Teoria si practica in sportul de performanta

1. Etapele formarii deprinderilor motrice si clasificarea lor

Deprinderile motrice sunt forme concrete de activitate motrica care au la baza stereotipuri
dinamice, realizate prin legaturi temporale in scoarta cerebrala motorie. Se apreciaza faptul ca
aceste legaturi temporale sunt cu atat mai trainice cu cat numarul repetarilor este mai mare,
iar varsta subiectilor este mai mica. Exercitiul fizic, repetat in mod sistematic si continuu,
este principalul excitant care contribuie la formarea legaturilor temporale, a stereotipurilor
dinamice, a reflexelor conditionate. Pentru formarea deprinderilor motrice, excitantul trebuie
sa se transmita scoartei cerebrale in aceeasi ordine si cu intensitate corespunzatoare.
Unele componente ale deprinderilor motrice sau chiar acestea in intregime pot ajunge la
faza de automatizare. In aceasta faza, controlul scoartei cerebrale asupra efectuarii deprinderii
motrice se pastreaza, dar atentia nu mai este indreptata spre succesiunea lantului de miscari
specifice deprinderii respective. Ea este indreptata in primul rand, asupra modificarilor
intervenite in contextul ambiental si asupra rezolvarii creatoare a sarcinilor motrice.
Deprinderile motrice se perfectioneaza treptat, in perioada relativ indelungata de timp si
neuniform, adica intensitatea „transformarilor” este diferita in functie de stadiile formarii
fiecarei deprinderi cu cat stadiul este mai avansat cu atat transformarile sunt mai putine. Ele
se „destrama” treptat daca nu sunt consolidate prin repetari multiple (in timp, nu in aceeasi
lectie). Este de retinut faptul ca o deprindere motrica nu dispare total, ea lasa „urme” in
legaturile temporale si deci poate fi restabilita relativ repede.
Stadiile formarii deprinderilor motrice sunt prezentate, ca numar si denumiri, in mod
relativ diferentiat in functie de punctul de vedere din care sunt abordate. Este bine de precizat
faptul ca nu trebuie sa confundam etapele insusirii deprinderilor motrice, care sunt stadii ale
procesului didactic, cu fazele fiziologice sau psihologice ale acestei insusiri. Este normal ca
in procesul pedagogic de instruire sa se tina seama atat de fazele fiziologice cat si de cele
psihologice.
Se pot distinge urmatoarele etape in formarea deprinderilor motrice:
a) Etapa initierii in bazele tehnice de executie a deprinderilor motrice, cu urmatoarele
obiective principale: formarea unei reprezentari clare asupra deprinderii respective (prin
explicatie si demonstratie, in special); formarea ritmului general de executie cursiva a
deprinderii; descompunerea – daca este cazul – deprinderii in elemente componente si
exersarea analitica a acestora, preintampinarea sau inlaturarea greselilor tipice de executie.
b) Etapa fixarii, a consolidarii deprinderilor motrice, cu urmatoarele obiective
principale: formarea tehnicii de executie a deprinderii in concordanta cu caracteristicile
spatiale, temporale si dinamice optime; intarirea legaturilor temporale prin exersare in
conditii relativ constante, standardizate, a deprinderii motrice, fiind create premisele si pentru
executarea acesteia in conditii variate.
c) Etapa perfectionarii deprinderilor motrice, cu urmatoarele obiective: largirea
variantelor de executie a fiecarei deprinderi prin desavarsirea executiei mai multor procedee
tehnice; exersarea – cu precadere – a deprinderii in conditii cat mai variate si apropiate de
cele intalnite in practica; includerea deprinderii intr-o inlantuire de alte deprinderi si
executarea acestor „combinatii” cu usurinta.
 Clasificarea deprinderilor motrice

