect; acestora li se adaugă mijloacele mecano-terapeutice, ca şi
celelalte forme de utilizare a energiei mecanice: forţa imprimată şi mişcările
efectuate de către masor sau kinetoterapeut, forţele mecanice ajutătoare sau
rezistive, realizate cu ajutorul unor instalaţii de scripetoterapie cu
contragreutăţi, a altor aparate de mecanoterapie sau a celor ce folosesc forţa
gravitaţională şi forţa hidrostatică a apei etc.
8.2. Obiectivele şi conţinutul unităţii de învăţare

să cunoască noţiunile de bază privind kinetoterapia;
să reţină principalele forme de manifestare a kinetoterapiei
să însuşească principalele exerciţii terapeutice folosite în
kinetoterapie
capacitatea de folosire în recuperare a metodelor şi
mijlocelor kinetoterapiei
abilitatea de menţine şi îmbunătăţii nivelul calităţilor
motrice
posibilitatea de a recunoaşte şi corecta anumite greşeli
apărute în programele kinetice
147

Exerciţiul fizic
Acţiune fizică făcută sistematic şi repetat, în scopul dobândirii sau

perfecţionării unor deprinderi sau îndemânări. Instruire a militarilor pentru
mânuirea armelor şi executarea acţiunilor de luptă. Din fr. exercice, lat.
exercitium. (DEX 98)
În sens etimologic, exerciţiul presupune repetarea unei activităţi de
mai multe ori până la câştigarea uşurinţei sau “îndemânării” în efectuarea
unei mişcări. Se pot “exersa” şi anumite funcţii, în sensul activării repetate
a acestora în scopul dezvoltării. În acest sens dictonul “funcţia crează
organul” devine ilustrativ. Prin aceasta dorim să scoatem în evidenţă, pe de o
parte funcţia didactică a exerciţiului şi pe de altă parte, funcţia sa organică. Cu
alte cuvinte, exerciţiul fizic faţă de exerciţiu, în general, capătă valenţe
deosebit de complexe: adaptative(în sens biologic), de dezvoltare, învăţare
intelectuală.
Definiţia exerciţiului fizic, datorită concepţiilor specialiştilor
domeniului, a suportat în timp următoarea evoluţie:
- acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient
în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
oamenilor (Şiclovan Ioan, 1979, citat de S.F.Todea, 1999).
- acţiune (fizică sau intelectuală) făcută sistematic pentru a dobândi
o deprindere sau o îndemânare. (Baciu Cl. – 1981, citat de S.F.Todea,
1999).
- o activitate statică şi dinamică, executată şi repetată în limitele
anatomice şi fiziologice normale în vederea obţinerii unor efecte utile
organismului.(Fozza Cristina, Nicolaescu Viorica, 1981, citate de S.F.Todea,
1999).
- acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în
vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice (Bota,
Dragnea, 1999, citaţi de G.I.Gheorghe, 2007).
- este nu numai o formă de repetare preponderent corporală ci şi un
complex ideatico-motric, cu reguli particulare de aplicare, de verificare şi
clasificare (Bota, Dragnea, 1999, citaţi de G.I.Gheorghe, 2007)
- act motric repetat sistematic şi conştient care constituie
mijlocul principal de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului,
148
avându-şi originea în actul motric al omului. Tinde spre perfecţionarea
omului sub aspect bio-psiho-motric (Brata Maria, 1996, citat de
S.F.Todea, 1999).
După părerea noastră exerciţiile fizice sunt structuri psiho-motrice
create şi folosite sistematic, ce presupun deplasări ale corpului omenesc şi
ale segmentelor lui în aceleaşi sau diferite planuri şi axe, din şi în poziţii
definite, efectuate cu amplitudini, pe direcţii şi traiectorii bine precizate,
cu dozări ale efortului prestabilite, în scopul:
- învăţării, reînvăţării şi perfecţionării priceperilor şi deprinderilor
motrice;
- dezvoltării capacităţilor condiţionale şi coordinative;
- redobândirii şi perfecţionării funcţiilor aparatului neuro-mio-
artrokinetic şi a celorlalte aparate şi sisteme;
- ameliorării calităţii vieţii;
- supuse continuu procesului de feed-back.
Clasificarea exerciţiilor fizice
Clasificarea exerciţiilor fizice, datorită diversităţii mişcărilor din care

sunt alcătuite, se face luând în considerare următoarele criterii (Marcu V.,
Dan M.,2006):
1. După structurile anatomice ale corpului – poartă denumirea
segmentului(-lor), articulaţiei(-lor) sau muşchiului/grupelor musculare
implicate.
2. După complexitatea mişcărilor efectuate:
- exerciţii simple –se adresează unui singur
segment/articulaţie/muşchi şi se efectuează în jurul unui singur ax, pe o
direcţie (dar putând fi pe ambele sensuri şi cu amplitudini diferite) şi deci
implicit într-un singur plan;
- exerciţii compuse –includ mişcările, în cadrul timpilor succesivi ai
unui exerciţiu, efectuate de acelaşi segment/articulaţie/muşchi, dar în
diferite planuri;
- exerciţii combinate –cuprind mişcările, în cadrul aceluiaşi timp al
exerciţiului, efectuate cu două sau mai multe segmente/articulaţii/muşchi
dar în acelaşi plan;
- exerciţii complexe – cuprind mişcările, în cadrul aceluiaşi timp al
exerciţiului, efectuate cu două sau mai multe segmente/articulaţii/muşchi
dar în planuri diferite.
3. După gradul de implicare al executantului în efectuarea
exerciţiilor:
- exerciţii pasive – mişcările sunt efectuate în totalitate prin eforturi
externe depuse de alte persoane sau de aparatură şi instalaţii speciale;
- exerciţii semiactive: - pasivo-active, în care prima secvenţă motrică
este realizată cu ajutor extern, iar următoarea de către executant; activo-
pasive, în care prima secvenţă motrică este realizată de către executant, iar
următoarea cu ajutor extern.
- exerciţii active – mişcările sunt efectuate în totalitate prin depunerea
unor eforturi interne:
- libere – rezistenţa este dată de greutatea proprie a segmentelor
corpului;
- cu rezistenţă:
- în perechi – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de un
partener;
- cu obiecte – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa opusă de
149
greutatea diferitelor obiecte (bastoane, mingi, coardă, gantere etc.);
- “cu” şi “la” aparate – mişcările sunt efectuate cu rezistenţa dată
atât de greutatea segmentelor corpului, cât şi de greutatea aparatelor (masa
de kinetoterapie, scara fixă, banca de gimnastică, scaunul, haltere, bara de
perete, cadrul metalic, etc).
4. După felul activităţii musculare:
- exerciţii dinamice – activitatea musculară are caracter izotonic;
deplasarea segmentelor se efectuează prin contracţii cu alungirea fibrelor
musculare (excentrice) sau scurtarea fibrelor musculare (concentrice);
- exerciţii statice – activitatea musculară are caracter izometric;
- exerciţii mixte – activitatea musculară are ori caracter auxotonic
(combinat izotonic-izometric, ca şi în contracţiile pliometrice), ori include şi
activitate de relaxare musculară voluntară.
5. După scopul urmărit:
- exerciţii pentru însuşirea bazelor generale ale mişcărilor;
- exerciţii pentru influenţarea selectivă şi analitică a aparatului
locomotor (dezvoltare fizică armonioasă);
- exerciţii pentru adaptarea organismului la efort;
- exerciţii metodice (pentru învăţarea/consolidarea/perfecţionarea
priceperilor şi deprinderilor motrice);
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor motrice (forţă,
rezistenţă, control, coordonare, echilibru, mobilitate, viteză);
- exerciţii pentru prevenirea efectelor negative ale inactivităţii motrice;
- exerciţii pentru corectarea deficienţelor fizice;
- exerciţii pentru readaptarea funcţiilor organismului (cardio-
respiratorii, endocrino-metabolice, digestive, obstetrico-ginecologice, psihice)
şi a posibilităţilor de mişcare (aparat neuro-mio-artro-kinetic);
- exerciţii pentru ameliorarea calităţii vieţii (loasir)
6. După efectul lor asupra organismului din punct de vedere
medical:
- exerciţii profilactice – asigură întărirea/dezvoltarea sănătăţii
organismului:
- pentru kinetoprofilaxie primară (atunci când încă nu s-a instalat în
organism nici un proces patologic – “adevărata profilaxie”)
- pentru kinetoprofilaxie secundară (atunci când există în organism un
proces patologic local, dar se are în vedere menţinerea nivelului funcţional
maxim în structurile neafectate)
- pentru kinetoprofilaxie terţiară (atunci când procesul patologic a
fost rezolvat, cu sau fără sechele, urmărindu-se ca patologia să nu
recidiveze).
- exerciţii terapeutice – tratarea afecţiunii diagnosticate medical, în
timpul perioadei acute.
- exerciţii de recuperare a funcţiilor afectate în urma îmbolnăvirilor,
traumatismelor sau intervenţiilor chirurgicale, precum şi readaptarea
persoanelor pentru viaţa profesională şi socială..
Efectele exerciţiilor fizice sunt: locale - generale, imediate - tardive,
trecătoare - de lungă durată, morfogenetice (plastice), fiziologice,
educative-reeducative.
Toate exerciţiile fizice au un conţinut şi o formă specifice mişcărilor din
care sunt alcătuite.
Conţinutul exerciţiului fizic reprezintă totalitatea proceselor psihice,
neuro-musculare şi energetice ale organismului care intră în desfăşurarea
unui exerciţiu. Aceste procese complexe sunt subordonate obiectivului(-
150
lor) vizat(-e) şi în acelaşi timp, tot ele sunt cele care realizează aceste
obiective prin influenţarea somatică, funcţională şi psihică a
organismului.
Forma exerciţiului fizic este determinată de totalitatea aspectelor
externe ale mişcărilor (ceea ce se vede din exterior), raportate la
caracteristicile spaţio-temporale în care se efectuează exerciţiul. Forma
exerciţiului este dată de succesiunea în care se deplasează în timp şi spaţiu
elementele componente ale fiecărei mişcări – poziţia corpului şi a
segmentelor sale, succesiunea secvenţelor motrice ale întregului exerciţiu
(timpii exerciţiului), traiectoria, direcţia, ritmul, tempoul şi mărimea forţei
contracţiilor musculare.
După şcoala de kinetoterapie de la Boston (Sullivan P., Markos P.,
Minor M.), un exerciţiu fizic terapeutic este structural format din trei părţi;
prima parte denumită “activitate”, pe cea de-a doua “tehnică” şi pe ultima
“elemente”, considerându-le într-un sistem unitar — ATE.
1. Poziţia de start şi mişcările efectuate în cadrul acestei posturi;
2. Tipul tehnicii kinetice efectuate de către structurile aparatului
locomotor sau a altor aparate şi sisteme ale organismului în funcţie de
obiectivul(-ele) urmărite;
3. Elementele declanşatoare ale unui stimul senzorial, cu scop de
facilitare sau inhibare a răspunsului, la care se adaugă elementele de dozare
a efortului şi eventualele indicaţii metodice.
Kinetoterapeutul în activitatea lui trebuie să comunice atât cu
pacientul cu care lucrează, cât şi cu ceilalţi specialişti componenţi ai echipei
de recuperare (medici, fizioterapeuţi, asistenţi medicali, psihologi, terapeuţi
ocupaţionali, ortezişti-protezişti, asistenţi sociali). Pentru a uşura această
comunicare el trebuie să stăpânească cele două terminologii:
- terminologia educaţiei fizice şi sportului;
- terminologia specifică kinetoterapiei.
Activităţi (A) - descrierea poziţiilor + mişcărilor (înafara utilizării
foto/video) foloseşte două procedee:
· procedeul descriptiv –prezentarea poziţiilor şi mişcărilor prin cuvinte
- oral şi scris;
·procedeul grafic –prezentarea poziţiilor şi mişcărilor prin imagini
desenate.
Cele două procedee se pot folosi fie separat, fie împreună, ele complectându-
se reciproc.
Pentru descrierea poziţiilor, cuvintele se folosesc în următoarea
succesiune: denumirea poziţiei fundamentale, denumirea segmentului a cărei
poziţie trebuie de descris, denumirea poziţiilor derivate ale segmentelor
corpului. Poziţia fundamentală se descrie începând cu literă mare, restul
poziţiilor se descriu cu litere mici.
a. Denumirea poziţiei fundamentale. Se folosesc şase poziţii
fundamentale ale corpului: Stând /Ortostatism, (Stând) pe genunchi* / Pe
genunchi *, Aşezat / Aşezat, Culcat / Decubit, Sprijin / Sprijin,Atârnat /
Atârnat
* În unele lucrări poziţia se mai descrie şi ca o poziţie derivată a
poziţiei “ Stând”: “Stând pe genunchi”
În practică se foloseşte foarte des, înafara celor şase poziţii
fundamentale următoarele poziţii derivate (obţinute prin omiterea denumirii
poziţiei fundamentale): Fandat … / Fandat …; Ghemuit / Ghemuit; - * /
Unipodal; Cumpăna … / Cumpăna …; - * / Cavaler; Sfoara …,
Semisfoara … / - *; Aşezat / Aşezat alungit; - * / Aşezat scurtat; Aşezat
151
echer / - *; Aşezat turceşte / Aşezat turceşte; Poziţia gardistului / Poziţia
gardistului; - * / Păpuşa înaltă; - * / Păpuşa joasă; - * / Poziţia fetală;
Sprijin echer / - *; Sprijin pe genunchi / Patrupedie; - * / Poziţia
mahomedană; Sprijin ghemuit / Sprijin ghemuit; Sprijin culcat înainte /
Sprijin decubit ventral; Sprijin culcat înapoi / Sprijin decubit dorsal;
Sprijin culcat lateral … / Sprijin decubit lateral...
* Nu au corespondent uzual în terminologia respectivă, dar ele se
pot descrie conform regulilor generale.
b. Denumirea segmentului a cărei poziţie trebuie descrisă. Se descriu
toate segmente corpului care adoptă o altă poziţie, diferită de poziţia
fundamentală. În acest caz (atunci când sprijinul nu se efectuează pe aceste
segmente) succesiunea descrierii segmentelor este următoarea:
picioare/membre inferioare, trunchi, braţe/membre superioare, cap-gât.
Pentru fiecare segment descrierea modificărilor pe articulaţii se face de la
articulaţia proximală spre cea distală.
Notă: În cazul în care se descrie poziţia unui singur braţ/membru
superior sau picior/membru inferior se specifică pe care parte (laterală) a
corpului se află segmentul/membrul respectiv, stânga sau dreapta.
c. Denumirea poziţiilor derivate ale segmentelor corpului. Dacă
trebuie să se descrie poziţia mai multor segmente, se începe întotdeauna cu
segmentul/segmentele pe care se află greutatea corpului sau cea mai mare
parte a acesteia, respectiv cu cel(-e) apropiat(-e) de suprafata de sprijin şi
se continuă spre partea opusă (liberă) a corpului, păstrând regula de
descriere a succesiunii modificărilor articulaţiilor pentru segmentul(-ele)
respectiv(-e), de la proximal la distal.
Astfel, din poziţiile Stând/Ortostatism, Pe genunchi, Aşezat şi
Culcat/Decubit, descrierea începe de la picioare/membre inferioare şi se
continuă cu trunchiul, braţele/membrele superioare şi capul.Atunci când
corpul se găseşte în poziţia sprijin sau atârnat, descrierea începe de la priză
spre partea opusă [spre proximo-caudal].
·Reguli specifice terminologiei educaţiei fizice – Poziţia „Stând” este
poziţia de referinţă pentru toate
poziţiile segmentelor corpului. Indiferent în ce poziţie se află corpul, toate
poziţiile picioarelor, braţelor şi capului se descriu în funcţie de orientarea lor
faţă de trunchi, când acesta se află în poziţia “Stând”.
·Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei – Descrierea poziţiilor
derivate, după specificarea poziţiei fundamentale, se poate face prin două
procedee: prin specificarea nivelului articular modificat, prin specificarea
modificărilor apărute între cele două segmente învecinate.
Notă: În varianta “scrupuloasă” se pot combina (prin alipire) cele
două posibilităţi de descriere, forţându-se după părerea noastră o
exprimare ce se apropie de pleonasm. B) Procedeul grafic
Pentru redarea imaginii poziţiilor corpului omenesc, se folosesc
desene simple, formate din linii, drepte şi curbe, uşor de reprodus şi de
către cei care nu au “talente artistice”. Imaginea corpului se desenează
întotdeauna pe o linie orizontală, ce reprezintă linia solului.
Pentru ca desenul să reprezinte cât mai fidel corpul, în realizarea lui,
trebuie să se ţină cont de proporţiile corpului. ţumai astfel desenul va
apărea real şi estetic. Aceste proporţii sunt următoarele: capul = 1/8 din
lungimea corpului; trunchiul = 1/3 din lungimea corpului, măsurată de la
linia umerilor la sol; picioarele/membrele inferioare = 2/3 din lungimea
corpului, măsurată de la linia umerilor la sol; braţele/membrele superioare
= 1/2 din lungimea corpului, măsurată de la linia umerilor la sol.
152
După descrierea completă a poziţiei subiectului/pacientului, se va
descrie poziţia kinetoterapeutului (în cazul în care acesta are o intervenţie în
cadrul exerciţiului kinetic), atât unde se află el faţă de pacient, cât şi
contactele pe care le are cu pacientul. Poziţia kinetoterapeutului trebuie să fie
cât mai favorabilă efectuării exerciţiului, dar în acelaşi timp să fie
ergonomică pentru el. Contrapriza are rolul de a stabiliza-fixa un segment,
în timp ce priza poate avea roluri multiple: mobilizează un segment, îl
susţine sau opune rezistenţă mişcării. Prizele şi contraprizele pot fi efectuate
de către specialist sau se pot folosi diverse aparate, instalaţii şi „chingi”
speciale. Aceastea se descriu pentru poziţia iniţială, iar în cazul modificării lor
în cadrul exerciţiului se vor preciza, dscriindu-le în dreptul timpului
respectiv.
Regulile de descriere a mişcărilor A. Procedeul descriptiv
·Reguli specifice terminologiei educaţiei fizice – Ordinea cuvintelor
folosite în descrierea mişcărilor este
următoarea:
- Cuvântul ce denumeşte mişcarea (ce se va efectua); pentru
descrierea mişcărilor efectuate de segmentele
corpului în plan orizontal, indiferent în ce poziţie se află ele, se
foloseşte termenul de “ducere”;
- Denumirea segmentului care efectuează mişcarea;
- Direcţia de deplasare a segmentului care efectuează mişcarea; se
foloseşte numai atunci când există mai
multe posibilităţi de deplasare a segmentului pentru a ajunge în poziţia
dorită;
- Poziţia finală în care ajunge segmentul care efectuează mişcarea.
·Reguli specifice terminologiei kinetoterapiei – În descrierea
mişcărilor se folosesc două variante:
În cazul variantei cu descrierea mişcării “pe articulaţii” ordinea
cuvintelor folosite este următoarea:
- Cuvântul care denumeşte mişcarea (care se va efectua);
- Opţional cuvintele “din articulaţia”;
- Denumirea anatomică a articulaţiei din care se efectuează
mişcarea; dacă mişcarea nu este efectuată
simetric se denumeşte partea, stângă/dreaptă, care va efectua mişcarea;
- Dacă se doreşte ca mişcarea să se oprească într-o anumită
poziţie se folosesc expresiile: “până în/la
poziţia” şi se denumeşte poziţia finală sau “până la (un unghi de)” se
denumeşte cifra reprezentând unghiul goniometric articular urmat de
cuvintele “de grade” şi dacă este necesar se încheie denumindu-
se poziţia finală în care se găseşte articulaţia; dacă nu se specifică o
poziţie finală se subînţelege că mişcarea se va efectua pe toată
amplitudinea articulară posibilă.
În cazul variantei cu descrierea mişcării unui segment faţă de alt
segment (alăturat, considerat static-fixat) ordinea cuvintelor este
următoarea:
- Cuvântul care denumeşte mişcarea (care se va efectua);
- Denumirea segmentului care se deplasează;
- Cuvântul “pe”;
- Denumirea segmentului care rămâne fixat/stabilizat;
- Dacă se doreşte ca mişcarea să se oprească într-o anumită poziţie
se folosesc expresiile: “până în/la poziţia” şi se denumeşte poziţia finală
sau “până la (un unghi de)” se denumeşte cifra reprezentând unghiul
153
goniometric articular urmat de cuvintele “de grade” şi dacă este necesar se
încheie denumindu-se poziţia finală în care se găseşte articulaţia; dacă nu se
specifică o poziţie finală se subînţelege că mişcarea se va efectua pe toată
amplitudinea articulară posibilă.
· Reguli comune descrierilor în terminologiile educaţiei fizice şi
kinetoterapiei:
Dacă într-un singur timp al exerciţiului se efectuează mişcări la care
participă deodată mai multe segmente corporale, ordinea în care se descriu
segmentele începe de la segmentul(-ele) de sprijin.
Dacă mişcările prin care se ajunge de la o poziţie a corpului la alta
(efectuate în doi timpi succesivi ai exerciţiului) se desfăşoară într-o
succesiune logică din punct de vedere biomecanic (sunt fireşti, obişnuite),
atunci se poate omite denumirea mişcărilor.
Atunci când descriem un timp al exerciţiului folosind expresiile
“trecere în (poziţia de)…” sau “revenire în (poziţia de) …” dar segmentele
corpului pot ajunge prin mai multe direcţii în poziţia respectivă, după
folosirea cuvintelor “şi prin”, se va descrie (conform regulilor de descriere
a mişcărilor prezentate anterior) modalitatea particulară de mişcare,
încheindu-se cu descrierea poziţiei finale.
Comunicarea cu pacientul se face sub forma comenzilor date de
către specialist în vederea transmiterii clare şi concise a sarcinilor
planificate, a reglării efortului. Fiecare timp al exerciţiului necesită o
comandă, ce se adaptează nivelului de înţelegere al pacientului, pe un ton
cu nuanţe variabile - ce depinde de sarcina imediată. Ca şi descriere, în
dreptul fiecărui timp, se va indica (între ghilimele şi cu semnul exclamării
la final) formula de comandă. B.Procedeul grafic
Se desenează imaginea corpului aflat în poziţia iniţială, conform
regulilor de alcătuire a desenelor pentru reprezentarea poziţiilor. Sub linia
solului se scriu două litere de tipar “P.I.“ – “poziţia iniţială”.
În continuare, pe aceeaşi linie care reprezintă solul, se desenează
imaginea poziţiei în care a ajuns corpul după efectuarea mişcărilor. Sub linia
solului se scriu două litere de tipar “P.F.” – “poziţia finală”.
Pentru a reda mişcările prin care s-a ajuns la această poziţie se
trasează săgeţi pe desenul ce repezintă poziţia finală. Săgeţile se trasează în
dreptul segmentelor care s-au deplasat din poziţia iniţială, având originea în
locurile de unde au pornit mişcările, iar vîrfurile în locurile în care se
termină mişcările. Ele indică traiectoriile pe care se deplasează extremităţile
depărtate/distale ale segmentelor, având lungimi şi forme diferite în funcţie de
amplitudinea, direcţia şi sensul de deplasare a segmentelor.
În general mişcările segmentelor corpului se efectuează pe o
traiectorie circulară deoarece ele se produc în jurul unor axe de rotaţie aflate
la nivelul articulaţiilor. Aceste mişcări se reprezintă prin săgeţi care au formă
de arc de cerc sau de cerc.
Pentru ca să nu se aglomereze desenul cu prea multe săgeţi, se
trasează numai săgeţile care arată mişcările esenţiale ce conduc la obţinerea
poziţiei dorite; cele care se deduc sugestiv prin modificarea poziţiilor
desenate (poziţia finală faţă de poziţia iniţială), se pot omite.
Tehnici (T). Tehnicile kinetologice prin ele însele sunt lipsite de
finalitate, exerciţiul fizic fiind structura completă ca descriere şi execuţie
procedurală, ce are şi un sens terapeutic. Tehnicile de bază reprezintă
elementele constitutive ale unui exerciţiu fizic, după cum literele ordonate
într-un anumit mod formează un cuvânt care are un sens. În descrierea
exerciţiului fizic, la partea de „Tehnici” se face corespondenţa dintre
obiectivul exerciţiului şi cu ce tehnici se efectuează timpii exerciţiului - din
partea de
154
Activităţi. Tipurile de tehnici de efectuare a unui exerciţiu kinetic
sunt descrise la capitolul 4 - Tehnici şi metode în kinetoterapie
Elemente (E). În această parte se descriu manevrele care
declanşează stimuli senzitivi meniţi să mărească sau să reducă răspunsul
motor, elementele de dozare a efortului şi eventualele indicaţ ii metodice.
“Elementele” facilitatorii sau inhibitorii se vor clasifica în funcţie de
receptorii puşi în acţiune, de unde pornesc semnalele senzitive.
A. Elementele proprioceptive
a. Întinderea (“stretch”) este o manevră care se poate executa în 2
modalităţi:
- Întinderea rapidă - facilitează sau amplifică mişcarea.
- Întinderea prelungită - efect inhibitor pentru agonişti (mai
accentuată pe muşchii tonicii).
b. Rezistenţa unei mişcări creşte recrutarea de motoneuroni alfa şi
gama. Aplicarea rezistenţei trebuie tatonată, şi dacă nu se obţine un
rezultat pozitiv se trece la o rezistenţă minimă. Cei mai sensibili la acest
element sunt muşchii posturali extensori.
c. Vibraţia - efect facilitarea muşchiului vibrat (cea mai favorabilă
frecvenţă este de 100-200Hz.)şi inhibiţia muşchiului antagonist (dar nu
datorită leziunilor de neuron motor central).
d. Telescoparea (compresiunea) - efect creşterea stabilităţii.
e. Tracţiunea - efect mărirea amplitudinii de mişcare (scăderea
durerii articulare).
f Acceleraţia (liniară şi angulară) - utilizat pentru creşterea tonusului
muscular (în funcţie de direcţia de accelerare) ca şi pentru creşterea
abilităţii. g. Rotaţia ritmică, repetată - diminuează impulsurile venite prin
sistemul reticular activator, cu efect de relaxare. Rularea, pendularea,
legănarea, balansarea, rostogolirea unui segment sau a întregului corp
(aflat de preferinţă şi într-o postură facilitatorie - relaxantă, cum este de
exemplu poziţia fetală), exercită efecte relaxante.
B. “Elemente” exteroceptive
a. Atingerea uşoară (manual sau cu calup de gheaţă) - măreşte
răspunsul fazic (mai ales) din partea musculaturii feţei şi a musculaturii
distale a membrelor.
b. Periajul - utilizat în 3 scopuri: scăderea intensităţii durerii,
creşterea reflexului miotatic, reducerea secreţiei sudorale
c. Temperatura - Căldura se foloseşte în principal pentru a
schimba proprietăţile fizice ale ţesuturilor, creşteri moderate ale fluxului
sangvin şi în unele cazuri, pentru a reduce durerea; - Temperatura scăzută
(recele) este folosită de obicei pentru a reduce edemul, spasmul muscular,
spasticitatea şi durerea. M. Rood descrie două tehnici de aplicare a
stimulărilor cu gheaţă: tehnica "C-icing" şi tehnica "A-icing".
d. Tapotarea uşoară paravertebrală - efectul de scădere a tonusului
muscular şi de calmare în general.
C. Elemente combinate proprio şi exteroceptive: contactele
manuale (se au în vedere parametrii acestora: durata, locul şi presiunea
exercitată), presiunea pe tendoanele lungi (se realizează o scădere a
tensiunii musculare).
D. Elemente telereceptive: văzul, olfacţia (facilitează sistemul
nervos vegetativ).
E.Elemente interoceptive: stimularea sinusului carotidian (plasarea
capului sub nivelul corpului) -are un efect depresor asupra centrilor
medulari, tensiunii arteriale şi scade tonusul muscular.
155
Dozarea efortului. Vorbim despre efort fizic în contextul noţiunii
de solicitare (realizarea unor modificări adaptative morfofuncţionale şi
psihice în strânsă dependenţă cu natura şi intensitatea solicitării). Efortul
presupune activităţi psiho-motrice la baza cărora stau contracţiile
musculare, care în funcţie de acoperirea integrală sau parţială a cerinţelor
de oxigen într-un efort fizic, este predominant anaerob (alactacid -
lactacid) sau predominant aerob. Efortul fizic se diferenţiaza în tipuri de
efort în funcţie de o serie de criterii sau indicatori astfel (adaptate după
Marinescu Gh, 2000): > Raportând efortul fizic la latura cantitativă şi
calitativă a capacităţilor motrice:
- eforturi cantitative, în care parametrul efortului - volum -
este direct implicat;
- eforturi calitative, în care parametrul calitativ îl reprezintă
intensitatea;
- eforturi complexe, interesând capacităţile coordinative, priceperile
şi deprinderile motrice.
> După mărimea efortului sunt: eforturi exhaustive, maximale,
submaximale, medii şi mici.
> După forma de manifestare, eforturile se grupează în:
- eforturi uniforme: cu solicitari constante;

