Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti

Facultatea de Științe Economice

Specializarea Management, ID
Grupa 50688

 Deprinderile şi priceperile
motrice de bază și utilitar
aplicative

Student: Sandulescu Marian Daniel

 Deprinderile şi priceperile motrice de bază și
utilitar aplicative
Deprinderile şi priceperile motrice sunt considerate de toţi specialiştii ca
reprezentând componente ale procesului instructiv–educativ care se învaţă prin
repetări sistematice ajungând într-un final, să se perfecţioneze, dar în strânsă legătură
cu dezvoltarea capacităţilor motrice ale organismului.
Deprinderile motrice sunt achiziţii care reprezintă adaptarea la mediu, sunt acte
voluntare de un anumit fel, reprezintă caracteristicile de ordin calitativ ale actelor şi
acţiunilor motrice.
Deprinderile reprezintă o formă a acţiunilor motrice căpătată de om; ele se
formează ca urmare a exerciţiului, pe calea învăţării mişcărilor şi, în ce priveşte
mecanismul fiziologic, constituie reflexe motrice condiţionate.
Deprinderile motrice prezintă o serie de caracteristici : sunt componente ale
conduitei voluntare umane ce se formează în mod conştient; sunt rezultatul exersării
mişcărilor; sunt structuri de mişcări coordonate; valorifică, prin capacitatea de
diferenţiere fină, informaţiile senzorial-perceptive, realizând dirijarea acţiunilor;
prezintă aferentaţie inversă, rapidă şi eficientă; au o relativă
stabilitate în condiţii constante; sunt condiţionate de aptitudinile motrice, motivaţie,
nivelul instruirii, etc.
Deprinderile motrice sunt clasificate în următoarele categorii:
 deprinderi elementare – complet automatizate, mişcările ciclice;
 deprinderi complexe– parţial automatizate, pot fi considerate stereotipuri
dinamice cu mai multe verigi;
 deprinderi utilitare– căţărare, escaladare, sărituri, târâre, tracţiuni, împingeri,
transport aplicate în condiţii speciale;
 deprinderi debază– mers, alergare, sărituri, aruncare-prindere;
 deprinderi specifice probelor şi ramurilor de sport– procedee tehnice specifice
probelor şi ramurilor sportive;
 deprinderi perceptiv – motrice şi deprinderi cognitiv – motrice – constau în
adaptarea comportamentului motric la situaţiile schimbătoare din scrimă, lupte, jocuri
sportive etc;
 deprinderi motrice propriu-zise– sunt sinteze chinestezice care se reglează pe
baza aferentaţiei proprioceptive din atletism, patinaj, gimnastică etc.
În literatura de specialitate se discută foarte multe pe tema formării
deprinderilor motrice, a etapelor care duc la învăţarea, consolidarea şi
perfecţionarea diferitelor acte şi acţiuni motrice utilizate în procesul instructiv-
educativ. Etapele formării deprinderilor motrice sunt descrise din punct de vedere
fiziologic:

 Etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de coordonare– în care sunt atraşi muşchii