Deprinderile motrice au surse de provenienta diferite, reflectand domenii de activitate

umana in care a fost necesara actiunea motrica. Necesitatea de locomotie a determinat
aparitia mersului si a alergarii, depasirea unor obstacole a condus la aparitia unor forme de
sarituri, catarari, escaladari, actionarea in conditii de mediu natural a impus inotul, schiul,
patinajul, vaslitul, apararea a necesitat tararea, aruncarea, tractiunea, impingerea, procurarea
hranei a impus forme de transport de greutati etc.
Un alt domeniu care a determinat aparitia unor deprinderi cu o structura elevata a fost si
este sportul, care de milenii a incercat sa satisfaca dorinta de intrecere a fiintei umane creand
perpetuu deprinderi care, insotite de reguli, s-au extins pe intreaga planeta.
Dintre numeroasele criterii care s-au folosit pentru clasificarea deprinderilor (igienice,
profesionale, de baza, utilitare, aplicative, sportive), cea mai mare raspandire o are
urmatoarea clasificare:
Deprinderile motrice de baza, care includ mersul, alergarea, saritura, aruncarea, prinderea.
Au fost denumite deprinderi motrice de baza deoarece ele se regasesc in comportamentul
motric cotidian al individului, acoperind o gama larga de activitati (locomotie, profesie,
activitati gospodaresti, agrement).
Deprinderile motrice utilitare, care cuprind: echilibrul, tararea, catararea, escaladarea,
transportul de greutati, tractiunea, impingerea.
Deprinderile motrice sportive, cuprinzand structuri de miscare cu continuturi si forme
precizate prin regulamente, constituindu-se in procedee tehnice (ex.: alergarea de viteza cu
start de jos, saritura in lungime cu elan, aruncarea la cos cu doua maini de pe loc etc.).
Educatia fizica inclusa in formele institutionalizate de invatamant, corespunzator
obiectivelor instructiv-educative proprii fiecarui ciclu, a preluat din multitudinea
deprinderilor motrice pe acelea care concura la realizarea cerintelor vietii impuse omului
contemporan.
Astfel, in invatamantul prescolar se predau si se invata:
 deprinderile motrice de baza: mersul, alergarea, saritura, aruncarea si prinderea;
 deprinderile motrice utilitare: catararea, echilibrul, tararea, tractiunea, impingerea,
transportul, escaladarea;
 unele deprinderi motrice specifice ramurilor de sport: atletism, gimnastica, fotbal,
inot, schi, patinaj, tenis.

2. Metoda antrenamentului cu intervale

Antrenamentul pe intervale (cunoscut și sub denumirea de Aerobic Interval Training
(AIT), este un fel de exercițiu discontinuu care se caracterizează, de obicei, printr-o serie de
exerciții cu intervale alternante de intensitate scăzută și înaltă. Perioadele de intensitate mare
sunt de obicei la sau aproape de exerciții anaerobe , în timp ce timpul de recuperare poate
implica atât odihnă completă, fie activități de intensitate mai mică.

Antrenamentul pe intervale poate fi descris ca o perioadă scurtă de muncă urmată de

odihnă. Scopul principal este de a îmbunătăți viteza cardiovasculară și fitness. Antrenamentul
pe intervale se poate referi la orice formă de exercițiu cardiovascular (cum ar fi ciclismul ,
alergatul , canotajul etc.) și este important în rutina de antrenament a multor sporturi. Este o
tehnică folosită în special de alergători, dar sportivii din medii diferite folosesc și acest tip de
antrenament.
 Antrenamentul pe intervale este una dintre metodele de antrenament preferate de către
antrenori în ceea ce privește eficiența sa în îmbunătățirea sistemului cardiovascular și, de
asemenea, pentru capacitatea sa de antrenament cuprinzătoare. Cu toate acestea, se aplică și
altor exerciții gimnastice, deoarece ajută la îmbunătățirea capacității aerobice, permițându-vă
să vă exercitați mai mult la intensități variate.
Antrenamentul pe intervale poate fi un mijloc eficient de a ridica pragul anaerob la un
sportiv, prag care, conform celor stabilite, este un factor semnificativ pentru performanța
curselor la distanță.
Această metodă de antrenament poate fi mai eficientă în inducerea pierderii de grăsime
decât simpla antrenament la un nivel de intensitate moderată de aceeași durată. Acest lucru se
datorează creșterii metabolismului datorită intervalelor de intensitate ridicată

Metoda antrenamentului cu intervale adaptată la specificul jocului de fotbal

Antrenamentul cu intervale în pregătirea jucătorilor de fotbal este determinat de trei factori:

 mărimea fiecărei faze de lucru;
 intensitatea fazei de lucru;
 perioada de recuperare.