- eforturi variabile: în sensul creşterii sau descreşterii intensitatii
şi/sau volumului; Parametrii efortului se raportează la modul de îmbinare
a activităţii fizice cu odihna/pauza.
Capacitatea de efort se dezvoltă/menţine prin orice mijloace ce
includ contracţie musculară de peste un nivel prag de intensitate/volum.
Volumul efortului - se referă la durata efectuării (“întinderii ei în
timp”) şi la însumarea cantitativă a încărcăturilor folosite în cadrul unei
şedinţe/program kinetic. Se masoară în cadrul unei şedinţe kinetice (de la
începutul primului exerciţiu, până la finalul ultimului, inclusiv pauzele)
prin: numărul total de repetări, obţinute prin sumarea lor din cadrul
seriilor şi reprizelor; timpul necesar efectuării şedinţei; distanţa parcursă;
numarul de kilograme deplasate; numărul legărilor şi combinaţiilor (la
mişcările aciclice). Volumul se poate aprecia prin calificativele: mic,
mediu, mare.
Intensitatea efortului poate fi exprimată prin “tăria excitaţiei” şi se
caracterizează prin travaliul de lucru depus într-o unitate de timp. Este
determinată de viteza de execuţie a mişcărilor, de numărul lor pe unitatea
de timp (tempoul), de ritmul impus, de durata pauzelor, de valoarea
încărcăturii. Tempoul/frecvenţa se apreciază în procente (100%-75%-
50%-25%) respectiv în fracţii (4/4, 3/4, 2/4, 1/4).
Ritmul, ca o caracteristică temporală a mişcărilor, indică durata unui
timp al exerciţiului şi succesiunea timpilor accentuaţi în cadrul acelui
exerciţiu. Durata timpilor exerciţiului se exprimă cifric (după durata
notelor muzicale: 1/1, 1/2, 1/4, 1/8, 1/16) sau conform unor ritmuri
fiziologice (ritm respirator, ritm cardiac). Succesiunea timpilor accentuaţi
în cadrul exerciţiului se exprimă prin indicarea cifrei numărătorului
fracţiei muzicale.
Modalităţi paraclinice/medicale de exprimare a intensităţii efortului:
VO2max., Kcal/min., MET (echivalent metabolic), Joule, Watt, ţewton,
parametrii fiziologici (frecvenţă cardiacă, frecvenţă respiratorie, tensiune
arterială, EKG, EEG, EMG, lactacidemie, nivelul albuminelor plasmatice,
nivelul de acumulare a cataboliţilor).
156
Caracterul pauzelor este dat de modul de folosire a timpului de
pauză:
a. activă, atunci când este prezentă o activitate psiho-motrică; în
acest caz distingem două modalităţi de aplicare: - cu contracţii de
intensitate scăzută ale aceloraşi grupe musculare
- cu contracţii de intensitate medie spre mare folosind însă alte
grupe musculare ce induc la nivelul scoarţei cerebrale fenomene de
inhibiţie în centrii motori solicitaţi în efortul anterior;
b. pasivă, atunci când este absentă activitatea motrică.
Modalităţi de reglare a efortului:
- modificarea poziţiilor de lucru, a amplitudinii, vitezei, tempoului,
ritmului;
- variaţia forţei de contracţie musculară (la izometrie) sau a
încărcăturii (la izotonie);
- reducerea sau prelungirea timpului activ de lucru raportat la durata
şedinţei (densitate motrică);
- creşterea sau reducerea numărului repetărilor ori a numărului,
duratei şi felului pauzelor, ceea ce duce implicit la modificarea duratei
şedinţei kinetice
- variaţia complexităţii efortului, pornind de la nivelul individual de
dezvoltare neuromotorie, se face prin: solicitarea efectuării deprinderii la
nivel de învăţare-consolidare-perfecţionare, combinaţii noi de acţiuni
motrice, aplicarea/exersarea deprinderii în condiţii uşurate sau îngreuiate,
introducerea stărilor de emulaţie sau întrecere în activitatea kinetică.
Indicaţii metodice se pot preciza în final, sub forma unor
atenţionări, pentru anumite aspecte particulare de efectuare a exerciţiilor
fizice. Aceste indicaţii metodice cu privire la efectuarea exerciţiilor fizice
au legătură cu următoarele aspecte:
• Mişcările ce alcătuiesc fiecare exerciţiu trebuie concepute şi
selecţionate în aşa fel încât să contribuie la realizarea corectă şi eficientă a
obiectivelor planificate;
• Exerciţiile trebuie în aşa fel selecţionate încât să aibă valoare de
întrebuinţare cât mai mare:
·Dozarea efortului să se realizeze în concordanţă cu particularităţile
individuale, structurale şi funcţionale ale organismului şi sub un control
de specialitate permanent;
·Ca să producă influenţe pozitive asupra dezvoltării organismului
trebuiesc folosite în mod sistematic şi continuu, după o planificare ştiinţific
întocmită, timp îndelungat
·Aceleaşi exerciţii fizice pot avea influenţe multiple asupra
organismului; exerciţiile cu structuri diferite pot avea aceeaşi influenţă
asupra unei anumite funcţii ale organismului;
·Organizarea diferenţiată a modalităţilor de repetare a exerciţiilor pot
influenţa diferit dezvoltarea organismului;
·În aceast context, intră şi noţiunea de contraindicaţii; astfel, în funcţie
de atenţionările-indicaţiile medicale, de bolile asociate ale pacientului,
trebuie adaptată ori forma exerciţiului, ori modul de execuţie (tehnica), ori
ajustată dozarea efortului; aceste activităţi se desfăşoară sub o şi mai atentă
implicare şi monitorizare din partea specialistului (kinetoterapeutului).
·Insistarea pe anumite aspecte care ar putea denatura mişcarea şi în
consecinţă ar afecta îndeplinirea obiectivului exerciţiului.
157
Masajul
Masajul reprezintă prelucrarea metodică a părţilor moi ale corpului,

prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic, profilactic şi
terapeutic.
Efectele masajului
A.Efectele asupra circulaţiei sangvine
a. Efectele asupra circulaţiei subcutanate
Orice aplicare a masajului asupra pielii este urmată de apariţia, mai mult
sau mai puţin rapid a unei înroşiri locale, de intensitate variabilă. Această
vasodilataţie superficială crează senzaţia de creştere a căldurii locale.
Fery nu a putut să obiectiveze clar aceast lucru, după efleurajele aplicate
pe regiunea dorsală. Experienţa ar trebui refacută cu manevre mai intense.
Acestă vasodilataţie este probabil susceptibilă de a ameliora troficitatea
celulară locală, crescând schimburile între mediul celular şi sanguin. Aportul
nutritiv şi de oxigen, şi transportul de deşeuri metabolice şi de gaz carbonic,
pare a fi demonstrată de lucrările lui Fawaz.
Au fost avansate mai multe ipoteze:
- acţiunea mecanică a masajului asupra capilarelor sanguine sub-
cutanate;
malaxarea ţesuturilor ar declanşa, în mod reflex şi/sau mecanic, secreţia
de substanţe vasodilatatoare (histamine, serotonină, acetilcolină), în special
pin mastocite (celule situate în vecinătatea capilarelor sanguine în derm);
- stimularea manuală cutanată realizată prin masaj, ar crea un
reflex denumit de axon (influx antidronic pe căile ce controlează
vasomotricitatea în capilarele sub-cutanate), ceea ce ar antrena o
vasodilataţie reflexă.
b. Efectele asupra circulaţiei de întoarcere venoase
Presiunile alunecate şi cele statice permit creşterea circulaţiei de
întoarcere venoasă. S-a arătat prin dopplergrafie influenţa acestor tehnici
pentru favorizarea circulaţiei venoase. Astfel, au demonstrat că aplicarea
acestor manevre asupra membrului inferior antrenează o accelerare a
vitezei fluxului venos la nivelul marilor trunchiuri venoase, profunde.
Efectul este optimal xînd sunt efetuate într-un ritm lent: 5 secunde cel puţin
trebuie să se scurgă între două manevre succesive. Cele mai bune rezulatate
se obţin cu o frecvenţă de aplicare de 0,1 Hz.
Alţi autori au arătat eficacitatea presiunilor statice în fosa poplitee şi
în triunghiul femural (triunghiul lui Scarpa) în obţinerea accelerării
circulaţiei sângelui venos. Ei au pus în evidenţă că flexia dorsală pasivă sau
activă a gleznei, care permite comprimarea vaselor din loja posterioară a
gambei, ar fi mai eficace decât contracţia dinamică a tricepsului sural
realizată în acelaşi scop. În fine, ei demonstrează că un drenaj venos eficace
a piciorului trebuie să se realizeze printr-o presiune alunecată, exercitată
pe planta piciorului, de la călcâi către antepicior şi printr-o presiune statică
asupra capului metatarsienelor, urmată de o extensie pasivă a articulaţiilor
metatarso-falangiene, în scopul de a comprima reţeaua venoasă plantară şi
intermetatarsiană.
Aceste experimente au permis elaborarea unor protocoale de masaj
circulator a membrului inferior descris în special de către Pereira Santos.
Acţiunea masajului este de ordin mecanic, presiunile antrenează un colaps
venos care beneficiază de un sistem de valvule anti-reflux, care permite doar
circulaţia în sensul returului. Ritmul utilizat trebuie să permită trunchiului
venos să se umple din nou, după ce manevrele de masaj le-au golit
complet. Un ritm prea rapid nu permite umplerea completă, scăzând astfel
eficienţa masajului.
158
De notat că tehnicile se adresează numai sistemului venos profund,
care drenează marea parte (90%) a patului vascular venos şi primeşte pe tot
parcursul traiectului său aferenţe provenite din reţeaua superficială (sub-
aponevrotică), reprezentată la membrele inferioare în special de vena
sfenă internă şi externă. De aceea este bine să se ţină cont de următoarele
aspecte:
- traiectul vasului; sensul centripet (mai puţin pentru plantă);
localizarea vaselor, pentru cele situate în profunzime apăsarea este mai
puternică, ceea ce impune prudenţă pentru a nu traumatiza zonele degajate
(triunghiul femural, fosa poplitee); importanţa (mărimea) pediculului
venos, pentru reţeaua profundă. După C. Gillot, partea medială a
gastrocnemianului drenează până la 7 ori mai mult decât partea laterală,
semi-tendinosul de 4 ori mai mult decât bicepsul (care este de fapt mai
mare), vastul lateral al cvadricepsului drenează până la de 3 ori mai mult
decât partea medială; ritmul şi viteza de execuţie, ambele, trebuie să fie
lente. Ritmul trebuie să fie 6-7 manevre pe minut, pentru a permite
reumplerea venoasă, iar viteza trebuie să urmeze debitul sanguin, deci o
viteză prea mare favorizează refluxul către reţelele colaterale; respiraţia
joacă un rol relativ: Franceschi arată, în doppler, că în decubit dorsal,
expiraţia este cea care accelerează viteza sanguină în vena femurală, iar în
ortostatism este inspiraţia, dar intr-o măsură infimă. De fapt, important este
ritmul în care se succed umplerea şi golirea. S-a mai arătat că manevrele
aşa-zise “de apel abdominal” (diafragmatice sau presiuni manuale),
utilizate în scopul favorizării returului venos ale membrelor inferioare, nu
prezintă intres în acest sens, dimpotrivă, aceste tehnici, antrenează un
blocaj venos la nivelul membrelor inferioare şi câteodată chiar un reflux
sanguin; poziţia declivă: măsurând debitul venos maximal de golire, prin
pletismografie, Leroux a căutat să determine poziţia ideală de drenaj venos a
membrelor cu ajutorul gravitaţiei (poziţia declivă). După acest autor, atunci
când un subiect este instalat în decubit dorsal, membrul inferior trebuie
poziţionat astfel: coapsa flectată la 40˚, abdusă la 30˚, gamba în uşoară flexie
iar piciorul în poziţie neutră. Pentru motive de ordin practic, este interesant
de adăugat o rotaţie laterală a coapsei, pentru a facilita accesul manual în
timpul masajului în fosa poplitee ; dacă masajul circulator al membrului
inferior este codificat, cel al membrului superior nu este. Este adevărat că
tulburările circulatorii la acest nivel sunt excepţionale şi interesează mai
ales sectorul limfatic. După Leroux, poziţia optimă de drenaj venos este:
braţul flectat la 30˚, în abducţie de 45˚, antebraţul flectat la 60˚ şi în
pronaţie.
Lejars a descris fenomenul denumit “talpa venoasă superficială a lui
Lejars”, aplicabilă reţelei profunde şi a arătat că reţeaua superficială este
prea slab reprezentată la nivelul piciorului pentru a permite acest fenomen.,
lucru confirmat de faptul că la nivel plantar nu există vene care să asigure
o perfuziune rapidă între reţeaua profundă şi cea superficială, ci doar
câteva comunicante, ceea ce nu permite o descărcare suficient de rapidă a
primei către cea de-a doua, aşa cum se observă în examenul Doppler.
Masajul trebuie să fie asociat cu acţiunea favorabilă a mobilizării
articulare, al contracţiilor musculare şi al întinderilor aponevrotice. Ea
trebuie să asigure circulaţia venoasă a piciorului prin presiune, ca şi în
timpul mersului, sau 7 paşi consecutivi, care sunt necesari pentru a fi
eficace.
Trebuie de asemenea sociat cu o bună igienă de viaţă: activitate
generală, activatoare a pompei cardiace (şi a bătăilor arteriale, care
159
acţionează asupra venei vecine), reprize de repaus decliv în timpul zilei, o
bună activitate abdominală (tranzit digestiv şi activitate musculară),
imobilizare în cazul unei insuficienţe.
c. Efectele asupra sistemului arterial
Există puţine experimente asupra efectului masajului asupra acestui
sistem. Samuel şi Gillot C., nu exclud posibilitatea unei acţiuni indirecte
asupra sistemului arterial acţionând asupra sistemului venos, ţinând cont că
sistemul circulator este un sistem închis. Shoemaker şi col. au aplicat
diverse manevre (efleuraj, frământat, tapotament) pe muşchii antebraţului şi
asupra cvadricepsului pentru a măsura efectul asupra fluxului sanguin adus
la aceste mase musculare de arterele brahiale şi femurale. Ei nu arată efect
asupra vitezei medii de circulaţie sanguină, nici asupra diametrului
acestor artere, măsurat prin ultrasonografie doppler şi prin echodoppler.
De asemenea nu există validare ştiinţifică privind acţiunea BGM
(masajului reflex al ţesutului conjunctiv) asupra creşterii circulaţiei arteriale
la nivelul membrelor inferioare. Studiindu-se modificările circulaţei
apreciate prin temperatura cutanată înainte şi după manevre nu au observat
modificare. Se raportează chiar o diminuare a temperaturii cutanate după
aplicarea acestui tip de masaj, atât la subiecţii sănătoşi, cât şi la cei
suferinzi de arterită. Problema rămâne deschisă, pentru că este vorba doar
de măsurători făcute la suprafaţă, şi pentru că practicienii BGM atestă
ameliorări clinice evidente în acest domeniu. Deşi, este evident că există
puţine efecte ale masajului asupra sistemului arterial, comparativ cu
activitatea fizică, totuşi răspunsurile nu sunt încă complete.
d. Efectele asupra circulaţiei de întoarcere limfatice
Aceste manevre de masaj deosebit de blânde (40 Toricelli, sau în jur
de 50-60 g/cm2, aplicate pe traiectul vaselor limfatice superficiale prin
drenaj limfatic manual, realizează accelerarea fluxului de întoarcere
limfatic. Aceste tehnici se efectuează după un protocol special şi se aplică
în caz de edeme, fie de origine limfatică, fie venoasă, fie mixtă, pentru a
ajuta la resorbţia acestora.
B. Efectele asupra sistemului musculo-tendinos
a. Efectele asupra contracţiei musculare
Un studiu clinic efectuat de Chatal asupra efectului tapotamentului
înainte de o probă de detentă verticală, raportează că aplicarea acestuia
înainte de săritură nu permit creşterea înălţimii acesteia, câteodată se obţin
chiar rezultate mai slabe după aceste tapotamente şi că acest tip de manevră
este cel mai adesea dezagreabil şi dureros pentru subiect. Serot a studiat
efectul presiunii alunecate superficiale şi profunde şi a tapotamentului
asupra rezistenţei dinamice şi statice a cvadricepsului. El nu arată o
modificare, decât o uşoară ameliorare a anduranţei musculare după
aplicarea presiunilor alunecate superficiale.
De asemenea s-au studiat efectele frământatului, stretchingului şi
încălzirii principalilor muşchi ale membrelor inferioare asupra amplitudinii
de mişcare articulară şi asupra forţei ischio-gambierilor şi cvadricepsului.
El arată o tendinţă spre diminuarea forţei acestor muşchi. Viel a studiat
efectul masajului asupra contracţiei musculare: nimic nu a fost demostrat.
Dar, trebuie totuşi remarcat că aspectul psihologic nu este luat în considerare
în aceste studii, deşi el joacă un rol foarte important.
b. Efectele asupra relaxării
Constatările sunt convergente, mai ales în ceea ce priveşte
efleurajul, presiunile alunecate, presiunile statice, tapotamentul, fricţiunile
şi frământatul.
160
La palpare se constată, de fapt, că aceste manevre duc la diminuarea
sau chiar la cedarea contracturilor sau tensiunilor musculare, reperate la
evaluarea iniţială. Acest lucru este deovedit prin două aspecte ale examenului
clinic efectuat după masaj: senzaţia de durere la palpare, şi rezistenţa sau
duritatea la palpare sub mâna examinatorului. Deşi această evoluţie nu este
obiectivată încă la ora actuală, totuşi se poate vorbi de o anume fiabilitate,
deoarece ea poate fi regăsită în mod obiectiv de doi practicieni diferiţi la
acelaşi pacient, iar în mod subiectiv, este apreciată de către pacientul însuşi.
Crielaard descrie, după un masaj mecanic a muşchiului cvadriceps,
o diminuare a tonusului muscular, apreciat cu ajutorul unui tonometru
(tijă culisantă şi gradată).
Contractura musculară, manifestare încă insuficient cunoscută, este o
stare de contracţie musculară involuntară cu scurtare non paroxistică şi
îndelungată. Ea se manifestă prin creşterea tonsului muscular de reapus şi îşi
poate avea sediul într-o zonă mai mult sau mai puţin extinsă (câteva unităţi
motrice). Această
stare poate fi în mod spontan dureroasă sau nu. Se pare că pot exista
două tipuri de contractură: primitive şi secundare. Primele apar de obicei
după un surmenaj sau o activitate neobişnuită. Ele se numesc algice, ar fi
de origine metabolică şi ar rezulta printr-o epuizare energetică locală,
favorizată de o ischemie întreţinută sau provocată prin menţinerea timp
îndelungat a contracţiei. Acest tip de contractură nu are manifestări EMG şi
este parte din cercul vicios bine cunoscut: ischemie→durere→contractură.
Al doilea tip de contractură corespunde unui mecanism reflex de
apărare sau de protecţie articulară, ce vizează imobilizarea sau diminuarea
mobilităţii, potenţial dureroasă, a unei articulaţii. Aceste contracturi se
numesc antalgice şi corespund unei exagerări a excitabilităţii neuro-
musculare care se traduce printr-o creştere a tonusului muscular. Ea este
însoţită de o activitae EMG înregistrabilă.
Adesea intricate, aceste două tipuri de contracturi vor beneficia de
efectele masajului. Apariţia acestora este explicată prin două teorii:
- masajul ar avea un efect trofic asupra muşchiului, îmbunătăţindu-i
vascularizaţia (deci aporturile nutritive, energetice şi schimburile gazoase).
Ar fi favorizată astfel de contracţia musculară prin restabilirea echilibrului
metabolic local care permite reajustarea tonusului muscular. Această
ipoteză nu este totuşi confirmată prin lucrările lui Shoemaker şi ale lui
Crielaard care au comparat, prin scintigrafie, debitul sanguin la nivelul
vastului lateral al cvadricepsului, înainte şi după aplicarea masajului
mecanic al coapsei. Acest masaj a fost realizat cu un aparat care imită
tehnica frământatului manual. Debitul sanguin a fost găsit chiar diminuat
după aplicarea acestui tip de masaj mecanic. De altfel, este posibil ca
originea metabolică a contracturii să explice decontracturarea consecutivă
realizării contracţiei-relaxării, aplicată ca o tehnică a masajului.
- o altă ipoteză este că masajul ar putea să antreneze o relaxare
nervoasă a tonusului, pentru că, se ştie că tensiunea şi tonusul muscular
depind de suma influxurilor activatoare şi inhibitoare ce parvin
motoneuronilor din coarnele anterioare ale măduvei, şi că, pe de altă
parte, diverse tehnici de masaj şi kinetoterapie permit acţionarea asupra
căilor de reglare nervoasă a tonusului muscular.
Astfel, contracţia unui agonist poate antrena decontracţia
antagonistului său (Sherrington), întinderea musculară antrenează o
diminuare a excitabilităţii motoneuronale , vibraţiile mecanice aplicate pe
tendoane crează senzaţia mişcării, segmentul fiind imobilizat în aparat
161
gipsat. Acelaşi tip de vibraţii mecanice poate fi utilizat pentru a obţine
cedarea contracturilor. Morelli şi Sullivan, au arătat că manevrele de
frământat, efleuraj şi presiunile alunecate, aplicate tricepsului sural,
antrenează o diminuare a reflexului lui Hoffman (H) - reflexul
monosinaptic stimulează fibrele Ia prin şoc electric transcutanat (prin
stimularea sciaticului la nivel popliteu, apare la tricepsul sural) -, ceea ce
înseamnă o diminuare a excitabilităţii motoneuronolor alfa.
Contraindicaţiile generale ale masajului
Utilizarea în mod raţional a unei terapii trebuie să se bazeze pe
cunoaşterea indicaţiilor, contraindicaţiilor precum şi a limitelor acesteia,
trebuie cunoscute de asemenea şi eventualele riscuri la care pacirentul
poate fi expus în timpul unei şedinţe de tratament.
a.Contraindicaţiile indiscutabile ale masajului sunt următoarele:
- Fenomene inflamatoare aflate în faza acută
- Pusee inflamatoare reumatismale
- Procese infecţioase în stadiu evolutiv
- Afecţiuni cutanate cum ar fi: cancerele cutanate, dikeratozele maligne,
hematodermiile, micozele, dermatozele majore (eczeme, Zona Zoster,
herpes),escarele
- Fragilitatea vasculară
- Flebitele, atâta timp cât există posibilitatea mobilizării unui tromb
- Masajul local în litiazele renale şi biliare b. Contraindicaţii
relative
ţerespectarea acestora poate duce mai mult la apriţia unor incidente
adesea lipsite de importanţă decât la accidente, motiv pentru care se
adresează mai mult unor procedee şi tehnici şi recomandă folosirea unui
mod de acţiune bine adaptat.
În dermatologie, printre contraindicaţiile relative se citează (Mârza, D,
2002) psoriazisul, eczema, pruritul; fragilitatea capilară a vârstnicilor
presupune precauţii, nu interdicţii; existenţa echimozelor sugerează
neaplicarea locală a unor tehnici de mare intensitate, dar nu contraindică
aplicarea masajului cu suprafaţă mare de contact pe o suprafaţă mare.
Contraindicaţiile topografice de referă la spaţiul popliteu, triunghiul
Sarpa, plica cotului, regiunea anterioară a gâtului, care nu sunt neapărat
„tabu”, dar prezentând un mai mare grad de vulnerabilitate,
kinetoterapeurul responsabil va ţine cont de raportuile anatomice şi mecanice
dintre mâna sa şi elementele regiunilor mai sus menţionate.
În caeea ce privşte spasmofilia, trebuie menţionată mai degrabă
frecvenţa mare a eşecurilor terapeutice decât faptul că ar reprezenta o
contraindicaţie reală. În practică s-a constatat că rezultatele sunt sub limita
medie sau inferioară a eficienţei, motiv pentru care în această afecţiune
masajul poate reprezenta o contraindicaţie relativă.
Masajul somatic
Manevrele manuale sau mecanice de masaj au cunoscut bineînţeles de-
a lungul timpului un proces continuu de evoluţie şi adaptare, astefl că la ora
actuală pot fi clasificate în funcţie de tehnica şi metodica de execuţie, efecte
şi importanţa lor în aplicare. Unele manevre sunt cuprinse în toate formele
de masaj, asupra tuturor ţesuturilor şi segmentelor corpului. Acestea se
numesc manevre principale sau fundamentale. Altele se aplică numai
anumitor regiuni, segmente sau ţesuturi şi se numesc procedee sau manevre
ajutătoare, ori secundare (Marcu, V 1983).
Procedeele principale de masaj
A. Efleurajul sau netezirea este o alunecare uşoară, ritmică,
162
efectuată asupra tegumentelor în sensul circulaţiei de întoarcere (venoase şi
limfatice). Se adresează în primul rând pielii, nervilor periferici şi ţesutului
conjunctiv, având ca efecte principale activarea circulaţiei superficiale
(capilare şi limfatice). Efectele cele mai importante ale manevrei sunt de
activare a circulaţiei superficiale (capilare şi limfatice) datorită stimulării
mecanice directe, dar mai ales pe baze reflexe, producând o hiperemie
locală datorită modificărilor vaso-motorii, umorale şi nervoase. Se execută
cu faţa palmară a degetelor şi a mâinii, cu pumnul sau cu faţa dorsală a
degetelor. Există şi alte variante de netezire în funcţie de zonele asupra
cărora se aplică, şi anume efleurajul „în pieptene”, efleurajul „sacadat”,
„în picătură de ploaie” sau „în cleşte”.
B. Fricţiunea este o manevră de masaj care constă într-o apăsare şi
deplasare a ţesuturilor moi în limita elasticităţii acestora. Ca efecte se obţin o
hiperemie a pielii şi efect analgezic local, scăzând foarte mult sensibilitatea
terminaţiilor nervoase. Pe cale reflexă, fricţiunile au efecte de durată,
trofice şi circulatorii, contribuind fie la calmarea nervoasă şi relaxarea
musculară, fie la stimularea sistemului neuro-vegetativ (în funcţie de
necesităţi şi de tehnica de execuţie). Se poate executa cu faţa palmară a
degetelor şi ai mâinii, cu faţa dorsală a degetelor îndoite, cu vârful
degetelor sau cu pumnul (Marcu,V.,1983).
C. Frământatul se aderesează în primul rând ţesutul muscular şi
constă în apucarea, ridicarea, stoarcerea şi apăsarea ţesuturilor moi pe planul
osos dur. Acţiunea frământatului este mai pătrunzătoare decât a celorlalte
manevre, adresându-se mai ales masei musculare, fapt pentru care este
foarte mult folosit în masajul sportiv în toate perioadele (de pregătire,
competiţională sau de recuperare medicală), după cum şi pentru tratarea
atrofiei ori insuficienţei musculare de diferite etiologii (accidente,
imobilizări etc.).
D. Tapotamentul reprezintă lovirea uşoară şi ritmică a ţesuturilor
moi şi face parte tot din grupul manevrelor principale de masaj. Se
adresează ţesuturilor superficiale sau profunde, în funcţie de intensitatea
de lovire, şi vizează în mod deosebit terminaţiile nervoase. Efectele apar la
nivelul pielii şi al ţesutului conjuctiv subcutanat, unde produc o vasodilataţie
şi o încălzire locală.
E Vibraţiile sunt manevre principale de masaj cu o arie foarte
restrânsă de contraindicaţii (hemoragii şi afecţiuni cutanate) şi sunt
reprezentate de imprimarea unor mişcări oscilatorii ritmice asupra
ţesuturilor moi. Manevra se poate efectua manual cu faţa palmară a
degetelor şi mâinii. Există şi posibilitatea aplicării unor vibraţii mecanice
cu diferite aparate care sunt mai rapide, perfect ritmice, uniforme şi care pot
fi aplicate timp mai îndelungat. Efectele vibraţiilor sunt întotdeauna de
calmare, relaxare. Executate profund produc şi o activare a circulaţiei, o
descongestionare şi o îmbunătţire a capacităţii de efort.
Procedeele ajutătoare de masaj
Aceste manevre se pot încadra între cele principale, întregind acţiunea
acestora.
A. Cernutul şi rulatul sunt două manevre deosebit de eficiente,
care completează frământaul şi tapotamentul segmetelor cilindrice ale
corpului, membrele inferioare şi superioare, fiind asemănătoarea ca tehnică
de execuţie. În cazul cernutul, masa de ţesut moale este mobilizată de jos în
sus şi în lateral dintr-o palmă într-alta, cu degetele mâinilor uşor îndoite,
producându-se un sunet specific cernutului cu o sită. Pentru rulat, palmele
sunt aşezate de o parte şi de alta pe suprafaţa segmentelor, degetele fiind
163
întinse, executându-se o rulare a segmentului respectiv în ambele sensuri,
în limita elasticităţii acestuia. Manevrele încep de la extremitatea distală a
membrelor spre cea proximală, aderesându-se în principal masei
musculare, dar şi celorlalte ţestuturi moi. Au efecte de relaxare a masei
musculare.
B. Presiunile şi tensiunile întăresc efectele celorlalte manevre. Se
aplică în masajul sportiv, mai ales pe coloană, dar şi în alte regiuni ale
corpului. Se adresează articulaţiilor în vederea păstrării stabilităţii şi
mobilităţii.
C.Tracţiunile, scuturările şi elongaţiile sunt manevre ajutătoare care
conmpletează masajul şi au efectul unor presiuni negative, descongestionând
elementele intra şi periarticulare, îmbunătăţind circulaţia şi schimburile
nutritive locale. Tracţiunile se efectuează în axul lung al articulaţiilor, iar
scuturările constau din imprimarea unor uşoare mişcări oscilatorii
membrelor, toracelui sau întregului corp. Elongaţiile sunt manevre
terapeutice care se adresează în special coloanei vertebrale.
D.Diverse. În această categorie de manevre secundare sunt incluse
ciupirile şi pensările, stoarcerile şi ridicările muşchilor, prin apucarea unei
cute adânci şi deplasarea acesteia în scopul creşterii elasticităţii locale.
Succesiunea manevrelor de masaj
În timp s-a generalizat următoarea succesiune a manevrelor de masaj:
1.Efleurajul introductiv; 2. Fricţiunea; 3.Frământatul; 4.Ciupiri şi pensări,
stoarceri şi ridicări; 5.Tapotamentul; 6.Cernutul şi rulatul; 7.Presiunile şi
tensiunile; 8.Tracţiunile şi scuturările; 9.Vibraţiile; 10.Efleurajul de încheiere.
O problemă metodică deosebită o constituie succesiunea regiunilor
de masat, în privinţa cărora părerile sunt împărţite. Considerăm că
următoarea succesiune a regiunilor masate este cea mai eficientă (Ionescu,
A., 1970), fără o modificare frecventă a poziţie celui masat şi a celui care
lucrează.
1. În decubit ventral se efectuează masajul spatelui, al regiunii
fesiere, al piciorului pe faţa plantară, ca şi al gambei şi coapsei pe partea
dorsală.
2. Din decubit dorsal se continuă masajul membrelor inferioare pe
partea anterioară (picior, gambă, genunchi, coapsă).
3. Din şezând rezemat sau culcat rezemat se masează peretele
abdominal şi toracic, membrele superioare, ceafa şi gâtul.
Aplicaţiile masajului şi automasajului în sport
Pentru ca activitatea de educaţie fizică şi sport să nu devină doar
risipă de energie, e necesar să asigurăm sportivului timp şi condiţii optime
pentru refacere, pentru compensarea sau supracompensarea energiilor
cheltuite în efort, masajul reprezentând unul dintre cele mai importante
procedee de refacere şi recuperare.
Conform cercetările noastre, prin aplicarea masajului în refacerea şi
recuperarea medicală se poate realiza o importantă scurtare a timpului de
inactivitate a sportivului, aceasta determinând planificarea şi realizarea
unui volum mare de lucru, ceea ce înseamnă două sau chiar trei
antrenamente „tari” pe zi. Masajul este una dintre cele mai importante
„metode de liniştire şi relaxare fără inhibiţie şi de activare şi stimulare
funcţională, fără efort propriu” (Ionescu, A., 1970).
Masajul şi automasajul la sportivi Pot fi aplicate în următoarele
situaţii:
- În perioada pregătitoare ( de obicei după antrenament)
- În perioada competiţională; înainte de probe; între probe; după probe
164
- În perioada de refacere şi recuperare medicală
- În cazul accidentelor şi îmbolnăvirilor specifice, după cum
urmează:
a) în cazul leziunii ţesuturilor moi periferice;
b) în cazul leziuniilor musculare şi tendinoase;
c) în accidentele articulare;
d) în accidentele osoase;
e) în leziunile nervilor periferici;
f) în cazul unor tulburări funcţionale;
g) în cazul apariţiei supraantrenamentului;
h) în cazul epuizării fizice
Drenajul limfatic
Drenajul este o grupare de tehnici manuale folosite pentru a facilita
eliminarea lichidelor în exces din ţesututi prin circuitul limfatic; limfa le
purifică pe parcursul trecerii sale prin ganglionii limfatici, înainte de a
intra în sânge. Masajul favorizează trecerea înăuntrul capilarelor limfatice
a tuturor reziduurilor prezente în ţesuturi, combate staza circulaţiei
limfatice, stimulează ieşirea din ganglionii limfatici a celulelor imunitare,
care, trecând în sânge cresc capacitatea de apărare a întregului organism
contra infecţiilor de orice tip.
Efectele drenajului
A. Efectul anti-edem este acţiunea cea mai semnificativă, pe care
alte tipuri de intervenţii manipulatorii nu sunt capabile să o obţină. Dacă
luăm în considerare trecerea în capilarele limfatice a reziduurilor prezente
în spaţiile interstiţiale ale ţesuturilor apare evident faptul că limfa are
capacitatea de a interveni în eliminarea/diminuarea edemelor, în difuzarea
serului pe care sângele nu reuşeşte să-l elimine în totalitate şi pe care nici
chiar limfa, în condiţii normale, nu poate să-l absoarbă complet. Edemele
pot interesa una sau mai multe zone ale corpului. Partea edemaţiată se
prezintă umflată, tensionată, netedă, aproape strălucitoare. O presiune
normală determinaă o deformare a ţesuturilor care întârzie să revină.
Edemul poate fi provocat de o stază venoasă sau de creşterea concentraţiei de
clorură de natriu (ţaCl) şi apă în sânge. Poate fi determinat de boli cardiace
sau ale circulaţiei sanguine, ca flebitele. Edemele de acest tip se localizează
de obicei la nivelul membrelor inferioare sau membrelor superioare, sau
chiar în zona gâtului. Edemele care au la origine intoxicaţii, afecţiuni ale
ficatului sau rinichilor, dimpotrivă, apar iniţial la nivelul feţei, mai ales la
pleoape, şi numai într-o fază secundă se extind la alte părţi ale corpului. În
toate aceste situaţii patologice, compoziţia chimică a sângelui suferă alterări
semnificative care tulbură echilibrul normal care există între sânge şi
diferite ţesuturi ale organismului. Efectele negative asupra sângelui şi
asupra raportului său cu organismul sunt determinate de evenimente
trumatice ca: fracturi, contuzii, arsuri, procese inflamatorii şi infecţii.
Folosirea masajului limfatic în tratamentul edemelor care se manifestă la
persoane în timpul perioadei premenstruale, al gravidităţii, sau la persoanele
care stau timp îndelungat în poziţie ortostatică, nu necesită prescripţie
medicală.
B. Efectul cicatrizant. Masajul limfatic acclerează curentul
fluxului limfatic. Când într-o parte a corpului sunt prezente răni sau diferite
ulceraţii, fluxul limfei proaspete, bogată în celule reconstructive,
favorizează procesul de cicatrizare. Acelaşi masaj limfatic este capabil să
elimine din zona afectată substanţele iritante care împiedică reconstrucţia
ţesutului conjunctiv. Masajul limfatic se arată extraordinar de util în ulcere
165
varicoase, escare, arsuri sau după intervenţii chirurgicale.
C. Efectul imunizant. Îmbunătăţirea sistemului imunitar este unul
din cele mai importante procese datorate limfei. Masajul nu poate decât să
contribuie la accentuarea acestui fenomen. Tratamentul zonelor specifice va
ajuta la rezolvarea mai rapidă a problemelor determinate de exemplu de
acnee, plăgi posttraumatice, intervenţii chirurgicale, amigdalite, sinuzite,
faringite. Intervenţia manipulatorie va fi făcută pentru aceste afecţiuni doar
preventiv şi nu concomitent cu afecţiuni acute.
D.Efectul regenerant. Drenajul contribuie la o mai bună hrănire a
ţesuturilor şi poate duce la restabilirea echilibrului hidric în zonele
deshidratate. Pielea ridată, ternă, semn tipic de îmbătrânire îşi revine, îşi
recapătă încetul cu încetul culoarea sănătoasă, roz şi luminoasă, pielea uscată
capătă prospeţime
în urma masajului limfatic. În cazul fracturilor, ţesutul osos se
regenerează mult mai rapid. Mameloanele sânilor îşi reiau aspectul normal
după alăptare. Efectul regenerant este fundamental în câmpul estetic
Tehnicile masajului de drenaj limfatic
Manevrele masajului limfatic sunt neteziri (efleuraje) realizate cu o
presiune mult mai uşoară decât în masajul obişnuit, somatic. Dacă pentru
cel din urmă manevrele de netezire se execută cu o presiune de 600-700
mm coloană de mercur, în drenajul limfatic manevrele se execută cu o
presiune de 30mm coloană de mercur. Pentru o mai uşoară reprezentare a
acesteia, că presiunea mâinilor trebuie să fie similară cu cea necesară a
întoarce o foaie de hârtie.
Secvenţa corectă de aplicare a manevrei fundamentale de drenaj
limfatic este: faza iniţială de contact, faza de deplasare a mîinilor şi faza de
relaxare a presiunii. Cele trei faze se succed ritmic, prin mişcări circulare,
eliptice, spiralate, executate cu podul palmei, sau cu degetele, astfel încât
suprafaţa de contact cu corpul pacientului să fie cât mai mare posibil.
Mîinile sa vor utiliza pentru drenarea unor suprafeţe mai extinse ale
corpului (gambe, membre inferioare; torace, spate), pe când degetele sunt
folosite pentru drenarea unor zone mai limitate (gât, mîini, picioare, faţă).
Tehnica. Reglarea sistemului limfatic depinde de mecanisme
fiziologice de „filtrare-resorbţie”. Aceasta se traduce prin două manevre
principale care tind să îndeplinească această funcţie dublă: apelul şi resorbţia.
Apelul. Manevra serveşte la golirea nodulilor şi vaselor de
conţinutul lor, dirijând limfa către trunchiurile jugulo-sub-claviculare,
unde ea se alătură fluxului venos. Apelul se efectuează în general la
distanţă faţă de edem, dar experienţa a arătat totuşi că ea este cu atât mai
eficace cu cât se practică cât mai aproape posibil de edem. Pentru a efectua
apelul asupra nodulilor limfatici, se utilizează pulpa degetelor care
orientează presiunea către nodulii sub-iacenţi, în sensul drenajului
fizilogic. Asupra vaselor se lucrează cu faţa palmară a mâinilor care
imprimă o presiune identică. Derularea mişcării mâinii se face de la
proximal către distal, pe când tracţiunea care însoţeşte presiunea este
întotdeauna disto-proximală (sensul drenajului).
Resorbţia.Tehnica se practică direct asupra edemului pentru că ea
permite trecerea excesului de lichid din mediul interstiţial către capilarele
limfatice. La resorbţie, mişcarea mâinii sau a policelui este inversă celei
practicate la tehnica de apel: se face de la distal către proximal. Întinderea
(tracţiunea) nu se schimbă pentru că ea orientează limfa în sens fiziologic.
Presiunea însoţită de întindere se face cu faţa palmară a ambelor mâini
(simultan sau alternativ după caz).
166
Masajul anticelulitic
Masajul anticelulitic răspunde la două cerinţe specific feminine: pe de-
o parte scăderea în greutate şi micşorarea volumului corporal, iar pe de altă
parte întinerirea şi ameliorarea calităţii aspectului cutanat. Masajul
anticelulitic vine deci în întâmpinarea ambelor cerinţe şi este însoţit de
îndeplinirea a două deziderate actuale în ceea ce priveşte stilul de viaţă: o
viaţă activă/sportivă şi supravegherea regimului alimentar. Informaţiile
tactile ale masajului ajută persoana masată la formarea unei imagini asupra
formei corpului său, asupra consistenţei sale. Îi recentrează atenţia asupra ei
înseşi, ajutând-o la auto-aprecierea schemei corporale. În esenţă, masajul
anticelulitic trebuie să creeze o senzaţie de mulţumire şi confort.
După caz, sunt utilizate două tehnici:
A.Drenajul limfatic manual (DLM) estetic
Este o adaptare a DLM-lui clasic cu o abordare mai mult globală decît
segmentară.
Unde? - Pe întreg corpul, inclusiv faţa şi gâtul. Abordarea este: faţa,
abdomenul, membrele superioare apoi membrele inferioare- din decubit
dorsal şi spate – din decubit ventral.
De ce ? Din cauza infiltratelor plasmatice în ţesutul conjunctiv. Acest
fenomen este mai accentuat la femeile de formă ginoidă decât la femeile
de formă androidă.
Obiectivul este de a reduce formele tipice ale acestei siluete,
caracterizate printr-o disproporţie a trenului superior, normal ca
dimensiuni, faţă de cel inferior, supradimensionat. Regimurile alimentare
acţionează global, asupra întregii siluete. Se caută deci reducerea
fenomenului de “coajă de portocală” şi armonizarea siluetei.
Rolul masajului este de a spori activitatea catabolică la nivelul MI,
ajutând în special la evacuarea deşeurilor celulare. DLM-ul facilitează
circulaţia limfei colectate şi reciclate în circulaţia sanguină. Ca urmare
diminuează retenţia lichidelor interstiţiale în ţesuturile cutanate şi stimulează
circulaţia capilară. Abordarea holistică pe care o realizează masajul vizează
unitatea somato-psihică, în scopul de ajuta efortul pacientei de a-şi întări
starea de bine în faţa incertitudinilor şi incomfortului ce apar în astfel de
demersuri.
Manevrele sunt cele ale DLM-lui clasic: manevre de apel şi de
resorbţie, pompajul reţelelor limfatice. Pentru faţă, maseurul se aşează
înaintea sau înapoia pacientului. Gesturile sunt asemănătoare celor făcute
după liftingul feţei. Protocolul diferă sensibil la nivelul membrelor: în cazul
morfologiilor ginoide se insistă asupra zonelor inghinale, iar în cazul
morfologiilor androide se insistă asupra zonelor de recepţie ale foselor
axilare.
DLM-ul estetic, mai ales în formele ginoide, poate fi ajutat prin
presoterapie.
B. Masajul defibrozant
Este utilizat în cazurile de masă adipoasă cu densitate foarte mare,
mai mult la femeile de tip android. Se poate aplica pe corp, mai puţin faţă,
pe care nu se fac acest tip de manevre, ci mai degrabă efleuraj sau
mângâieri. Se pot combina cu drenajul. La femeile cu morfologie ginoidă,
se aplică pe faţa laterală a coapselor, pe şolduri, şi dacă este nevoie pe
abdomen şi pe faţa anterioară şi posterioară a coapselor. În general se
aplică din cauza unui eşec în încercările de a slăbi în zonele menţionate.
Aceasta însemnă o organizare puternică a ţesuturilor, de aceea mijloacele
trebuie adaptate în consecinţă. Obiectivul este a de asupliza zonele
167
rezistente.Rolul masajului este de a elibera aderenţele printr-o manevrare
fină, şi de a restabili schimburile celulare în zonele grăsoase relativ inerte
şi încrustate.Manevrele se relizează printr-o abordare milimetrică:
manevrele Wetterwald, ciupiri, frământat superficial şi profund, manevrele
Jacquet-Leroz, pe loc şi în deplasare pe toată zona indurată.
Intensitatea este mai puternică decât la tehnicile limfatice pentru că
este vorba de a regăsi o libertate tisulară înglodată înt-un infiltrat care
trebuie dezorganizat. Dificultatea constă în a nu fi agresiv faţă de
structurile vasculare, şi aşa prost întreţinute de fibrozarea tisulară în care ele
sunt prizoniere.
Toată fineţea maseurului ţine de capacitatea sa de percepţie a acestor
zone dure şi de capacitatea de adaptare a manevrelor: prea lejere, sunt
ineficace, prea dure riscă să provoace echimoze şi distrugeri nediferenţiate
care pot explica anumite reveniri în forţă a celulitei după primul rezultat
satisfăcător. Această remarcă este deosebit de importantă atunci când
mâna este înlocuită de aparate, oricât de
sofisticate ar fi ele. Este important să se ceară o participare activă
progresivă înainte de orice schimbare de poziţie, participare bazată pe o
respiraţie costo-diafragmatică din ce în ce mai amplă, persoana fiind
învăţată înainte de începerea masajului această tehnică respiratorie. Acest tip
de masaj se înscrie câteodată într-un context psihologic delicat, de aceea
este important să se dea masajului un aspect plăcut şi confortabil.
Masajul ţesutului conjunctiv
Sub numele original Bindegewemassage această tehnică regrupează
mai multe concepte dintre care menţionăm: Dicke, Kolhrausch, Teirich-
Leube. Efectele reflexe de ordin nervos (simpatice) şi umoral (endocrin), au
trezit deseori interesul practicienilor. Componenta mecanică, suport al
acţiunii reflexe este întotdeauna asociată acesteia, chiar dacă participarea sa
nu este decât accesorie. Presiunea liniară apăsată este folosită în caz de:
alipire de fund de sac capsular, aderenţe sau retracturi (în acest caz,
apăsarea este mai puternică). Acest procedeu poate fi folosit ş în cadrul
masajului general, în afara oricărei noţiuni de reflexologie.
Locul masajului „reflex” în masoterapie.
Este contraindicată adăugarea unui alt act terapeutic pentru că astfel am
diminua rezonanţa reflexă, dar trebuie remarcat că :
- Pe de o parte dacă evaluarea duce la o centrare a abordării
terapeutice pe masajul refloxogen am putea, bineînţeles, să facem numai
acest lucru. Dacă evaluarea ne arată că există şi alte probleme de tratat, este
indispensabil să ne ocupăm de ele. Acestea se pot suprapune sau separa în
funcţie de evoluţia stării pacientului şi de predominanţa afecţiunilor.
- Pe de altă parte, problema de timp intervine în două feluri, atât ca
generator de oboseală pentru pacient dacă şedinţa se prelungeşte, cât şi din
punct de vedere al planificării şedinţei, dacă practicianul a prevăzut şi alt gen
de tratament în cursul acesteia. Ca o indicaţie, construcţia de bază durează 5-
10 minute şi extinderea la planul posterior al trunchiului necesită în jur de
20 de minute în total.
Reacţiile imediate
Deşi pot exista reacţii variate, două sunt cele mai frecvente: (1)
senzaţia de tăiere (obligatorie pentru Teirich –Leube, pe care pacientul o
semnalează având senzaţia că terapeutul utilizezează unghia (2). De obicei
presiunea lasă în urmă o înroşire liniară a pielii, câteodată urmată de o
uşoară inflamare alburie a pielii. Acest fenomen la nivelul pielii traduce o
hiperemie cu secretie histaminică. Reacţiile sunt atenuate sau inexistente pe
168
părţile sănătoase ale ţesutului conjunctiv şi mult mai marcate pe părţile care
reflectă o anomalie. Se poate produce o transpiraţie intempestivă la nivelul
axilelor.
In cursul şedinţei, oboseala poate fi exprimată de pacient verbal, sau
se poate traduce printr-o relaxare a poziţiei coloanei vertebrale. Durata
şedinţei se va adapta toleranţei pacientului.
Pot exista mai multe metodologii, în funcţie de autori. Putem propune
o atitudine de mijloc, daca procedăm dupa Dicke, de a începe printr-o
construcţie de bază, după care se abordează zonele complementare.
Schematic putem avea patru cazuri :
1. Efectul urmărit este general şi important: şedinţa începe cu
construcţia de bază, apoi se extinde la trunchi si membre.
2. Efectul urmărit este general şi de importanţă moderată: şedinţa se poate
rezuma la construcţia de bază.
3. Efectul urmărit este local şi important: masajul începe cu
construcţia de bază şi continuă apoi cu cea a zonei incriminate.
4. Efectul urmărit este local şi de importanţă moderată: masajul este
orientat local.
Planul de tratament ţine seama mai mult de reacţiile pacientului decât de
o tehnică prestabilită. Tot ceea ce este descris ca tehnică sau zonă poate fi
adaptat şi nuanţat în funcţie de observaţii şi de evoluţia cazului. ţumărul de
şedinţe este variabil, în funcţie de diagnostic şi de faza în care se află
pacientul.
Cartografie - Existenţa unor zone privilegiate.
Întotdeauna există o marjă între tehnica de execuţie, aşa cum este ea
descrisă de autor, şi improvizaţie, sau mai exact spus o cercetare care
consistă în coroborarea simptomelor şi a evoluţiei lor cu
efectele cunoscute ale unei tehnici. Aici intervine rolul adaptării,
căci determinările empirice nu pot fi decât indicative. Există, am putea
spune, marile căi clasice, iar apoi cercetarea cu răbdare a cazului, care
permite stabilirea abordării corecte a unui pacient.
Acţiunea la distanţă
Există două nivele: pe de o parte, abordarea zonei lombo-sacrato-
fesiere, numită construcţie de bază, pe de altă parte zonele cunoscute şi
marcate pe hărţi. Construcţia de bază variază în funcţie de autori, ea
neexistând după Teirich-Leube, a cărui abordare este în funcţie de
consistenţa şi starea ţesutului conjunctiv observat.
Manevrele din cadrul construcţiei de bază pot fi schematizate după
cum urmează :
1. SIPS* *" SIAS* deasupra crestei iliace (SIPS-spina iliacă
postero superioară)
2. SIPS -► SIAS dedesubtul crestei iliace (SIAS-spina iliacă antero
superioară)
3. SIPI* .marele trohanter, încrucişând pe fesă (SIPI-spina iliacă
postero inferioară)
4. SIPI--►marele trohanter,trecând exact pe sub plica fesieră
5. SIPI a cincea vertebră lombară şi coccisul
6. Trei sau patru presiuni convergente în unghiul ilio-lombar, spre
S1
7. Un traseu secant celui precedent, mergând de la L3 spre creasta
iliacă
8. Câteva presiuni liniare pe sacru, oblice în jos şi înafară, apoi în
jos şi înapoi
169
9. Presiuni între spaţiile interspinoase lombare (în jos şi înafară)
10. O presiune cu pulpa degetelor, de la baza anterioară a toracelui
pe şarniera T12-L1.
Acţiunea locală
Se referă la corp în ansamblul său. Există trei tipuri de manevre:
presiunile lungi, cele scurte, aşa-zise de acroşaj şi, mişcările globale cum
ar fi fricţiunea sau palpare-rulare. La modul general, presiunile lungi
urmează limitele morfologice ale corpului, traiectul sau inserţiile
musculare, septum-ul şi aponevrozele. Se adresează profilurilor
musculare şi proeminenţelor osoase. Presiunile scurte sunt transversale,
mai mult sau mai puţin apropiate. Manevrele globale sunt lăsate la
aprecierea terapeutului, ca şi completarea celor precedente. Aceste
manevre urmează după construcţia de bază.
Avem astfel:
- Presiuni transversale între toate procesele spinoase situate
deasupra vertebrei T12
- Presiuni în jurul omoplaţilor (pe margini şi apoi supra- şi subiacent
spinei)
- Presiuni intercostale în fiecare spaţiu
- Presiuni interscapulare plecând de la un acromion la altul. Într-o
parte se trece pe dedesubtul lui C7, iar în cealalta pe deasupra acestei
vertebre.
- Presiuni axiale în dreapta şi în stânga coloanei, pe lungime
- Presiuni suboccipitale de-a lungul liniei nucale superioare.
- Lucru specific pe o zonă afectată.
Pentru partea anterioară a trunchiului, menţionăm :
- Presiuni la nivelul claviculelor; Presiuni la nivelul muşchilor
pectorali sau pe conturul sânului la femei; Presiuni de o parte şi de alta a
liniei mediane a sternului;Presiuni intercostale ;Presiuni abdominale
urmând morfologia muşchilor şi inserţiile lor.
Schema de tratament a membrelor. La membre este suficient să
urmăm reliefurile musculare, septurile lor de separare, delimitările lojelor.
Acest lucru este valabil şi la extremităţi, inclusiv lojele dorsale, palmare
sau plantare şi falangele.
Schema de tratament a feţei. Presiunile sunt identice, dar de o
intensitate mai mică, datorită dimensiunilor musculare reduse şi
fragilităţii tegumentelor. Ele urmăresc morfologia osoasă şi reliefurile
musculare.
Masajul reflexogen al piciorului
Potrivit Institutului Internaţional de Reflexologie creat de Eunice
Ingham în 1973, energia circulă în permanenţă de-a lungul canalelor din
corp, care se termină în punctele reflexe ale mâinilor şi
picioarelor. Când acest flux de energie nu ]ntâlneşte niciun obstacol,
persoana respectivă se află într-o stare de sănătate bună, dar dacă fluxul e
blocat de o tensiune sau congestie, persoana devine bolnavă. Tratând
„reflexele” se distrug blocajele, iar sistemele îşi regăsesc armonia.
Principiile de bază ale acestei ştiinţe sunt următoarele:
a) Teoria zonelor, care consideră că există 10 zone sau canale care
traversează corpul longitudinal de la picioare la cap, 5 de fiecare jumătate a
corpului, câte una pentru fiecare deget de la mână şi picior.
Toate organele, glandele sau segmentele corpului au „reflexul”
propriu într-o anumită zonă a piciorului, iar dacă tratând piciorul se
remarcă existenţa unui punct dureros, acesta este semnul unei tensiuni sau
170
congestii în partea corpului care corespunde punctului respectiv. Dacă
există o blocare a energiei într-un punct sau organ dintr-o zonă, toate
celelalte organe sau structuri situate în aceeaşi zonă sunt pasibile de
îmbolnăvire ( Marcu, V, Copil, C, 1995).
b) Planşa reflexelor piciorului arată amplasamentul exact al
„reflexelor” diferitelor părţi ale corpului pe plantă şi pe marginea externă a
piciorului. Fiecare talpă refelctă hemicorpul de aceeaşi parte, deci organele,
structurile, segmentele nepereche vor fi reprezentate numai pe talpa
corespunzătoare.
Pentru o mai bună orientare în aflarea zonelor reflexogene trebuie bine
cunoscute şi reperate oasele piciorului, care sunt în număr de 26: 7 tarsiene,
5 metatarsiene, şi 14 falange. Tot pentru o mai bună orientare, talpa a fost
împărţită în 3 linii imaginare:
- linia diafragmului, care traversează piciorul la nivelul capului
metatarsienelor,
- linia taliei, care se găseşte trasând o linie imaginară transversală a
piciorului, plecând de la cel de-al cincilea metatars
- linia călcâiului, care se găseşte deasupra călcâiului, în locul unde
pielea moale şi albă devine mai închisă şi dură, spre talus.
Tehnicile masajului reflexogen