care nu au nici o legătură cu mişcarea datorită iradierii în scoarţa cerebrală a
proceselor nervoase ce provoacă generalizarea răspunsurilor motrice prin excitarea
mai multor centri nervoşi.
 Etapa mişcărilor încordate– se înlătură mişcările inutile datorită apariţiei
proceselor de diferenţiere dar şi a echilibrului ce se realizează între excitaţie şi
inhibiţie.
 Etapa execuţiei corecte– dispare încordarea se realizează concentrarea
proceselor nervoase, execuţia se realizează conform indicaţiilor cadrului didactic sau
a planului propus de subiect.
 Etapa însuşirii detaliate a mişcării– apare stereotipul dinamic motric,
mişcările sunt automatizate.
Etapele de formare a deprinderilor motrice din punct de vedere psihologic:
 Etapa însuşirii preliminarea bazelor exerciţiului– se formează reprezentarea
actului motric pe suportul explicaţiei şi demonstraţiei şi a primelor execuţii.
 Etapa însuşirii precizate a execuţiei– în care se realizează legarea şi unificarea
actelor şi acţiunilor individuale, se caută executarea elementelor cât mai corect.
 Etapa consolidării şi perfecţionării deprinderii– în care mişcările sunt bine
învăţate şi se pot adapta la condiţii schimbătoare.
Priceperile motrice sunt considerate ca formând baza comportamentului învăţat,
caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este supus
individul. Abilităţi reprezentând aptitudinea de a folosi acţiunile în activitatea practică
variată; deprinderile şi abilităţile, în ansamblul lor, condiţionează stereotipia dinamică
a acţiunilor motrice. Priceperile motrice sunt componente neautomatizate ale
activităţii motrice voluntare umane, deoarece sunt dependente de condiţii variabile,
nestandardizate; formarea lor este de tip euristic, modalitatea folosită fiind
problematizarea; ele sunt condiţionate de volumul de deprinderi motrice ale
individului, experienţa motrică anterioară. Specialiştii domeniului, consideră că omul
posedă:
 priceperi elementare– definite ca fiind o acţiune comportamentală motrică,
specifică etapei iniţiale de învăţare, ce au la bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi
informaţiile obţinute prin explicaţii sau observaţii de aceea autorii le mai numesc şi
predeprinderi;
 priceperi complexe superioare– caracterizate de o mare complexitate
structural–funcţională, înglobând cunoştinţe, fondul de imagini, experienţa, deprinderi
care pot fi actualizate, combinate şi selecţionate pentru rezolvarea unor situaţii noi,
originale, nestereotipe, în continuă schimbare, la baza lor stând schemele operaţionale.
În procesul instructiv-educativ, formarea şi perfecţionarea deprinderilor
motrice, trebuie să cuprindă un volum optim de exersare suplinit permanent de
corectarea greşelilor apărute.
Deprinderile motrice de bază sunt exerciţii naturale care se manifestă în viaţa de
zi cu zi, având o largă aplicativitate în viaţa cotidiană a omului. Însuşirea,
consolidarea şi perfecţionarea acestor deprinderi motrice de bază contribuie la
dobândirea unei bune motricităţi. Mişcările de locomoţie sunt de două feluri: mişcări
ciclice (mersul şi alergarea) şi mişcări aciclice (săritura, aruncarea şi prinderea).

Deprinderea motrică de bază - Mersul

Mersul este deprinderea motrică naturală, ce se formează începând din primul

an al existenţei şi care se manifestă pe tot parcursul ei. În procesul instructiv-educativ,
mersul reprezintă un mod eficient în constituirea lecţiilor, dar şi în îndeplinirea
obiectivelor ce vizează dezvoltarea fizică armonioasă şi a capacităţilor (calităţilor)
motrice de bază. Mersul face parte din categoria
mişcărilor ciclice, fiecare parte a corpului revenind în poziţia iniţială, adică capătă
mereu un ciclu asemănător de mişcări.
Mersul omului are unele particularităţi în funcţie de condiţiile în care se
execută; fiecare om are mersul său caracteristic. De asemenea în lecţia de educaţie
fizică şi sportivă, mersul poate ,,îmbrăca” diferite forme şi variante în funcţie de
poziţia corpului aflat în mişcare şi de structura pasului:
 Mers liber fără cadenţă
 Mers în cadenţă sau pasul de manevră
 Mers cu pas de defilare (de front, de paradă)
 Mers cu pas de gimnastică (pas gimnast)
 Mers pe vârfuri, călcâie, pe marginea internă sau externă a labei piciorului
 Mers cu pas fandat (pasul uriaşului)
 Mers ghemuit (pasul piticului
 Mers cu ridicarea genunchilor la piept (mersul berzei)
 Mers cu pendularea gambei în faţă (pasul prusac)
 Mers cu paşi încrucişaţi
 Mers cu paşi adăugaţi (mers cu partea laterală
 Alte variante de mers– mers în trei, patru labe; mersul elefantului (mers cu
genunchii întinşi şi sprijin pe palme); mers cu spatele pe direcţia de înaintare; mers
cu sprijin pe genunchi şi palme (de-a buşilea).
 Deprinderea motrică de bază – Alergarea