Pentru aplicarea metodei antrenorului cu intervale în antrenamentul jucătorilor sunt

necesari patru factori:
 distanţă de parcurs (efortul din antrenament);
 timpul de execuţie ce determina intensitatea efortului;
 intervalul, adică perioada de recuperare între un efort şi altul;
 repetările, mai exact numărul de repetări al efortului.

Adaptarea metodei intervalelor la particularităţile jocului de fotbal reprezintă o necesitate

metodică, rezultată din cerinţa dezvoltării rezistenţei în concordanţă cu specificul jocului.
Aceasta este posibilă datorită particularităţilor jocului de fotbal, că activitate bazată pe
intervale de efort şi odihnă, care apar succesiv în acţiunile fiecărui jucător în atac sau în
apărare.

Adaptarea metodei la specificul jocului se realizează respectându-se următoarele cerinţe:

 conţinutul activităţii să cuprindă mijloace specifice (tehnico-tactice);
 solicitările să angreneze eforturi, de tip anaerob lactacid (submaximale şi mari);
 duratele şi distanţele de parcurs să se repete într-o cantitate mereu variabilă;
 în pauzele active, să se folosească mijloace tehnice, efectuate cu un efort redus.

Antrenamentul în fotbal urmăreşte dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, fiind

caracterizat prin împărţirea efortului dintr-un joc în mai multe părţi şi intercalarea între
acestea a unor pauze care să faciliteze desfăşurarea eforturilor următoare. Esenţa
antrenamentului cu intervale nu constă doar în fracţionarea distanţei şi repetarea efortului, ci
şi în stabilirea intensităţii, a duratei efortului şi a naturii pauzei.

În funcţie de forma antrenamentului cu intervale, pentru a elimina unele greşeli trebuie să

pornim de la următoarele premise:
 pe durata unui joc, sportivul aleargă între 2500-4500m şi chiar mai mult;
 distanţele alergate sunt între 30-40-60m sau se fac atiuni motrice de 3-6”;
  încărcătura efortului variază între 60-80% din potenţialul fiecărui jucător;
 modul de lucru este de 2-3 serii compuse din 3-4 repetări;
 pauzele dintre eforturi (30-90”) se stabilesc în funcţie de frecvenţă cardiacă;
 în timpul pauzei se vor efectua inspiraţii şi expiraţii forţate, exerciţii atractive cu
mingea ori unele indicaţii metodice.

În pregătirea jucătorilor de fotbal, antrenamentul cu intervale se utilizează sub două

forme, una pentru rezistenţa specifică de alergare şi altă “fotbalistica”:
 antrenamentul cu intervale sub forma unei ştafete cu pauze care se reduc progresiv;
 antrenament cu intervale pentru educarea rezistenţei specifice folosind mijloace din
tehnica şi tactica fotbalului.

Conţinutul efortului este reprezentat de acţiuni tehnico-tactice de atac şi de apărare,

gradate ascendent. Cantitatea generală de lucru este divizată în serii, în cadrul cărora se
desfăşoară repetările acţiunilor tehnico-tactice.
Având în vedere necesitatea şi importanta potenţialului de rezistenţă al jucătorilor de
fotbal la vârsta de 15-16 ani, antrenorul trebuie să folosească anumite strategii de
antrenament, pentru creşterea randamentului şi anume:
 antrenamente variate cu dificultăţi şi conţinut diferit;
 dozarea treptată a dificultăţilor specifice jocului de fotbal;
 respectarea particularităţilor individuale ale jucătorilor;
 respectarea regimului de antrenament şi odihnă;
 dezvoltarea spiritului de echipă, încrederii în forţele proprii.