Pentru priza de bază se folosesc ambele mâini, una de sprijin care ţine
ferm piciorul, permiţând astfel relaxarea acestuia şi o mână activă, care
acţionează asupra zonelor reflexe, având o mişcare dinamică şi fluentă.
Mişcarea nu se realizează numai din degete, ci este iniţiată din mijlocul
palmei, iar contactul se realizează prin buricele degetelor. Există mai multe
tehnici, derivate din priza de bază, şi anume:
a.Tehnici de relaxare: 1. Tehnica de rulare dinapoi spre înainte; 2.
Flexia diafragmului şi a plexului solar; 3. Rotaţia gleznei
b. Tehnici de bază: 1 Tehnica de bază a policelui; 2 Tehnica de bază
a indexului: 3 Tehnica croşetei; 4 Rotaţia reflexă
Efectele masajului reflexogen
Principalul şi cel mai important efect este relaxarea musculară şi
nervoasă.Un alt efect este restabilirea armoniei şi homeostaziei tuturor
funcţiilor organismului: ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice;
îmbunătăţirea funcţionării sistemului nervos (pacientul va dormi mult mai
bine după prima şedinţă ), reglarea diurezei ; activarea peristaltismului
intestinal etc.
Contraindicaţiile masajului reflexogen: Stările febrile, bolile infecto-
contagioase şi dermatologice; Tulburările venoase şi limfatice acute;
Afecţiunile care necesită intervenţii chirurgicale; Tulburările de sarcină (în
sarcina normală se evită masarea zonei bazinului); Depresiile grave
Tehnici orientale: Shiatsu
Tehnicile utilizate de Shiatsu nu sunt cu mult diferite de cele utilizate
de masajul occidental, dar se utilizează de fapt doar două tehnici principale:
presiunea şi tracţiunile. Cu toate acestea, Shiatsu este o formă foarte
dinamică de masaj, varietatea lui constând în utilizarea diferitelor
segmente (mâini, coate, genunchi şi picioare), în durata şi profunzimea
presiunii şi în poziţia membrelor primitorului.Maseurul trebuie să fie cât
mai natural şi destins posibil când exercită o presiune, în loc de forţa
musculară servindu-se doar de greutatea propriului corp. Mai este necesar
ca cele două mâini să fie în permanent contact cu corpul primitorului.
În Shiatsu presiunea vine din „Hara” (centrul energiei din abdomenul
171
inferior), indiferent care ar fi segmentul utilizat. Această presiune este
puternică, dar controlată, pentru că energia executantului este sensibilă la
cea a partenerului său. Se utilizează, aşa cum am mai spus, doar greutatea
corpului, nefăcându-e niciun efort. Poziţia corpului este foarte importantă,
acesta trebuie să fie destins şi stabil. Genunchii sunt depărtaţi pentru sporirea
stabilităţii, braţele sunt drepte pentru ca suportul să fie solid, iar presiunea nu
vine din umeri, care sunt destinşi, ci din mişcarea înainte a bazinului. Cele
două mâini ale maseurului sunt relaxate, astfel putându-se exercita o
presiune puternică, fără a se ajunge la oboseală.
Segmentele cu care se execută presiunea în Shiatsu sunt:
Policele. Când se utilizează policele se apasă cu pulpa, nu cu
extremitatea, iar restul mâinii rămâne în contact cu corpul primitorului, atât
pentru repartizarea greutăţii cât şi pentru a-l linişti pe acesta.
Faţa externă a indexului şi internă a policelui. Această poziţie se
numeşte „muşcătura dragonului” şi este foarte utilă celor cu mâini suple.
Presiunea vine în special de la prima articulaţie a indexului.
Palmele. Palma mâinii permite exercitarea unei bune presiuni, mai
puţin precisă decât cea a policelui. Pentru a spori această precizie se
utilizează podul palmei, în timp ce restul mâinii, destinsă fiind, este tot
timpul în contact cu corpul primitorului.
Coatele. Când se utilizează coatele, se păstreză grnunchii depărtaţi şi
centrul de greutate destul de coborât, pentru a controla mai bine presiunea.
Maseurul trebuie să aibă cotul „deschis”, un cot „ascuţit” este dureros.
Mâna şi antebraţul trebuie să fie destinse, relaxate, pumnul tensionat fiind
semnul unei presiuni realizate prin forţa musculară, lucru care nu este
permis în Shiatsu.
Genunchii. Presiunea genunchilor este puternică, fără a fi dureroasă.
Maseurul trebuie să fie aşezat pe călcâie, degetele de la picioare fiind
flectate şi să-şi treacă greutatea de pe un genunchi pe altul, fără a
îngenunchea pe cel masat.
Exerciţiile de bază în Shiatsu
Pentru început, cel care este masat e culcat ventral, cu braţele întinse pe
lângă corp. Coborând de-a lungul corpului se tratează mai întâi spatele, apoi
bazinul şi şoldurile, gambele, talia, urcând apoi din nou până la umeri şi
cap. Cel masat va răsuci frecvent capul, pentru a nu face contractură la
muşchii gâtului. Apoi pacientul este culcat dorsal şi se vor trata sistematic
faţa anterioară a gâtului, umerii, faţa şi capul, braţele, mâinile, „hara”,
terminând cu gambele. Cei care au dureri dorsale este de preferat ca în
culcat dorsal să aibă genunchii îndoiţi.
Contraindicaţii: se evită apăsarea venelor dacă pacientul are varice;
nu se practică Shiatsu pe abdomen în timpul sarcinii; spre sfârşitul sArcinii
se evită presiunile puternice pe membrele inferioare şi nu se utilizează
„Marele Eliminator”.
1.Spatele. Se începe prin întinderi ale spatelui, urmate de relaxare.
Fiecare maseur trebuie să-şi găsească ritmul propriu. Se stimulează în
continuare toate funcţiile corporale exercitând o presiune de fiecare parte a
coloanei vertebrale, cu palmele, apoi cu policele.
2.Bazinul. În această zonă se va apăsa pe găurile sacrate, după care
se vor comprima părţile externe ale feselor.
3.Faţa posterioară a membrelor inferioare. Se lucrează pe un membru,
apoi pe celălalt. Se exercită o presiune coborând cu palmele, apoi cu
genunchii. După ce s-a lucrat asupra gleznei se mobilizează gamba în 3
direcţii. Se abduce şi se flectează apoi membrul inferior şi se exercită o
172
presiune de-a lungul feţei sale externe. Se calcă apoi plantele, înainte de a
trata fiecare picior unul după celălalt.
4.Faţa posterioară a umerilor. Pe faţa posterioară a corpului, Shiatsu
se termină cu prelucrarea umerilor. Se apasă pe partea superioară a acestora,
apoi se realizează pivotarea omoplaţilor. Se va trece în continuare la tratarea
zonei dintre coloana vertebrală şi omoplaţi, iar în încheiere se relaxează
muşchii umerilor cu ajutorul picioarelor maseurului. Pacientul se întoarce
apoi în decubit dorsal.
5.Faţa anterioară a umerilor. Se „deschide” toracele apăsând pe faţa
anterioară a umerilor, apoi se exercită o presiune în spaţiile intercostale
pentru a le descongestiona şi pentru a redresa umerii prea rotunjiţi. Se
aşează apoi coatele pe genunchi pentru a avea o priză mai bună, lucrându-
se pe meridianele
feţei posterioare a gâtului şi relaxând întraga musculatură a acestuia.
În încheiere se face elongarea coloanei cervicale.
6.Capul şi faţa. Se începe cu vârful capului, degetele alunecă pe păr,
trăgându-l uşor. Se masează urechile, după care se coboară pe punctele
feţei, în jurul ochilor, pe tâmple şi pe bărbie, apoi în jurul nărilor şi a
gurii, înainte de reîntoarcerea la linia mediană a capului.
7.Membrele superioare şi mâinile. Se tratează fiecare membru
superior pe rând. Se începe cu faţa internă, mâinile în supinaţie, apoi se
lucrează pe antebraţ, cu mâna în pronaţie. Se tracţionează degetele şi se
tratează punctul dintre police şi index. În încheiere se scutură braţele pentru
ca muşchii să se relaxeze.
8. „Hara”. Cu ambele mâini se apasă înconjurând abdomenul inferior
în sensul celor de ceasornic, apoi se apasă uşor sub coaste de pe o parte pe
cealaltă înainte de a coborî de-a lungul liniei mediane care duce spre
ombilic. În încheiere se relaxează „Hara” prin apăsare în „val”.
9.Faţa internă a membrelor inferioare. Coborând până la picior se apasă
pe faţa internă a gambei, apoi pe faţa anterioară a coapsei. Se mobilizează
uşor rotula şi se exercită cu policele o presiune pe punctul situat sub
genunchi în timp ce cu cealaltă mână se apasă pe tibie. În încheiere se
face flexia plantară şi dorsală a piciorului şi se trece la tratamentul
celuilalt picior.
Planşa meridianelor spatelui
Spatele, în structura sa, reflectă starea energiei interne. Zonele
plămânilor, pericardului şi cordului sunt situate între omoplaţi. Meridianele
stomacului şi Trei Focare se găsesc în stânga liniei mediane a spatelui,
ficatul şi vezica biliară în dreapta. Meridianul splinei este situat într-o
zonă îngustă în dreptul celei de-a XII-a vertebre dorsale. Durerile dorsale
pot revela tulburări în funcţioarea organelor corespondente. Rinichii şi
intestinele corespund regiunii lombare, iar sacrul corespunde vezicii.
Indexul meridianelor este următorul: V - Vezica urinară; VB -
Vezica urinară; R – Rinichii; IS -Intestinul subţire; F – Ficatul; IG -
Intestinul gros; S – Stomacul; TF - Trei focare; SP – Splina; P – Pericardul;
C - Cordul ; VG - Vasul guvernor; P- Plămânii; VC – Vase-concepţie.
Principalul meridian este cel al vezicii, care coboară de fiecare parte
a coloanei vertebrale spre regiunea sacrată unde face două unghiuri înainte
de a reapărea în regiunea superioară a spatelui pentru a forma meridianul
extern al vezicii, paralel cu primul. Meridianul intern are un efect mai mult
fizic, în timp ce meridianul extern acţionează mai mult asupra psihicului şi
asupra emoţiilor. Meridianul vezicii stimulează nervii rahidieni, care sunt
legaţi de activitatea tuturor organelor interne. Practic fiecare tsubo (punct)
173
al meridianului vezicii are influenţă directă asupra alimentării cu energie
Ki (vitală) a altor meridiane. Punctele situate în regiunea dorsală
superioară acţionează asupra plămânilor şi a cordului. Punctele situate în
partea dorsală inferioară a spatelui acţionează asupra meridianelor
digestiei, partea stângă fiind legată în principal de stomac, iar partea
dreaptă de ficat şi vezica biliară. Regiunea lombară e legată de rinichi,
intestinul gros şi intestinul subţire, în timp ce sacrul e legat de vezică. Cu
puţină practică, examinând starea coloanei vertebrale şi a musculaturii
adiacente este posibilă stabilirea anumitor diagnostice ale funcţiilor interne.
Pentru început nu e necesar să se cunoască exact corespondenţele, fiind
suficient să se coboare în lungul coloanei vertebrale pentru a echilibra Ki – ul,
rămânând bineînţeles atenţi la reacţiile partenerului.

