Deprinderi motrice

Deprinderea motrică este un act motor voluntar care, prin exersare în aceleași
condiții, asigură un randament superior în efectuarea lui ( ușurință, precizie,
rapiditate, coordonare în executarea mișcărilor, cu consum redus de energie ).
Din categoria deprinderilor motrice de bază fac parte: mersul, alergarea, săritura,
aruncarea și prinderea. Denumirea „de bază” derivă din faptul că ele sunt
solicitate cel mai adesea în activitățile motrice ale individului pe de o parte, iar pe
de altă parte înlesnesc formarea și utilizarea eficientă a unor deprinderi motrice
specializate cum sunt cele aplicativ-utilitare și sportive. Vârsta specifică copiilor
preșcolari și școlari mici este propice formării acestei categorii de deprinderi,
însușirea corectă a mecanismelor de bază devenind achiziții stabile pe durata
întregii vieți.
1. Mersul este o deprindere motrică de bază și este folosit în toate
momentele lecțieide educație fizică, pentru organizarea colectivului de
copii, în cazul exercițiilor de front și formații și ca element principal în
realizarea odihnei active după efort. De asemenea mersul constituie un
mijloc eficient în organizarea lecțiilor, precum și în realizarea obiectivelor
privind dezvoltarea fizică armonioasă și a calităților motrice de bază.
Rezultatul final al exercițiilor de mers pentru preșcolarii și elevii din ciclul
primar trebuie să îl constituie ușurința în deplasare, coordonarea acțiunii
picioarelor și brațelor în păstrarea ținutei corecte.

Variante de mers
Mersul se poate realiza în diferite forme, în funcție de poziția corpului în
timpul deplasării și de structura pasului respectiv:
a) Mersul liber fără cadență;
b) Mers în cadență sau pasul de manevră;
c) Mers pe vârfuri, pe călcâie, pe marginea interioară sau exterioară labei
piciorului;
d) Mers cu pas fandat;
e) Deplasare în poziția ghemuit;
f) Deplasare cu ridicarea genunchiului la piept;
g) Deplasare cu pendularea gambei în față;
h) Mers în trei sau patru labe;

i) Mers cu genunchii întinși și cu sprijinul palmelor pe sol;

j) Deplasare cu spatele pe direcția de înaintare;
k) Mers cu pași adăugați;

2. Alergarea reprezintă o deprindere motrică naturală care are mai multe

apilcații în viața cotidiană și în practica diferitelor ramuri și jocuri sportive.
Concomitent cu însușirea deprinderii de alergare se insistă și asupra
educării actului respirator. Ritmul și amplitudinea respirației sunt
determinate de intensitatea alergării. Pe parcursul lecției se insistă asupra
expirației forțate ( pentru eliminarea aerului „ consumat “ ). Acest lucru va
produce o inspirație profundă ce asigură cantitatea de oxigen de care
organismul are nevoie în timpul efortului. Alergarea poate fi utilizată în
toate verigile de educație fizică. Introdusă în exercițiile de împrăștiere și
regrupare poate fi prezentă în veriga de organizare a colectivului;
angrenând toate grupele și lanțurile musculare, alergarea este un mijloc de
bază în pregătirea organismului pentru efort; poate constitui temăde lecție
atunci când se urmărește învățarea consolidarea sau verificarea sa; este
introdusă ca mijloc în verigile de dezvoltare a calităților motrice ( poate
influența dezvoltarea vitezei și rezistenței ); se alătură tuturor priceperilor și
deprinderilor aflate în faza de generalizare-aplicare; este elementul care
asigură manifestarea spiritului de întrecere în desfășurarea ștafetelor,
parcursurilor aplicative și jocurilor dinamice; realizate cu tempouri
moderate, devin un mijloc de revenire a organismului după efort.
Variante de alergări
- alergare cu joc de glezne în tempo uniform sau accelerat;
- alergare cu pendularea gambei înapoi;
- alergare cu genunchii sus;
- alergare laterală cu pași adăugați;
- alergare cu spatele pe direcția de deplasare, etc.