Este de subliniat rolul pe care îl are educarea voinţei şi a motivaţiei pentru jocul de fotbal,
care îi determină pe fotbalişti să se mobilizeze pentru realizarea unor eforturi de rezistenţă, ce
vizează limitele fiziologice şi psihologice.
Metoda intervalelor adaptată la particularităţile jocului de fotbal, este o necesitate
metodică, deoarece aplicarea ei, dezvolta rezistenţa în regim de viteză în strânsă legătură cu
specificul jocului. Pentru a adapta această metodă la specificul jocului, trebuie să respectăm
nişte cerinţe:
 activitatea din cadrul antrenamentului să cuprindă mijloace fizico – tehnico – tactice
specifice fotbalului;
 eforturile submaximale, maximale, medii şi mici să alterneze între ele;
 durata şi lungimea distanţelor să se repete într-un număr cât mai variat;
 pauzele dintre repetări să fie de durată inegală în funcţie de durată şi intensitatea
efortului precedent;
 folosirea pauzelor active, utilizând mijloace tehnice efectuate în ritm lent.

Fiecare acţiune din cadrul pregătirii, va fi executată cu o viteză ridicată dintre atacanţi şi
apărători, alternând de la 1/4, 2/4, 3/4, 4/4. Această metodă ajuta la dezvoltarea rezistenţei în
regim de viteză, prin adaptarea numărului de serii şi repetări, a pauzelor adaptate
particularităţilor de vârstă şi efort fiecărui colectiv de jucători.

3. Efortul specific in jocul de fotbal

 Efortul este rezultatul multiplelor solicitari (muscular, cardio-respiratorii, endocrine-
metabolice, psihice) la care este supus organismul uman in timpul prestarii unor activitati de
natura diferita. Solicitarile sunt fenomene-cauza care provoaca fenomenele-efect (reactiile
organismului).
Efortul sportiv este considerat a fi atat un stimul, un axcitant adecvat, cat si un factor de
stress, in situatia cand acesta solicita mecanismele de adaptare ale organismului.
Capacitatea de efort fizic consta in posibilitatile sistemului muscular activ de a elibera,
prin glicoliza anaeroba sau fosforilare oxidativa, energia necesara pentru producerea unui
lucru mecanic cat mai mare posibil si mentinerea acesteia timp mai indelungat.
Solicitarile la care este supus organismul sportivului sunt, in general, strans legate de
procesele metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de oxigen,
precum si a refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme functionale(respirator,
cardiovascular etc.).
Astfel, vorbim despre:
- solicitari aerobe - in care nevoile de oxigen sunt acoperite in timpul desfasurarii efortului;
- solicitari anaerobe - in care efortul se desfasoara in conditiile unei datorii de oxigen(datorie
acoperita abia dupa terminarea efortului);
- solicitari mixte - in care momentele de solicitare aeroba sunt intercalate cu moment, mai
lungi sau mai scurte, de solicitare intensa anaeroba.
Solicitarile de natura mixta sunt specific jocurilor sportive, in fotbal avand ca
dominant solicitarile aerobe lactacide.
In jocul de fotbal vorbim despre un effort mixt, aerob-anaerob, in care sunt implicate cele trei
procese de eliberare a energiei si anume:
- anaerob;
- anaerob alactacid;
- Aanaerob lactacid.
Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utilizabile pentru
contractia musculara. De fapt, este vorba de descrierea si resinteza ATP, pentruca numai
transformarea ATP si ADP+P poate elibera energia necesara contractiei muscular, iar orice
alta forma de energie va trebui sa aiba ca finalitate resinteza ATP.
In jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid si lactacid alterneaza cu
momentele de refacere si intraefort, moment in care, pe baza hiperventilatiei pulmonare si a
energogenezei aerobe, se plateste o fractiune mai mare sau mai mica din datoria contractata
in timpul eforturilor anaerobe, in functie de nivelul mai ridicat sau mai scazut al capacitatii.
Acest joc sportiv se bazeaza pe o complexitate de miscari, cu si fara minge, efectuate
prin lupta directa cu adversarul, in conditii mereu schimbatoare si de colaborare cu
coechipierii.
Efortul jucatorilor de fotbal este caracterizat de lipsa actiunilor ciclice, intensitatea
jocului fiind submaximala, dar alternand, pe parcursul celor 90 de minute de joc, in functie de
desfasurare, efortul de intensitate maximala (anaerob) cu cel de intensitate minimal (aerob).
Prin urmare, efortul este diferit cantitativ si calitativ, depinzand si de:
- valoarea adversarului (la nivel de echipa si de adversitate directa);

Stancu Dănuț