Având în vedere complexitatea intervenţiei pentru starea de sănătate, echivalentă cu complexitatea
fiinţei umane însăşi, este necesar ca profesionistul în kinetoterapie să fie capabil a şti, a alege, a stabili cele
mai importante obiective generale şi specifice propriei sale intervenţi
Obiectivele care vizează finalităţi, corespund idealului de recuperare a sănătăţii (considerată
parţial şi temporar pierdută). Astfel, imediat după evenimentul patologic, rolul important revine
serviciilor medicale de urgenţă pentru menţinerea şi revenirea spre normalitate a funcţiilor vitale.
Urmează prevenirea complicaţiilor, unde un rol important îl are aplicarea corectă a mijloacelor
anakinetice (posturări-drenaje, imobilizări, tehnici de facilitare pentru relaxare şi/sau stimulare). În
continuare intervine kinetoprofilaxia secundară, ce urmăreşte menţinerea şi readucerea funcţiilor
neafectate direct de către evenimentul patologic. Odată depăşită faza acută/critică determinată de
impactul patologic, rolul kinetoterapiei este în creştere pentru recuperarea ideală (în totalitate) a
funcţiilor diminuate sau pierdute.
Timpul de îndeplinire a acestui tip de obiectiv este impredictibil. Menţionăm că termenul de
“ideal de recuperare” cuprinde în esenţa lui aspiraţiile pacientului şi a tuturor serviciilor medicale, sub
rezerva unei îndepliniri posibil parţiale a acestui tip de obiectiv.
Concepte şi termeni de reţinut: kinetoterapie,exerciţiu fizic, ATE
1. Definiţi următorii termeni: exerciţiu fizic, activităţi (A), tehnici (T), elemente (E)
2. Care sunt modalităţile paraclinice/medicale de exprimare a intensităţii efortului.
3. Care este clasificarea exerciţiilor fizice?
4. Care snt efectele manevrelor de masaj?
5. Definiţi masajul.
6. Care sunt contraindicaţiile masajului?
7. Ce este drenajul limfatic?
8. Care sunt efectele drenajului limfatic?
174
1. Care sunt manevrele folosite în masajul terapeutic:

a. tapotamentul
b. bataia
c. ciupirea
2. Exerciţiul fizic este:

a. viteza de execuţie
b. calitate motrică
c. gest motric special şi specializat
3. Care sunt mijloacele specifice knetoterapiei:

a. forţa generală
b. exerciţiul fizic
c. forţa specifică
4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria parametrilor exerciţiului fizic:
a. duritatea efortului
b. densitatea efortului
c. directia şi forma
175
Bibliografia:
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
-
176
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
SISTEMUL MIJLOCELOR SPECIFICE EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
Cuprins
9.1. Introducere
9.3.1. Sisteml mijloacelor specifice educaţiei fizice şi sportului
9.1.Introducere
Finalităţile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportive se

realizează cu ajutorul unui larg sistem de mijloace. Aceste mijloace
(instrumente) au un rol de prim ordin în activitatea de educaţie fizică
şi sportivă. Împreună cu procedeele şi metodele specifice, ele
determină conţinutul şi eficienţa activităţii domeniului.
Mijloacele folosite „în sistem” asigură îndeplinirea obiectivelor,
în condiţiile în care se folosesc în strânsă legătură unele cu celelalte.

să cunoască noţiunile de bază privind educaţia fizică şi
sportul;
să reţină principalele forme de manifestare ale
educaţiei fizice şi ale sportului
să însuşească principalele exerciţii folosite în educaţie
fizică şi sport
capacitatea de folosire în activitatea de recuperare a
metodelor şi mijlocelor educaţiei fizice şi sportului
motrice
177
Mijloacele educaţiei fizice şi sportive pot fi clasificate astfel:
Mijloacele de bază, specifice, ce aparţin domeniului educaţiei

fizice şi sportive:
Exerciţiul fizic;
Metode şi mijloace folosite pentru asigurare refacerii
capacităţii de efort a subiecţilor;
Aparatura de specialitate, specifică activităţii de educaţie fizică
şi sport.
Mijloacele asociate (nespecifice sau complementare) care

aparţin altor domenii, dar sunt utilizate şi în activitatea de educaţie
fizică şi sport:
Factorii naturali de călire;
Factorii igienici;
Mijloacele specifice altor laturi ale educaţiei integrale.
Mijloacele de bază, specifice asigură realizarea celor două

finalităţi ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă: perfecţionarea
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice.
Exerciţiul fizic sau gestul motric (23) este considerat mijlocul
fundamental al activităţii de educaţie fizică şi sport. Actul motric sau
acţiunea motrică, repetat sistematic şi conştient, reprezintă principala
condiţie a realizării obiectivelor educaţiei fizice şi sportive.
Obiectivele diferenţiază exerciţiile fizice, ca mijloc al educaţiei
fizice şi sportive, de celelalte mişcări, acţiuni fizice (corporale) care
îşi au originea în actul motric, în mişcările omului şi care sunt
efectuate de individ în diverse activităţi (productive, în viaţa
cotidiană, în jocurile copiilor etc.).
După I. Şiclovan, prin exerciţiu fizic se înţelege „repetarea
sistematică şi conştientă a unei acţiuni cu caracter preponderent
corporal, în scopul formării sau perfecţionării unei priceperi şi
deprinderi, pentru îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice” (17).
178
Gh. Cârstea consideră că „exerciţiul fizic este actul motric
repetat sistematic şi conştient în vederea îndeplinirii obiectivelor
educaţiei fizice şi sportului, fiind mijlocul specific principal, de bază”
(3).
În Dicţionarul enciclopedic român, exerciţiul fizic este denumit
„mijlocul principal al educaţiei fizice care constă în acţiuni motrice
voluntare special selecţionate şi folosite după o anumită metodică, în
vederea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative”. Gh. Mitra
apreciază că „exerciţiul fizic reprezintă acţiunea motrică voluntară,
deliberat concepută şi sistematic repetată în cadrul unui proces
instructiv-educativ, organizat în scopul realizării unor obiective
concrete în legătură cu formarea şi perfecţionarea priceperilor,
deprinderilor şi calităţilor motrice, cu educarea multilaterală a
personalităţii” iar V. Marcu enumeră între caracteristicile exerciţiului
fizic „intenţia deliberat concepută, gestul motric cu structură proprie;
repetarea sistematică după reguli precise; influenţa sa asupra sferei
biologice şi a celei spirituale şi efectuarea exerciţiului fizic presupune
întotdeauna depunerea unui efort fizic şi psihic”.
În acord cu asemenea aprecieri, elementele definitorii ale
exerciţiului fizic sunt următoarele:
• conceperea deliberată şi desfăşurarea lui în concordanţă cu
obiectivele educaţiei fizice şi sportive;
• repetarea sistematică, potrivit unor norme şi reguli bine
determinate;
• gestul motric solicită depunerea unui efort fizic şi psihic;
• acţionează asupra sferei biologice şi spirituale a omului.
Exerciţiul fizic este mijlocul fundamental, instrumentul anume
conceput şi programat în scopul:
• ameliorării indicilor morfologici şi funcţionali ai
organismului;
• dezvoltarea troficităţii şi tonicităţii unui anumit muşchi, grup
sau lanţ de muşchi;
• sporirea mobilităţii şi asigurarea stabilităţii articulare;
• formarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor
motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice, ca şi dezvoltarea
calităţilor motrice.
Exerciţiul fizic este cumulativ, poate influenţa simultan atât
muşchii, cât şi articulaţiile, unele deprinderi şi priceperi, calităţile
motrice.
Conţinutul exerciţiilor fizice – reprezintă totalitatea elementelor
din care este compus. Acestea determină dimensiunea şi complexi-
tatea lui. (De exemplu, o săritură întinsă peste aparatul de gimnastică
prezintă o complexitate faţă de o simplă tracţiune în braţe). Conţi-
nutul urmăreşte „finalizarea intenţiei”, a obiectivului pentru care este
utilizat exerciţiul fizic respectiv.
Componentele, elementele de bază, de conţinut ale exerciţiului
fizic, determină:
• mişcările corpului sau ale segmentelor lui, efectuate în
vederea realizării scopului. În activitatea sportivă, prevederile
regulamentare condiţionează execuţia mişcărilor;
• efortul fizic depus în timpul efectuării mişcărilor (concretizat
prin „parametrii efortului fizic” – cantitatea de lucru mecanic-volum-
intensi-tatea cu care se efectuează acţiunile respective, ca şi
complexitatea);
179
• efortul psihic depus în timpul efectuării mişcărilor (concre-
tizat în gradul de solicitare a diferitelor procese psihice).
Forma exerciţiilor fizice – reprezintă modul de manifestare,
vizibil, a conţinutului, a structurii sale. Forma exerciţiilor fizice se
concretizează în dispunerea şi legarea elementelor componente, în
modul în care se succed mişcările componente ale fiecărui exerciţiu,
precum şi legăturile între acestea.
Aprecierea formei se face după următoarele criterii:
• poziţia corpului, a segmentelor, iniţială şi finală, faţă de
aparat sau obiectul respectiv;
• direcţia în care se desfăşoară mişcarea prin acţionarea
segmentelor corpului;
• amplitudinea segmentului corpului;
• relaţia dintre segmentele antrenate în mişcare;
• ritmul şi tempoul mişcării;
• modul de dispunere a executantului faţă de adversar (i) sau
partener (i) etc.
Unii specialişti consideră forma exerciţiului ca „modul
particular în care se succed mişcările componente ale fiecărui
exerciţiu, precum şi legăturile ce se stabilesc între acestea de-a lungul
efectuării acţiunii motrice în cauză” .
Gh. Mitra consideră că elementele definitorii ale formei
exerciţiilor fizice sunt urmtoarele:
• poziţia corpului şi a segmentelor sale (iniţială, finală,
intermediară);
• amplitudinea mişcării (de unde până unde – ca spaţiu);
• relaţia dintre diferitele segmente ale corpului;
• tempoul şi ritmul execuţiei;
• sistemul de dispunere faţă de adversar, partener, spectator.
Sintetizând părerile exprimate în literatura de specialitate, V.
Marcu consideră că exerciţiul fizic are următoarele caracteristici:
• caracteristici spaţiale: poziţii, direcţii, amplitudine, distanţă
etc.;
• caracteristici temporale: ritm, tempou, durată;
• caracteristicile spaţio-temporale sunt determinate de viteza de
execuţie;
• caracteristici dinamice: determinate de forţe interne sau
externe care produc mişcarea, exerciţiul.
În ceea ce priveşte relaţia între conţinut şi forma exerciţiului.
Între conţinut şi formă există un raport strâns, o unitate în care rolul
hotărâtor îl deţine conţinutul. Acesta determină forma exerciţiului
fizic. De exemplu, unele perfecţionări, modificări ale conţinutului
exerciţiilor de gimnastică au dus la apariţia de noi elemente, noi
forme de exprimare a sportivilor în diferitele exerciţii executate la
unele dintre aparatele de gimnastică. Astfel, au apărut noi elemente
de gimnastică purtând numele sportivului ce le-a executat pentru
prima dată. De asemenea, forma determină dezvoltarea conţinutului
nou. Menţinerea unei forme depăşite, a unor exerciţii, procedee
tehnice învechite este în contradicţie cu conţinutul nou care
determină şi favorizează performanţa sportivă.
În ceea ce priveşte tehnica exerciţiilor fizice, unii specialişti
consideră că sunt sinonime cuvintele formă şi tehnică. În acest sens,
tehnica exerciţiilor fizice este definită ca: „sistemul procedeelor
180
tehnice specifice diferitelor ramuri sportive, procedee care
raţionalizează după criterii biomecanice şi reguli de întrecere stricte,
mişcările corpului, ale segmentelor în scopul obţinerii unei eficienţe
maxime” .
Tehnica reprezintă îmbinarea cea mai raţională (cu măiestrie) a
structurii acţiunilor motrice, în conformitate cu scopul urmărit, prin
valorificarea optimă a legilor biomecanicii.
Clasificarea exerciţiilor fizice
Efectele benefice ale mişcării fizice apar pentru întâia oară în
China, în aşa-zisele „Cărţi sfinte”, în care se relevă rolul exerciţiilor
de respiraţie, executate în diferite poziţii, în scopul vindecării unor
boli. Aceste mişcări s-au constituit în sistemul de gimnastică Kong-
Fu.
Sistemul Yoga din India cuprindea exerciţii care, combinate cu
tehnici speciale de activizare a respiraţiei, circulaţiei, a musculaturii
şi cu metode de relaxare, au avut un rol important în dezvoltarea
exerciţiilor fizice. Ulterior, în Egipt (acum 4000 de ani), se
menţionează poziţiile iniţiale şi mişcările de mobilitate şi, pentru
prima dată, a celor acrobatice.
În Grecia antică, exerciţiile fizice se practicau, mai întâi cu scop
medical, iar la Roma, pe lângă exerciţiile medicale, sunt menţionate
şi cele pregătitoare pentru război.
În Evul mediu, pentru menţinerea stăpânirii feudale, pregătirea
fizică şi militară erau realizate prin exerciţiile fizice, iar în Epoca
Renaşterii, exerciţiile fizice erau considerate principalul mijloc prin
care se realiza dezvoltarea generală a omului şi întărirea sănătăţii.
Apariţia „Art Gimnastica” a lui Hieronimus Mercurialis este
considerată prima culegere de exerciţii fizice.
În epoca modernă, de numele lui Pestalozzi se leagă elaborarea
unui sistem de exerciţii de gimnastică, pornind de la structura
aparatului locomotor, vârstă şi jocul copiilor, exerciţiile fizice fiind
clasificate în articulare cu mişcările simple pentru cap, trunchi, braţe,
picioare şi exerciţii libere.
Apariţia sistemelor de educaţie fizică reprezintă etapa
începutului clasificării exerciţiilor fizice.
În prezent, există numeroase criterii de clasificare a exerciţiilor
fizice, considerate clasice:
• după criteriul anatomic: exerciţii fizice pentru întregul corp
sau pentru diferitele segmente ale sale (cap, gât, membrele
superioare, trunchi, membrele inferioare etc.);
• după principiile didactice (de la simplu la complex);
• după categoria deprinderilor motrice care se învaţă: exerciţii
fizice pentru deprinderi motrice de bază şi utilitar-aplicative; exerciţii
fizice pentru deprinderi motrice specifice ramurilor şi probelor
sportive;
• după poziţia faţă de aparate: exerciţii fizice cu aparate, la
aparate, pe aparate etc.;
• după ponderea calităţii motrice pe care o dezvoltă: exerciţii
fizice pentru dezvoltarea forţei, mobilităţii, vitezei etc.;
• după natura contracţiei musculare: exerciţii fizice dinamice,
statice şi mixte;
• în funcţie de componentele (factorii) antrenamentului sportiv:
exerciţii fizice pentru pregătirea fizică, tehnică, tactică etc.;
181
• după intensitatea efortului fizic: exerciţii fizice de intensitate
mică, medie, maximală etc.;
• după succesiunea exerciţiilor fizice în cadrul diferitelor verigi
ale lecţiei;
• după obiectivele urmărite etc.
Metode şi mijloace folosite pentru asigurarea refacerii

capacităţii de efort a subiecţilor
Importanţa refacerii capacităţii de efort a celor care au

participat la diverse activităţi de educaţie fizică şi sport, a determinat
specialiştii domeniului să trateze refacerea ca pe o componentă a
procesului de instruire.
Refacerea înseamnă, practic, combaterea sau „depăşirea”
oboselii apărute în timpul efortului şi care permite reluarea sau
continuarea exerciţiului. În timp ce recuperarea se referă la
organismul bolnav, handicapat morfologic sau funcţional, la
„problemele” create în zona patologiei sportive, refacerea poate fi
considerată un proces distinct, care urmează după efort şi beneficiază
de o metodologie proprie.
Refacerea capacităţii de efort a subiecţilor se realizează, de
regulă, pe parcursul activităţii sau după încheierea activităţii
respective.
Refacerea naturală este spontană şi cea mai simplă, depinde
de activitatea sistemului nervos central şi constituie forma principală
de refacere. Începând cu pauza după o execuţie, „un timp de odihnă”,
după o repriză, schimbarea jucătorilor după un atac la hochei pe
gheaţă, la handbal etc. şi continuând cu odihna de după meci, concurs
şi somnul.
Refacerea mai poate fi rezultatul şi a altor metode şi mijloace
mai complexe, ca: refacerea dirijată şi refacerea farmacologică,
metabolică. Mijloacele folosite din punct de vedere al apartenenţei
pot fi hidro-fizio-balneoclimatice, dietetice, psihice, farmacologice
etc.
În activitatea de educaţie fizică (şcolară sau în cadrul Sportului
pentru toţi) refacerea se realizează, de regulă, prin mijloace naturale
care se asociază cu măsuri de ordin igienic. În funcţie de condiţiile
materiale, se pot utiliza şi alte metode mai complexe.
Utilizarea aparaturii de specialitate, specifice activităţii de

educaţie fizică şi sport
În activitatea de educaţie fizică şi mai cu seamă în cea sportivă,

aparatura tehnică, specifică, de specialitate utilizată, condiţionează
realizarea obiectivelor, a performanţei şi joacă un rol însemnat în
procesul de instruire, în concurs.
Aparatura de specialitate, specifică domeniului cuprinde:
a. aparate şi materialele tehnice, specifice (bănci de gimnastică,
saltele, aparatele de gimnastică, mingi, gantere etc,.);
a. instalaţiile proprii (porţi, fileuri, groapa de nisip pentru
sărituri etc.).
182
b.
În activitatea sportivă, utilizarea aparaturii de specialitate,
specifice, este deosebit de importantă în desfăşurarea
antrenamentelor. Folosirea unor lonje, plase elastice de către
gimnaşti; a manechinelor de către luptători, judokani; folosirea tot
mai mult, în ultimul timp, a diverselor aparate mecanice sau
electronice sub forma unor simulatoare folosite în pregătirea
jucătorilor de tenis, tenis de masă sau pentru a înlocui adversarii în
efectuarea unor procedee tehnice sau combinaţii tactice sunt tot mai
mult utilizate.

În activitatea sportivă, utilizarea aparaturii de specialitate, specifice, este deosebit de importantă
în desfăşurarea antrenamentelor. Folosirea unor lonje, plase elastice de către gimnaşti; a manechinelor
de către luptători, judokani; folosirea tot mai mult, în ultimul timp, a diverselor aparate mecanice sau
electronice sub forma unor simulatoare folosite în pregătirea jucătorilor de tenis, tenis de masă sau
pentru a înlocui adversarii în efectuarea unor procedee tehnice sau combinaţii tactice sunt tot mai mult
utilizate.
Concepte şi termeni de reţinut: educaţie fizică,exerciţiu fizic, dezvltarea capacităţii

motrice
1. Definiţi termenul: exerciţiu fizic

2. Care sunt mijloacele specifice educaţiei fizice?
3. Care mijloacele nespecifice educaţiei fizice?
4. Cum se clasifică exerciţile fizice în educaţie fizică şi sport?
183
1. Criteriul anatomic este mod de:

a. apreciere
b. clasificare
c. vedere

3. Care sunt mijloacele specifice kinetoterapiei:

a. forţa generală
c. forţa specifică
4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria parametrilor exerciţiului fizic:
c. directia şi forma
Bibliografia:
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
184
UNITATEA DE ÎNVŢARE 10
SISTEMUL MIJLOACELOR NESPECIFICE KINETOTERAPIEI
Cuprins
10.1. Introducere
10.1.Introducere
Finalităţile şi obiectivele knetoterapiei se realizează cu ajutorul

unui larg sistem de mijloace. Aceste mijloace (instrumente) au un rol
de prim ordin în activitatea de recuperare. Împreună cu procedeele şi
metodele specifice, ele determină conţinutul şi eficienţa activităţii
domeniului.
Mijloacele folosite „în sistem” asigură îndeplinirea obiectivelor,
în condiţiile în care se folosesc în strânsă legătură unele cu celelalte.

să cunoască noţiunile de bază privind kinetoterapia;
să reţină principalele forme de manifestare a
kinetoterapiei
să însuşească principalele exerciţii terapeutice folosite
în kinetoterapie
capacitatea de folosire în recuperare a metodelor şi
mijlocelor kinetoterapiei
motrice
185