Alergarea reprezintă un procedeu natural, o deprindere motrică naturală de

deplasare rapidă a omului, prin coordonarea activităţii musculaturii membrelor
inferioare şi superioare. Din punct de vedere biomecanic, alergarea este o mişcare de
locomoţie ciclică, reprezentând o succesiune de unităţi ciclice. Alergarea–reprezintă o
succesiune de unităţi ciclice, constituind în ansamblu o mişcare complexă, simetrică,
reciprocă şi automatizată, care este determinată de forţele interne ale organismului în
interacţiune cu forţa de gravitaţie, cu reacţia sprijinului şi cu rezistenţa mediului.
În alergare, lungimea pasului creşte pe măsură ce frecvenţa se accelerează.
Viteza alergării se măreşte în funcţie de frecvenţă şi tinde către maximum, care este
de aproximativ 10m/sec şi mai depinde de:
 spaţiul parcurs în timpul zborului;
 de lungimea membrului inferior;
 de lungimea labei piciorului;
 de derularea sa completă pe sol.
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă, alergarea poate compune diferite variante, şi
anume:
 Alergarecu joc de glezne
 Alergare cu genunchii sus (cu ridicarea coapselor)
 Alergare cu pendularea gambei înapoi (cu călcâie la şezută)
 Alergare cu pendularea gambei înainte (pas lopătat sau pas vâslit)
 Alergare cu paşi încrucişaţi
 Alergare peste obstacole
 Alergarea cu spatele spre direcţia de deplasare

Deprinderea motrică de bază – Săritura

Săritura face partea din categoria mişcărilor locomotorii aciclice, constituind o

activitate motrică independentă şi completă, care nu se repetă ciclic şi care
reprezintă proiectarea în aer a corpului prin contracţia bruscă a musculaturii
membrelor inferioare flexate în prealabil.
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, săriturile le întâlnim sub diferite variante
şi forme:
  Sărituri ca mingea
 Sărituri succesive cu deplasare în direcţii diferite
 Sărituri la coardă
 Sărituri libere pe o suprafaţă ridicată
 Săritura în adâncime
 Sărituri cu bătaie pe o suprafaţă ridicată
 Pasul săltat (pasul ştrengarului, pasul înalt)
 Pasul sărit
 Săritură cu paşi adăugaţi
 Săritura în lungime de pe loc cu desprindere de pe două.

Deprinderea motrică de bază – Aruncarea şi Prinderea

Multitudinea procedeelor de aruncare şi prindere, diversitatea obiectelor ce pot fi

folosite, finalităţile urmărite (distanţă, înălţime, ţintă, partener, adversar) cât şi
numeroasele posibilităţi de organizare a exersării (individual, pe perechi, pe linii, în
grup, pe echipe) contribuie la dezvoltarea motricităţii generale a elevilor/studenţilor,
sporind capacitatea acestora de integrare în activitatea cotidiană şi ludică.
Aruncarea reprezintă deprinderea motrică de bază prin care obiecte de forme şi
greutăţi diferite sunt propulsate în aer, datorită forţei imprimată de contracţia muşchilor corpului.