Termoterapie - Crioterapia
Termoterapia foloseşte ca factor terapeutic temperatura cu valori
cuprinse între 40-80 0 C cu medii diferite, apă, aer încălzit, nisip, băi
de soare, nămol.
Reguli generale de aplicare: obligatoriu se aplică comprese reci
pe frunte, ceafă, precordial; se aplică înainte de masă; sunt urmate de o
procedură de răcire; nu se aplică mai multe proceduri calde pe zi (decât
cu foarte multă grijă); este foarte importantă supravegherea continuă a
pacientului.
Proceduri din cadrul termoterapiei
1. Baia cu aburi sau căldură umedă poate fi generală sau parţială.
Baia generală se realizează într-o încăpere sau dulap special. Se indică
bolnavului să stea pe staun cu corpul în dulapul special. Lăsându-se
afară doar capul. Se aplică comprese reci pe frunte, în jurul gâtului şi
precordial. La început temperatura cuprinsă între 38-400C, treptat
temperatura creşte până la 50-550C. Pacientul poate fi hidratat cu ceai,
apă pentru creşterea sudoraţiei. Baia de aburi se aplică pe o perioada
de maxim 30 minute în funcţie de pacient şi scop, astfel:
a.durată scurtă 3-5 minute se folosesc ca proceduri pregătitoare
de încălzire;
b.durată 10-15 minute folosite în cazul tulburărilor de circulaţie;
c.peste 15 minute se administrează celor cu obezitate, diabet
zaharat, traumatisme posttraumatice şi reumatice.
Contraindicat la copii sub 12 ani, la cei cu debilitate fizică, anemii
grave, hemoragii şi persoane cu vârste de peste 75 ani.
Baia parţială folosită în general la persoanele cu vârste de peste 75
ani constă în învelirea corpului sau a diferitelor segmente afectate cu
un cearşaf fierbinte.
2.Băi de aer cald sau căldură uscată pot fi generale sau
parţiale. Se desfăşoară în aceleaşi condiţii ca baia cu aburi. Durata
băilor de aer cald este cuprinsă între 10-20 minute, iar temperatura
aerului este cuprinsă între 60-1200C. Are aceleaşi indicaţii şi
contraindicaţii ca şi baia de aburi dar nu elimină transpiraţia.
186
3.Băile de lumină se realizează într-un loc amenajat sub formă
de cilindru, semicilindru sau hexagon prevăzut cu 40 de becuri de 60
W şi un tremometru. Pacientul este aşezat pe un pat, taburet în funcţie
de segmentul care va fi supus băii de lumină. Temperatura aerului
ajunge până la 60-800C. Pe lângă rolul temperaturii aerului apare şi
rolul radiaţiilor infraroşii emise de becuri.
4.Băile de soare reprezintă expunerea parţială sau totală a
corpului la acţiunea directă a razelor solare. Atenţie, corpul trebuie uns
cu soluţii sau uleuri speciale. Baia de soare se începe în prima zi cu 5 -10
minute pe fiecare parte a corpului, după care10-15 minute se retrage la
umbră. Aceasta se repetă de 3 ori în intervalul orar de 7-11 dimineată
şi de la 16,30-19 seara. Baia de soare este indicată în toate bolile mai
puţin T.B.C., HTA, Cardiopatie ischemică sau cancer.
5.Sauna procedură cu aer foarte uscat, umiditate 2-9%,
temperatura 80-1000C. Sauna se realizează într-o cabină de lemn de
brad sau pin cu o suprafaţă de 10-40 m2 , aportul de căldură 5 cal/min
şi temperatura pielii creşte până la 30-400C. În sauna finlandeză se
folosesc pietre încinse care se umezesc cu ½ litri de apă care se
evaporă. Aceasta dă senzaţia de căldură umedă care este mai
suportabilă. Urmează flagelarea tegumentului cu nuiele foarte elastice
de mesteacăm. Sauna este urmată de un dus rece cu o durată de
aproximativ 10 minute. Sauna este indicată la sportivi ca metodă de
slăbire, la pacienţi pentru încălzirea organismului. Ea este
contraindicaţă la obezi cardiaci şi obezi cu hipertensiune arterială.
6.Băi hiperterme de nămol. Stratul de nămol de 7-10 mm la o
temperatură de 470 C, timp de 20-30 minute. Gradientul termic este
mare, conductibilitatea mică, transferul de căldură spre tegument este
lent. Şocul caloric este intens ceea ce duce la apariţia reflexului
termocirculant. ţămolurile pot fi folosite şi în aplicaţii de tampoane
vaginale
7.Oncţiunea cu nămol (ungere). Este o cură naturistă folosită
pe litoral şi foloseşte nămol prelucrat din lacurile litorale. Se aplică
nămolul pe tegument şi se expune la soare în ortostatism. Se menţine
nămolul pe tegument până îşi schimbă culoarea din negru în cenuşiu,
aproximativ 30 de minute până la o oră, după care se îndepărtează
nămolul prin duş sau baie în mare, urmată de înot, alergare sau
mişcări pe loc. În final pacientul se odihneşte la umbră într-un loc
liniştit în jur de o oră.
ţămolurile sunt utilizate în afecţiunile reumatismale; degenerative;
ortopedice pre şi post operator; sechele ca şi afecţiuni ginecologice
cronice şi sub acute (inclusiv sterilitate); leziuni de neuron motor
periferic; boli endocrine hipofuncţionale, perivisceritele; afecţiuni
dermatologice.
8.Împachetări cu parafină Se foloseşte parafină albă care se
topeşte la 65-800C după care se răceşte până la 400C. Există mai
multe metode de aplica şi anume:
- metoda de pensulare pe regiunea dorită, într-un strat de 0,5-0,8
cm, cu o durată de 20 minute;
- metoda băilor de parafină au o durată de 5-15 minute, membrul
afectat se introduce într-un lichid de parafină;
- metoda feşilor parafinate, se aplică ca şi feşile gipsate şi se
menţin câteva minute;
- metoda manşoanelor cauciucate (cu tava), parafina din tavă se
187
aplică pe regiunea afectate, durata procedurii 20 minute.
Împachetările cu parafină se aplică în orice afecţiune fară fază
acută.
Termoterapia sub forma aplicaţiilor scurte de gheaţă pe tegumentul
diferitelor părţi se numeşte crioterapie.
Aplicaţiile pot fi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă.
Tehnicile folosite sunt:
a..Comprese reci, acţionare prin conducţie, temperatura apei fiind
de 10C cu bucăţi de gheată în ea. Durata de menţinere a compresei 2-20
minute.
b.Imersia (scufundarea) unor părţi sau întregul corp în apă.
Temperatura apei sub 40C. Durata imersiei 20-30 minute.
c.Baia de membre, temperatura apei 2-30 C cu durată de 4-10
minute.
d.Masaj cu gheaţă în general indicat în refacerea circulaţiei, în
combaterea durerii şi în cazuri de contuzii la sportivi.Durata masajului
cu gheaţă variază între 2 şi 20 de minute
Flux de aer rece pe tegument sau spray rece (clorură de etil sau
Kelen) folosit la sportiv în cazuri de contuzii.
Efectele fiziologice ale recelui:
- produce vasoconstricţie; produce o hiperemie reactivă; scade
viteza de transmisie a influxului nervos pe nervii motori musculari;
produce inhibiţie nervoasă periferică; scade metabolismul celular şi
tisular; creşte vâscozitatea pe structurile conjunctive de colagen; ceea
ce contribuie la relaxare; afectează dexteritatea – mişcările de fineţe.
Indicaţiile crioterapiei în funcţie de efecte:
- efectul antispastic – se indică în orice leziune craniană sau
cervicală, în contracturi şi spasm muscular, în toate traumatismele
acute în primele 15-20 minute;
- efectul antalgic - este folosit în dureri fasciculare, dureri
musculare, în bursite, tendinite, în PSH în faza acută, în bolile
reumatismale adarticulare;
- efectul antiinflamator – la infecţii locale acute în primele 24 de
ore, în combaterea edemului şi a durerii sau în orice inflamaţie.
Contraindicaţii
- în cazul persoanelor vârstnice; în afecţiuni cardio-vasculare;
în sindroame de neuron motor periferic
Electroterapie Curentul Galvanic
Curentul electric de frecvenţă zero sau curentul continuu, poartă
numele de curent galvanic. Intensitatea curentului poate varia
crescând de la valoarea zero a intensităţii până la un anumit nivel
(curent continuu ascendent) sau descrescând spre zero (curent
continuu descendent). Dacă aceste creşteri şi descreşteri au loc ritmic,
curentul ia forma unei curbe ondulatorii şi se numeşte curent variabil.
Mecanism de producere: - prin mai multe metode, cele mai
importante fiind:
- metodele chimice - elementul clasic de producere a curentului
continuu este "pila lui Volta";
- metode mecanice;
- metode termoelectrice;
Proprietăţi ale curentului galvanic: electroliza, ionoforeza,
electroforeza, electroosmoza, rezistenţa tisulară sau rezistenţa ohmică sau
rezistivitatea tisulară, valorile rezistenţei tisulare variază în funcţie de
natura ţesuturilor.
188
Efecte fiziologice ale curentului galvanic: A.asupra fibrelor
nervoase senzitive:
- senzaţia înregistrată este în funcţie de creşterea
intensităţii curentului aplicat: furnicături - înţepături - arsură - durere.
- la polul (+) se induce fenomenul de analgezie, datorat
hiperpolarizării celulei şi scăderii excitabilităţii acesteia.
- la polul (-) se induce fenomenul de stimulare prin depolarizare
a celulei şi creşterea excitabilităţii acesteia.
B. asupra fibrelor nervoase motorii:
- la polul (-) se înregistrează o scădere a pragului de
excitaţie, înregistrându-se acelaşi fenomen de stimulare neuromotorie
cu creşterea excitabilităţii.
C. asupra sistemului nervos central:
- efectele instalate sunt în funcţie de polaritatea aplicată
- polul (+) aplicat cranial determină un efect analgezic,
descendent,
- polul (-) aplicat cranial determină un efect stimulant, ascendent.
D.asupra fibrelor vegetative vasomotorii:
- vasodilataţie superficială şi profundă,
- acţiune hiperemizantă, de activare a vascularizaţiei (vasodilataţie
atât la nivelul vaselor superficiale, cutanate cât şi la nivelui celor
profunde, din straturile musculare)
- eritemul cutanat. E.asupra sistemului nervos vegetative
- stimulare simpatică sau parasimpatică
Efecte terapeutice ale curentului galvanic: analgezic, excitant,
stimulant, vasodilatator, trofic, rezorbtiv, echilibrant SţV.
Modalităţi de aplicare: Galvanizarea simplă; Baia galvanică
parţială; Baia galvanică completă; Ionizarea galvanică (iontoforeza).
Indicaţii ale galvanizării:
- sistem nervos: nevralgii, nevrite, pareze, paralizii,
dezechilibre neurovegetative,
- aparat locomotor: mialgii, artroze, reumatism abarticular:
tendinite, bursite, epicondilite, periartrite, artrite de fază stabilizată.
- aparat cardiovascular: arteriopatii stadiile I - II, boala varicoasă
stadiile I - II, HTA stadiile I - II.
- dermatologie: acnee, alergie, ulcere atone, degerături.
Contraindicaţii:
- leziuni de continuitate tegumentară, alergie, intoleranţă la
curent galvanic, tumori benigne, maligne, infecţii tegumentare, TBC
cutanat, bolnavi febrili, boli organice decompensate sau cu risc de
decompensare, pacienţi purtători de materiale de osteosinteză.
Curenţii în impulsuri
Întreruperea curentului continuu - cu ajutorul unui întrerupător
manual (primele aparate) sau prin reglare electronică (aparatele
moderne) - realizează impulsuri electrice succedate ritmic (singulare
sau în serii) cu efect excitator.
Caracteristici: formă, amplitudine, frecvenţă, durata impulsurilor (t)
şi a pauzei (tp), modulaţia lor.
a. Terapia prin curenţii de joasă frecvenţă, stimularea
contracţiei musculaturii striate ormoinervate.
Indicaţii: tratamentul musculaturii abdominale hipotone,
incontinenţa sfincterului vezical şi anal, stări după traumatisme acute
ale aparatului locomotor, grupe musculare disfuncţionale din
189
vecinătatea celor denervate.
b. Terapia musculaturii total denervate: forme de curenti
utilizaţi;
- curenţi progresivi Lapique cu durate de impuls între 100 - 1000
ms şi frecvenţe cuprinse între 1 -10 impulsuri pe sec.,
- curenţi cu impulsuri trapezoidale - cu intensitate staţionară,
- curenţi triunghiulari cu fronturi de creştere liniare.
Modul de aplicare al electrostimulării: - tehnica bipolară; tehnica
monopolară.
c. Terapia musculaturii spastice:
Indicaţii: spasticitate în pareze, paralizii de origine cerebrală,
spasticităţi consecutive traumatismelor la naştere, leziuni traumatice
cerebrale şi medulare (cu excepţia paraliziilor spastice), pareze
spastice în scleroza în plăci, hemipareze spastice după AVC, boală
Parkinson.
Contraindicaţii: scleroză laterală amiotrofică, scleroza difuză
avansată.
d. Stimularea contracţiei musculaturii netede: se realizează
prin aplicarea de impulsuri exponenţiale (impulsuri unice sau serii de
impulsuri) cu durată mare (sute de ms.), pauză mare şi frecvenţă rară (un
impuls la 1 - 4 sec.),
Curenţii diadinamici
Efecte fiziologice: analgetice, hiperemiante, trofice, resorbtive,
dinamogene. Indicaţiile curenţilor diadinamici: aparat locomotor:
- stări posttraumatice: - contuzii, entorse, luxaţii.
- întinderi musculare,
- redori articulare,
- afecţiuni reumatice: - artroze reactivate, artrite, mialgii,
manifestări abarticulare;
- tulburări circulatorii periferice - acrocianoză, boală varicoasă,
stări după degerături sau arsuri, arteriopatii periferice obliterante.
- aplicaţii segmentare vizând zonele neuro - reflexe în
suferinţe cu patogenie
neurovegetativă ale stomacului, colecistului, colonului, astm bronşic.
Contraindicaţii: fracturi certe sau suspecte, nu se aplică pe
regiunea precordială, escoriaţii, plăgi, leziuni dermatologice, alergii la
diferite substanţe decelate anamnestic, evitarea regiunilor în care sunt
încorporate piese metalice de osteosinteză, endoproteze, sterilete, nu se
aplică în stări hemoragice locale, tromboze venoase superficiale şi
profunde, în menstruaţie şi uter gravid, se evită zonele cu pierderea
sensibilităţii termice.
Curentul electric de medie frecvenţă
După Gildemeister şi Weyss, curenţii de medie frecvenţă prezintă
frecvenţe cuprinse între 1000 – 100.000 Hz. Curentul de medie frecvenţă
tip ţEMEC utilizează două surse de curenţi de medie frecvenţă, decalaţi cu
100 Hz. Efectele terapeutice maxime sunt localizate la nivelul de
încrucişare a celor două surse de medie frecvenţă, de amplitudini
constante dar cu frecvenţă diferită - 100 Hz.
Efectele fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă: excitomotor,
vasodilatator, trofic, resorbtiv, decontracturant, analgetic,
parasimpaticoton, simpaticolitic.
190
Modalităţi de aplicare: interferenţa plană; interferenţa spaţială
Tipuri de electrozi: - electrozi placă; electrozi punctiformi cu
diametrul de 4 mm, pentru zone mici de tratat; electrozi pentru ochi, tip
mască; electrozi inelari, toracici; electrozi palmari pentru suprafeţe
mari; electrozi cu vacuum
Indicaţii terapeutice: traumatologie (contuzii, entorse, luxaţii,
fracturi, hematoame posttraumatice); reumatologie (artrite, artroze,
reumatism abarticular: tendinite, bursite, entezite, fibromialgii);
neurologie (nevralgii, nevrite, pareze, paralizii); afecţiuni vasculare (
arteriopatii periferice stadiul I – II, varice stadiul I-II); ginecologie (
anexite, metroanexite nespecifice); gastroenterologie: - dischinezii
biliare, boală ulceroasă, enteropatii funcţionale);
Contraindicaţii: leziuni dermice de continuitate, infecţii, procese
inflamatorii purulente, stări febrile, implante metalice, tumori benigne,
maligne, tuberculoză, aplicaţii pe aria precordială.
Curentul electric de înaltă frecvenţă
Aplicarea terapeutică a câmpului electric şi magnetic de înaltă
frecvenţă şi a metodelor electromagnetice (unde decimetrice de 69 cm
şi microunde de 12,25 cm) cu frecvenţe peste 300 KHz reprezintă
terapia cu înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă sunt curenţi
alternativi cu o frecvenţă medie mai mare de 500.000 oscilaţii/ sec.
a. Undele scurte
Curentul de înaltă frecvenţă cu lungimi de undă cuprinse între 10
şi 100 m şi frecvenţă cuprinsă între 10 MHz - 100 MHz reprezintă
undele scurte. Se mai numesc unde decametrice. Proprietăţi ale
curenţilor de înaltă frecvenţă.
- frecvenţă foarte mare,
- produc importante fenomene capacitive şi inductive,
- produc energie calorică (utilizată în terapie),
- încălzesc puternic corpurile metalice şi soluţiile electrolitice,
- transmit în mediul înconjurător, la distanţe foarte mari
unde electromagnetice de aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a
generat.
- creşte catabolismul; efecte asupra circulaţiei: hiperemie
activă, vasodilataţie generală, scăderea tensiunii arteriale,
- efecte asupra sistemului nervos: - SNC - efect sedativ
- SN periferic - excitabilitate crescută.
- efecte musculare: scade tonusul muscular pe musculatura
hipertonă,
- creşte capacitatea imunologică a organismului,
- efect terapeutic deviat din acţiunea căldurii: - hiperemizant,
analgetic, miorelaxant - antispastic, activarea metabolismului.
Ultrasunetul
Urechea umană percepe sunetele a căror limită superioară de
percepţie este de cca 20000 oscilaţii/ secundă. Vibraţiile mecanice
pendulare - reprezentând sunetul - ce depăşesc această limită poartă
numele de ultrasunete (au o frecvenţă apreciată la 50000 Hz - 3000000
Hz). Ultrasunetele furnizate de aparatele folosite în fizioterapie au o
frecvenţă cuprinsă între 800 - 1000 Hz.
Mecanisme de producere: procedee mecanice, procedee
magnetice, procedeul piezoelectric.
Efecte fiziologice ale ultrasunetului:
- analgetice - realizate prin intermediul SţC, efect miorelaxant,
acţiune hiperemiantă, activarea circulaţiei sangvine, acţiune asupra SţV,
191
inhibarea acţiunii glandei hipofize, efecte fibrolitice (legate de fenomene
de fragmentare şi rupere tisulară), efecte antiinflamatorii, acţiune
vasomotoare şi metabolică.
Indicaţii generale:
- afecţiuni reumatismale: - reumatism degenerativ, reumatism
inflamator cronic, reumatism abarticular.
- traumatologie:- fracturi recente, întârzierea formării
calusului, contuzii, entorse, luxaţii, hematoame, posturi vicioase,
scolioze, deformări ale piciorului.
- dermatologie: - cicatrici cheloide, plăgi atone, ulcere trofice ale
membrelor.
- afectări ale ţesutului de colagen: - fibrozite, dermatomiozite,
sclerodermie, retracţia aponevrozei palmare Dupuytreu.
- neurologie: - nevralgii şi nevrite, sechele nevralgice după
herpes Zoster, nevroamele amputaţiilor, distrofie musculară
progresivă, sindroame spastice şi hipertone.
- afecţiuni circulatorii: - arteriopatii obliterante, boala Raynoud.
- afecţiuni din cadrul medicinii interne,
- ginecopatii.
Contraindicaţii:
Contraindicaţii generale: modificări tegumentare, diverse
afecţiuni cutanate, tulburări de sensibilitate cutanată, tulburări de
coagulare sangvină, fragilitate capilară, stări generale alterate, caşexii,
tumori în toate stadiile evolutive (pre/postoperator), tuberculoza
activă, stări febrile, fenomene inflamatorii acute, reumatism articular
acut, insuficienţă cardio - respiratorie, insuficienţă coronariană,
tulburări de ritm cardiac, suferinţe venoase ale membrelor -
tromboflebite, tromboze, varice, calcifierea progresivă a pereţilor
arteriali: ateroscleroză.
Contraindicaţii speciale: aplicarea ultrasunetelor pe zone
corespunzătoare unor organe şi ţesuturi precum: creier, măduva
spinării, ficat, splină, uter gravid, glande sexuale, plămâni, cord şi
marile vase, aplicaţii pe zonele de creştere ale oaselor la copii şi
adolescenţi.
Fototerapia
Fototerapia sau "terapia cu lumină" reprezintă utilizarea acţiunii
asupra organismului a energiei radiante luminoase. Ea poate fi: -
naturală (lumina solară), artificială (furnizată de spectrele de iradiere
emise în anumite condiţii de corpurile încălzite). Utilizarea luminii în
scop terapeutic = helioterapie.
Proprietăţile fundamentale ale luminii:
- propagarea rectilinie într-un mediu omogen, reflexia luminii
este reîntoarcerea ei în mediul din care provine, raza reflectată fiind
în acelaşi plan cu raza incidentă; unghiul de reflexie egal cu unghiul
de incidenţă,
- refracţia este deviaţia pe care o suferă raza de lumină la
trecerea ei prin suprafaţa de separare a două medii cu densităţi
diferite,
- lipsa perturbaţiei reciproce (când fasciculele se intersectează,
ele se propagă independent), interferenţa este fenomenul de
"compunere" a undelor luminoase cu aceeaşi direcţie de propagare
(bande luminoase şi întunecate),
192
- difracţia este fenomenul de curbare a traiectoriei luminii în
regiunea umbrei geometrice, polarizarea este dependenţa intensităţii
razelor luminoase reflectate faţă de orientarea planului de incidenţă.
Mecanism de producere:
Emisiunea de energie de către corpuri se face prin: -
incandescenţă, luminescenţă. Cele două teorii asupra naturii luminii
sunt: teoria ondulatorie şi teoria corpusculară, fotonică sau cuantică.
Radiaţiile luminoase propriu - zise, care fac obiectul fototerapiei sunt:
- radiaţiile infraroşii,
- radiaţiile vizibile,
- radiaţiile ultraviolete.
Radiaţiile infraroşii (RIR)
Sunt denumite şi radiaţii calorice, având lungimi de undă
cuprinse între 0,76 - 50 micrometri .
Mecanism de producere: sunt emise de corpuri incandescente,
de gaze aduse la luminiscenţă prin descărcări electrice în terapeutică
se foloseşte următoarea clasificare:
1. RIR cu lungimi de undă cuprinse între 0,76 µm şi 1,5 µm -
sunt penetrante în funcţie de
pigmentaţie, gradul de inhibiţie, temperatură şi doză,
2.RIR cu lungimi de undă cuprinse între 1,5 µm şi 5 µm,
absorbite de epiderm şi derm,
3.RIR cu lungime de undă mai mare de 5 µm, absorbite numai
la suprafaţa tegumentului. Efecte fiziologice: acţiune calorică (cu cât
lungimea de undă este mai scurtă, cu atât acţiunea calorică este mai
profundă), vasodilataţie arteriolară şi capilară (eritem caloric), edem
uşor al stratului mucos, edemaţierea papilelor dermice, infiltraţii
leucocitare perivasculare, creşterea debitului sangvin, creşterea
metabolismului local şi îmbunătăţirea troficităţii, activarea glandelor
sudoripare, influenţează terminaţiile nervoase cu calmarea
consecutivă a nevralgiilor.
Mod de aplicare: Băi de lumină generală, aplicaţii în spaţiu
deschis.
Indicaţii ale terapiei cu RIR:
În spaţiu deschis: afecţiuni locale însoţite de edeme inflamatorii
şi stază superficială, diferite tipuri de nevralgii, mialgii, tendinite,
catarele cutanate, subacute, cronice ale mucoaselor, plăgi
postoperatorii,
plăgi atone, degerături, eczeme, eriteme actinice, radiodermite,
cicatrici vicioase, tulburări ale circulaţiei periferice, stări spastice ale
viscerelor abdominale.
În spaţiu închis: boli cu metabolism scăzut: obezitate,
hipotiroidie, boli reumatismale degenerative, diverse neuromialgii,
intoxicaţii cronice cu metale grele, afecţiuni inflamatorii cronice şi
subacute ale organelor genitale, afecţiuni cronice ale aparatului
respirator.
Contraindicaţii: nu se aplică imediat după traumatisme,
hemoragii recente, risc de hemoragie gastro - intestinală, inflamaţii
acute, supuraţii, boli şi stări febrile.
Radiaţiile ultraviolete (RUV)
Radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între 0,01 - 0,4 µm. În
terapie se utilizează doar cele cuprinse între 0,18 - 0,4 µm.
Efecte fiziologice: vasodilatator (eritem), pigmentaţia cutanată,
193
exfoliere cutanată, producerea vitaminei D, efect desensibilizant
antialergic, efect antialgic, efect de stimulare a electropoiezei, efect
bactericid, virucid, efect psihologic, resorbţia edemelor superficiale,
stimularea catabolismului şi sudaţiei.
Mod de aplicare: Iradieri generale, iradieri locale:
Indicaţii generale:
- dermatologie: - alopecii, peladă, psoriazis, acnee, cicatrici
cheloide - iradieri de 1 - 2 săptămâni, eczeme (stadii subacute,
cronice), furuncule şi furuncul antracoid, degerături, eritemul pernio,
herpes zoster (Zona), lupus vulgaris, ulcere cutanate, ragade
mamelonare, piodermite, prurigouri, micoze cutanate.
- pediatrie: - rahitism, spasmofilie, astm bronşic, debilitate
fizică, craniotabes.
- reumatologie: - artrite reumatoide, artroze, periartrite,
nevralgii, sindrom AţD. tuberculoză
- alte afecţiuni: - sindroame neurovegetative, tulburări
endocrine, afecţiuni ORL, afecţiuni obstetrico - ginecologice.
Contraindicaţii: tuberculoza pulmonară activă, neoplazii,
caşexii de orice cauză, inaniţia, cardiopatii decompensate,
insuficienţă cardiacă, insuficienţe hepatice şi renale, stări hemoragice,
hipertiroidia, diabet zaharat, pacienţi nervoşi şi iritabili, sarcina,
tulburări de pigmentare, hipertensiune arterială consecutivă,
fotosensibilităţi cutanate solare.
Terapia cu laser
LASER reprezintă iniţialele pentru LIGHT AMPLIFICATION
by STIMULATED EMISSION of RADIATION, adică
AMPLIFICAREA LUMINII prin EMISIE STIMULATĂ de
RADIAŢIE.
Lumina laser este complet monocromă, prezintă o singură
lungime de undă, complet coerentă, absolut orientată, undele laser
fiind perfect identice în timp şi spaţiu.
Parametrii fizici de bază în laseroterapie: lungimea de undă,
puterea, frecvenţa, densitatea de putere
Efecte ale terapiei cu laseri atermici: analgetic, miorelaxant,
antiinflamator, trofic, resorbtiv, bactericid, virucid.
Indicaţii terapeutice ale laserilor atermici: traumatologie (
fracture, rupturi musculare, hematoame musculare constituite,
miozita calcară posttraumatică, entorse, luxaţii, tendinite
posttraumatice, axonotmesis, arsuri; dermatologie (dermitele
acneiforme, eczeme, herpes simplex, herpes zoster, psoriazis);
O.R.L.( amigdalite, faringite, sinuzite, tinitus); Stomatologie
(gingivite, peridontite, nevralgii dentare, stomatite aftoase);
Reumatologie (poliartrită reumatoidă, spondilită anchilozantă,
artroze, tendinite, bursite); ţeurologie ( nevralgie trigeminală, pareze,
nevrite).
Contraindicaţii:
A. Contraindicaţii absolute:_iradierea directă a globilor
oculari cu risc de inducere a retinopatiei degenerative, iradierea
tumorilor maligne sau potenţial maligne, stări febrile.
B. Contraindicaţii relative: pacienţi cu afecţiuni psihice -
epilepsii, sindroame nevrotice
Pacienţi cu mastoză chistică, hipertiroidism, pacienţi sub tratament
194
steroidian, sarcină, pacienţi cu implanturi cohleare.
Terapia prin câmpuri magnetice de joasă frecvenţă
Un câmp magnetic este produs de un curent electric sau de un
câmp electric.Câmpul magnetic produs de un curent electric prezintă
aceiaşi parametri fizici caracteristici curentului electric
generator.Intensitatea câmpului magnetic - densitatea liniilor de forţă
magnerică - se măsoară în T (tesla), în subunităţi mT (militesla).
Aparatul MAGţETODIAFLUX este un produs românesc,
alcătuit dintr-un generator de câmp magnetic de joasă frecvenţă, trei
bobine şi cabluri aferente, având următorii parametrii:
- frecvenţă de 50 şi 100 Hz,
- intensităţi fixe: - 4 mT bobina cervicală,
- 2 mT bobina lombară,
- 20- 23 mT bobina localizatoare.
Efectele terapiei cu câmpuri magnetice de joasă fregvenţă -
MAGţETODIAFLUX -
A. Formele continue nemodulate: efect sedativ, efect
simpaticolitic, efect trofotrop.
B. Formele întrerupte: efect excitator, efect simpaticoton, efect
ergotrop.
Alegerea formelor de aplicare - continuu, întrerupt, sunt în
funcţie de afecţiunea de bază, tipul constituţional şi reactivitatea
neurovegetativă individuală, bioritmul subiectului. Indicaţiile terapiei
prin câmpuri magnetice de joasă frecvenţă:
A. Afecţiuni reumatismale: reumatism cronic degenerativ,
reumatism abarticular, inflamator.
B. Sechele posttraumatice: plăgi, contuzii, hematoame
musculare, entorse, rupturi musculotendinoase, postfracturi,
consolidarea fracturilor.
C. Afecţiuni neuropsihice: nevroze, distonii neurovegetative,
hemiplegii, paraplegii, boala Parkinson.
D. Afecţiuni cardiovasculare: boli vasculare periferice
funcţionale ( boala Raynaud, sindromul Raynaud, acrocianoza); boli
vasculare periferice organice (trombangeita obliterantă, ateroscleroza
obliterantă a membrelor, arteriopatia diabetică)
E. Afecţiuni respiratorii: astm bronşic, bronşită cronică.
F. Afecţiuni digestive: gastrite cronice, ulcere
gastroduodenale cornice, tulburări de motilitate biliară.
G. Afecţiuni endocrine: diabetul zaharat tip II, hipertiroidia.
H. Afecţiuni ginecologice: dismenoreea, metroanexite cronice
nespecifice, cervicite cronice nespecifice, tulburări de climax şi
preclimax.
Contraindicaţiile terapiei prin câmpuri magnetice de joasă
frecvenţă: purtătorii de stimulatori cardiaci, sindroame hipotensive,
ateroscleroza cerebrală avansată, stări hemoragice, anemii, boli
infecţioase, stări febrile, insuficienţe: renală, hepatică, cardiacă,
pulmonară, psihoze, epilepsie, sarcină.
Hidroterapia
Hidroterapia este o metodă fizioterapeutică, care utilizează

aplicarea, sub diferite forme de administrare, a apei pe piele, în scopul
creşterii rezistenţei organismului, normalizării funcţiilor sale alterate
şi combaterii anumitor manifestări din patologia umană.
195
Principalele proceduri hidroterapeutice sunt reprezentate de :
- fricţiuni şi spălări; comprese; cataplasme; împachetări; băi;
duşuri, afuziuni.
Toate procedurile din cadrul hidroterapiei este indicat să fie
efectuate înainte de masă fii obligatorie evitarea congestiei capului prin
udarea feţei sau folosirea unei comprese reci pe frunte.
Fricţiunile sunt proceduri hidroterapeutice care constau în
fricţiunea unei regiuni ale corpului cu un prosop înmuiat în apă caldă sau
rece. Se îmbină în acest fel acţiunea cumulată a excitanţilor termici şi
mecanici, ceea ce dă o reacţie vasculară rapidă şi intensă. După
terminarea procedurii, zona fricţionată se
acoperă cu un cearceaf. Fricţiunile se pot efectua cu apă caldă,
rece sau caldă alternativ cu rece. După suprafaţa pe care se acţionează,
fricţiunile sunt parţiale (doar pe anumite suprafeţe ale corpului) sau
complete. În ultima eventualitate, procedura hidroterapeutică se
execută succesiv într-o anumită ordine: picioare, spate, torace,
abdomen, mâini. Pe măsură ce se execută fricţiunea pe o anumită
regiune, restul corpului este învelit în cearceaf, pentru a se împiedica
pierderile de căldură suplimentare. Fricţiunile parţiale sunt indicate în
stări febrile (procedură repetată de 3-6 ori pe zi) insuficienţă
circulatorie periferică, pareze şi paralizii, astenie, surmenaj,
convalescenţă după boli febrile, reumatrism degenerativ (pentru a
preveni recidivele), bronşită cronică şi staza pulmonară.
Indicaţiile acestora rezultă din acţiunea lor asupra organismului :
intensitatea metabolismului, ameliorarea funcţiei aparatului
cardiovascular, exitarea sistemului nervos. Din astfel de considerente,
fricţiunile complete se prescriu în tratamentul obezităţii şi al unor
complicaţii ale acesteia.
Spălările reprezintă proceduri hidroterapeutice prin intermediul
cărora se realizează excitarea pielii, doar prin stimuli termici. Ele
constau din înmuierea în apă a unui prosop şi spălarea unor regiuni ale
corpului. Zonele respective sunt şterse la sfârşitul procedurii şi acoperite
până se încălzesc. Au indicaţii în stările febrile, psihastenie, surmenaj,
pareze şi paralizii.
Compresele sunt proceduri hidroterapice care constau în
învelirea unei părţi sau a întregii suprafeţe a corpului cu o ţesătură
umedă, acoperită la rândul ei cu alta, rău conducătoare de căldură, în
scopul de a menţine cât mai mult timp reacţia iniţială. Compresele se pot
aplica pe cap, pe gât, torace, abdomen, trunchi, picioare, degete, etc. În
funcţie de temperatura apei folosite, compresele sunt reci sau calde.
Cataplasmele sunt procedee hidroterapice care constau în
aplicaţii locale cu diverse substanţe umede, ce au temperaturi variabile.
Acţiunea lor este asemănătoare compreselor, însă, datorită asocierii
excitaţiei chimice (deţinute de substanţa aplicată pe piele), efectele sunt mai
pronunţate.
În funcţie de materia întrebuinţată cataplasmele sunt de mai multe
feluri:
1.cele care folosesc plantele medicinale, se obţin prin fierberea
acestora
2.cele cu tărâţe, tarâţele se fierb se storc şi se introduc într-un săculeţ
3.cele cu făină de muştar se obţin prin amestecul acesteia cu apa
uşor călduţă până de formează o pastă, care se introduce într-un săculeţ
şi se aplică pe regiunea bolnavă. Se înlătură când pielea se înroşeşte
196
sau când apare senzaţia de arsură. Cataplasmele au acţiune antispastică,
revulsivă şi resorbitivă. Principalele lor indicaţii terapeutice sunt:
durerile musculare şi articulare, nevralgiile, inflamaţii acute şi cronice
ale organelor abdonimale şi toracale, spasmele musculare.
Împachetările sunt procedeele care contau în învelirea unei părţi
a corpului sau a întregului corp într-un cearceaf umed, peste care se
aplică o pătură. Iniţial, în regiunea interesată se produce o exitaţie rece
urmată de vasoconstricţia vaselor pielii. După un timp apare înroşirea şi
încălzirea pielii, urmată de o transpiraţie abundentă. Durata unei
împaghetări este de 1-1,5 ore.
Efectul lor terapeutic constă în calmarea bolnavului şi reducerea
fenomenelor inflamatorii. Prin transpiraţiile abundende pe care le produc
îşi găsesc indicaţia în tratarea unor afecţiuni febrile.
Băile sunt cele mai răspândite proceduri hidroterapice. Băile se
pot face cu apă simplă, fie cu apă îmbogăţită cu substanţe chimice,
plante medicinale, sau gaze (băile medicinale). Mai există, de asemenea,
băile cu abur.
Băile se împart în complete (generale), cât se afundă tot corpul în
apă şi locale (parţiale) când este supusă îmbăierii numai o parte din
corp. Temperatura apei este variabilă, putând fi folosită apa rece (până
la 20 C), caldă (39-40 C) şi fierbinte ( peste 40 C). Băile cu apă
simplă sunt practic cele mai frecvent utilizate. Durata lor este de 5-30
minute şi pot fi complete sau parţiale. Cele complete, din cauza excitaţiei
pielii întregii suprafeţe a corpului, induc modificări ale circulaţiei
sanguine cu pericol de suprasolicitare a sistemului vascular cerebral.
Din aceste considerente, înainte de baie, capul şi faţa se spală cu apă
rece, sau se acoperă capul cu un şervet înmuiat în apă rece.
Băile complet reci, având efecte stimulatorii asupra respiraţiei,
circulaţiei, metabolismului şi sistemului nervos, sunt indicate în scop de
fortificare şi de stimulare a metabolismului general în obezitate
şi stări febrile. Sunt contra indicate la bolnavii cu insuficienţă
cardiacă, arterosleroză, şi psihoze cu agitaţie.
Băile complet calde se pot face pe o durată de până la 15 min.
Ele duc la creşterea temperaturii organismului, excitarea sistemului
nervos central şi a aparatului cardio-vascular, cât şi la accentuarea
metabolismului. Efectele băii calde pot fi completate atunci când se
execută în apă diferite mişcări (ale mâinilor, picioarelor , coloanei
vertebrale) sau când se asociază masajul sudacvatic al regiunii bolnave.
Indicaţiile acesteia sunt : artritele cronice, spondilita
anchilopoietică, anchiloze după traumatisme, rigiditate musculară,
pareze, paralizii. Uneori, baia se poate face în căzi speciale, în care
apa circulă în curent continuu şi sub presiune. Aceasta imită într-o
oarecare măsură, băile efectuate în apele curgătoare al căror efect de
vioiciune, vitalitate şi reînprospătare a organismului este deja cunoscut.
Durata îmbăiere este de 10 min şi temperatura apei între 20 - 30
C. Este indicată în toate stările de scădere a forţei fizice şi intelectuale,
în neurastenie, constipaţii cronice simple, etc. Un alt mijloc de
efectuare al băii este reprezentat de creşterea progresivă a temperaturii
acesteia. Se începe de obicei de la 350 C pînă la 40-450 C , pe o durată de
15 - 60 minute. Această procedură determină o puternică sudoraţie, motiv
pentru care este indicată în intocxicaţiile cronice. Se recomandă
deasemenea în obezitate, artroze, nevralgii, artrite cronice.
Băile cu apă simplă pot fi efectuate şi pe porţiuni limitate ale
197
corpului. Durata băilor cu apă rece este de 1-5 minute şi a celor calde
de 10-20 minute. Se utilizează frecvent băi cu temperatura accendentă.
Baia de mâini, efectuată cu apă caldă, se indică în angina
pectorală, arteroscleroza incipientă, hipertensiunea arterială şi artrite
cronice ale membrelor superioare.
Baia de picioare efectuată cu apă rece, se indică în congestiile
cerebrale (datorită paralelismului vasomotor între vasele membrelor
inferioare şi cele ale creierului) migrene, piciorul plat dureros, pareze
ale membrelor inferioare.
Băile calde ascendente la membrele inferioare se recomandă în
angina pectorală, arteriopatii obliterante periferice, nevralgie sciatică,
spasme musculare şi artroze ale picioarelor.
Băile de şezut au o importanţă particulară în tratarea diverselor
afecţiuni din această regiune a corpului. Cele reci (până la 20 C), se
recomandă în constipaţii sigmoidiene şi hemoroizi iar cele calde în
anexite cronice, apendicite cronice, endometrite cronice, cistite,
prostatite cronice, colici renale, dismenoree, artroze ale vaselor
bazinului,etc.
Băile de şezut alternante, prin proprietăţile lor stimulante şi
tonifiante asupra musculaturii pelviene, se recomandă în prolapsul
uterin, atonii uterine, constipaţii cronice simple.
Băile medicinale se pot face cu substanţe chimice anorganice şi cu
plante medicinale.
Dintre substanţele chimice anorganice cele mai întrebuinţate sunt
sarea, sulful, sărurile de potasiu, sublimatul şi sulfatul de fier. Ca plante
medicinale se folosesc malţul, florile de fân, plantele aromatice,
extractele de brad, coaja de castan şi stejar, muştarul,etc. Băile cu
extract de brad, plante aromatice şi flori de fân, acţionează prin uleurile
eterice pe care le conţin şi excită terminaţiile nervoase din piele. Ele au o
acţiune liniştitoare asupra sistemului nervos. Sunt indicate în durerile
şi spasmele musculare, artroze, nevralgii şi nevrite, neurastenie.
Băile gazoase sunt băi a căror apă este saturată cu substanţe
gazoase. În aceste proceduri, pe lângă acţiunea excitantă a temperaturii
apei şi a presiunii sale hidrostatice, intervine excitaţia gazului din apă,
care aderând la piele, exercită asupra ei un masaj. Există băi gazoase
naturale cu bioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc. În hidroterapie se
prepară în mod artificial acest fel de băi. Prin acţiunile lor, sunt indicate
în stări nevrotice, tulburări neurovegetative, afecţiuni reumatismale şi
circulatorii.
Băile de abur sunt deosebit de răspândite în lume. Felul în care
băile cu aburi acţionează asupra organismului este complex. La nivelul
pielii se produce o dilatare accentuată a capilarelor pielii, a căror
capacitate maximă poate să înmagazineze o treime din sângele
circulant. Acest lucru presupune scoaterea sângelui dintr-o serie de
organe ca ficat, splină, plămâni,etc. şi implicit decongestionarea lor. Se
realizează totodată o creştere a secreţiei sudorale, ceea ce contribuie
la eliminarea multor produşi nocivi de metabolism, ce împiedică buna
desfăşurare a activităţii organismului. În plus, băile cu abur au efecte
estetice, sanogenetice, igienice şi tonifiante asupra psihicului
uman. Acestea sunt obţinute numai dacă procedura hidroterapică este
practicată judicios şi metodic.
Băile cu abur sunt contraindicate în următoarele afecţiuni:
hipertensiune arterială, afecţiuni pulmonare cronice (bronşită cronică,
198
astm bronşic în criză, emfizem pulmonar, pneumoconioze, etc.),
insuficienţă renală cronică, hepatite cronice şi ciroze, cardiopatii, boli
psihice, boli de piele, caşecşie etc. Este recomandat ca în zilele de
epuizare fizică sau psihică ca şi după ingestia unor mese copioase, băile
cu abur să fie evitate. Se recomandă ca aceste proceduri să se facă
progresiv, pentru a realiza o prealabilă adaptare a organismului la
suprasolicitarea impusă de baia cu aburi. După ieşirea din baie, se face
duş la o temperatură potrivită sau chiar rece, ori se preferă efectuarea
unor mişcări de înot într-o pişcină.
Duşurile sunt proceduri hidroterapeutice în care apa sub formă
de jet, la temperaturi şi presiuni diferite, este îndreptată asupra
organismului. Se beneficiază astfel de combinaţia dintre excitantul
termic cu cel mecanic, ceea ce măreşte eficienţa procedurii.
Duşurile generale reci (10 – 150 C), în ploaie, pe durată scurtă de
30 -90 secunde, sunt folosite în scopul întăririi organismului, mai ales a
sistemului nervos şi a musculaturii scheletice. Sunt recomandate în
stări de epuizare fizică sau psihică, neurastenii, obezitate (duşurile reci
cresc mobilitatea grăsimulor din ţesutul adipos) cât şi prevenirea
infecţiilor acute ale căilor respiratorii superioare.
Duşurile călduţe (25 – 300 C) au un efect calmant şi îşi găsesc
utilitatea în stările de agitaţie. Duşurile fierbinţi (peste 400 C) de
durată scurtă, sunt excitante, stimulând sistemul nervos, musculatura
scheletică şi metabolismul. Duşurile alternative combină efectele de
scurtă durată ale duşurilor calde şi reci. Datorită acţiunii lor puternic
excitante sunt folosite în astenii fizice şi psihice, insomnii, stări de
isterie.
Duşul scoţian este un procedeu clasic de hidroterapie a cărui
utilizare a trecut cu succes proba aspră a timpului, contribuind să
rămână un excelent mijloc în tratarea unor afecţiuni ca obezitatea,
stările depresive, parestezii, constipaţia cronică atonă, astenia fizică şi
psihică, lombosciatică cronică. Acest duş constă în proiectarea în jet
plin al apei de la o distanţă de 3 m, la temperaturi 30-40 C timp de 10-
15 sec., apoi 10 sec. la temperatura de 10-15 C. Acest ciclu se repetă
de 2-4 ori.
Duşul cu abur reprezentă o variantă hidroterapeutică cu indicaţii
pe regiuni limitate ale corpului, folosindu-se vapori de apă supra
încălziţi sub presiune timp de 3-5 minute. Acest procedeu se poate
combina cu masajul local care se face în timpul aplicării duşului.
Efectele hiperemiante ale pielii sunt foarte marcante. Duşul cu aburi
se întrebuinţează în dureri musculare, spondiloze şi spondilite
anchilopoietice, amenoree şi oligomenoree.
Duşul subacvatic este o combinaţie între baia completă şi
efectuarea unui masaj cu un jet de apă subacvatic. Are o acţiune
deosebit de reconfortantă, creând celui care l-a practicat o stare de
bună dispoziţie şi tonifiere.
Se recomandă în spondiloze şi spondilite anchilopoietice,
nevralgii, sechele după fracturi, lucsaţii, entorse, constitaţii cronice
simple şi dureri musculare.
Afuziunile sunt procedee hidroterapeutice care constau în
proiectarea unei coloane de apă de obicei rece, fără presiune, asupra
unor suprafeţe mai mult sau mai puţin intinse ale organismului. Se
influienţează pe această cale circulaţia sângelui, respiraţia, tonusul
muscular şi sistemul nervos. Procedurile se efectuează repede şi nu
199
trebuie să dureze mai mult de un minut.
Afuziunea piciorelor este indicată în dureri de cap datorate
unor tulburări circulatorii cerebrale, pareze şi paralizii ale musculaturii
picioarelor, picioare plate dureroase, varice, senzaţia de amorţeală
furnicături, alternanţa de cald cu rece la nivelul picioarelor, sindrom
posttrombotic.
Afuziunea braţelor şi spatelui se practică în caz de astenie
fizică şi psihică, atrofii musculare scolioză, constipaţie cronică simplă
(atonă) şi tendinţa la infecţii acute repetate la nivelul căilor respiratorii
superioare.
Un procedeu hidroterapeutic aparte îl reprezintă cura lui
Kneipp. Această metodă terapeutică constă în alergarea cu picioarele
goale, pe o pajişte înverzită acoperită de roua dimineţii. Aceste alergări
se fac gradat în funcţie de vârstă, de temperament fizic şi de starea
generală a organismului. Se începe prin
şedinţe scurte de 10-15 min, care sunt prelungite în mod treptat
până la o oră. ţu trebuie minimalizat şi faptul că prin intermediul curei
lui Kneipp se produce o călire a organismului, datorită angrenării
acestuia în practicarea de mişcare fizică în mediul natural ambiant.
După cum se cunoaşte, efortul fizic are nenumărate efecte
benefice asupra îmbunătăţirii stării de sănătate.
Exerciţiul fizic în apă are efecte deosebite asupra
organismului respectiv: diminuă durerea şi spasmul (contractura
musculară); relaxare generală şi locală; menţin sau cresc amplitudinea
mişcării articulare; reeducarea musculaturii deficitare: creştere de forţă
musculară, de tonus muscular, creştere de rezistenţă şi coordonare
musculară; reeducarea ortostatismului şi a mersului; permit activităţi
recreative particulare şi generale; rol biotrofic şi de activare a circulaţiei;
redresare psihică.
Avantajele exerciţiului fizic în apă (hidrokinetoterapia) în bazin
sau piscină sunt: descărcarea de greutate a corpului; căldura apei;
folosirea forţei hidrostatice de împingere de jos în sus a corpului;
utilizarea turbulenţei apei pentru exerciţii cu rezistenţă; reeducarea
mersului; înotul terapeutic.
Terapie ocupaţională
Terapia ocupaţională poate fi definită ca fiind o activitate

mentală sau fizică, prescrisă şi dirijată, pentru obiectivul bine
determinat de a contribui la refacerea sau grăbirea ei, în urma unei
boli sau unei leziuni.
Terapia ocupaţională, o artă şi ştiinţa care dirijează modul de
răspuns al omului faţă de o activitate selecţionată, menită să promoveze
şi să menţină sănătatea, să împiedice evoluţia spre infirmitate, să
evalueze comportamentul şi să trateze sau să antreneze pacienţii cu
disfuncţii psihice sau psihosociale.
Terapia ocupaţională, o metodă de tratament a anumitor tulburări
fizice sau mentale, prescrisă de medic şi aplicată de specialişti
calificaţi, folosind munca, sau orice altă ocupaţie, în vederea vindecării
afecţiunii sau sechelelor sale.
Terapia ocupaţională, terapie prin muncă sau terapie prin ocupaţie
Ocupaţia este recunoscută ca fiind unicul proces care implică
performanţa motorie individuală, funcţii integrate ale sistemului nervos,
atenţie mentală, soluţionarea problemei şi satisfacţia emoţională în sarcini
200
diferite şi puse în valoare de cultură. ţatura ocupaţiei, promotoare a
unei stări generale fizice şi morale, este aceea care o prezintă drept o
formă unică de terapie, cu aplicaţii foarte diferite.
Efectele recuperării în cadrul T.O. au un sens mai larg ce
impune aplicarea acesteia ca proces medical cu finalitate socială.
Alexandru Popescu arată că “în Terapia ocupaţională ocuparea
timpului liber are menirea să deştepte interesul bolnavului pentru
activităţi oarecare, pe acest principiu bazându-se playterapia,
artterapia, cultterapia, kinetoterapia“ şi că în T.O. care are la bază
semnificaţia intrinsecă a muncii renumerate în procesul de reinsercţie
profesională şi socială a bolnavului aceasta participă la activităţi ca:
ţesutul, confecţionarea unor obiecte, activităţi agrozootehnice, cultura
plantelor şi florilor, etc.
T.Sbenghe arată că T.O se preocupă de integrarea familială,
socială şi profesională a handicapaţilor, care este o metodă specială a
kinetoterapiei, o metodă sintetică, globală, care cere o participare
comandată şi întreţinută psihic.
Din definiţii T.O. poate fi clasificată astfel:
1.T.O. recreativă cuprinzând:
- tehnici de exprimare desen, pictură, gravură, mânuit marionete,
scris, sculptură, etc;
- tehnici sportive: diverse jocuri sportive sau părţi ale acestora;
- tehnici recreative jocuri distractive adaptate handicapaţilor (şah
cu piese grele, fotbal de masă cu minge de ping-pong mobilizată cu
pompiţe de mână, popice, ţintar cu piese care se înfig în găuri
preformate, jocuri cu figurine de plumb, etc.
2.T.O. funcţională reprezintă o formă de ergoterapie dirijată şi
controlată şi care are ca scop executarea unor anumite mişcări în cadrul
muncii sau ocupaţiei respective în care sunt incluse:
- tehnici de bază formate din unele activităţi practice încă de la
începuturile societăţii umane, când mâinile omului prelucrau materia
primă de bază (lut, lemn, fibre naturale, fier): împletitul, olăritul, ţesutul,
tâmplăria, feroneria;
- tehnici complementare, care reprezentă de fapt totalitatea
restului activităţilor lucrative umane dintre care: cartonajul,
marochinăria, tipografia, strungăria, dactilografia, etc.
3.T.O. profesională care se poate aplica în spitale bine dotate, cu
centre de recuperare bine utilate, în şcoli profesionale specializate sau
în ateliere-şcoală, de pe lângă întreprinderi, cu două subcategorii:
a.T.O. pregătitoare pentru activitatea şcolară şi orientarea
profesională a copiilor:
b.T.O de reprofesionalizare sau profesionalizare a adulţilor în
sensul reîntegrării în munca desfăşurată anterior îmbolnăvirii sau
accidentului sau a reorientării profesionale.
Pe lângă tehnicile de bază şi cele complementare aceasta
foloseşte şi tehnici de „readaptare”, formate din multitudinea şi
diversitatea activităţilor zilnice casnice, familiale, şcolare, recreative,
profesionale şi sociale, modalităţi de deplasare. Aceste tehnici adaptează
mediul ambiant al handicapaţilor la propiile lor capacităţi funcţionale.
4.T.O retribuită care poate fi utilizată ca formă economică
pentru bolnavii care recuperează spontan o paralizie sau au suferit un
tratament paliativ al sechelelor şi şi-au recâştigat mişcările principale.
Această formă de T.O. poate completa lipsurile produse de
201
pensionarea temporară sau definitivă a bolnavului şi poate constitui
un factor obiectiv de apreciere a reîncadrării bolnavului în circuitul
economico-social normal.
Scopul T.O.
- stimularea încrederii în sine a bolnavilor şi dezvoltarea firească
a personalităţii; organizarea unui program de mişcări dirijate în condiţii
de lucru; constatarea capacităţilor şi înclinaţiilor restante ale bolnavului;
corelarea recuperării medicale cu cea profesională; reinsercţia cât mai
rapid cu putinţă în viaţa socială economică şi profesională.
Prin ocupaţie şi muncă se realizează orice activitate, mai mult sau
mai puţin utilă şi cu multiple posibilităţi de rezolvare, iar prin selectarea
activităţilor se ajunge la atingerea scopului urmărit. Pentru recuperarea
gestuală a deficientului, ergoterapia se transformă într-o gimnastică utilă
care folosită metodic şi progresiv, duce la munca organizată de la cele
mai simple la cele mai complexe forme.
Obiectivele şi efectele T.O.
A. Principalele obiective ale T.O.sunt: 1. Înlăturarea
tulburărilor funcţionale pasagere simple sau multiple, prezente într-o
serie de afecţiuni sau în variate asociaţii morbide, în care este
necesară reeducarea gestuală, deci recuperarea unui deficit motor; 2.
Reeducarea mijloacelor de exprimare, implicând vorbirea, atitudinea,
comportamentul; 3. Restabilirea independenţei bolnavului, sub aspect
psiho-somatic.
În rezolvarea tuturor acestor obiective va trebui să se ţină seama
de cele „10 comandamente” ale existenţei integrate a handicapatului
propuse de Holander : viaţa de familie, locuinţă, alimentaţie, instrucţie,
educaţie şi formare, petrecerea timpului liber, servicii publice, asociaţie,
situaţie economică, activităţi politice.
B. Efectele T.O.: 1.Efectele fizice - constau în menţinerea
funcţiei tuturor grupelor musculare atât pentru regiunea afectată cât şi
pentru celelalte regiuni şi conservarea unei bune funcţii a articulaţiilor
neimplicate în procesul patologic şi întărirea musculaturii deficiente.
Prin mişcări analitice şi globale se obţin rezultate bune pe linia obţinerii
îmbunătăţirii amplitudinii de mişcare a cadenţei şi a progresiei; 2.Efecte
psihice se reflectă în calmarea stării de nelinişte a pacientului,
dezvoltarea atenţiei, dispariţia descurajării şi renaşterii speranţei,
păstrarea obişnuinţei activităţilor zilnice şi diminuarea complexelor de
inferioritate; 3.Efectele psiho-sociale se concretizează în întreţinerea
relaţiilor cu celelate persoane în căpătarea încrederii în sine şi în alţii şi
în obţinerea perspectivei de încadrare socială în viitor.
Reguli de aplicare a T.O.
Reguli principale: având în vedere studiul handicapului, analiza
ocupaţiei, confruntarea informaţiilor obţinute.
Reguli secundare: 1. Ocupaţia trebuie să fie una obişnuită şi la
îndemâna pacientului; 2. Ocupaţia trebuie să fie simplă; 3. Ocupaţia
trebuie să fie utilă; 4. Ocupaţia trebuie să aibă cât mai multe posibilităţi de
diversificare; 5. Ocupaţia va fi abordată progresiv; 6. Ocupaţia trebuie să
fie liber acceptată de pacient (terapeutul trebuie să aibă cunoştinţe
psihologice şi pedagogice); 7. Ocupaţia nu trebuie să aibă ca scop
neapărat o prestaţie tehnică de calitate; 8. Ocupaţia nu trebuie să fie
renumerată; 9. Ocupaţia trebuie efectuată în colectivitate pentru
reinserţie socială; 10. Ocupaţia trebuie să poată fi urmărită şi controlată –
se urmăresc poziţia, gesturile, starea, comportamentul, reacţiile
pacientului de corectare.
202
Obiective ale terapiei ocupaţionale
Obiectivul principal al terapie ocupaţionale este pregătirea
progresivă şi raţională pentru activităţile cotidiene cu un grad cât mai
mare de independenţă, educarea generală a pacientului, cât şi a familiei
acestuia pentru a şti să se comporte cu acesta. Acest obiectiv poate fi
împărţit în alte câteva obiective:
-Câştigarea independenţei în ceea ce priveşte alimentarea, prin
adaptarea tacâmurilor şi prin învăţarea modului de a se servi de ele.
Intervenţia T.O. nu va fi continuă ci episodică şi de scurtă durată,
deoarece masa nu trebuie transformată în exerciţiu de reeducare.
-Câştigarea independenţei vestimentare, prin învăţarea treptată a
modului în care pacientul îşi poate pune sau scoate unele obiecte de
vestimentaţie, dar acest lucru numai în cadru real şi bine motivat
(echiparea pentru şedinţa de kinetoterapie, ieşirea la plimbare, înainte de
baie, etc.).
-Câştigarea independenţei de mişcare - amenajarea locuinţei.
-Pregătirea pentru activităţile şcolare (învăţarea, scrisul, cititul).
-Folosirea dispozitivelor ajutătoare.
Factorii de care trebuie să se ţină seama în alegerea activităţilor de
terapie ocupaţională sunt: vârsta, sexul, afecţiunea, gradul şi
localizarea leziunii, scopul urmărit, efectele ergoterapiei asupra
funcţionalităţii, preocuparea pacientului pentru acest gen de terapie.
Formarea autonomiei personale vizează autoservirea şi
autonomia în mediul ambiant
A.În cadrul autoservirii sunt vizate următoarele componente ale
autonomiei personale: a.Corpul omenesc; b.Igiena personală;
c.Îmbrăcămintea; d.Încăltămintea; e.Hrana; f.Bucătăria; g.Veselă –
tacâm; h.Dormitorul
În procesul de învaţare se folosesc diferite activităţi şi jocuri prin
care copilul este familiarizat cu mediul în care se desfăşoară activitatea
şi instrumentele necesare pentru realizarea activităţii şi rolul pe care îl
are acea activitate.
B. În cadrul autonomiei personale în mediul ambiant se
urmăreşte relaţiile cu şi din familie şi pregătirea acestuia pentru viaţa
de familie;
Formarea autonomiei sociale
În acest segment se urmăreşte obţinerea sau îmbunătăţirea
următoarelor segmente:
a. Autonomia în clasă –şcoală; b. Autonomia în afara clasei şi a
şcolii; Autonomia în mijloacele de transport; d.Cunoaşterea mediului
social; e.ţormele de comportare civilizată; f. Autonomia în
manipularea financiară; g.Relaţii în micro şi macrogrupurile sociale
(relaţiile cu familia, relaţii în grupul şcolar; relaţii în macrogrupul social),
h. Relaţii între sexe, educaţie sexuală; i.Viaţa de familie.
b. Activităţi de socializare
- vizite în: parcuri, expoziţii, muzee, instituţii publice, intreprinderi,
magazine;
- excursii – pe diverse teme în funcţie de capacităţile de înţelegere
a grupului sau cu teme prevăzute de programa şcolară;
- vizionări : filme, teatre, spectacole muzicale, întreceri sportive,
programe TV., video, diafilme;
- competiţii inter-clase, inter-şcoli cu conţinut cultural, artistic,
sportiv;
203
- audiţii: poveşti, muzică, concerte, diverse spectacole;
- serbări, şezători, teatru de păpuşi, scenete, dramatizări;
- participarea la diverse manifestări ocazionate de sărbători
naţionale internaţionale şi religioase;
- iniţiative proprii de organizare a timpului liber;
- crearea de cluburi (croitorie, bucătărie,muzică, pictură, foto,
etc.);
- înscrierea individuală a tinerilor la cluburi sportive din
localitate;
- amenajarea spaţiului de joacă şi a altor spaţii pentru desfăşurarea
de diverse activităţi;
- organizarea unor tabere de vară cu scopul de întâlnire a
copiilor instituţionalizaţi cu alţi copii din exterior.
Activităţi Fizice Adaptate
Prin anii ’60 se purtau discuţii intense despre tratamentul prin