Prinderea reprezintă acţiunea întregului corp de a se poziţiona, intercepta şi

reţine prin intermediul membrelor superioare, un obiect aflat în mişcare. Aruncarea şi
prinderea sunt structuri singulare, nu se repetă, fiind mişcării aciclice.
Variante ale deprinderii motrice de bază – aruncarea:
1. Aruncarea azvârlită
2. Aruncareaîmpinsă
3. Aruncarealansată
Variante ale deprinderii motrice de bază – prinderea:
1. Prindereacu o mână – se poate realiza cu mâna stângă sau cu mâna
dreaptă, de pe loc sau din deplasare, sus, jos, la piept sau lateral.
2. Prindereacu două mâini – se poate realiza sus, jos, la piept sau lateral, din
auto-aruncare, de la partener sau din ricoşare, de pe loc sau din deplasare.
Deprinderile de aruncare şi prindere le întâlnim: în verigile de învăţare, consolidare sau
verificare, atunci când sunt teme de lecţie; în veriga de dezvoltare a capacităţilor condiţionale –
viteza, forţa şi rezistenţa musculară locală sau a capacităţilor coordinative; în componenţa
ştafetelor, parcursurilor aplicative şi jocurilor de mişcare, cu rol mare în formarea capacităţii de
generalizare şi aplicare.

Deprinderile şi priceperile motrice utilitar-aplicative

Formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice utilitare elevilor/studenţilor, au

un rol important în activitatea cotidiană datorită accesibilităţii şi aplicativităţii acestora.
Mijloacele utilizate pentru formarea/educarea acestor deprinderi motrice utilitare contribuie la
dezvoltarea capacităţilor (calităţilor motrice) condiţionale – forţa, viteza, rezistenţa, a
capacităţilor coordinative dar şi unor calităţi moral-volitive, perfecţionând simţurile senzo-
motorii. În categoria priceperilor şi deprinderilor motrice utilitar-aplicative întâlnim: echilibrul,
târârea, căţărarea şi escaladarea, transportul de greutăţi, tracţiunea şi împingerea.

Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Echilibrul

Termenul de ,,echilibru” defineşte situaţia unui corp asupra căruia se exercită

forţe care nu-i schimbă starea de mişcare sau repaus; starea staţionară a unui fenomen.
În educaţia fizică şi sportivă echilibrul poate fi înţeles ca reprezentând calitatea psiho-
motrică polivalentă, exprimată prin fineţea remarcabilă a simţului chinestezic de a
păstra o coordonare ireproşabilă a activităţii grupelor musculare, prin stimularea unor
acţiuni motrice pentru restabilirea stabilităţii corpului.
Formele de manifestare a echilibrului în lecţiile de educaţie fizică şi sportivă,
sunt:
 echilibrul static (menţinerea echilibrului în poziţii statice)
 echilibrul dinamic (menţinerea echilibrului corpului aflat în mişcare)
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă exerciţiile pentru
formarea/educarea unor procedee de păstrare a stării de echilibru, în diferite condiţii,
pot deveni teme de lecţie în veriga de învăţare, consolidare sau verificare a capacităţii
de echilibru sau părţi componente ale ştafetelor şi parcursurilor aplicative pentru
formarea/dezvoltarea capacităţii de generalizare-aplicare.

Deprinderea motrică utilitar-aplicativă–Căţărarea şi Escaladarea

Căţărarea este definită de dicţionarele limbii române ca reprezentând capacitatea

unui individ de a se sui, folosindu-se de mâini şi picioare agăţându- se de trepte,
frânghii etc. Escaladarea reprezintă capacitatea de se căţăra pe un obstacol înalt,
pentru a trece de partea cealaltă. Din acest motiv, căţărarea şi escaladarea se descriu
simultan, ca o deprindere motrică pereche; pot exista căţărări cu reveniri (coborâre) la
locul de plecare şi escaladări, în care căţărarea se continuă cu trecere peste obstacolul
respectiv în partea cealaltă.
Căţărarea se poate executa sub mai multe forme, variante:
 căţărarea la scara fixă
 căţărarea la frânghia verticală
 căţărarea la frânghia orizontală
Escaladarea se realizează sub diferite forme variante fiind în funcţie de
înălţimea, lăţimea, poziţia, forma aparatului sau obstacolului ce se depăşeşte; cele mai
utilizate escaladării sunt: deplasarea cu prinderea obstacolului şi trecerea lui cu
picioarele; deplasare cu prindere şi rulare pe abdomen sau pe fese; deplasare cu
prindere şi agăţare cu un genunchi,etc.

Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Târârea

Târârea este deprinderea motrică utilitar-aplicativă care constă din deplasarea

orizontală a corpului pe o suprafaţă de sprijin netedă, cu ajutorul braţelor şi
picioarelor. Târârea este deprinderea motrică folosită ca mijloc terapeutic pentru
corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei vertebrale - cifoze şi scolioze. Târârea se
poate utiliza sub forma următoarelor variante:
 târâre pe antebraţe şi genunchi
 târâre pe o parte
 târâre joasă
 târâre pe antebraţ
Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Transportul de greutăţi

Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – transportul de greutăţi constă din

ridicarea şi purtarea în deplasare a diferitelor greutăţi (obiecte sportive, parteneri etc).
Obiectele utilizate pentru a fi transportate în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, sunt:
mingiile medicinale, săculeţi umpluţi cu nisip, banca de gimnastică, cutiile de ladă,
capra, calul, saltelele, parteneri etc.
Transportul de greutăţi în lecţiile de educaţie fizică şi sportivă se realizează
individul, pe perechi sau în grup prin menţinere, susţinere cu unul sau ambele braţe,
pe cap, pe umeri, la piept, sub braţ, pe şold, în spate etc, sub diferite forme, variante.

Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Tracţiunea şi Împingerea

Termenul de tracţiune ca deprindere motrică utilitar-aplicativă, poate fi definit
ca reprezentând acţiunea de deplasare a unui partener, obiect fără a fi ridicat de pe sol,
 podea prin tragere cu ajutorul musculaturii flexoare a corpului şi apucarea cu
membrele superioare. Termenul de împingere, ca deprindere motrică utilitar-
aplicativă poate fi definit ca reprezentând acţiunea de deplasare a unui partener,
obiect fără a fi ridicat de pe sol, podea prin intervenţia musculaturii extensoare a
corpului şi apucarea - sprijinirea cu membrelor superioare sau alte părţi ale corpului.
Utilizarea acestor deprinderi motrice utilitare în lecţiile de educaţie fizică şi sportivă
necesită executarea lor cât mai corect, prin fixarea fermă pe sol a tălpilor sub o largă
bază de susţinere în vederea angrenării simultane în efort a tuturor grupelor musculare
dar şi un loc de aplicarea a prizei membrelor superioare cât mai eficient.
Variante de efectuarea a acestor deprinderi motrice utilitare:
 tracţiuni individuale
 tracţiuni pe perechi
 tracţiuni în grup
 împingeri individuale
 împingeri pe perechi
 împingeri în grup
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă se vor utiliza obiecte de dimensiuni şi greutăţi
reduse ce pot fi învinse de executanţi; perechile sunt formate ţinându- se cont de parametrii
antropometrici, de nivelul de manifestare al capacităţii motrice – forţa; însuşirea şi păstrarea
prizei pe toată durata exerciţiului

BIBLIOGRAFIE

1. Cârstea, Gh. (2000) - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura

AN-DA, Bucureşti.
2. Deacu, M., Finichiu, M., 2010, Managementul lecţiei de educaţie fizică şi sportivă,
Editura Universitară, Romania.
3. Dragnea, A. şi colab. (2006) Educaţie fizică şi sport-teorie şi didactică, Ed. FEST,
Bucureşti.
4. Lupu, E., (2006), Metodica predării educaţiei fizice şi sportului, Institutul European,
Iaşi.
5. Şerbănoiu, S. (2004) - Metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura Cartea
Universitară, Bucureşti.
6. Vaida, M. şi Dulgheru, M. - Teoria şi didactica educaţiei fizice, Editura
Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007
7. Vaida Marius, Capacitățile motrice: Concepte teoretice și aplicații practice,
Editura Universitară, 2013.