cultura fizică şi expansiunea activităţilor de fitness. Jocurile olimpice
pentru persoanele cu disabilităţi (Paralympics) se extind, incluzând
20-30 de ţări participante (Roma ’60, Tokio ’64, Tel Aviv ‘68). In
Europa în anii ’70 începe nivelul de educaţie universitară pentru
Activităţi Fizice Adaptate, în 1970 luând naştere IFAPA
(International Federation of Adapted Physical Actyvities), organizaţie
care coordonează la nivel internaţional activităţile fizice adaptate, ce
organizează congrese anuale. Mişcarea Paralimpică se extinde la peste
40 de ţări la Jocurile de Vara – Heidelberg 1972, Toronto 1976. Tot
în această perioadă se iniţiază şi jocurile de iarna. În anii ’80 mişcarea
paralimpică se extinde cuprinzând peste 60 de ţări (Arnhem, 80, ţew
York ’84, Seoul ‘88). Legislaţia se îmbunătăţeste, creşte atenţia publică
iar în ’87 Consiliul Europei publică Cartea Europeană a Sportului
pentru Toţi. În anii ’90 mişcarea paralimpică se extinde incluzând
peste 100 de ţări pentru jocurile de vara şi 30 pentru jocurile de iarnă.
In ’82 la Simpozionul International al Persoanelor cu Disabilitati,
UţESCO definea cei 4 piloni operationali centrali pentru Activităţile
Fizice Adaptate: 1. tradiţia în recuperare ; 2. tradiţia în educaţie fizică;
3. tradiţia sporturilor competitive; 4. tradiţia activităţilor de loisir.
Conform acestora statele europene s-au orientat dând o atenţie
mărită aspectelor legate de activităţile fizice adaptate prin
următoarele măsuri :
- creşterea numărului kinetoterapeuţilor implicaţi în activităţi
fizice recuperatorii în cadrul sistemelor de sănătate;
- pregătirea profesorilor de educaţie fizică pentru recuperarea
copiilor cu disabilitati (APE – Adapted Physical Education/Educatie
Fizica Adaptata);
- creşterea numărului organizaţiilor ce au ca preocupare sportul la
persoanele cu disabilităţi;
- angajarea de instructori sportivi la nivel local pentru conducerea
programelor recreaţionale/de fitness pentru grupe speciale.
Ajutorul financiar oferit de stat pentru aceste activităţi este
necesar, pornindu-se de la următoarele premise: acces egal la cultura
fizică; automotivare prin activităţi fizice; câstig economic (reducerea
nevoilor de îngrijire instituţionalizată); responsabilitate colectivă ca
parte a imaginii publice despre recreere şi sport; dificultatea de a
obţine suport financiar de la sponsori; nevoi excepţionale pentru
transport, echipament specific.
204
Asociaţia europeana defineşte activităţile fizice adaptate ca fiind un
domeniu interdisciplinar, care caută identificarea şi soluţionarea
diferenţelor individuale în activitatea fizică. Aceasta impune o acceptare a
diferenţelor individuale, militează pentru creşterea accesului la o viaţă
activă şi sportivă şi promovează inovarea şi cooperarea dintre serviciile
care o asigură.
În cadrul activităţilor fizice adaptate intră o serie de activităţi
majore a căror perturbare pot să ducă la dependenţă funcţională. Aceste
activităţi sunt: autoîngrijirea, perturbări în desfăşurarea unor activităţi
manuale, mersul, văzul, auzul, vorbitul, respiraţia, activităţi lucrative.
Activităţile fizice adaptate se bazează pe adaptarea exerciţiilor,
activităţilor fizice la condiţiile şi posibilităţile individului. Se adresează: 1.
persoanelor cu disabilităţi (motorii, senzoriale, intelectuale); 2.
persoanelor cu boli cronice (afecţiuni cardiovasculare, reumatism,
afecţiuni respiratorii-astm, epilepsie, afecţiuni musculare, etc); 3.
pensionari (de vârstă, de boala).
Din punct de vedere al activităţilor fizice aceste grupuri sunt unite
de doi factori: 1. dificultatea de a participa la activităţi fizice prin cluburi
şi asociaţii sportive; 2. componenta automotivantă a activităţii fizice - de
o pronunţată importanta pentru viaţa.
Pentru atingerea scopului final, de creştere a calităţii vieţii, prin
activităţi fizice adaptate se urmăreşte: creşterea capacităţii fizice,
creşterea fitness-ului, creşterea încrederii în sine, creşterea plăcerii
pentru activitatea fizică. Prin intermediul acestor activităţi persoanele
trebuie să găsească un loc unde: să fie înţeleşi şi respectaţi; să se simtă
în siguranţă în timp ce componentele motorii, senzoriale şi afective sunt
stimulate/activate; comunicarea verbală şi nonverbală să ducă la
adaptări specifice a sensurilor comunicării; să se îmbunătăţească
capacităţile motorii şi intelectuale; activităţile să aibă drept finalizare
socializarea şi reducerea dependenţei .
Rolul aplicării activităţilor fizice adaptate vizează, fie implicarea
în acţiuni sociale cât mai diversificate, fie acordarea de asistenţă
grupurilor sociale, în vederea integrării celor cu dificultăţi de adaptare
socială.
Conceptul strategiei de lucru în cadrul activităţilor fizice
adaptate pleacă de la următoarele 3 nivele:
1. senzoriu: văz, auz, sensibilitate kinestezică, tactilă;
2. nivelul abilităţilor motorii:
a. perceptia motorie: echilibru, integrarea corporală,
direcţionarea mişcării;
b. fitness-ul fizic: forţa-rezistenţa musculară şi antrenament la
efort (anduranţa cardio- respiratorie);
c. abilitatea motorie, coordonarea.
3. nivelul îndemânărilor:
a. sportive (aruncarea mingii, lovirea unei mingi cu piciorul, cu
paleta, etc);
b. funcţionale (mersul, alergarea, urcarea sau coborârea scărilor
sau a unei pante).
In cadrul aplicării în mod ştiintific a activităţilor fizice adaptate,
este necesară parcurgerea următoarelor faze: evaluarea şi interpretarea
nevoilor; planificarea intervenţiei; selecţionarea şi adaptarea
echipamentelor folosite; înregistrarea şi aprecierea progreselor
realizate.
205
În stabilirea obiectivelor se va ţine seama de o serie de factori:
nevoile şi dorinţele persoanei cu dizabilităţi; cunoştiintele legate de
sistemul de valori al persoanei; informaţiile existente, referitoare la
maladie sau handicap, cu consecinţele lor pe plan fizic şi psihic;
cunoştinţele legate de metodele de terapie medicală şi ocupaţională,
existente în momentul respectiv; informaţiile disponibile despre mediul
pentru care persoana urmează să fie pregătită comunitar; posibilitatea
de a se implica într-o activitate sportivă, de a presta efort în vederea
obţinerii unor rezultate; interesul pe care îl prezintă persoana în
activitatea fizică desfăşurată; gradul de cooperare în cadrul unui
eventual joc în colectiv; scopurile şi cadrul general al programului de
recuperare, multidisciplinar, în care persoana urmează să fie integrată.
Obiectivele generale ale activităţilor fizice adaptate sunt:
dezvoltarea, menţinerea şi recuperarea nivelului de funcţionare cât mai
mult posibil; compensarea deficienţelor funcţionale prin preluarea
funcţiilor afectate de către componente valide; prevenirea destructurării
anumitor funcţii ale organismului; inducerea unei stări de încredere în
forţele proprii.
Direcţiile principale de orientare a persoanelor supuse terapiei
sunt: stimularea responsabilităţii în diverse situaţii de viaţă; formarea
deprinderilor de autoîngrijire şi igienă personală; cultivarea
deprinderilor de muncă; organizarea de jocuri şi distracţii; adaptarea
la situaţiile de joc în echipă; desfăşurarea şi implicarea în diverse
concursuri şi întreceri sportive pentru a dezvolta simţul de
colectivitate; stimularea încrederii în propria persoană; cultivarea
autocontrolului şi expresivităţii personale; reeducarea capacităţilor
cognitive; reeducarea capacităţii de reacţie la diverse situaţii de viaţă;
antrenarea funcţiei neuromusculare; antrenarea integrării senzoriale;
sprijinirea relaţiilor interpersonale; educarea capacităţii de acţiune, în
funcţie de constrângerile şi resursele de mediu.
In procesul de evaluare este necesar să se urmărească următoarele
aspecte:
a) nivelul motricităţii grosiere şi fine, care se referă la
caracteristicile mişcărilor corpului în ansamblu, precum şi la
caracteristicile mişcărilor de prehensiune şi manipulare;
b) nivelul de dezvoltare a percepţiei mişcărilor, care se
referă, în principal, la recepţia şi decodificarea stimulilor prin toate
categoriile de analizatori: vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, kinestezic,
proprioceptiv şi la coordonarea mişcărilor;
c) nivelul de dezvoltare a aptitudinilor sociale şi de comunicare,
care se referă la caracteristicile interpersonale ale subiectului în
diverse situaţii, precum şi la modul în care înţelege comenzile şi
interacţiunile verbale.
d) caracteristicile activităţilor de viaţă cotidiană, care include
studierea deprinderilor implicate în igiena personală şi autoîngrijire (de
hrănire, îmbrăcare şi întreţinerea locuinţei).
Pentru evaluare în cadrul conceptului AFA se va ţine cont de
următoarele aspecte :
1. nivelul de dezvoltare motorie (ex. se mişca fără să lovească
pe alţii, sare pe loc pe ambele picioare de un număr de ori, aruncă-
prinde o minge la anumite distante, cade frecvent, merge în pantă, pe
teren accidentat, urcă-coboară scări cu/fără ajutor-balustradă, doar cu un
picior sau alternativ, se opreşte/se întoarce din alergare);
206
2. orientarea posturală şi mecanica corpului (compoziţia
corpului, integritate corporală, deficite neurologice, modificări
degenerative ale aparatului locomotor, postura);
3. dezvoltarea cognitivă (îşi aminteşte cele discutate anterior
sau cu ceva timp în urmă, este dependent de alţii pentru a realiza o
acţiune, comunică cu ceilalţi în timpul activităţilor comune, atenţia);
4. nivelul senzorial (simte atingerea, simte poziţiile/mişcarea
segmentelor corpului, se poate orienta după stimuli auditivi/vizuali,
simte diferenţele de temperatura, prezintă sensibilitate dureroasă
normală)
5. dezvoltarea afectivă (are repulsie pentru activitatea fizică,
are tendinţă la comportament impulsiv, autodistructiv, nu intră în
relaţii cu alţii, este solitar, etc.);
Procesul de recuperare prin activităţi fizice adaptate la persoana
cu restricţii de participare (handicap) este un proces continuu, în funcţie
de nevoile specifice individului, apărute în diverse etape ale existenţei
sale.
Este recomandabil ca procesul de terapie, adresat unei persoane
cu restricţii de participare (handicap), să se reia mereu în forme noi,
prin folosirea unor metode şi procedee cât mai variate. Se va ţine
seama de faptul că relaţia dintre terapeut şi subiect se desfăşoară în
practica pe parcursul mai multor etape :
- etapa afectivă, în care se stimulează încrederea persoanei cu
care se lucrează şi se demonstrează înţelegere şi optimism cu privire la
şansele de ameliorare ale situaţiei sale;
- etapa reunirii faptelor şi informaţiilor cu privire la nevoile
persoanei, ce urmează a fi rezolvate;
- dezvoltarea planului de acţiune, în care cele două părţi se înţeleg
asupra modului de desfăşurare a activităţilor şi se precizează cerinţele
una faţă de cealaltă;
- aplicarea planului, comunicându-se subiectului care sunt
aşteptările faţă de el şi se trece la exersarea activităţilor proiectate;
- etapa finala, despărţirea, care este în funcţie de profunzimea
relaţiei terapeut/subiect şi performanţele obţinute în activitate.
În toată lumea, în ultima perioadă în România s-a pus accent pe
problemele cu care se confruntă persoanele cu handicap. Problemele
majore ar fi: integrarea lor în învăţământul normal, profesionalizarea lor
şi astfel câştigarea independenţei din punct de vedere social şi
economic.
Concept european AFA (activităţi fizice adaptate) poate fi
considerat ca o soluţie pentru aceste probleme. Un loc important în
acest concept îl ocupă terapia ocupaţională ca o ramură a
kinetoterapiei, care se bazează pe folosirea activităţilor practice
ocupaţionale în tratamentul deficienţelor funcţionale pentru a obţine o
maximă adaptare a organismului la mediul său de viaţă. Conceptul
A.F.A. are la bază 4 domenii (vezi fig. nr. 2 ) :
-recuperare; educaţie ; recreere ; sport
Cu toate că cele 4 domenii au autonomie funcţională ele se găsesc
într-o relaţie de interdependenţă permanentă.
Recuperarea are la bază Kinetoterapia şi Terapia Ocupaţională,
care acţionează prin antrenarea ADL-urilor ajutând copilul să-şi câştige
independenţa prin formarea, însuşirea sau compensarea unor
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de autoîntreţinere, mobilitate,
comunicare, activităţi casnice şi comunitare.
207
Educaţia are ca obiectiv dezvoltarea calităţilor motrice, învăţarea
mişcării pentru formarea deprinderilor, ajungând în final la
profesionalizare şi integrarea în viaţa socială. Pentru obţinerea acestor
obiective se folosesc exerciţii pentru dezvoltarea motricităţii generale,
exerciţii pentru conştientizarea părţilor corpului, exerciţii pentru
dezvoltarea vitezei, îndemânării, rezistenţei şi forţei.
Recreerea. În perioada de recreere ideea de bază este ca în instituţii
aceşti copii handicapaţi să aibă tot programul ocupat cu diverse
activităţi de grup şi individuale. În programul de recreere trebuie să fie
inclusă terapia cognitivă, terapia psihosenzorială, ludoterapia,
meloterapia şi artoterapia. Trebuie evidenţiat faptul că fiecare categorie
de terapie este un complex de tipuri de acţiuni terapeutice.
Terapia cognitivă, cuprinde cerinţe care să nu depăşească
posibilităţile copiilor cu deficienţe, aceasta fiind o condiţie obligatorie
pentru obţinerea rezultatelor, rezultate care să-i aducă satisfacţie
deplină copilului.
Ludoterapia. Jocul rămâne pentru copiii handicapaţi forma
permanentă a procesului de recuperare pentru că această modalitate
constituie o structură unitară între stimul, întărire, răspuns şi
modificare. Jocul reprezintă o formă de cunoştere a realităţii şi are ca
scop captarea atenţiei copilului şi atragerea lui într-o activitate care are
iniţial o formă ludică, ajungându-se la activităţi cu răspundere şi
responsabilitate, iar în final la muncă care creează cadrul propice unei
munci eficiente.
Meloterapia. Reprezintă folosirea mijloacelor de expresie
artistică în scopuri terapeutice. Aceste mijloace dovedesc eficienţa
prin faptul că fac apel la sunet care este diferit de cuvânt pentru a
realiza legătura dintre copil şi mediul înconjurător. Prin meloterapie se
poate ajunge la diferite stări afective, de securitate sau de evadare în
diferite lumi în funcţie de ceea ce reprezintă fragmentul respectiv pentru
copil. Meloterapia poate fi folosită cu rezultate benefice atât sub formă
de audiţie cât şi sub formă interpretativă.
Sportul. Prin intermediul sportului cât şi a procesului instruirii
repetate copii instituţionalizaţi dobândesc o serie de calităţi motrice şi
caracteriale. Sportul aduce un puternic aport educativ prin specificul
său şi anume concurenţa (coleg şi adversar) şi spiritul de echipă. Toate
aceste calităţi se pot obţine prin ramurile de sport adaptate, specifice
deficienţelor individului. Există ramuri sportive şi regulamente
specifice pentru diferite handicapuri : handicap locomotor, handicap
mintal, handicap senzorial (surzi, nevăzători, muţi,etc.). Şi aceşti copii
handicapaţi pot să ajungă sportivi de performanţă dovadă fiind
campionatele de handicapaţi organizate la nivel naţional şi internaţional
( În anul 2001 la Oradea s-a desfăşurat Campionatul European pentru
surzi unde echipa României a ocupat locul al 3 lea). Totodată aceşti
sportivi pot fi integraţi socio-profesional prin obţinerea calităţii de
antrenor pentru sporturi pentru handicapaţi.
Copiii instituţionalizaţi şi nu numai beneficiind de cele 4 direcţii ale
conceptului A.F.A. pot obţine independenţă din punct de vedere
economic şi social în funcţie de rezultatele obţinute în recuperare, în
funcţie de capacităţile dobândite în procesul educativ, calităţi care la
rândul lor pot fi perfecţionate în timpul liber şi în funcţie de
performanţele obţinute în sport.
208
MIJLOACE ASOCIATE KINETOTERAPIEI
Factorii naturali
Climatoterapia (utilizarea terapeutică a climei/terapia prin

climat) presupune utilizarea factorilor atmosferici, cosmici şi telurici
caracteristic pentru un anumit loc geografic pentru anumite stări de
boală. Mediul înconjurător are o influenţă considerabilă asupra
omului şi stării sale de sănătate somatică şi psihică. Bioclimatologia
studiază astfel efectele factorilor climaterici asupra organismului –
influenţe care pot fi favorabile sau nocive.
Aria de utilizare a climatoterapiei cuprinde toate sectoarele
terapeutice: sfera profilactică; sfera curativă; sectorul de recuperare cu
indicaţii şi contraindicaţii bine definite.
a) Factorii atmosferici se referă la temperatura aerului,
presiunea aerului, umiditatea aerului, compoziţia aerului, curenţii de
aer.
1. Temperatura aerului/atmosferică. Aerul se încălzeşte indirect
prin cedarea căldurii solului şi apei încălzite iniţial de soare.
Temperatura depinde de:
- poziţia, înclinaţia şi distanţa pământului faţă de soare, factor ce
determină anotimpurile;
- latitudinea şi altitudinea geografică (România are poziţia
geografică pe paralela 45° latitudine nordică şi meridianul 25 pe
latitudine estică);
- apropierea sau depărtarea localităţilor de suprafeţele mari de apă;
- prezenţa în diferite anotimpuri a curenţilor de aer cald din
regiunile tropicale sau reci din regiunile polare.
Acţiunea temperaturii atmosferice asupra organismului
Organismul uman reacţionează caracteristic homeotermelor
reuşind să se adapteze diverselor schimbări de temperatură prin
mecanisme de termoreglare. Acestea sunt de natură fizică şi chimică:
- mecanismele fizice – realizează diminuarea pierderilor de
căldură în mediu rece şi favorizează pierderile de căldură în mediul
cald;
- mecanismele chimice – se referă la creşterea metabolismului
în cazul pierderii de căldură în mediul ambiant rece şi scăderii
acestuia în cazul creşterii termice.
Manifestările patologice posibile în condiţii de temperatură
excesivă sunt: şocul caloric la temperaturi crescute şi degerătura la
temperaturi scăzute.
2. Presiunea aerului. Greutatea masei de gaze care apasă asupra
solului determină valorile presiunii atmosferice şi se exprimă în mm de
mercur sau milibari (un milibar=3/4mm Hg). La nivelul mării
presiunea atomosferică este de760 mmHg. Valorile scad în raport cu
înălţimea, la 1000 m presiunea atmosferică fiind în jur de 670 mmHg.
Aviatorii pot suporta prin antrenament o astfel de presiune, uneori
foarte scăzută, după cum scafandrii pot suporta o presiune mai
crescută. Valorile presiunii atmosferice influenţează organismul atât
mecanic cât şi chimic, cordul, abdomenul, vasele de sânge sunt
obligate să suporte cel mai mult aceste variaţii de presiune. Scăderea
presiunii reduce şi cantitatea de O2. La înălţimea de 1000 m cantitatea de
O2 este de 18,2%,la 5000 m de 11,8% ştiind că viaţa umană nu mai este
209
posibilă la o valoare de 10% O2. Sub influenţa presiunii scăzute
organismul reacţionează. Odată cu creşterea altitudinii activitatea
cordului se modifică, creşte frecvenţa cardiacă apoi debitul cardiac.
Sub influenţa presiunii atmosferice crescute frecvenţa respiratorie
scade, amplitudinea respiraţiilor creşte fiind favorizată oxigenarea
plămânului.
3. Umiditatea aerului. Este determinată de prezenţa vaporilor de
apă. Prin termoconductibilitatea termică umiditatea aerului
influenţează reacţiile sistemice de termoreglare. Aerul uscat permite
transpiraţia, deci evaporarea, în schimb are o acţiune oarecum iritativă
bronhică. Invers, aerul umed, care dă o senzaţie „sufocantă” prin
împiedicarea evaporării, favorizează expectoraţia şi poate seda tusea.
Aerul cald şi umed „moleşeşte”, scade forţa musculară; aerul rece este
un bun tonifiant asigurând călirea organismului. În schimb aerul umed
şi rece favorizează bolile a frigore: pneumonii, nefropatii,
reumatisme, paraliziile faciale periferice, etc.
4. Compoziţia aerului. Aerul atmosferic este compus din mai
multe elemente: azot 78%, oxigen 21%, CO2, ozon, gaze nobile, apă, I,
Cl, ţa în cantităţi foarte mici. În zona marilor oraşe, atmosfera mai
conţine şi o serie de gaze toxice: oxid de carbon, clor, bioxid de
sulf, ceea ce face ca astăzi să se vorbească atât de mult de poluarea
aerului şi influenţa sa nocivă asupra stării de sănătate şi totodată
modificările de climă aferente efectului de seră.
5. Curenţii de aer şi vânturile. Sunt deplasări orizontale ale maselor
de aer pe suprafaţa pământului, mărilor sau oceanelor. Se datoresc
diferenţelor de presiune atmosferică şi încălzirii zonale neuniforme a
temperaturii. Viteza vântului este cuprinsă între limite foarte largi: o
viteză de 0,5 m/s este abia perceptibilă, iar o viteză de 40 m/s
corespunde uraganului. Curenţii de aer influenţează procesele de
termoreglare, având un caracter calmant sau excitant în funcţie de
viteza sa.
a) Factorii cosmici – cuprind radiaţiile solare şi cosmice. Radiaţiile
olare sunt cele mai importante. Ele nu ajung toate pe sol, ci numai 60-
80% dintre ele, sub formă de raze calorice sau infraroşii, raze
luminoase şi raze ultraviolete. Spectrul radiaţiilor solare este variat, în
funcţie de anotimp (vara mai mare decât iarna); altitudine (la ecuator mai
multe radiaţii); de starea de puritate a aerului; de momentul zilei (la
prânz radiaţiile sunt mai puternie); de reflexia pe suprafeţe mari (zăpadă,
apă).
b) Factorii telurici sau terestrii – ce se grupează în factori
geografici (altitudinea, latitudinea, relief, vegetaţie); factori geologici
care au în vedere natura rocilor din zona respectivă, apele subterane,
izvoarele; factorii geofizici care au în vedere radioactivitatea
magnetismului terestru.
Factorii atmosferici, cosmici şi telurici sunt cei care definesc
calitatea climatului. Din îmbinarea lor şi predominenţa unuia sau a
altuia iau naştere diferitele clime. Climatoterapia este aşadar o metodă
terapeutică ce utilizează factorii naturali din mediu pentru menţinerea
sau ameliorarea stării de sănătate. Stresul climatic induce reacţii
adaptative sau poate decompensa organismul. Disponibilităţile de
acomodare şi adatare la variaţile climatice realizează aclimatizarea,
care la unii dintre pacienţi se realizează facil, iar alţii cum sunt
vârstnicii şi copii au reacţii adaptative mult mai zgomotoase.
210
Meteorosensibilitatea reprezintă o reactivitate mărită la schimbările
meteorologice, instalate de obicei brusc fiind prezentă atât la
persoanele sănătoase cât şi la persoanele cu diverse patologii şi
deficienţe în reacţiile de aclimatizare. Sunt semnalate: exacerbarea
crizelor dureroase reumatismale, a crizelor anginoase, exacerbări ale
valorilor tensiunii arteriale. Aceste elemente motivează nevoia de a
cunoaşte prognoza meteorologică, în scopul prevenirii unor situaţii
neplăcute.
În condiţiile în care se efectuează tratamentul cu factori naturali în
condiţii locale, fără deplasări în alte zone se realizează meteoroterapia,
care solicită mult mai puţin organismul. Climatoterapia se realizează
într-o atmosferă diferită de zona din care provine pacientul,
determinând reacţii biologice adaptative în funcţie de limita de
variaţie a parametrilor climatici.
În ţara noastră se conturează următoarele tipuri de bioclimă:
a)Bioclima sedativ indiferentă (de cruţare)
Efecte biologice: - punere în repaus a funcţiilor neuro-vegetative şi
endocrine.
Indicaţii terapeutice: stări de convalescenţă după boli ce au
necesitat perioade lungi de spitalizare; stări psiho-afective de graniţă,
de la surmenaj psihic până la diferite categorii de nevroze; boli
reumatismale cu potenţial evolutiv important (ex. poliartrita cronică
evolutivă); boli în stadii ce presupun rezerve funcţionale reduse crdio-
vasculare sau respiratorii; vârsta înaintată, cu manifestări severe de
senescenţă.
Acest bioclimat este bine reprezentat la noi în ţară şi cuprinde
numeroase staţiuni în care se pot trata diferite afecţiuni:
- Băile Felix şi 1 Mai (boli reumatismale şi sechele
neurologice), Buziaş şi Lipova (afecţiuni cardio-vasculare);
- Sângiorz Băi (afecţiuni digestive), Bazna, Ocna Sibiuli, Gioagiu
(afecţiuni reumatismale), Sovata (afecţiuni ginecologice);
- Călimăneşti Căciulata (afecţiuni hepato-biliare şi digestive,
alergice, reno-urinare, metabolice, reumatismale), Govora (afecţiuni
reumatismale), Olăneşti (afecţiuni reumatismale, renale, alergice,
digestive);
- Băile Herculane (afecţiuni reumatismale).
b)Bioclima excitantă-solicitantă în care se diferenţiază două
varietăţi bioclimatice: bioclima de stepă şi bioclima de litoral maritim.
Bioclima de stepă
Efecte biologice: solicitare foarte intensă a sistemului nervos
central şi vegetativ; stimulare intensă a glandelor cu secreţie internă
(hipofiza, tiroida, corticosuprarenala), stimulare metabolică, în special
ameliorarea balanţei fosfo-calcice, urmată de creşterea depunerii de
Ca la nivel osos, stimulare a mecanismelor de termoreglare, creşte
termoliza şi se creiază condiţii de pierdere a lichidelor din organism.
Indicaţii terapeutice: profilaxie primară pentru persoanele
predispuse la dezvoltarea unor patologii de tip locomotor, deficienţe
funcţionale locomotorii, tulburări metabolice, potenţial alergic; profilaxie
secundară a bolilor reumatismale degenerative;
Curativ: în afecţiunile ORL şi respiratorii (astm bronşic,
bronşita, bronşiectazia); manifestări reumatismale degenerative
articulare şi periarticulare; rahitism, osteoporoză; insuficienţă veno-
limfatică stadiile iniţiale; ginecopatii în stadiu cronic; inflamator;
211
dermatoze; TBC extrapulmonar ganglionară şi osteoarticulară;
Recuperare: sechelele post-traumatice ale aparatului locomotor;
manifestări funcţionale în patologii reumatismale degenerative;
sechele după leziuni de ţMP.
Contraindicaţii: stări de convalescenţă prelungită cu modificări
marcate de stare generale; afecţiuni cardio-vasculare şi respiratorii
(scleroză pulmonară) cu deficit funcţional important; afecţiuni
reumatismale inflamatorii cr. cu potenţial evolutiv sever; stări de
hiperactivitate nervoasă, astenie fizică marcată; afecţiuni digestive:
boală ulceroasă, hepatită cronică persistentă; afecţiuni renale prin
solicitarea crescută a reacţiilor de termoliză urmate de tulburări ale
echilibrului hidroelectrilitic; afecţiuni urologice te tip central sau periferic
pe fondul ueni hiperreactivităţi neuro-vgetative; TBC pulmonar
stabilizată recent; focare de infecţie, neglijate; tumori benigne cu
potenţial de malignizare, orice proces oncogen.
Staţiuni balneare în acest climat avem la Amara şi Lacul Sărat
(afecţiunile ale aparatului locomotor).
Bioclima de litoral maritim
Efectele biologice sunt asemănătoare cu cele de stepă dar mai
intens şi nuanţat prin: solicitarea SţC şi vegetativ; stimularea marcată a
glandelor cu secreţie internă; stimularea proceselor imunlogice
nespecifice; stimularea metabolismului fosfo-calcic sub acţiunea UV,
favorizând fixarea calciului pe matricea proteică osoasă şi
îmbunătăţind procesele de excitabilitate de membrană; îmbunătăţirea
capacităţii de efort şi scăderea rezistenţei periferice fără a influenţa
semnificativ circulaţia cerebrală.
Indicaţii:
În scop profilactic:
- la copii pentru dirijarea dezvoltării armonioase prin stimularea
şi reglarea funcţiei endocrine; ameliorarea nivelului imunologic şi a
reacţiilor adaptive de termoreglare influenţând evoluţia şi frecvenţa
afecţiunilor căilor aeriene superioare; profilaxie primară la adulţi, boala
artrozică.
În scop curativ:
- rahitism; insuficienţă tiroidiană şi gonadică; boli
reumatismale degenerative de tip articular şi periarticular; sechele post-
traumatice ale aparatului locomotor; HTA stadiul I; tulburări
metabolice de tip lipidic (hipocolesterrolemiant); sechele post leziuni
de ţMP; afecţini ginecologice de tip inflamator cronic; TBC genitală
stabilizată şi sterilitate; afecţiuni respiratorii de tipul: astmul alergic pur
la adult şi copil, bronşita cronica simplă, bronşiectazia; insuficienţa
veno-limfatică în stadii incipiente.
Contraindicaţii: TBC pulmonar chiar stabilizată recent; afecţiuni
digestive, boală ulceroasă; boala Basedow, sindromul ovarian de
menopauză; fibromatoza uterină sângerândă; boli cardio-vasculare;
procese oncologice indiferent de formă; tumori benigne cu potenţial
cancerigen.
c) Bioclima tonică stimulantă
Efecte: indicii bioclimatici induc un confort termic redus cu stres
pulmonar şi cutanat accentuat, cu caracter hipertonic şi deshidratant;
echilibrarea SţC şi vegetativ; stimularea reacţiilor adaptive şi
termoreglare; stimularea proceselor imunologice.
212
Indicaţii:
- Profilactic: tulburări de creştere la copil; stări de surmenaj
fizic, intelectual, nevroza astenică; tulburări funcţionale la pubertate şi
climax, pe fond hiperreactiv; persoane cu risc profesional supuse la
noxe respiratorii; stări de convalescenţă.
- Curativ: suferinţe bronho-pulmonare astmul bronşic alergic,
traheobronşite cronic; suferinţe hematologice; TBC pulmonar şi
extrapulmonar stabilizat; nevroza astenică.
Contraindicaţiile: bolile cardio-vasculare (sechele de infarct
miocardic recent sau cu evoluţie severă, CI, insuficienţă cardio-
respiratorie); sarcină; vârsta înaintată cu manifestări marcate de
ateroscleroză; persoanele cu deficit important de termoreglare,
meteorosensibilitate accentuată;
Staţiuni cu climă subaplină (până la 1000 m): Vatra Dornei
(cardio-vascular), Borsec (boli endocrine), Sîngiorz Băi (boli
digestive), Tuşnad (nevroze), Covasna (cardivascular).
Salina – microclimat terapeutic particular (speleoterapia)
Microclimatul unor saline ca Tg. Ocna, Slănic Prahova, Praid îşi
dovedeşte eficienţa terapeutică în astmul alergic la adult şi copil.
Efecte terapeutice: se reduc perioadele de tuse şi dispnee; se
răresc crizele de astm până la dispariţie; se îmbunătăţeşte starea psihică;
inhalarea de aerosoli de ţa, Ca, Mg; ameliorarea respiraţiei în special prin
componenta profundă prin conţinutul crescut de CO2.
Modalităţi de tratament: de la câteva ore pe zi până la 16 ore pe
zi putându-se prelungii de la 2-3 săptămâni până la 1-3 luni.
Programul cuprinde: relaxare şi odihnă pe paturi şi scaune;
program de ex. fizice focalizate pe ameliorarea respiraţiei; alergări cu
caracter de antrenament pt. creşterea capacităţii de efort; psihoterapie;
diverse modalităţi de relaxare (jocuri de grup, competiţii sportive cu grad
redus de solicitare).
Indicaţii: astmul bronşic, forme clinice uşoare şi medii ale
copilului şi adultului; rinite, rino-faringite; bronşita cronică simplă.
Contraindicaţii: vârstnicii peste 60-70 ani cu astm bronşic şi
bronşită cronică, emfizem sau cord pulmonar se recomandă prudenţă
pt. indicarea curei de salină; cordul pulmonar cronic decompensat şi
insuficienţa cardiacă; TBC pulmonar; reumatismul cronic inflamator
în orice situaţie şi cel cronic degenerativ în puseul inflamator; bolnavi
febrili cu infecţii; procese neoplazice.
Apele minerale
Folosirea apelor minerale în cura externă se face sub formă de băi
generale, în bazin, sau în vană.
Baia generală carbogazoasă se efectuează în vană individuală.
Temperatura apei între 30-340 C. Apa este reînprospătată continuu
prin difuzoare de bule de bioxid de carbon pentru menţinerea
concentraţiei de 1g/litru. Bolnavul imersat în baie de 300 de litri va
evita mişcările inutile. Există situaţii când se realizează băi în comun -
până la 6 persoane – în bazine pentru balneaţie cu ape carbo-gazoase
degazeificate.
Efectele băilor carbogasoase sunt: acţiunea farmacodinamică
asupra circulaţiei cu efecte locale asupra circulaţiei cutanate, asupra
circulaţiei musculare şi a circulaţiei sistemice; micromasajul cutanat al
bulelor de gaz; factorul termic sub temperatura de indiferenţă a apei 340 C
cu rol în favorizarea circulaţiei.
213
Mofete generale
Gazele carbonice sunt emanaţii postvulcanice neogene spontane
prin geneză geochimică specifică arealelor geologice ale României.
Mofetele emană dioxid de carbon uscat în concentraţie de 90 %.
CO2 gaz uscat are efecte complexe, conjugate, contrarii asupra
circulaţiei cutanate, musculare, sistemice si asupra fluxului sanguin
cerebral. Pe circulaţia cutanată CO2 are efect local, transcutanat de
creştere certă a fluxului sanguin, eritem, de scurtă durată a
vasodilataţiei ceea ce se explică prin efectele contrarii ale CO2 pătruns
transcutanat şi cel inhalat. CO2 pătruns prin piele acţionează direct
asupra musculaturii netede relaxând metaarteriola aflată în
vasoconstricţie fiziologică, reglată prin tonusul simpatic acral. Pe
circulaţia musculară CO2 dizolvat în plasmă şi ajuns la nivel
muscular pe cale inhalatorie – creşte fluxul sanguin în musculatura
scheletică prin acţiune vasodilatatoare directă pe musculatura netedă
metaarteriolară şi arteriolară. Marea adresabilitate în arteriopatii
periferice a fost
dovedită de studiile efectuate la Covasna cu Xenon133 prin
inhalaţii de gaz mofetarian în sac Douglas timp de 3 minute, urmată
de creşterea cu 40% a fluxului sanguin la nivelul muschiului tibial
anterior.
În ceea ce priveste efectele generale sistemice, studii realizate la
Târgu-Mureş putem conchide:
- scăderea rezistenţei periferice prin vasodilataţie generală şi
scăderea tensiunii arteriale diastolice (TAD), dar cu dispariţia acestor
efecte la ieşirea din mofetă;
- creşterea tensiunii arteriale sistemice (TAS) a frecvenţei
cardiace; nu brahicardie;
- extrasistole la coronarieni;
- scăderea perioadei de preejecţie prin creşterea presiunii aortice;
- creşterea perioadei de ejecţie şi a postsarcinii;
- scăderea raportului preejecţie/ejecţie cu înrăutăţirea performanţei
cordului.
Aplicaţiile în serie au efecte postcură de scădere a tensiunii
arteriale (TA) pentru multă vreme, cu ameliorarea capacităţii de efort
fizic prin scăderea rezistenţei periferice.
Creşterea fluxului sanguin cerebral cu 75 % după inhalaţie de
CO2 timp de trei minute confirmă marea adresabilitate a bolnavilor cu
sechele de AVC tip trombotic la singurul „drog” vasodilatator
cerebral.
Efectul tardiv al CO2 inhalat aflat în plasmă şi în ţesuturi
contribuie la complexitatea acţiunii conjugate.
Tehnica de aplicare
Se aplică în amfiteatru mofetarian special amenajat în forma
unui „Circ Roman” cu un număr variat de trepte pentru diferite
înălţimi. La nivelul inhalator concentraţia de CO2 este cuprinsă între 2,5-
8 % iar la nivelul corpului concentraţia este de 12 %, valoare la care se
stinge chibritul. Bolnavii sunt plasaţi pe trepte cu nivel la jumatatea
inferioara a corpului în gaz, timp de 20 de minute în ortostatism sau
şezând pe scaun, dezbracaţi pentru a beneficia de acţiunea directă a
gazului. Gazele sunt distribuite prin partea inferioară a mofetariului
unde concentraţia CO2 este de 98 %. Evacuarea se face continuu prin
prea plin.
214
Indicaţii: -profilaxie secundară (Govora, Buziaş şi recuperarea
faza II-III -Covasna în boli cardiovasculare, profilaxia primară cardio-
vasculară în staţiuni cu climat mai excitant, umiditate mare şi variaţii ale
presiunii atmosferice (Borsec, Vatra-Dornei, Tuşnad).
Baia generală sulfuroasă
Mecanismul de acţiune a băii sulfuroase se bazează pe
componenta chimică a H2S activ, componentă reflexă şi elemente
minerale sau oligominerale asociate. Hidrogenul sulfurat de
concentraţie diferită pătrunde în organism pe cale cutanată şi
inhalatorie. În prima zi de îmbăiere după 30 de minute se resoarbe
cutanat 3 % din hidrogenul sulfurat. Organele de stocare sunt:
maduva,suprarenala, pancreasul, splina, respectiv straturile epidemice
şi părul.
Hidrogenul sulfurat are acţiune vasculotropă prin creşterea
fluxului sanguin cutanat şi muscular. Pulsul periferic creşte la 110-
120/minut, creşte debitul circulator sistemic necesar compartimentelor
periferice de termoreglare. Totodata are şi efecte metabolice respectiv
scad colesterolemia şi cresc activitatea litiazică. Au rol în profilaxia
primară a aterosclerozei prin efecte asupra peretelui arterial. Staţiuni
indicate Herculane, ţicolina-Iaşi, Pucioasa, Călimăneşti cu indicaţii în
afecţiunile cronice reumatismale degenerative pentru efectul
condroprotector, afecţiuni inflamatorii (SA) şi cele neurologice
periferice.
Cura externă cu ape clorurate sodice. Clorura de sodiu din apa
de tip Techirghiol, Ocna Sibiului, Slănic are efect local direct iritant.
Efectele reflexe la distanţă, de excitoterapie nespecifică sunt: scăderea
hiperexcitabilităţii nervoase în nevralgii şi a tonusului muscular
paravertebral. Excitoterapia este decontracturantă, ergotropă,
vagotonică, echilibrantă endocrino-metobolic, modifică
comportamentul termoreglator cutanat.
Iodul din apele sărate fosile de tip Govora, Sărata Monteoru,
Bazna, de concentraţie redusă are rol farmacodinamic activ sub forma
ionului iod în legătură complexă. Absorbţia prin inhalare în timpul băii
este mai important decât cea pe cale trascutanată. Faţă de băile sărate
sulfuroae de tip Govora, Herculane, Călimăneşti, care accentuează
vagotonia, hiperfoliculinemia şi la care criza balneară apare la 4-6
zile, băile cu ape sărate iodate accentuează simpaticotomia. Se indică
în vagotonie, obezitate, hipertiroidism, hipertensiune şi ateroscleroză.
Faţă de cura externă cura internă cu ape minerale prin ingestie,
ajung în organism în mod sigur componentele chimice ale apei, având
efecte în primul rând asupra tubului digestiv şi reno-urinar. Apele
alcaline simple de tip Vichz, Slănic-Moldova au efecte presorbtive în
funcţie de tehnica de administrare:
- la intervale de 15-20 minute neutralizează acidul clorhidric din
secreţia gastrică;
- băute cu 1-1 şi ½ oră înainte de masă are efect infibitor secretor;
- administrate cu 10-30 minute înainte de masă sau la masă are rol
excitosecretor;
- după mese în doze mici au efect bifazic, stimulator
Se prescriu în gastrite, hiperacidităţi, în ulcer gastroduodenal,
hiperglicemie şi hiperuremie. ţeutralizarea acidităţii gastrice se face
prin următoarea tehnică: se bea încet, pe stomacul gol, cu mult înaintea
mesei. Se consumă 3X100 ml apă pe stomacul gol.
215
Apele alcalino-teroase mixte calcice, magneziene de tip Borsec
sunt excitosecretoare de gastrină, anhidrază carbonică, tripsină. CO2
stimulează anhidrada carbonică, reglează secreţia acidă. Apele alcalino-
teroase au efect antiinflamator, fagocitoza creşte cu 20%, suplinesc
calciul. Se consumă în cantităţi mari de 2 litri/zi, în prize de 4X 500
ml.
Apele sărate clorurate sodice, iodate, hipo-izotone de tip Slănic
Moldova administrate înainte de masă sunt antiinflamatoare ale
mucoasei gastrice. Administrate cu 1,5-2 ore înainte de masă au efect
inhibitor al secreţiei şi motilităţii intestinale, sunt coleretice, purgative.
Doza zilnică este mică 1-2 linguri de apă sărată diluată în 50-100 ml apă
de băut, administrată sub controlul medical.
Apele sulfuroase de tip Călimăneşti în afara ionului sulfid
conţine sare, alcaline şi CO2. Aceste ape sunt excitosecretoare gastro-
intestinale, stimulează peristaltismul, circulaţia, enzimele şi
metobolismul celular. Sulful este hepatotoxic. Se recomandă în scop de
regenerare a cartilajului articular, ca hipotensive şi vasodilatatoare.
Contraindicaţii în inflamaţii acute. Doza zilnică este de 3X 100-200 ml pe
stomacul gol.
Apele amare ocupă un loc aparte prin acţiunea de „spălare”,
osmotică, termică şi prin compoziţia ionică. Efectul caracteristic purgativ
în constipaţie cronică se datorează diluării conţinutului intestinal sau
diluării prin efect osmotic mai lent al apelor concentrate. Ionul de Mg2+
este vasodilatator.
Tehnica curei de băut în afecţiunile digestive şi metabolice
Apa se bea la izvor fiind consumată în înghiţituri mici, repetate,
lente, în ritm de 2-3 pe minut. Poziţia clinostatică ajută evacuarea
stomacului. Cantitatea pe 24 ore după formula ţievre (Vichz) rezultă din
greutatea bolnavului multiplicată cu 10 sau 15 ml/kg. Apele hipertone
sulfurate, sărate se iau o dată, cu linguriţa 100-200 ml/zi, fracţionat,
progresiv. Cele hipotone se beau de 3 ori 300 ml, timp de 18-21 zile.
Aerosoloterapia – introducerea pe cale respiratorie a unui agent
terapeutic - farmacodinamic activ – care se adresează unor stări
patologice ale căilor aeriene superioare şi inferioare. Efectul este local.
ţu se va administra profilactic.
Modalităţi de producere: 1. Volatizare la temperatura camerei:
fierbere (inhalare); fumigaţie; 2. Instalaţii de graduaţie; 3. Aparate cu
duze – jetul de apă este trecut prin mai multe orificii sub presiune şi este
pulverizat (nu se încălzeşte): 4. Aparat cu ultrasunete: energia sonică
este focalizată la suprafaţa unui nivel de lichid care este în contact cu o
membrană vibratorie. Vibraţia sonică dispersează soluţia; 5. Aparate
prin centrifugare; 6. Spuma de spray – tub cu ventil
Proprietăţi fizice:
- dispersia – este determinată de numărul de particule (cu cât
numărul de particule este mai mare, cu atât suprafaţa de contact este
mai mare)
- capacitatea de plutire- > 5µm sedimentează; - < 0,1 – 0,2µm nu
sedimentează
- vizibilitatea – este vizibil în spectru luminos
- mişcarea – particulele din aerosoli sunt în mişcare continuă din
aproape în aproape
- încărcătura electrică – ioni pozitivi (+) şi ioni negativi (–)
- penetraţia şi retenţia – depind de următorii factori:
216
1. diametrul particulelor: - peste 10µm sunt oprite în căile
respiratorii superioare, cavitate bucală, laringe, trahee; peste 6-7µm
sunt reţinute în bronhiile mari; sub 5µm în bronhiile mici; sub 0,5µm
în alveole; sub 0,1µm sunt eliminate prin expiraţie
2. încărcătura electrică: particulele cu încărcătură electrică au
putere de penetraţie mai mare.
3. temperatura şi umiditatea mediului: temperatură crescută
şi umiditatea mare favorizează penetraţia.
4. tipul respiraţiei:cu cât viteza aerului inspirat este mai mare, cu
atât penetraţia va fi mai eficientă.
5. apneea postinspiratorie: favorizează retenţia particulelor. Se va
cere pacientului să respire cât mai liniştit pentru a se evita tahipneea. ţu
se va efectua aerosolizarea la bolnavii dispneici.
6. arhitectura bronşică: particulele provenite din aerosoli se
depun la locul de bifurcare. La un bolnav cu restricţie obstructivă
aerosolul nu penetrează, de aceea se vor administra bronhodilatatoare
şi fluidifiante.
Condiţiile de utilizare ale aerosolului: să aibă efect topic (local),
întrucât substanţele trebuie să acţioneze prin contact (substanţele care
se absorb rapid nu au acţiune locală), să aibă efect farmacodinamic
demonstrat, să nu aibă proprietăţi alergice, pH – ul neutru, temperatura
optimă de administrare: 20° - 30° (niciodată sub 18°).
Efecte terapeutice: umidificarea mucoasei bronhice cu apă
simplă sau minerală, fluidificarea secreţiilor cu apă simplă sau
substanţe mucolitice, antiinflamator, antimicrobian, bronhodilatator,
trofic, de refacere a epiteliului bronhic, anihilarea conflictului antigen
anticorp.
Procedee de administrare: aerosolizare de cameră sau cu aparate
individuale, respiraţia liberă în natură.
Şedinţele vor fi zilnice, cu o frecvenţă de 1/zi sau la intervale de
3 ore dacă se efectuează mai multe.
ţumărul şedinţelor: 10, 20 şedinţe/ tratament.
Poziţia pacientului – aşezat sprijinit de spătarul scaunului,
spatele şi toracele drepte, capul fără înclinare, picioarele sprijinite pe
un suport astfel încât linia genunchilor va depăşi linia şoldurilor.
Umidifierea mucoasei respiratorii: se realizează prin creşterea
cantităţii de lichide ingerate sau prin aerosoli. Se poate administra: apă
distilată, ser fiziologic, apă minerală sau simplă, propilen glicol. Durata
şedinţei: 30 minute. Orice şedinţă de recuperare a aparatului respirator se
incepe cu umidifierea mucoase respiratorii prin inhalarea acestor
substanţe în camerele cu aerosoli.
Facilitarea evacuării bronhice: se poate utiliza bicarbonat de
sodiu în soluţie de 5 – 7,5%; acetilcisteina soluţie 10 – 20%
alcalinizată (pentru scăderea vâscozităţii sputei); brofimen; iodură de
potasiu 1% (există pericol de alergii) se administrează 5 ml soluţie în
aparat de 3 ori pe zi; clorura de amoniu 1%, enzime proteolitice
(triptina 20 – 30U sau alfa chemotriptina 1-2 ml, contraindicat în TBC
pulmonar).
Efectele apelor minerale administrate prin aerosolizare: 1. Ape
clorurosodice: vasodilatator cu hiperemie, fluidificarea secreţiilor,
antiinflamator; 2. Ape sulfuroase: vasodilatator, antispastic bronhic,
efect trofic, antiinflamator, antialergic ( administrare în astm bronşic
şi bronşită asmatiformă), efect antimicrobian (acţiune asupra florei
217
anaerobe în bronşiectazie şi infecţii difuze); 3. Ape alcaline: fluidifică
secreţia bronşică, neutralizează acidoza ţesuturilor inflamate,
antiinflamator, efect trofic; 4. Ape iodurate: antiinflamator,
vasodilatator, acţiune sclerolitică; 5. Ape oligominerale: fluidifiant,
vasodilatator, antiinflamator, trofic.
Factori igienici şi alimentaţia
Igiena este o componentă a educaţiei care în cazul sportivului şi a

oricărui practicant al exerciţiului fizic este esenţială pentru întreaga
activitate. Sportul pentru toţi a contribuit la modificarea concepţiei
despre igiena, calitatea exerciţiilor fizice şi alimentaţia celor care
efectuează exerciţii atât în scop profilactiv cât şi terapeutic. Toate
acestea concurează la obţinerea unei mai bune stări de sănătate şi o
capacitate de efort mai bună, nu numai pentru sportivul de
performanţă ci şi pentru practicantul de activităţi fizice care face efort
cu bucurie şi plăcere.
Stilul de viaţă, incluzând dieta, relaxarea, somnul, evitarea
exceselor şi practicarea diverselor tipuri de exerciţii fizice pot
compensa forţele naturale care contribuie la un transport de 02
ineficient, la slabiciunea neuromusculară, la grăsimea excesivă din
corp. Limitele genetice respectiv forma corpului, înclinaţia la
obezitate, structura osoasă, mărimea şi starea inimii şi celulele
nervoase din corp nu pot fi anulate, dar anumite măsuri pot ajuta la o
dezvoltare fizică armonioasă.
O activitate fizică regulată şi completă dezvoltă nu numai calităţile
de anduranţă, forţa şi viteza ci şi capacitatea de cunoaştere: memoria,
aptitudinile psihomotrice precum coordonarea, echilibrul, lateralitatea,
orientarea în spaţiu şi cunoştinţe asupra corpului omenesc. Fără o
alimentaţie raţională şi echilibrată o persoană nu poate să fie în formă
deosebită, determinând-o să se documenteze asupra unei bune igiene
alimentare. Dacă regulile de igiena ca hidratarea sau echilibrul
alimentar nu sunt respectate, apare oboseala sau/şi imposibilitatea de
a urma activitatea până la capăt.
Activităţile fizice trebuie efectuate în condiţii de igiena dintre cele
mai bune respectiv : sălile în care se execută exerciţiile fizice să fie bine
aerisite; echipamentul să fie de o calitate care să nu determine
transpiraţii prin natura fibrelor din care este confecţionat; pentru cei care
efectuează exerciţii în bazine sau căzi, acestea trebuie igienizate după
fiecare pacient; grupurile sanitare trebuie să respecte normele
standard de igienă; vestiarele, duşurile şi grupurile sanitare să fie
poziţionate în clădire cât mai aproape între ele şi de sectorul de
activitate; vestiarele şi duşurile să fie ca număr în concordanţă cu
activitatea efectuată; podeaua respectiv saltelele pe care se efectuează
activităţile sportive trebuie igienizate după fiecare activitate;
temperatura să fie optimă pentru efectuarea activităţii fizice.
Nu numai sportivii de performanţă ci şi cei care efectuează
exerciţii pentru sănatate, activităţi sportive de orice formă trebuie să
aibă o dietă echilibrată formată atât din proteine cât şi din glucide şi
lipide. Alimentaţia omului modern se orientează spre produsele din
carne şi cele industriale, prin devalorizarea pâinii, a laptelui şi a
produselor lactate, prin ponderea, din ce în ce mai mare, ce revine în
această alimentaţie zahărului rafinat, băuturile alcoolice şi
răcoritoare, a mirodeniilor, ca şi prin diminuarea consumului
218
zarzavaturilor şi a fructelor. Tot mai mult în ultimul timp se tinde spre
diferite mijloace terapeutice naturale, sarcina lor principală fiind aceea
de reglementare dirijată a proceselor metabolice, care suferă cele mai
mari modificări în perioada eforturilor maxime.
A. Fitoterapia. Plantele medicinale, fie că ne oferă rădăcinile,
rizomii, bulbii, tijele, ramurile, frunzele, florile sau fructele, reprezintă
forţele benefice ale cosmosului. În ţara noastră datorită reliefului şi
condiţiilor pedoclimatice, cresc în jur de 3200 de specii de plante dintre
care 876 sunt folosite ca plante medicinale. Iată câteva din plantele
medicinale specifice ţării noastre:
- Usturoiul este fortivicant general, diuretic, laxativ şi antiseptic.
Conţine vitaminele B1 C şi o serie de elemente minerale ca: iod,
magneziu, cobalt, siliciu, zinc, brom. Are rol vermifug eliminând
paraziţii intestinali
-Ceapa are efecte asupra proprietăţilor tenului, este un stimulent
cu acţiune antiinfecţioază, diuretică, fiind eficientă celor cu afecţiuni
cardiace, antireumatismal, elimină acidul uric. Conţine vitamina A, PP,C,
şi E precum şi minerale ca bariu, crom, cobalt, cupru, fier, iod,
magneziu, mangan, siliciu;
-łelina este o sursă de săruri minerale care conţin mangan. Se
recomandă după antrenamente cu volum crescut sau alte activităţi cu
efort fizic intens, sporeşte apetitul;
-Pătrunjelul, conţine în mod special magneziu cu rol în contracţia
musculară, în mod deosebit în activitatea muşchiului cardiac;
-Afinul cu rol în scăderea ureei sangvine şi o mai bună acuitate;
-Cătină conţine vitaminele C, B1, B2, B6, E şi o cantitate apreciabilă
de zahăr şi acizi organici;
-Orzul verde împiedică degradarea şi îmbătrânirea celulelor şi
restabileşte organismul bolnav. Frunzele de orz conţin vitaminele E şi
C şi o mare cantitate de fier, calciu, mangan, magneziu, molibden, zinc,
cupru, litiu, bioflavonoide.
B.Apiterapia. Mierea este o soluţie concentrată de glucide
respectiv levuloză, glucoză, zaharoză, maltoză, apă, săruri minerale
(fosfat de calciu, clorură de sodiu, fier). Este asimilată direct de
organism datorită conţinutului mare de glucoză şi levuloză, astfel mierea
fiind un produs energetic de prim rang.
-Polenul conţine vitaminele C,E, grupul de vitamine B, acidul
pantotenic, vitamina PP, respectiv săruri ale elementelor, potasiu,
fosfor, siliciu, sodiu, sulf, cupru, fier, aluminiu, magneziu, mangan,
clor, bariu, argint, aur, zinc, arsen, paladiu, vanadiu, wolfram, iridiu,
cobalt, plumb, platină, molibden, crom, cadmiu şi stronţiu. Datorită
compoziţiei sale, polenul reprezintă proprietăţi nutritive şi biostimulatoare.
-Laptişorul de matcă exercită o acţiune binefăcătoare asupra
măduvei osoase şi stimulează sistemul reticuloendotelieal, determină
creşterea în diametru a eritrocitelor, paralel cu creşterea numărului
reticulocitelor şi a cantităţii de hemoglobină, determină o mobilizare a
rezervelor de fier din organism şi modifică conţinutul de fier din
sânge, eritrocitelor;
-Propolisul are un efect antivirotic foarte clar, în special
împotriva virusului A2 al gripei, precum şi împotriva virusului
vaccinal şi al virusului stomatitei veziculare. Aplicarea locală a
unguentului cu propolis duce la îmbunătăţirea evoluţiei clinice a
plăgilor cu o diminuare a secreţiei purulente. Poate fi utilizat cu
219
rezultate bune în tratamentul arsurilor profunde atât în faza de
degenerare şi inflamaţie a plăgii cât şi în faza de regenerare.
C. Alimentaţia vegetariană. Fructele şi zarzavaturile trebuie să
fie prezente permanent în alimentaţia umană, deoarece acestea au o
serie de proprietaţi faţă de care nu putem fi indiferenţi, respectiv: au o
valoare nutritivă şi calorică certă, constituie o importantă sursă de
energie pentru organism, alcătuiesc mari depozite de vitamine de o
mare varietate, constituie mari depozite de săruri minerale şi alte
elemente nutritive indispensabile vieţii, au un conţinut mare de fibre
alimentare-celuloză.
Fructele şi zarzavaturile conţin multe vitamine astfel : merele,
perele, prunele, cireşele, vişinele, castanele, maslinele, lămâile conţin
mangan. Cuprul îl găsim în gutui, alune, castane, lămâi iar cobaltul îl
găsim în tomate şi fasole. Lipsa magneziului din organism produce
cazuri de tetanie, crampe şi rupturi musculare, tahicardie, anxietate şi
stres. El se găseşte în cereale, zarzavaturi, fructe, în special cele care au
culoare verde închis.
Câteva efecte terapeutice ale fructelor şi zarzavaturilor. Merele
coapte sunt utilizate în tratarea enterocolitelor şi a colitelor. Ridichile
şi salata au rol depurativ, contribuind la curăţirea internă a
organismului. Sparanghelul, prazul, pepenii şi fruntele în general sunt
diuretice. Varza roşie este expectorantă în vreme ce varza albă este
cicatrizantă pentru ulcerele tubului digestiv. Anghinarea favorizează
eliminarea bilei, contribuind la optimizarea digestiei intestinale.

O activitate fizică regulată şi completă dezvoltă nu numai calităţile de anduranţă, forţa şi viteza ci şi
capacitatea de cunoaştere: memoria, aptitudinile psihomotrice precum coordonarea, echilibrul,
lateralitatea, orientarea în spaţiu şi cunoştinţe asupra corpului omenesc. Fără o alimentaţie raţională şi
echilibrată o persoană nu poate să fie în formă deosebită, determinând-o să se documenteze asupra unei
bune igiene alimentare. Dacă regulile de igiena ca hidratarea sau echilibrul alimentar nu sunt respectate,
apare oboseala sau/şi imposibilitatea de a urma activitatea până la capăt.
Activităţile fizice trebuie efectuate în condiţii de igiena dintre cele mai bune respectiv : sălile în care
se execută exerciţiile fizice să fie bine aerisite; echipamentul să fie de o calitate care să nu determine
transpiraţii prin natura fibrelor din care este confecţionat; pentru cei care efectuează exerciţii în bazine sau
căzi, acestea trebuie igienizate după fiecare pacient; grupurile sanitare trebuie să respecte normele
standard de igienă; vestiarele, duşurile şi grupurile sanitare să fie poziţionate în clădire cât mai aproape
între ele şi de sectorul de activitate; vestiarele şi duşurile să fie ca număr în concordanţă cu activitatea
efectuată; podeaua respectiv saltelele pe care se efectuează activităţile sportive trebuie igienizate după
fiecare activitate; temperatura să fie optimă pentru efectuarea activităţii fizice.
Concepte şi termeni de reţinut: noţiunile asociate şi nespecifice kinetoterapiei dar
folsite în tratamenul paralel al acesteia
220
1. Care sunt mijloacele nespecifice kinetoterapiei?

2. Care mijloacele asociate kinetoterapiei?
1. Fototerapia este:
a. mijloc de baza
b. mijloc nespecific
c. mijloc asociat

3. Care sunt mijloacele nespecifice kinetoterapiei:

a. climatoterapia
c. crioterapia
4. Ce indicator enumerat mai jos face parte din categoria factorilor igienici:
c. hidratarea şi echilibrul alimentar
221
Bibliografia:
Editura Universul
România de Mâine
România de Mâine
-
222
RĂSPUNSURILE TESTELOR DE VERIFICARE
Unitatea 1
1. a; 2. b; 3. c; 4. a; 5. a.
Unitatea 2
1.a; 2.b; 3.b; 4.b; 5.a
Unitatea 3
1.b; 2.b; 3.c; 4.a; 5.c; 6.a; 7.c; 8.b; 9.c; 10.a
Unitatea 4
1.c; 2.a; 3.c; 4.b; 5.c; 6.a; 7.a
Unitatea 5
1.c; 2.a; 3.b; 4.c; 5.a
Unitatea 6
1.a; 2.b; 3.b; 4.c; 5.b
Unitatea 7
1.c; 2.a; 3.a; 4.c
Unitatea 8
1.a; 2.c; 3.b; 4.c
Unitatea 9
1.b; 2.c; 3.b; 4.c
Unitatea 10
1.c; 2.c; 3.a; 4.c
223
224

Teoria Act Motrice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoria Act Motrice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lector univ. dr.

TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Editura Fundaţiei România de Mâine

Realizator curs în tehnologie IFR

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

Competenţe conferite de curs

Resursele şi mijloacele de lucru

Pentru instruirea eficientă a studenţilor de la învăţământul cu frecvenţă redusă, cursul de

Conţinutul cursului este structurat în zece unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Motricitate – delimitări conceptuale. Ştiinţa

Teme de control (TC)

Fiind o disciplină teoretică, o pondere semnificativă a cursului este oferită în activitatea

1. Gheorghe G.I., Cursul teoretic predat

Mişcarea este una din manifestările fundamentale ale vieţii.

Obiectivele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii: 3 ore

1.3 Conţinutul unităţii de învăţare

În univers totul este supus mişcării; galaxiile, plantele si tot ce

1.3.2. Motricitatea – concept şi elemente de structură

Se consideră că un element important al demersului ştiinţific îl

1.3.3. Alţi termeni, alte noţiuni importante

Definiţie: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici)

Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creştere corectă a

A. Observarea vizuală externă a corpului

Prin această metodă, se poate cunoaşte dezvoltarea fizică a

c. Corpul omenesc privit din spate.

Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc

În diverse ţări, Cultura fizică este considerată o componentă a

Noţiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza

1.3.4. Teorii explicative ale activităţii motrice

ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE

1.3.5. Ştiinţa activităţilor motrice – aspecte generale

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalităţii umane,

Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităţilor

Teoria activităţilor motrice studiază fenomenul

ACTIVITĂŢI MOTRICE OBIECTIVE

Având în vedere multitudinea implicaţiilor bio-psiho-

1.3.6. Teoria şi Metodica educaţiei fizice şi sportive,

Educaţia fizică şi sportivă face parte din sistemul general al

Sportul cunoaşte o permanentă dezvoltare iar Ştiinţa

Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităţilor motrice

1.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare

Concepte şi termeni de reţinut: motricitate, caacitate motrică, creştere şi dezvotare,

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este motricitatea umană?

2. Formele de mişcare cunoscute în Univers sunt:

3. Elementele de structură ale motricităţii sunt:

4. Acţiunea motrică este:

5. Examenul antropometic se realizează:

1. Gheorghe G.I., Cursul teoretic predat

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu

2.3.1.1. Perioada de creştere şi dezvoltare

Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluţie a

Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informaţii

Tabel 1: Primele perioade de vârstă şi principalele particularităţi anatomo-fiziologice